SOCIALIZAREA - Socialitate, sociabilitate, socializare

Socializarea

Socialitate, sociabilitate, socializare

Una din calitatile fundamentale ale omului este aceea de fiinta sociala, de fiinta grupala. In afara societatii, omul ete pus in fata unei alternative tragice : sa piara sau sa se dezumanizeze. "Calitatea omului de a fi fiinta sociala si proprietatea societatii de a se constitui ca forma a inter-existentei oamenilor" pot fi cuprinse intr-un singur termen si anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerata a fi premisa constitutiva a societatii si ea se distinge de sociabilitate, care desemneaza "capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra in societate".

G.Simmel a remarcat faptul ca sociabilitatea cuprinde numai manifestarile pozitive ale socialitatii : altruismul, cooperarea, gregarismul, intrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi definita ca fiind o forma, un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugereaza ca in timp ce sociabilitatea este o dimensiune cantitativa a societatii ( "a formelor de inter-existenta umana") socialitatea reprezinta o dimensiune calitativa a societatii. De aceea, conchide autorul mai sus citat, pentru a cunoaste societatea trebuie sa analizam corelativ sociabilitatea si socialitatea. Se observa ca anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurentiale, dominatoare sau participative etc.) genereaza sau permit diferite grade de manifestare a sociabilitatii.

Vilfredo Pareto coreleaza sociabilitatea cu disciplina : "Societatea este imposibila fara oarecare disciplina si, in consecinta, intre necesitatea sociabilitatii si cea a disciplinei exista o stransa legatura."3

Pareto analizeaza sociabilitatea ca o forma "reziduala" a disciplinei. Aceasta de pe urma constituie modalitatea prin care actorii sociali stimuleaza si controleaza asocierea dintre indivizii umani. In viziunea lui, sociabilitatea masoara marimea unei clase de sentimente sau instincte, dintre care cele mai importante sunt : sentimentul de "noi", nevoia de uniformitate, mila si cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei si ascetismul.

Pe de alta parte, socialitatea este strans legata de socializare. Omul nu se naste ci devine fiinta sociala. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urma reprezinta procesul prin care organismul biologic "Homo sapiens" se transforma intr-o fiinta sociala, intr-un membru efectiv al societatii. Socializarea este procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, conceptiilor, modelelor de comportament specifice unui grup in vederea formarii, adaptarii si integrarii sociale. B. Bernstein considera ca "efectul socializarii este sa-i faca pe oameni siguri si previzibili", intrucat in cursul acestui indelungat proces "individul devine constient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat sa le indeplineasca, de diferitele principii care actioneaza in societate".4

In opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobandeste o anmita identitate culturala si in raport cu care reactioneaza, nu ramane inert, pasiv.

Evidentiind functiile principale ale socializarii ( de "normalizare" a vietii sociale, de asigurare a continuitatii si coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilitatii si functionalitatii structurilor sociale), J.L. Child defineste socializarea ca acel proces prin care individul este orientat in a-si dezvolta comportamentul sau actual in concordanta cu standardele grupului din care face parte".

Abordand problema dintr-o perspectiva culturologica, R. Linton, A. Kardiner si E. Sapir au substituit notiunea de "relatii sociale" cu cea de "raporturi culturale" precum si cea de "socializare" cu cea de "enculturatie". Ca proces de enculturatie ( de invatare), socializarea este un proces de interiorizare a valorilor si normelor unei culturi date ce faciliteaza conformitatea si consensul (pentru ca permite adecvarea comportamentelor la valorile si normele sociale).

"Conformitatea sau obedienta la normele sociale se datoreaza contributiei a cel putin trei factori : a) procesul de internalizare a normelor ; b) faptul ca, adeseori, individul nu este "constient" de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament ; c) constiinta faptului ca incalcarea normelor atrage dupa sine sanctiuni punitive, in timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal".6

Spre deosebire de conceptele care pun in evidenta aspectul producerii conformitatii prin socializare, exista si puncte de vedere care sustin caracterul activ, dinamic al acestui proces in cadrul caruia se schimba nu numai individul ci si mediul social.

Concomitent cu procesul socializarii are loc si cel al personalizarii. In procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul isi exerseaza si dezvolta totodata gandirea, imaginatia, capacitatea creatoare (L. Broom, Ph. Selznick, Malrieu etc.).

Sustinatorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de "maturizare", de dezvoltare progresiva care "permite identificarea individului cu ceilalti membrii ai societatii din care face parte, discernamantul fata de mesajele primite si capacitatea de personalizare, adica afirmarea indvidului ca persoana unica".7

In concluzie, putem spune ca, pe de o parte, socializarea presupune un proces de invatare sociala, are deci o latura conformista, iar pe de alta parte, un proces de "schimbare perpetua a mediului social", are deci o latura activa.

Socializarea are o multipla semnificatie : psihologica, culturala si sociologica si, in acelasi timp, ea nu se identifica nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Continutul intrinsec al conceptului de socializare se refera la maturizarea copilului prin interiorizarea cerintelor si motivelor sociale (semnificatia psihologica), la invatarea unor noi roluri sociale, a drepturilor si obligatiilor aferente acestora (semnificatia sociologica), precum si la internalizarea valorilor si a normelor unei culturi (semnificatia culturala). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifica nici cu procesul adaptarii sociale (ajustarea trasaturilor personalitatii si a conduitei inr-o situatie de interactiune sociala) si nici cu cel al integrarii sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societati, culturi, organizatii etc.)".8

Natura versus educatie. Educatie versus natura.

A.      Importanta experientei sociale

Timp de doua secole, savantii s-au intrebat daca identitatea si comportamentul nostru sunt determinate de mostenirea biologica sau de experienta sociala, cu alte cuvinte "natura versus educatie".

Instinctivistii au crezut ca natura, comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor.

McDougall (1908) afirma ca comportamentele sunt "modele de actiune innascute, fixe, programate genetic care sunt comune unei specii si nu sunt dependente de experientele individului".

Bernard (1924) afirma ca au fost identificate peste 10 .000 instincte ca fiind cauze ale comportamentului social : de la instinctul "agresiv" (razboaie) la "asociativ" (constituirea societatii). Cu timpul, a devenit clar ca instinctele au fost o explicatie nepotrivita din doua motive : pentru fiecare forma de comportament identificata trebuia sa se "descopere" un instinct pentru a o explica ; in unele societati, comportamentele considerate instinctive fie nu au fost gasite, fie erau reversul la ceea ce se asteptase.

B) Punctul de vedere contrar, sustine ca, dimpotriva, mediul social determina comportamentele umane.

Mediul, educatia stau la baza dezvoltarii comportamentale.

Psihologul Watson (1924)a fost cel care a elaborat teoria determinarii comportamentale extreme de catre mediul social. Comportamentul uman si identitatea umana nu pot fi modelate in orice fel, oricum am dori. El sustine ca daca i s-ar da copii sanatosi si control total asupra mediului in care acestia traiesc, i-ar putea creste si educa astfel incat sa devina persoanele dorite de el.

"Dati-ne un copil de 8 ani si va garantez ca va fi bolsevic toata viata", afirma Lenin in 1923, intr-o cuvantare in fata comisarilor educatiei.

Pe scurt, conform acestor teorii, mostenirea biologica a indivizilor este nerelevanta, doar lumea lor sociala (educatia) le determina comportamentul.

Pe aceasta teorie s-au bazat statele socialiste atunci cand au adoptat si institutionalizat o noua pedagogie, care a luat forma sistemului national de reeducare. Noua pedagogie (Anton Makarenko) se intemeia pe urmatoarele doua axiome : 1. Ereditatea nu influenteaza procesul educational. Nu exista indivizi needucabili, ci metode educationale inadecvate. In concluzie, terapia "educationala" a statutlui era nu numai posibila, ci chiar si indicata. 2. Educatia are un caracter exclusiv colectiv. Nu exista educatie individuala. Educatia se face in si prin colectiv. De aici, in locul tezei individualitatii, a personalitatii umane a fost pusa cea a omogenizarii sociale.

C.      Corelarea celor doua puncte de vedere : natura si educatia

Astazi exista un consens general ca atat natura cat si educatia contribuie la dezvoltarea individului. Descoperiri recente in stiintele vietii evidentiaza faptul ca biologia joaca un rol important in dezvoltarea umana. A fost izolata o gena care pare sa fie implicata in dezvoltarea alcoolismului. Dar nu toti oamenii care au aceasta gena speciala devin alcoolici, ea creeaza doar predispozitia catre alcoolism. Daca aceasta predispozitie se va obiectiva sau nu, aceasta depinde de controlul social.

Conexiunea celor doi factori in forma identitatii si determinarii comportamentului indivizilor sunt dovedite cu tot mai multa elocventa de studiile recente asupra , cu o mostenire genetica identica. Aceastea au pus in evidenta si faptul ca univitelinii nu au personalitati si comportamente sociale identice. Deci, genetica singura, nu poate explica comportamentul uman. Totusi, gemenii univitelini deseori seamana mai mult decat cei bivitelini (care impartasesc doar o parte din mostenirea genetica) si seamana mult mai mult decat fratii care nu sunt gemeni.

Cercetarile privind copiii salbatici si efectele izolarii in copilarie (Singh si Zingg, 1942; Malson, 1972; Lane, 1976) au condus la ideea ca, in afara societatii, individul piere sau se dezumanizeaza.

Kamala si Amala (Mindapore) constituie un exemplu clasic de copii salbatici care, dupa ce au fost descoperiti, cu toate eforturile facute de cercetatori, ei nu s-au mai putut adapta la viata sociala. Totusi, niste concluzii generalizatoare nu au putut fi trase deoarece autorii acestor informatii, deseori, nu au fost savanti, specialisti in stiintele sociale si nu stiau ce fel de viata au avut acesti copii inainte de abandon. Oricum, aceasta informatie sugereaza cateva din efectele lipsei de contact uman, semnificativ asupra socializarii copiiilor.

Kingsley Davis (1940, 1947, 1948) studiaza doi copii crescuti in izolare : Anna, Isabelle. Anna este izolata complet (de bunicii dupa mama ), Isabelle este izolata impreuna cu mama sa (surdo-muta). Ele sunt descoperite la varsta de sase ani.

Anna moare de hepatita dupa 4 ani, timp in care facuse progrese mici, invatase cateva expresii, indicatii simple legate de grija de sine.

Isabelle, tratata de o echipa de medici si psihologi, dupa 2 ani ajunge la un nivel de dezvoltare normala, merge la scoala. Problema este ca nu se stie daca rezultatele ei se datoreaza unei mai bune mosteniri biologice, izolarii in compania mamei sale sau atentiei date dupa descoperire. Un alt caz elocvent il reprezinta (Curtis, 1977) fetita Genie, izolata la 2 ani si gasita la 13 ani. Desi a primit o ingrijire foarte buna, progresele ei au fost modeste. Aceste cazuri dovedesc importanta contactului uman in dezvoltarea normala a unei fiinte umane. Pe langa acestea, studiile despre copiii din orfelinate (Spitz, 1945 ; Dennis, 1960, 1973; Rutter, 1974) au aratat ca acestia sunt retardati din punct de vedere fizic, afectiv comparativ cu ceilalti copii. Aceste deficiente tindeau sa persiste chiar dupa ce copiii paraseau aceste institutii.

Perspective teoretice

Socializarea a fost examinata din urmatoarele 3 perspective principale : psihanaliza, teoria cognitiva si interactiunea simbolica, pe care le vom prezenta pe rand.

A. Psihanaliza - S. Freud. S. Freud a apreciat ambii factori (natura si educatie) in formarea personalitatii.

Necesitatile umane universale (impulsurile) modeleaza comportamentul uman : Eros ("instinctul vietii") explica nevoia oamenilor de afectiune iar Thanatos ("instinctul mortii"), explica inclinatia spre agresivitate. Ele se afla adesea in opozitie. Drama existentei umane este consecinta acestui conflict. In viziunea lui Freud, personalitatea are 3 instante : id-ul (sinele), supraeul, eul. Interactiunea lor reprezinta substanta vietii mentale. Id-ul (sinele) magazia cu impulsurile noastre universale ; este inconstient in mare masura. Opereaza pe baza "principiului placerii". Sinele este o componenta biologica a personalitatii, reprezentant al influentelor ereditare, exponent al lumii interioare si al experientei subiective. Din aceasta perspectiva, sugarul reprezinta un id.

Supraeul (super-ego) este expresia existentei individului in societate, este purtatorul normelor etico-morale, este similar cu "constiinta".

Initial, el este format din prescriptiile si prohibitiile impuse conpilului de parinti. Pe masura ce creste, contributiile la supraeu cresc. Rolul lui este sa incerce sa refuleze impulsurile Id-ului, mai ales cand acestea sunt de natura instinctivo-afectiva sau agresiva.

Id-ul si supraeul se aseamana mult : sunt exigente, inflexibile, deseori lipsite de contact cu realitatea. Deseori sunt in opozitie : Id-ul vrea ceva, iar supraeul, din cauza normelor sociale, il constrange. Sarcina de a media acest conflict ii revine eul-ului.

Eul este acea parte a personalitatii care se afla in contact cu realitatea. El mediaza intre pretentiile deseori nerealiste ale id-ului si cerintele restrictive ale supraeului, incearca sa le adapteze pe amandoua la realitatea sociala.

In esenta, personalitatea contine in ea (id-ul si supraeul) acelasi conflict care exista intre individ si societate, intre natura si educatie.

Dezvoltarea personalitatii trece prin anumite serii de stadii succesive numite "psihosexuale". Ele sunt determinate de fixarea (cathexis) libidoului (energia sexuala derivata din instinctul vietii) pe diferite parti ale corpului.

Stadiul oral : 1 an : sugarul cauta placerea prin activitati orale (suptul, muscatul);

Stadiul anal : 2 ani : controlul intestinelor si la vezicii urinare ;

Stadiul falic : 3-5 ani : constientizarea sexuala initiala. Este un moment integrat in dialectica complexului lui Oedip : tendinta copilului spre un atasament puternic fata de parintele de sex opus si de a dezvolta o rivalitate ostila fata de celalalt. Conflictul se rezolva prin identificarea cu parintele de acelasi sex.

Stadiul latentei : 5 ani - pubertate : sexualitatea scade in importanta, creste dezvoltarea fizica si intelectuala ;

Stadiul genital : revenirea la viata a energiilor sexuale (schimbarile hormonale). In contrast cu stadiul falic, scena este acum pregatita pentru o sexualitate mai matura, implicand impartasirea cu altcineva.

Erik Erikson introduce in stadiile dezvoltarii psihosexuale ale lui Freud o mai mare constienta a contextului social si o explicare a lui, redefinind procesul ca unul de dezvoltare psihosociala.El s-a concentrat asupra dezvoltarii socializarii ca proces continuu si a descris stadii suplimentare ale dezvoltarii.

B. Teoria cognitiva : J. Piaget. In timp ce Freud s-a concentrat aproape exclusiv pe aspectul afectiv al socializarii, J. Piaget (1896-1980) a fost preocupat de zona dezvoltarii cognitive.

Punctul lor de vedere comun este ca procesul de dezvoltare se realizeaza contiuu printr-o serie de stadii universale, care-si au radacinile in biologie.

Piaget sustine ca dezvoltarea cognitiva are loc in 4 stadii :

Stadiul senzorial.motor : 1 1/2 de viata

- copiii invata prin simturi, prin contactul fizic cu lumea ; lumea lor este cea a experientelor fizice directe a mediului inconjurator ; nu folosesc simboluri, nu se pot angaja intr-o gandire superioara.

Stadiul preoperational : 18 luni - 7 ani

- acum se dezvolta capacitatea de a folosi simboluri (indeosbei limbajul) ;

- incep sa intalneasca lucruri pe care nu le vad sau nu le ating ;

- poate face tot mai mare deosebiri intre realitate si fantezie ;

- totusi au o perspectiva egocentrica : le este greu sa vada din perspectiva altuia (a intelege ca un prieten plange pentru ca nu vrea sa-i dea o jucarie este greu, pentru ei, aproape imposibil);

In conceptia unor autori, acest stadiu include in sine urmatoarele 6 perioade :

- cea a exercitiilor reflexe (0 - 1 luna) ;

cea a primelor adaptari dobandite si a relatiilor circulare primare (1-5 luni) ;

- cea a reactiilor secundare si a procedeelor de a face sa dureze spectacolele interesante (5-9 luni);

- perioada coordonarii schemelor secundare si a aplicarii lor la situatii noi (9-12 luni);

- a reactiilor circulare tertiare si a descrierii de mijloace noi prin experimentare activa (12-18 luni);

- a inventiei de mijloace noi prin combinare netala.

Stadiul operational concret : 7-11 ani.

- se dezvolta capacitatea de a folosi logica si de a aprecia perspective alternative;

- logica le permite intelegerea cauzelor si a efectelor ;

- gandirea tinde sa ramana mai mult legata de concret decat de idei abstracte ;

- incep sa inteleaga si perspectiva altora, puncte de vedere alternative, este un pas inainte in dezvoltarea sociala.

Stadiul operational formal (12 ani )

- incep sa gandeasca abstract ;

- nu numai ca pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci isi si pot imagina care sunt acelea ;

- incep sa depaseasca limitarile timpului si ale spatiului, pentru a vizualiza cu exactitate un viitor si locuri pe care nu le-au vazut.

Piaget a crezut ca varstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variaza de la un copil la altul si de la o societate la alta.

Kohlberg (1969) elaboreaza o teorie despre dezvoltarea morala in 4 stadii.

C. Interactiunea simbolica Fondatorul aceste perspective este G.H. Mead (1863-1931), si impartaseste, in general, acelasi punct de vedere ca si Watson. Mead si-a numit metoda "behaviorism social" si spre deosebire de cel dintai, acorda o pondere insemnata intelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil. Mead a explorat dezvoltarea si organizarea sinelui. L-a interesat rolul acestuia in polaritati ca libertate-control, schimbare-stabilitate, creativitate-comportament.

Sinele este trasatura centrala a modului de abordare simbolic-interactionist al socializarii.

Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Sinele se dezvolta din experienta sociala datorita capacitatii individului de a-si vedera actiunile din perspectiva altora. Acest lucru este posibil datorita limbajului care ne permite sa fim atat obiectivi cat si subiectivi in acelasi timp. In timp ce vorbim cu altii, ne auzim ce spunem (asa cum se aud si ei) si putem reactiona la acele afirmatii (asa cum reactioneaza si ei). In acele situatii suntem atat subiectul (persoana care "actioneaza") cat si obiectul actiunii (una din persoanele care "receptioneaza").

In esenta, sustine Mead, noi dezvoltam un sine prin luarea rolului celuilalt si prin reflectarea asupra noastra ca obiecte. Aceasta parere despre sine pune accentul principal pe contextul social in raport cu biologia.

In contrast cu Freud si Piaget, Mead nu a vazut acest proces producandu-se printr-o serie de stadii legate de varsta. El a vazut devenirea sinelui spre o tot mai mare complexitate ca rezultat al cercului experientei sociale care se extinde tot mai mult. Totusi, el distinge intre dezvoltarea care are loc inainte si dupa folosirea limbajului.

In perioada preverbala, interactiunea este rudimentara. Copiii nu fac distinctii intre ceea este sine si ceea ce nu este. Comunicarea depinde de altii, care "interpreteaza" (atribuie sensuri) actiunile copilului mic si le eticheteaza cu ajutorul simbolurilor verbale.

Perioada verbala se caracterizeaza prin dezvoltarea capacitatii de a intelege si a folosi comunicarea simbolurilor. Facultatea cognitiva se dezvolta tot mai mult prin interactiunea sociala. Joaca este prima forma a acestei interactiuni. Prin joc, invata sa ia rolul altuia, invata ca exista diferite roluri sociale, fiecare avand o perspectiva diferita. Mai tarziu, prin intermediul jocului organizat, se dezvolta facultatea de a intelege legaturile intre roluri multiple si de a-si considera propriile roluri ca parte a unui sistem. (Ex : echipa de football). Copiii invata sa ia rolurile altora si sa reflecteze la propriile actiuni din perspectiva acestui rol.

Intr-un stadiu superior, "celalalt generalizat", copiii reusesc sa se priveasca pe ei insisi nu numai din pozitia avantajoasa a unei alte persoane sau rol, ci, de asemenea, din perspectiva "comunitatii" ca intreg. Jocurile ii invata pe copii ce sunt regulile si ce importanta au ele pentru buna desfasurare a jocului, pregatindu-i pentru asimilarea si respectarea valorilor si normelor acceptate social.

Perspectiva"celuilalt generalizat" ne determina sa facem mai degraba ceea ce credem noi insine ca este bine, corect, decat ceea ce crede un parinte, prieten (ne elibereaza de sub influenta altora).

Cooley (1902) vorbeste despre "sinele oglinda", conceptia noastra despre noi insine, care isi are originea reactia noastra la ceea ce credem noi ca sunt perceptiile altora despre noi.

Mead sustine ca sinele are doua forme (faze) de manifestare : "mine" si "eu". Simbolismul este, in esenta, un dialog intre "eu" si "mine". Mine este faza sociala a sinelui, el este ordinea sociala, care include valori, norme, ordine ce promoveaza stabilitatea si controlul social. Eul este faza creatoare, libera, greu previzibila a sinelui : "mine" este un produs social, pe cand "eu" are o relatie neclara cu experienta sociala. Sinele, asadar, este un produs al interactiunii dintre individul unic si contextul social. Fiecare dintre noi percepe si interpreteaza diferit realitatea, contextul social. Realitatea sociala a unei persoane difera de realitatea sociala a unei alte persoane. Eu si mine explica sinele ca subiect (eu) si ca obiect (mine), ca manifestare a libertatii (eu) si a controlului (mine), a schimbarii (eu) si a stabilitatii (mine).

Tipuri de socializare

Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce presupune luarea in consideratie atat a dezvoltarii individului cat si a influentelor sociale, respectiv modul personal de receptare si interpretare a mesajelor sociale si dinamica intensitatii si continuturile influentelor sociale.

Socializarea presupune invatare sociala ca mecanism fundamental de realizare a persoanei, finalizandu-se in asimilarea individului in grupuri. Ea se poate clasifica dupa mai multe criterii :

a. in functie de finalitatea urmarita, se distinge intre socializarea adaptativa (integrativa) si anticipatoare.

Socializarea adaptativa - conduce la formarea acelor capacitati care faciliteaza integrarea, participarea si realizarea sociala a unor activitati intr-un cadru institutional dat ;

Socializarea anticipativa - consta in asimilarea acelor norme, valori care faciliteaza integrarea intr-un cadru organizational viitor. Ea poate conduce individul la situatii de conflict valoric sau normativ. Socializarea anicipativa sustine R.K. Merton, este determinata de "conformismul social fata de valorile unui grup de referinta, diferit de grupul de apartenenta". El considera ca disputa dintre conceptiile "pasiviste" si cele "activiste" asupra socializarii pare sa se intemeieze pe o falsa problema si, pentru a demonstra aceasta, sociologul american a elaborat paradigma socializarii anticipative.

Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenta si grupul de referinta. Primul desemneaza reuniunile de indivizi care satisfac urmatoarele trei conditii : 1. Indivizii respectivi se afla intr-o interactiune continua. 2. Ei insisi se definesc ca membrii ai gupului. 3. Cei care nu participa la interactiune ii definesc, de asemenea, ca membrii ai grupului. Grupul de referinta reprezinta "punctele de comparatie la care se refera o proportie suficient de importanta de indivizi care apartin unei categorii sociale, cu scopul de a defini situatia care caracterizeaza respectiva categorie sociala".9

Intensitatea socializarii este maxima in copilarie sau in perioada de tranzitie de la un stadiu de viata la altul. Dar ea se realizeaza pe tot parcursul vietii . Corelate ale socializarii sunt procesul de desocializare si resocializare (socializarea secundara).

Desocializarea presupune izolarea fizica si sociala a unei persoane, ruperea ei de contextele sociale care i-au satisfacut nevoile de interactiune si i-au sprijinit statusurile adoptate in vederea eliminarii modelelor de interactiune si comportament anterior insusite.

Resocializarea este concomitenta cu desocializarea si consta in orientarea invatarii sociale si controlului social catre asimilare si manifestari de comportament compatibile cu tabla de valori si atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea individului, ci si de intensitatea controlului social exercitat de noua agentie de socializare si de gradul de eliminare a factorilor gratificarii anteriori.

Resocializarea poate fi :

- voluntara (convertire religioasa, supunerea voluntara la psihoterapie), scopul ei fiind inlocuirea identitatii, a valorilr cu unele noi, schimbarea comportamentului

- involuntara ("reeducare", "spalarea creierului", in inchisoare, spitale psihiatrice) si presupune instituirea unui control total si permanent asupra persoanei (zilnic, in fiecare clipa).

Unii sociologi considera ca resocializarea este un proces de reorientare si remodelare a personalitatii individului deviant, de reeducare a acestuia in raport cu normele de conduita socialmente acceptabile. Ea presupune schimbari fundamentale in comportamentul si conduita individului, implicand abandonarea unui mod de viata si adoptarea ("invatarea" ) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite si permise in societate.

Aceasta "rupere cu trecutul" se realizeaza deseori printr-un control total asupra individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sanctiuni si mijloace punitive etc.

Pentru ca individizii cu "deficiente de socializare" sa nu dobandeasca, pe parcurs, o "identitate delincventa", resocializarea trebuie sa creeze individului noi raporturi de referinta, noi trairi, atitudini, comportamente.

Fiind un fel de proces de convertire, in cadrul caruia se intentioneaza schimbarea normelor, valorilor si convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizatia le au la dispozitie, in afara asa-numitelor sanctiuni punitive.

In literatura de specialitate, intalnim si opinii care sustin ca in adevaratul sens al termenului, resocializarea de fapt nu exista ; in decursul vietii sale, fiecare individ este expus unor influente diverse, care provin din partea familiei, educatiei scolare, profesiuni, grupului de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Datorita acestor influente variate, individul achizitioneaza treptat norme si reguli de comportament, astfel incat el se socializeaza oricum, dar nu isi va elabora neaparat conduite socialmente dezirabile. In esenta, "resocializarea consta in dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci cand la anumiti indivizi socializarea a fost stagnata si, initial, gresit orientata".

Nevoia de socializare dupa copilarie rezida in faptul ca, pe parcursul vietii :

obtinem noi si diferite statute, jucam noi roluri (profesionale, maritale), deci trebuie sa invatam cerintele noilor roluri;

apar schimbari sociale care modifica normele, deci trebuie sa invatam noile norme (exemplu, rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat in ultimii 20 de ani) ;

intre teoria normelor, valorilor (invatata in copilarie) si practica acestei teorii este o distanta care trebuie inteleasa, invatata.

Socializarea dupa copilarie presupune trecerea de la dependenta la autonomie si apoi influenta asupra altora (Goodman).

Multi ganditori au incercat sa analizeze raportul dintre socializare si libertate. Ei s-au intrebat mai intai daca o socializare reusita reduce gradul de libertate al individului?

Wrong (1961) sustinea ca socializarea nu este niciodata completa, deci nu poate anihila libertatea individului. Mead afirma ca oamenii renunta la o oarecare libertate, dar castiga avantajul relatiilor sociale. "Eu" si "mine" (aflati in interiorul sinelui) reprezinta un echilibru intre nevoile societatii si nevoile individului. Perspectiva interactionist-simbolica este ca eu si mine nu sunt inerent in conflict (asa cum sugera perspectiva psihanalitica despre "id" si "supraeu"). Una nu reduce automat si complet libertatea celeilalte. Oamenii combina in mod personal diferite experiente de socializare. Socializarea nu poate innabusi complet libertatea individului. Oamenii sunt liberi sa aleaga intre diverse alternative. Socializarea presupune nu numai adaptarea la norme, valori. Omul este capabil si sa schimbe valorile, normele perimate . . Socializare poate fi autoritara (putand imbraca forma indoctrinarii) sau democratica (situatie in care gradul de libertate al individului este maimare).

Agentii socializarii

Desi in buna parte socializarea coincide cu procesul educatiei, sfera ei de cuprindere este totusi mai vasta, atat sub aspectul continutului cat si al obiectivelor sale. Socializarea se realizeaza prin intermediul mai multor "agenti" asa cum ar fi : familia, scoala, grupul de prieteni, diferite institutii (economice, socio-culturale, politice) precum si de mass-media. Ea incepe inca din copilarie, odata cu exersarea primelor interactiuni si experiente sociale (socializare primara) si continua pe tot parcursul vietii de adult, odata cu dobandirea de statusuri si roluri succesive (socializare continua).

In copilarie, predomina influentele socializatoare exercitate de parinti si grupul de prieteni. Mai tarziu, influenta exercitata de scoala, de mass media si alte institutii sociale vor completa, modifica capacitatile dobandite in cadrul socializarii de baza (primare).

Familia este prima si o continua lume sociala pentru copil. Ea ii ofera relatii intime, durabile, ea il invata limba, vorbirea . Ea este cea care asigura identitatea sociala initiala a copilului in raport cu rasa, religia, clasa sociala, genul. Sansele generale in viata (sanatate, educatie, profesie, sunt influentate de familie). Kohr (1963-1977) sustinea ca interactiunea intre parinte si copil difera de la o clasa sociala la alta, datorita valorilor diferite pe care le insufla parintii care apartin unor clase sociale diferite.

Scoala - este cea care mai tarziu ofera informatii, deprinderi, valori utile pentru societate. Azi ne putem pune problema in ce masura, in Romania, scoala este ea constienta de rolul pe care il are in socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care supravegheaza "ce face copilul" nu "cine este copilul" ; uneori, scoala este o experienta noua si dificila pentru acestia din urma. In scoala invata multe deprinderi de interactiune interpersonala, invata sa imparta cu altii, sa rezolve pe rand diferite sarcini, sa se compare cu egalii lor.

Grupa de varsta (egali in statut : varsta, statutul social general). Pozitia sociala in familie este automata (mostenitor), in grupele de varsta trebuie castigata. In familii si in scoala, socializarea este planificata, gandita ; in grupele de varsta ea are loc fara planificare. Intr-un fel, scoala si grupele de varsta slabesc legaturile copilului cu familia (initial atotcuprinzatoare); ele asigura modele suplimentare (uneori alternative, pentru comportamente, uneori valori , norme .).

Mass-media. Daca ceilalti trei factori ai socializarii sunt implicati in contactul interactiv si personal, mass-media nu este. In acest caz, comunicarea este indirecta, mediata . Televiziunea are cea mai mare influenta, prin opiniile pro si contra pe care le arunca in discutie referitor la diferite probleme. Ea este considerata cea mai atractiva sursa de informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc. (aparatele video, muzica etc., la fel). In prezent, exista o miscare pentru a marca discursurile si casetele potential daunatoare pentru procesul de socializare a copiilor si al tinerilor.

6. Persuasiunea coercitiva - forma specifica de resocializare involuntara

Persuasiunea coercitiva este o tehnica de manipulare, in care se afla in joc parghii de convingere de natura psihologica si sociologica. Se cauta convingerea subiectului prin invatarea si adoptarea unor seturi de atitudini, credinte si comportamente intentionate de propagandist. Un exemplu l-au constituit tehnicile de spalare a creierelor din anii '50, care supralicitau stressul, factorul psihologic si forta fizica (prin incarcerare, abuz psihic sau pistolul la tampla sau candidatul manciurian). Mai tarziu, metodele de persuasiune coercitiva au devenit mai subtile, mai nuantate, putand convinge fara utilizarea fortei fizice.

Conceptul de persuasiune coercitiva a fost prima oara utilizat in incercarea de a intelege comportamentul colaborativ al prizonerilor de razboi, care au fost supusi la interogatorii si indoctrinari in timpul celui de al doilea razboi mondial si mai ales in timpul conflictului coreean (Schein, 1956, 1961).

Majoritatea prizonierilor raportau ca erau convinsi de inocenta lor, ca nu aveau nici o idee despre ce vorbeau interogatorii. Daca presiunea devenea destul de severa, ei erau dispusi sa semneze false confesiuni, sa se angajeze intr-o atitudine colaborativa si sa permita a fi folosisi in activitati de propaganda, dar nu si-au acceptat niciodata vina. Studiile lui Lifton (1956) si Schein (1961) au aratat ca a existat un numar considerabil de civili (studenti, oameni de afaceri, misionari si diferiti membrii ai ordinelor religioase), care au trait in China si care s-au intors dupa mai multi ani de inchisoare recunoscandu-si vina, spunand ca au fost spioni si criminali si exprimandu-si "gratitudinea" fata de cei care-i capturasera, pentru ca i-au tratat bland, explicandu-le gravitatea crimelor lor (Lifton, 1956, Schein, 1961). Ei au trebuit sa treaca printr-un proces generativ de invatare. Ceea ce l-a facut generativ mai mult decat adaptativ, a fost ca repatriatii ajunsesera sa creada intr-adevar in vina lor si multi dintre ei au muncit in locul temnicerilor lor, transmitand mesajul si altora, dupa cei ei fusesera eliberati si erau "liberi sa gandeasca orice voiau".

Esenta procesului de persuasiune coercitivta a fost de a creea o situatie in care mai multe conditii s-au obtinut simultan :

a. prizonierul a fost inchis cu o sentinta imprecisa, rostita de temnicer ("nu vei scapa de aici pana nu vei face o confesiune sincera si nu vei accepta vina ca spion si criminal si nu vei recunoaste ca valorile tale burgheze sunt un pericol inerent pentru poporul comunist");

b. prizonierul a fost pus intr-un grup cu alti prizonieri care erau mult mai avansati in procesul de invatare ;

c. grupul a fost rasplatit pe baza progresului total. Numai daca toti membrii invatau "noul punct de vedere", grupul beneficia de mai multe privilegii si i se reduceau pedepsele;

d. noul punct de vedere a fost prezentat in mai multe feluri : personal, de catre interogator, prin lectura, materiale publicate si prin grupuri de membrii mai avansati in discutia informationala ;

e. principalul mijloc pentru invatarea si evaluarea gradelor studiului era confesiuena scrisa si autocritica, ce a fost ceruta ca o activitate obisnuita si a servit la stimula prizonierul sa regandeasca actiunile lui trecute si sa inceap sa le evalueze dintr-un nou punct de vedere.

f. Orice indiciu ca prizonierul a inceput sa inteleaga noul punct de vedere sau noile concepte a fost rasplatit imediat si, pe de alta parte, oice indiciu de nesinceritate sau superficialitate in procesul de intelegere a fost sever pedepsit ;

g. Comunicarile care, intr-o maniera sau alta intareau punctul de vedere vechi sau care aminteau prizonierului de legaturile lui cu vechii prieteni sau grupuri de referinta, au fost interzise. Posta de acasa era predata doar daca avea vesti proaste, ca de exemplu faptul ca o sotie voia sa divorteze sau ca un prieten drag murise;

h. Presiunile psihice de toate felurile in care privarea de somn era cea mai puternica, erau aplicate constant pentru a slabi puterea psihicului prizonierului. "Tortura" era folosita numai ca pedeapsa pentru nesinceritate sau pentru lipsa de dorinta de a invata ;

i. Siguranta psihologica a prizonierului era conferita de catre tovarasii sai, avansati in procesul de reeducare, care-l puteau sprijini in efortul lui de invatare.

Lawrence Wollershein (1991) aprecia ca exista un numar de sapte tehnici de persuasiune coercitiva clasica, care se intrepatrund si se completeaza reciproc :

Cresterea confuziei mentale si a susceptibilitatii individului pentru a-l face sa se creada mai slab, mai neputincios. Se face prin hipnoza, prin reeducarea odihnei si a somnului,prin restrictii alimentare drastice (a caloriilor si a proteinelor), prin excesiva repetare a activitatilor simple, prin repetata prezentare audio, video, tactila a unui obiect sau a unei persoane pentru a se fixa in memorie si in subconstient. Un factor favorizant este distrugerea puterii de concentrare prin discursuri monotone.

Aplicarea unor pedepse grele non-violente. Tehnicile des folosite sunt umilirea, pierderea priveilegiilor, izolarea sociala, degradarea brusca a statutului social, inducerea anxietatii si a sentimentului de vinovatie. Paradoxal, anumite premieri pot intarii aceste metode. Un zambet, o strangere de mana, o apreciere pot duce la confuzie si supunere fata de "fratele mai mare" sau "tatuca". Aceste premieri se folosesc in functie de context.

Promovarea izolarii sociale. Se face prin controlul timpului, a mediului social si a resurselor de suport social ale individului (familie, grup de prieteni, institutii ostile actiunii propagandistuui). Se faciliteaza, de asemenea, prin absorbirea individului intr-un grup de actiune cu program de persuasiune coercitiva ce-i manipuleaza lecturile, ii schimba perceperea evenimentelor si a experientelor, precum si a trecutului (prin atacul valorilor si al credintelor trecute) si se cauta consumul timpului acestor indivizi in grupuri de persuasiune coercitiva, astfel incat afectarea timpului familiei, grupurilor de cunoscutti etc. sa devina o povara, o suprasarcina

Atacul conceptiei despre sine si a viziunii asupra lumii. Este cea mai eficienta tehnica. Se foloseste metoda deselor si amanuntitelor confesiuni si istorisiri ale trecutului unei persoane pentru a se creea sentimentul de culpabilitate si pentru a se destabiliza, a se diminua sinele si trecutul, constientizarea realitatii si mecanismul psihologic de aparare. Acest asalt psihologic forteaza individul sa-si reinterpreteze istoria vietii si sa adopte o noua vziune asupra cauzalitatii evenimentelor. Cel in cauza este convins treptat ca trecutul sau, fostele credinte, fosta familie, fostul grup de prieteni si cunoscuti sunt elemente negative. Se cauta inducerea ideii ca supravietuirea lui ca individ este posibila numai in cadrul grupului de persuasiune coercitiva.

Sustinerea intensa si frecventa a atacurilor la increderea in sine a individului. Se intensifica, astfel, crearea sentimentului lipsei de putere. Desele plangeri si critici la adresa subiectului sunt manevrate in asa maniera incat se induce ideea ca sistemul are mereu dreptate si ca individul fara sistem mereu greseste.

Manipularea informatiei si a limbii. Informatiile fara suport sau cele ce dau nastere la idei opuse sunt evitate cand se intentioneaza indoctrinarea. Inteligentul amestec de minciuna si adevar poate fi folosit in evitarea descoperirii falsitatii informatiilor. Se creeaza un limbaj ("de lemn") artificial de grup, noi reguli de comunicare precum si noi campuri de subiecte permise si nepermise. Se dihotomizeaza realitatea prin "bun, constient, minunat - al nostru" si "rau, inconstient, ignorant - al lor". Aceasta tehnica impiedica gandirea independenta, descoperirea deceptiilor, tendinta de revolta, mentinand un sistem inchis de logica si o stare de dezinformare. Aceasta tehnica sugestiv prezentata in celebra carte a lui Orwell - "1984" - arata cum cuvintele ce-si modifica sensul reusesc sa modifice si actiunile rezultate din ele.

Folosirea amenintarilor de tip secular ("ceva rau ti se va intampla de nu vei fi cu noi"). Consta in utilizarea de atitudini, credinte sau consecinte ale comportamentului care sunt direct amenintatoare sau care duc la inocularea convingerii ca o pedeapsa severa este iminenta. Exemple de acest fel de amenintari de tip secular sunt : afectiuni fizice sau mentale, dependenta de narcotice, colaps economic, esecul social, divort, ostracizare sociala etc.

Aceste sapte tehnici, combinate in mod efectiv produc o influenta coercitiva pe plan psihologic si sociologic si duc la modificari puternice in comportament.

Relativ la rezultatele persuasiunii coercitive, putem spune ca ele sunt metode eficiente, dar nu in toate cazurile infailibile, imbatabile. Eficacitatea lor depinde de experienta de viata, bagajul biologic, genetic si psihologic al subiectului, de durata si severitatea metodelor persuasiunii coercitive aplicate. Aceste sapte metode trebuie sa fie "orchestrate" pentru a da maximum de efect, fara a produce psihoze. Pentru a ajuta subiectul sa se adapteze, aplicarea acestor tehnici trebuie sa se faca in conditiile respectarii urmatoarelor reguli :

- pasi marunti, pentru a se evita perceperea schimbarilor efectuate la nivelul personalitatii si aprecierii realitatii ;

- inducerea ideii ca doar prin acceptarea noilor sisteme de valori si credinte se reduce mai mult sau mai putin presiunea din exterior ;

- mutarea subiectilor in grupuri ale persuasiunii coercitive in care sa nu se realizeze adevaratele scopuri ale persuasiunii. Cand se identifica exact forta de presiune, pot aparea reactii puternice de opunere. Intr-un grup de "prieteni si aliati", subiectii sunt mai usor de indoctrinat.

Tehnicile persuasiunii coercitive trebuie sa fie aplicate concentrat si permanent, pentru a nu se acorda timp pentru reorganizarea noilor idei induse, pentru intrebari periculoase.

Se va acorda o atentie deosebita cultivarii , promovarii ideii ca schimbarile survenite la nivelul personalitatii si aprecierii realitatii exterioare sunt rezultatul unui proces intern, "pentru binele subiectului si liber alese de subiect" (schimbari voluntare).

Note:

I. Ungureanu, Paradigme ale cunoasterii societatii, Humanitas, Buc., 1990, p. 22.

Ibid., p. 23.

Vilfredo Pareto, Traite de sociologie generale, apud. I. Ungureanu, op. cit., p. 30.

Basil Bernstein, Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit, 1975, p. 223.

Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV. ed., N.Z., 1968, p. 107-111, apud Dan Banciu, Sorin Radulescu, M. Voicu, op. cit., p. 16.

Dan Banciu, Sorin Radulescu, Marin Voicu, Introducere in sociologia deviantei, Ed. St. si Enciclop., Buc., 1985, p. 15-16.

Ibid., p. 18.

Ibidem., p. 19.

R. Merton, Elements de theorie et de methode sociologique, Paris, Plan, 1965, p. 240.

L. Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV ed., N.Y., p. 117.

H. Nufer, Sozial Pedadogische Thesen zur Freiheitsstafen, apud. D. Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 2

Ibid.

T. Bogdan, Literatura stiintifica actuala si problemele teoretice si aplicative ale resocializarii in timpul detentiei, apud. D. Banciu, S. Radulescu, M Voicu, op. cit., p. 2