Terorismul clasic

Terorismul clasic[1]

O ideologie laica terorista care sa activeze grupari sociale reprezentative, cu impact similar celor generate de credintele religioase, nu a aparut pana la Revolutia Franceza din 1789, epoca in care istoricii au plasat aparitia conceptului de terorism ca derivat al regimului terorii, termenul cel mai adecvat pentru a descrie realitatile sociale si istorice caracteristice Frantei din perioada 1793-1794 . Teroarea, conceputa ca un instrument de stat, este numele generic dat perioadei ce a urmat preluarii puterii de catre gruparea radicala a montagnearzilor , iacobinii, perioada in care violenta fizica, asociata cu amenintarea prin folosirea violentei, a fost practicata in scopul crearii bazei unei noi ordini sociale.

Folosirea premeditara a terorii a devenit astfel o metoda de legitimare a unui guvern minoritar si de justificare a mentinerii sale la putere. In timpul Domniei Terorii au fost arestati aproximativ 350.000 de oameni, dintre care 17.000 au fost judecati oficial de tribunalele poporului si executati, multi nevinovati, victime ale denunturilor anonime, murind in inchisori fara sa fi fost judecati, revolutia transformandu-se intr-o paranoica balta de sange.

Cei care initial sprijinisera masurile draconice ale iacobinilor au ripostat dur arestandu-l pe Robespierre si pe apropiatii acestuia. In timpul procesului, Robespierre - mutilat, cu falca zdrobita de un glont, nu a putut fi acuzat de dezlantuirea terorii, pe care judecatorii sai o sustinusera si o declansasera ca fiind o forma justificata de guvernare. In schimb, iacobinii au fost acuzati de TERORISM, care avea o conotatie ilegala si respingatoare . Ca reactie la judecarea si executia lui Robespierre (27/28 iulie 1794), agentii si partizanii tribunalelor revolutionare iacobine au fost etichetati drept teroristi, acest nume raspandindu-se in toata Europa anului 1975 sub acceptiunea de partizan al terorismului de stat.

Cu timpul, termenul de terorist a capatat semnificatii diferite in functie de grupul social care il folosea. Astfel teroristii iacobini cazuti in opozitie si clandestinitate, au fost etichetati anarhisti de catre reprezentantii Directoratului, in timp ce pentru aristocratii francezi din emigratie, teroristi erau toti republicanii, inclusiv soldatii armatei Republicii Franceze. Este de asemenea interesant de mentionat ca intr-o anumita perioada, monarhistii francezi foloseau termenul de terorist ca sinonim pentru patrioti, dar caracteristica dominanta a conceptului de terorist pentru secolul XVIII a constituit-o descrierea utilizarii terorii si violentei in numele statului - indiferent daca acesta era revolutionar sau reactionar, asa cum a fost cazul perioadei Restauratiei .

Conceptele nou aparute de nationalism si cetatenie, ambele constituandu-se atat intr-o cauza, cat si intr-o rezultanta a Revolutiei franceze, au contribuit la identificarea unui nou tip de manifestare a terorismului, preponderent laic. Ulterior, aparitia unor ideologii politice, cum ar fi marxismul, au dus la aparitia unui sentiment de razvratire impotriva ordinii existente, mijloacele de actiune teroriste au fost uneltele de promovare a scopurilor politice urmarite .

Incepand cu 1880, termenul de terorism a inceput sa fie asociat cu violenta si teroarea premeditat antistatala sub impactul actiunilor teroristilor rusi si anarhistilor. In cazul Rusiei, folosirea deliberata a terorii si violentei a reprezentat initial tot un atribut al statului. In secolul al XVI-lea, Ivan cel Groaznic ( - ) a folosit teroarea nediscriminatorie pentru a insufla teama in randul majoritatii populatiei, indiferent de convingerile sau intentiile acesteia. De asemenea, Tarul Nicolae I (1825-1855) a transformat politia secreta - Ohrana - intr-un instrument de guvernare prin teroare discriminatorie, adica indreptata spre grupuri tinta si capabila a fi reglata ca intensitate potrivit nevoilor impuse de situatie. Preluarea puterii politice nu se putea obtine decat prin insuflarea sentimentului de teama in randul conducerii aflate la putere .

Exemplul teroristilor rusi a fost urmat in multe tari ale lumii. Astfel, grupuri radicaliste irlandeze, macedonene, sarbe si armene au utilizat metode teroriste in incercarea lor de a obtine autonomie si independenta. De exemplu, Irish Fenians a renuntat relativ rapid la pregatirea unei insurectii armate antibritanice, in fruntea unei campanii de asasinare a reprezentantilor autoritatilor britanice in scopul terorizarii populatiei poialiste (protestante). Instaurarea unei atmosfere de teroare putea duce - in conceptia conducatorilor acestei asociatii - la retragerea administratiei engleze din Irlanda.

Datorita atentatelor teroriste spectaculoase comise de partizanii acestei organizatii, lupta pentru libertate nationala sau sociala a fost adeseori asociata cu folosirea premeditata a terorii si violentei antistatale sau antiguvernamentale . In secolul al XIX-lea s-a practicat teroarea taranilor in Andaluzia (sudul Spaniei), in Irlanda, in estul Poloniei si nordul Germaniei; ea era indreptata impotriva marilor latifundiari, a perceptorilor, reprezentantilor guvernamentali, dar si impotriva taranilor prea docili fata de autoritati. De fiecare data, nemultumitii sociali si nationalistii extremisti care actionau impotriva strainilor, s-au bizuit pe o oarecare simpatie din partea compatriotilor, de multe ori anarhistii sau revolutionarii extremisti bucurandu-se de bunavointa intelectualilor, clericilor si a unor reprezentanti ai claselor de mijloc care au incercat sa-i apere impotriva formelor dure de reprimare din partea autoritatilor.

Caracteristica anarho-terorismului clasic o constituie individualismul actional. Alaturi de intreaga pleiada de revolutionari radicali, extremisti sau anarhisti care visau sa schimbe societatea cu ajutorul pistoalelor sau cutitelor, conducatorii politici ai vremii au trebuit sa faca fata si primejdiei unor atentatori singuratici - in marea lor majoritate dezechilibrati mintal - care nu s-au sfiit sa atace imparati, regi, presedinti ori lideri politici din motive confuze sau chiar nebuloase .

Problemele social-politice ale Europei secolelor XVIII-XIX si inceputul secolului XX au fost determinante in germinarea si diseminarea terorismului si anarhismului clasic din pricina lipsei drepturilor constitutionale, a drepturilor elementare si a posibilitatii reglementarii pe cale legala a abuzului de putere.