Tipologia saraciei

Tipologia saraciei

Saracia relativa

O persoana saraca dintr-o anumita tara poate fi mai bogata decat o alta din alta tara, dar o astfel de inegalitate poate exista si in cadrul aceleiasi tari si, din nefericire, in prezent, acest fenomen tinde sa se polarizeze tot mai mult. De aceea, orice masura a saraciei in termeni de resurse disponibile implica automat delimitarea celor doua concepte de saracie: saracia relativa si saracia absoluta.

In fapt, cele doua concepte reprezinta mai degraba limite ale unui continuum, si cu toate ca se refera la doua niveluri distincte ale saraciei, pare destul de greu sa se determine o granita clara intre ele. Pentru a desemna aceste doua niveluri ale saraciei, se folosesc termenii de minimul de subzistenta (pentru pragul absolut de saracie) si minimul de trai decent (pentru pragul relativ de saracie).

Saracia relativa se defineste ca inexistenta nivelului minim de resurse care asigura o "functionare normala", decenta, a persoanei/familiei in contextul social-cultural dat. Sunt considerati relativ saraci cei al caror venit ramane mult in urma unui nivel mediu din societatea respectiva (de exemplu, nu atinge nici 40 ), nefiind astfel in stare sa beneficieze de bunurile si serviciile pe care societatea respectiva considera ca toata lumea le poate pretinde. Aceasta implica scoaterea persoanei in cauza din mecanismele vietii sociale, producand progresiv o reducere a sanselor acesteia de a se reinscrie in viata normala a societatii respective. Saracia relativa nu exclude o vietuire in contextul social-cultural al societatii, dar produce multiple frustrari in raport cu modul de viata din cadrul societatii respective. In societatile bogate, aceasta nu este asociata neaparat cu lipsa mijloacelor minime de viata (hrana, imbracaminte, locuinta), desi ea implica cel mai adesea o hrana inadecvata pentru o viata sanatoasa, imbracaminte insuficienta, conditii inadecvate de locuit. Ea indica mai degraba lipsa resurselor necesare participarii normale si demne la viata colectivitatii.

Socialistul american Michael Harrington, in lucrarea privind istoria luptei contra saraciei in SUA, a pus in lumina caracterul relativ al saraciei, concept care nu are nici o conotatie politica: "americanii saraci nu sunt saraci la Hong-Kong, ei sunt saraci aici si acum, in SUA. Ei sunt deposedati de ceea ce ceilalti se pot bucura, de ceea ce societatea le poate oferi daca ar avea. Ei traiesc la limita, la margine. Ei vad filme si citesc ziare ale "Americii abundente" si acestea le spun ca sunt exilati" .

Limita saraciei relative variaza in mare masura nu numai de la o societate la alta, dar ea creste si intr-o societate data in paralel cu ridicarea nivelului de trai.

O asemenea abordare relativa a saraciei pare sa fie rezultatul unui dublu proces social care a avut loc in secolul XX, in mod special, in tarile occidentale. Primul proces este dezvoltarea spectaculoasa a productiei si cu aceasta a ofertei de bunuri. Explozia productiei a generat o explozie a nevoilor. Nevoile in societatea actuala sunt diferite de cele din societatea traditionala. In societatile dezvoltate exista un proces rapid de transformare a ceea ce era considerat odata lux in necesitate curenta si din aceasta in cerinta minima obligatorie. Cresterea "bogatiei" colectivitatii duce in mod direct la cresterea nivelului de aspiratii. Al doilea proces este democratizarea modului de viata. Barierele de casta si clasa sociala specifice societatilor traditionale au fost aruncate in aer. Aceste bariere fixau nivelul de aspiratii in orizontul consumului castei/clasei sociale careia o persoana ii apartine. In societatile traditionale existau deci standarde diferite in raport cu care se definea saracia. In societatea actuala, datorita mobilitatii sociale ridicate si a eliminarii barierelor sociale, exista tendinta de generalizare a standardului de viata. Prin aceasta, saracii au devenit si mai saraci. Ei nu se mai raporteaza la standardele mai scazute ale grupului din care fac parte, ci se raporteaza tot mai mult la standardele devenite norma in colectivitate si chiar la standardele elitelor. Democratizarea produce deci o crestere a saraciei relative.

2. 2 Saracia absoluta

Saracia absoluta[5] (denumita si marea saracie) reprezinta inexistenta unor conditii minime de viata necesare supravietuirii in conditiile societatii respective. Aceasta implica conditii elementare de viata insuficiente si aproape integral lipsa de resurse pentru o participare minima la viata sociala. Pe termen lung, saracia absoluta produce degradari biologice ireversibile. Pe termen mediu, produce deteriorarea rapida a capacitatilor si oportunitatilor minime ale persoanei de a participa la viata societatii din care face parte. Saracia absoluta, dupa parerea autorului, inseamna marginalizare si excludere sociala si se ajunge in acest stadiu pornind de la cauza principala a timpurilor noastre, "cea a imposibilitatii persoanelor sau grupurilor de persoane de a fi autonome si utile anturajului lor, prin munca - in particular" , precizand ca situatia economica si, in primul rand, inexistenta locului de munca reprezinta principalele cauze ale precaritatii si marginalizarii, iar aceste situatii conduc, in ultima instanta, la marea saracie si la excluderea totala de la viata economica, sociala, culturala si politica.

Din punct de vedere economic, marginalizarea inseamna situarea individului la periferia structurilor economice principale ale societatii; din punct de vedere politic, ea semnifica lipsa totala de interes pentru participarea la viata politica a partidelor, absenteismul la manifestarile electorale, locale sau la alte activitati decizionale; din punct de vedere psihologic, marginalizarea este provocata de lipsa atributelor personalitatii necesare convietuirii in societatea moderna, de la obiceiurile de munca, de orientare a consumului, pana la modalitatile de gandire, conceptie si perceptie rationala despre sine si societate; din punct de vedere cultural, marginalizarea semnifica ruperea de curentul principal al vietii culturale.

In conceptia lui Castel (1990) si a lui Petersen (1993) faza extrema a procesului de marginalizare o reprezinta excluderea sociala, adica acel stadiu in care se afla individul sau grupul de persoane care se caracterizeaza prin dezintegrarea relatiilor de munca, familiale si sociale.

De regula, saracia absoluta se asociaza terminologiei de subzistenta . Ea este definita in consecinta ca lipsa mijloacelor necesare mentinerii vietii umane. De regula, acest prag de subzistenta este definit mai mult la nivelul nevoilor fizice si al celor social-culturale elementare. O incercare de a da acestui minim absolut o intelegere ceva mai larga, mentinand insa abordarea universala, este fundata pe conceptul de necesitati umane fundamentale (basic human needs). Acest concept a fost adoptat oficial de Organizatia Internationala a Muncii (1976, 1977) si recomandat a fi pus la baza programelor de dezvoltare sociala internationale si nationale.

Nevoile fundamentale sunt definite in aceste documente ca implicand doua elemente: in primul rand o serie de cerinte ale consumului privat al familiei - hrana adecvata, imbracaminte, locuinta, mobila si echipament; in al doilea rand servicii esentiale oferite de comunitate - apa curenta, canalizare, transport public, servicii de sanatate si educatie, facilitati culturale. Toate acestea sunt absolut indispensabile mentinerii unei vieti sanatoase. In afara de "necesitatile fundamentale fizice" sunt deci adaugate si "necesitatile culturale fundamentale", cum sunt educatia, securitatea, timpul liber si recreerea.

Pentru a masura gradul de saracie absoluta sunt utilizati indicatori cum sunt: consumul de calorii si proteine pe locuitor, calitatea locuirii si gradul de aglomerare a locuintei, mortalitatea infantila, accesul la asistenta medicala, proportia copiilor care frecventeaza scoala, proportia mortilor violente ca indicator al securitatii, proportia timpului liber in raport cu timpul de munca.

Conceptul de saracie absoluta este adesea supus unor critici extrem de severe. In general, aceste critici pun in evidenta incapacitatea acestui concept de a lua in considerare relativitatea nevoilor umane. De exemplu, nivelul de subzistenta nu este o valoare constanta, ci variaza in functie de caracteristicile fizice personale, clima si obiceiurile de munca . Chiar pentru un anumit grup dintr-o anumita regiune cerintele nutritionale sunt greu de definit precis, determinarea "cerintelor nutritionale minime" fiind adesea arbitrara. In plus, transformarea cerintelor nutritionale minime in cerinte de hrana depinde de alegerea marfurilor, care, in schimb, depinde de obiceiurile de consum individuale. In sfarsit, cerintele minime sunt mult mai dificil de definit pentru bunurile nealimentare. Aceasta problema se poate rezolva considerand ca o anumita proportie din venitul total este cheltuita pentru hrana. Totusi, aceasta proportie poate varia in functie de obiceiuri si cultura, iar relatia dintre venituri si cheltuieli, definita prin aceasta proportie, nu este determinata.

Saracia absoluta, dupa unii autori , "este functie de un nivel minim de nevoi, invariabile in timp, sub care indivizii sunt considerati saraci din punct de vedere al societatii si al posibilitatilor publice". Definirea saraciei absolute este neutra, caci nu spune nimic despre procesul de pauperizare. Ea permite numai constatarea, la un moment dat, a unui anumit numar de persoane care nu au resursele suficiente pentru a atinge un minim vital. In acest sens, s-a stabilit un prag al saraciei absolute, acesta avand o dubla functie: de a alerta opinia publica si de a exprima necesitatea interventiei puterilor publice.

Economistul si sociologul englez B. S. Rowntree - care si-a consacrat peste 50 de ani din viata studierii problemelor saraciei in Regatul Unit - a estimat, la inceputul secolului XX ca poate fi considerat sarac "cel ale carui venituri totale sunt insuficiente pentru obtinerea unor bunuri esentiale care permit mentinerea unei sanatati pur fizice - sub forma particulara de hrana, locuinta, imbracaminte etc".

Pe baza calculelor, in 1936 si apoi in 1942 in Regatul Unit s-a fixat un minim de resurse sub care familiile sarace pot avea dreptul la o indemnizatie de subzistenta, pe langa serviciul de asistenta nationala.

Definirea pragurilor de saracie in functie de dimensiunea familiei, de mediul rezidential se face anual in functie de evolutia costului vietii. Rezulta ca, in perioade de prosperitate numarul saracilor se reduce, iar in perioadele de recesiune creste. In tari ca Regatul Unit din contra, acolo unde conceptul relativ de saracie este adoptat in prezent, numarul celor saraci este aproximativ stabil, oricare ar fi variatiile ciclice.

In Statele Unite, indicele de saracie se bazeaza pe estimarile date de la Departamentul de Agricultura asupra costului hranei considerate indispensabile familiei cu o componenta diversa (persoana izolata, un cuplu fara copii, cu 1 sau mai multi copii). Apoi prin referinta la proportia medie a dependentelor alimentare din bugetele de familie (33 din venitul total pentru o familie de 3 si mai multe persoane si 27 pentru celibatari si familii de 2 persoane), proportia care rezulta din anchetele de consum si menaj se deduce venitul minimal sub care indivizii sau gospodariile sunt considerate ca fiind sarace.

In Germania, o definitie a saraciei in termeni absoluti este urmatoarea: "sunt saraci acei indivizi sau gospodarii ale caror venituri sunt insuficiente pentru a accede la un anumit minim de bunuri si servicii", in acest caz ei pot beneficia de un ajutor de subzistenta.

Diverse definitii pentru saracia absoluta sunt in prezent utilizate, fie in scop informativ (pentru a stabili numarul acelora care se afla in saracie), fie pentru orientarea concreta in domeniul politicilor economice si sociale (stabilirea unui venit minim garantat). Dar, insusi conceptul de saracie absoluta este cu adevarat extrem de critic, atat din punct de vedere metodologic (cum se poate aprecia un minim psihologic de alimentatie?), fie din punct de vedere politic (pe masura ce societatea se imbogateste, numarul saracilor "absoluti" se reduce, creand iluzia ca problema saraciei tinde sa se rezolve, asa incat numarul persoanelor excluse de la modul socio-cultural de viata dominant ramane constant).

Comitetul Economic si Social al Comunitatii Europene a decis sa defineasca "marea saracie"[13] prin 3 tipuri de carente care se autocumuleaza si se agraveaza prin efect cumulativ: absenta locuintei, absenta resurselor financiare si absenta protectiei sociale. In acest sens, sunt de parere unii autori ca "saracia absoluta vizeaza, cumulativ, privarea de bunuri vitale ca: hrana, locuinta, imbracaminte, ingrijire medicala, educatie".

O definitie a saraciei absolute, impinsa totusi la extrem, este cea data de unii experti subliniindu-se ca o persoana aflata in aceasta stare nu dispune de nici un mijloc de subzistenta: "moare de foame, de frig sau din lipsa medicamentelor".

Saracia absoluta si relativa nu trebuie intelese drept conceptualizari alternative pentru care sa optam pe criterii absolute . Mai degraba, ele se refera la doua niveluri distincte ale saraciei. Optiunile intr-o colectivitate pentru una sau alta depind de nivelul de aspiratii din respectiva colectivitate si de posibilitatile si vointa politica de a sprijini pe cei aflati in dificultate, la un nivel mai ridicat sau mai scazut. In ultimii ani, in literatura de specialitate, saracia s-a studiat din perspectiva colectivitatii.

Cele doua niveluri ale saraciei pot reflecta si diferente structurale de perspective: a persoanei aflate in dificultate si a colectivitatii care resimte o anumita nevoie morala, sociala sau politica de a-l sprijini. Cele doua perspective vor tinde structural sa difere intr-o oarecare masura. Saracia este definita din perspectiva necesitatilor sale. Colectivitatea o va defini din perspectiva posibilitatilor (resurselor) necesare ajutorarii individului si a disponibilitatilor (vointei politice si morale) de a-i acorda un sprijin. Persoanele aflate in situatii de saracie sau cei care militeaza in numele acestora tind sa avanseze praguri ale saraciei mai generoase, in timp ce nivelul minim pe care colectivitatea il va stabili va tinde sa fie substantial mai scazut.

S-ar putea exemplifica aceasta dubla perspectiva cu disputa guvern/sindicate, in legatura cu stabilirea unui prag al saraciei. Este predictibil ca guvernul va tinde sa-l impinga mai jos, iar sindicatele, exprimand punctul de vedere al celor care revendica protectie sociala, sa-l ridice. Insa noi, din pozitia impartiala a cercetatorului, dorim sa prezentam intotdeauna realitatea, indiferent cat de dura ar parea la un moment dat.

De asemenea, mai exista in literatura de specialitate si alte forme ale saraciei[17], prezentate prin prisma persoanelor sau grupurilor de persoane care traiesc in saracie. Totodata, tinem sa precizam ca luam in discutie si alte forme ale saraciei, nu ca pe ceva dispersat, diferit, substituibil cu ceea ce a fost prezentat pana acum, ci pentru a intregi imaginea saraciei, pentru a putea surprinde si alte fatete ale prismei cu care a fost comparata saracia. Astfel, diferiti autori, abordand definitia saraciei de pe alte pozitii, o completeaza, precizand ca exista si alte forme ale saraciei:

- saracia reziduala - este vorba de persoanele varstnice si persoanele cu handicap

- saracia progresului - se juxtapune peste saracia reziduala si este "o saracie care mai mult incomodeaza decat deranjeaza, caci cresterea are nevoie sa-si largeasca piata". Esecul cresterii pentru unii, dezvoltarea pentru altii s-ar traduce printr-o capcana a cresterii care, in acelasi timp in care ea suscita inegalitatile, este constransa sa le reduca, deoarece, este de parere autorul, "imbogatirea unora va raspunde in viitor in imbogatirea tuturor".

- saracia marginala - daca sunt lasate deoparte persoanele invalide si cele mai sarace, atunci cei aflati in saracie marginala nu pot fi decat cei care nu se pot adapta si prezinta deficiente individuale: deviatii, inadaptatii social, marginalizatii - care au o altfel de nevoie de protectie sociala.

Din aceste 3 forme ale saraciei, nici una nu este tratata in termeni propriu-zisi de saracie: saracia reziduala este numita "saracie scazuta" inainte ca grija privind demnitatea persoanei sa conduca la respingerea expresiei, saracia progresului este tratata in termeni de inegalitate, iar saracia marginala in termeni de inadaptare sociala.

Cu toate acestea, unii specialisti (Hagenaars si Van Praag ) considera ca "este necesara o definitie a saraciei pornind si de la criteriile psihologice, deoarece ar fi singura definitie care ar face referire la conditiile materiale de viata in ordinea indigentei si de o vointa de actiune colectiva asupra acestor conditii". Aceasta este conceptia celor doi specialisti care considera ca pragul de saracie (determinat pentru a informa opinia publica si pentru a trage un semnal de alarma reprezentantilor puterilor publice) depinde de perceptia saraciei in cadrul societatii.