mile Durkheim si diviziunea muncii sociale

mile Durkheim si diviziunea muncii sociale

mile Durkheim este primul sociolog in sensul ca este primul care s-a considerat el insusi sociolog si fondator al unei noi discipline. Datorita acestui fapt, pozitia sa este originala in raport cu alti autori ai aceleiasi generatii, considerati astazi ca parinti fondatori ai disciplinei, M. Weber, V. Pareto sau G. Simmel. Durkheim este, de asemenea, primul sociolog intrucat proiectul sau este de a intemeia o noua disciplina universitara si, in acelasi timp, o noua stiinta. Sociologia trebuie sa aiba o existenta autonoma atat pe plan cognitiv cat si pe plan institutional.

Desi opera lui Durkheim nu este foarte vasta, ea este considerata canonica [Cuin, Gresle, 2002, 122] pentru noua disciplina. In timpul vietii sale, a publicat in jur de optzeci de articole, aproximativ trei sute de recenzii, majoritatea in L'Anne sociologique, si cele patru carti principale, ce vor fi prezentate in continuare in ordinea cronologica a productiei lor. Intr-adevar, prima lucrare, Diviziunea muncii sociale (1893), ii permite autorului sa abordeze majoritatea marilor teme sociologice care il preocupa. Regulile metodei sociologice (1895) precizeaza ceea ce noua disciplina trebuie sa cerceteze si principiile fundamentale pe care trebuie sa le urmeze sociologul. Sinuciderea (1897) este prima punere in practica a idealului metodologic expus anterior. Cat despre ultima lucrare, Formele elementare ale vietii religioase (1912), ea marcheaza o anumita evolutie a gandirii autorului prin disocierea treptata de presiunile metodologice din Reguli.

I. Diviziunea muncii sociale (1893)

In Diviziunea muncii sociale, Durkheim va propune un demers stiintific de studiere a faptelor sociale pe care il va aplica in lucrarile ulterioare, si va schita cateva din temele asupra carora nu va ezita sa revina ulterior. Una dintre acestea se refera la natura relatiei dintre indivizi si colectivitatile sociale, sau altfel spus la natura raporturilor personalitatii individuale si a solidaritatii sociale. In societatea moderna, indivizii dobandesc tot mai multa autonomie in raport cu societatea, desi depind tot mai mult de ea pentru a putea supravietui. Durkheim explica aceasta contradictie prin faptul ca solidaritatea sociala s-a transformat o data cu evolutia societatilor si ca urmare a dezvoltarii diviziunii muncii, care incurajeaza afirmarea identitatii individuale si favorizeaza totodata diminuarea coeziunii sociale.

Pentru a explica pierderea coeziunii societatilor moderne, Durkheim distinge, in prelungirea unui autor german - Ferdinand Tnnies , doua tipuri de societati: societatile cu "solidaritate mecanica" si societatile cu "solidaritate organica". Intr-o societate cu solidaritate mecanica, toti indivizii se aseamnana. Este o "solidaritate prin similitudine". Toti indivizii impartasesc aceleasi credinte, valori, sentimente. Individul, intr-o asemenea societate, n-are autonomie, este fara specificitate, complet afundat in corpul social. O societate cu solidaritate organica se intemeiaza, dimpotriva, pe diferentiere, pe diviziunea functiilor. In aceste societati, indivizii au roluri specifice, complementare celorlalti membri. Unitatea societatii se cladeste astfel, in parte cel putin, pe complementaritatea functiilor, ca intr-un corp viu, in care fiecare organ are functia sa proprie, complementara celorlalti. In cursul istoriei, se observa o evolutie, de la societatile arhaice cu solidaritate mecanica catre societatile moderne cu solidaritate organica. Pentru a intelege mai bine aceasta evolutie, trebuie introdus un alt concept, central la Durkehim, cel de constiinta colectiva.

Pentru Durkheim, constiinta unui individ nu este doar individuala, ci fiecare poarta cu sine reprezentarile colective, o constiinta colectiva, care este interiorizata prin constiinta individuala. O constiinta colectiva inseamna ansamblul credintelor, sentimentelor, mentalitatilor impartasite de majoritatea populatiei si care se impune indivizilor independent de vointa lor. Aceasta constiinta colectiva are o mare forta sociala.

In cele doua tipuri de societati evidentiate de Durkheim, constiinta colectiva nu are aceeasi putere, nici aceeasi extensie. In societatile cu solidaritate mecanica, constiinta colectiva domina complet indivizii, fiind unita cu constiinta individuala. Pe indivizi ii leaga asemanarea reciproca. Fiecare gandeste in conformitate cu gandirea comuna si actioneaza in conformitate cu riturile prescrise. In societatile cu solidaritate organica, se constata dimpotriva dezvoltarea constiintelor individuale. Fiecare om are mai multa autonomie de gandire.

Durkheim constata ca solidaritatea sociala poate da nastere la fel de bine atat similitudinilor dintre oameni ca si diferentelor dintre ei. Pentru a demonstra temeiul acestei afirmatii, Durkheim crede ca ar trebui observata si masurata aceasta noua solidaritate sociala intemeiata pe diferentele dintre indivizii aceleiasi societati. Dar problema este ca, in calitate de fenomen moral, solidaritatea sociala nu este in mod direct observabila. Durkheim se intereseaza atunci de drept care constituie, dupa el, un indicator fiabil al solidaritatii sociale (Durkheim, [1893] 2002, 80), o imagine fidela a speciilor esentiale ale solidaritatii sociale. Intr-adevar, dreptul exprima, ca sa zicem asa, morala unei societati. Orice precept al dreptului este o regula de conduita (Durkheim, [1893] 2002, 85), facand obiectul unei sanctiuni organizate de catre societate. Or, sanctiunile prevazute de catre lege pot sa fie observate: ele sunt exprimate explicit si in textele juridice si in deciziile judiciare. Ele constituie, prin urmare, un mijloc de a accede la speciile esentiale ale solidaritatii sociale.

Pentru Durkheim, exista doua mari categorii de sanctiuni posibile si in consecinta doua forme de drept, carora le corespund cele doua forme de solidaritate sociala. Dreptul represiv si sanctiunile care il caracterizeaza vizeaza sa pedepseasca pe cel care a comis o crima sau un delict. Prin pedeapsa si represiune, societatea isi exprima reactia prin raportare la actele care aduc ofensa constiintei colective: sanctiunea este o rechemare la regulile pe care oricine trebuie sa le urmeze. Dreptul represiv din societatile cu solidaritate mecanica consolideaza deci constiinta colectiva. Daca in astfel de societati constiinta colectiva este maximala si particularizarea ei este slaba, exista putine diferente intre indivizi si au putina autonomie in propriile actiuni. Cum diviziunea muncii este putin dezvoltata, raportul dintre individ si societate este direct, ceea ce inseamna ca el nu este mediatizat printr-o serie de instante intermediare, ca in cazul societatilor moderne.

Dimpotriva, dreptul si sanctiunile de tip restitutiv nu vizeaza sa pedepseasca violarea interdictiilor sociale, ci sa stabileasca o ordine justa: repararea consecintelor unui act, repunerea lucrurilor in starea initiala, despagubirea partilor. Cu alte cuvinte, obiectivul acestui tip de drept este sa asigure respectarea intereselor fiecarui individ. Dreptul restitutiv din societatile cu solidaritate organica asigura justa colaborare, buna cooperare dintre indivizi prin intermediul unor organe din ce in ce mai speciale: tribunale consulare, administrative etc. Diviziunea mai extinsa a muncii antreneaza in acelasi timp specializarea si diferentierea indivizilor, dar si dezvoltarea de instante intermediare intre individ si societate.

Am putea rezuma interpretarea lui Durkheim intr-un mod sugestiv in tabelul [Steiner, 1994, 20] :

Exista deci evolutie de la solidaritatea mecanica la solidaritatea organica, de la dreptul represiv la dreptul restitutiv. Societatile noastre evolueaza spre o mai ampla diferentiere, spre o mai mare diviziune a muncii sociale. Insa Durkheim nu vrea sa spuna cu asta ca ar putea sa dispara complet constiinta colectiva din societatile noastre. Ea se reduce ca intensitate in societatile moderne, dar continua sa existe. Societatea moderna nu se intemeiaza in mod simplist pe acordul vointelor. Durkehim refuza orice teorii contractualiste in domeniul socialului. Forta obligatiei este intr-adevar mai puternica decat cea emanata de simple relatii contractuale. Prin urmare, cooperarea indivizilor in societatile moderne se organizeaza in interiorul unui sistem social si al unei culturi (constiinta colectiva) pe care nu indivizii le creeaza.

Pentru Durkehim, societatea primeaza irevocabil asupra indivizilor. Exista o prioritate istorica a societatilor asupra indivizilor de vreme ce indivizii autonomi nu apar decat in mod progresiv in istorie. Dar exista, de asemenea, si o prioritate logica a societatilor: oricare ar fi tipul de societate, socialul se impune dintotdeauna indivizilor. Societatea nu este niciodata rezultanta reunirii intereselor individuale. De aceea, trebuie sa incercam sa explicam intotdeauna comportamentele individuale prin actiunea constiintei colective asupra indivizilor.

Dar care sunt cauzele solidaritatii organice sau a diferentierii sociale? Cu alte cuvinte, care sunt cauzele trecerii de la solidaritatea mecanica la solidaritatea organica ? Pentru Durkheim, aceste cauze nu sunt bineinteles individuale; aceasta trecere nu este rezultatul strategiilor indivizilor, nu rezulta nici din legile evolutiei economice a societatilor, asa cum ar putea sa sustina un marxist. Cauzele acestei evolutii sunt sociale.

Procesul de diferentiere sociala observabil in cursul istoriei se explica printr-o evolutie a substratului social. Acest proces este un fenomen esentialmente social, data fiind omogenitatea cauzei si a efectului. Astfel, cresterea volumului si densitatii societatilor explica aparitia sociabilitatii organice. Volumul (numarul indivizilor care apartin unei colectivitatii date) singur nu poate explica diferentierea, ci numai impreuna cu densitatea materiala (numarul de indivizi pe o suprafata data) si morala (intensitatea comunicatiilor si a schimburilor dintre indivizi). Se iese din solidaritatea mecanica atunci cand creste talia societatii si cand sporeste densitatea oamenilor pe un teritoriu dat. In aceste conditii, se acutizeaza lupta pentru viata ca o consecinta a sporului demografic, a coexistentei indivizilor din ce in ce mai numerosi pe aceeasi suprafata geografica si a inmultirii mijloacelor de comunicare sociala. Atunci cand densitatea materiala si morala creste, populatia in totalitatea ei nu poate continua sa exercite aceleasi functii. Pentru a supravietui, oamenii trebuie sa creeze o noua forma de solidaritate demultiplicand rolurile si divizand munca sociala. Densitatea impinge in final la diferentiere sociala. "Diferentierea sociala este solutia pasnica a luptei pentru viata: ea permite unui numar mai mare de indivizi sa supravietuiasca, tocmai diferentiindu-se".Aceasta explicatie a evolutiei societatilor prin substratul social, prin morfologia sociala, este o explicatie de tip materialist si determinist. Dar materialismul durkheimian este un materialism social si nu economic ca la Marx. Ceea ce insemana de fapt ca demografia explica evolutia din cadrul modurilor de sociabilitate.

Aceasta evolutie ineluctabila are, dupa Durkheim, aspecte pozitive: regresia autoritatii, cresterea initiativelor individuale, dezvoltarea potentialitatilor umane. Cu toate acestea, Durkheim este nelinistit. El este constient de existenta formelor de diviziune a muncii care nu produc solidaritate sociala. Scaderea constiintei colective are ca efect o amplificare a riscurilor in societatile moderne. Exista riscul dezintegrarii sociale, prin lipsa valorilor si normelor sociale capabile sa asigure reglarea comportamentelor individuale. Exista riscul anomiei sociale . De-altfel, se poate repera in societatile moderne un anumit numar de simptome ale patologiei sociale: sporirea revendicarilor individuale, crize economice, cresterea procentelor de sinucidere. Durkheim identifica in mod clar situatiile care genereaza starea anomica: nepotrivirea functiilor intre ele (falimente in momente de criza economica), conflictul dintre muncitori si patroni insotit de dizolvarea corporatiilor, sau diviziunea adancita a muncii stiintifice care dezbina comunitatea cercetatorilor. Ruptura anomica se produce in momentul in care constiinta comuna (colectiva) a indivizilor se destrama in virtutea faptului ca vechile reguli juridice si morale nu mai au valabilitate, individul nemaiavand astfel reperele morale dupa care sa-si ghideze comportamentul.

Durkheim nu se multumeste sa sublinieze criza in care se afla societatile moderne, ci propune si remediile. Trebuie, prin urmare, regasit consensul social, valorile comune, si sa nu fie lasate societatile moderne sa se dezintegreze sub efectul tentatiilor individualiste si exacerbarii intereselor individuale. Pentru a face fata acestor probleme, Durkheim propune, in prefata celei de-a doua editii a lucrarii sale, o solutie: dezvoltarea corporatiilor, altfel spus a intalnirilor regulate dintre muncitori si patroni pentru a organiza impreuna cooperarea lor, pentru a coadministra dezvoltarea economica in loc de a urmari fiecare propriilor lor interese.