BANCILE SI ACTIVITATEA BANCARA - Bancile comerciale, de emisiune, de credit specializate

BANCILE SI ACTIVITATEA BANCARA

1 Bancile comerciale

Bancile comerciale sau de depozit sunt acelea care au ca principal obiect de activitate primirea de depuneri la vedere, transformarea lor in capital de imprumut si distribuirea sub forma de credite pe termen scurt agentilor economici, indeosebi celor din industrie si comert. Totodata, bancile comerciale efectueaza, pentru titularii de depozit, operatii de casa si plati in cont, dispuse de acestia sau in favoarea lor, prin intermediul altor banci similare. Efectuarea platilor in cont devine in acest context o alta functie principala, de pregnanta utilitate sociala, care determina concentrarea in sfera de activitate desfasurata de bancile comerciale a celei mai mari parti din circulatia scripturala a banilor.

In indeplinirea functiilor ce le sunt atribuite, bancile comerciale efectueaza operatiuni pasive (de procurare a resurselor), operatiuni active (de plasare sau avansare a resurselor) si operatiuni de comision si mandat.

Dintre operatiunile pasive o semnificatie deosebita prezinta urmatoarele:

a) operatiunile de constituire a capitalului social si a diferitelor categorii de fonduri de rezerva. Fiind organizate, in marea lor majoritate, ca societati pe actiuni, bancile comerciale isi formeaza capitalul social prin emisiunea si subscrierea de actiuni, iar fondurile de rezerva prin capitalizarea unei parti din profitul brut realizat. De obicei, capitalul social si fondurile de rezerva au o contributie redusa in formarea resurselor de creditare vehiculate de bancile comerciale;

b) operatiunile de depuneri constituie principala modalitate prin care bancile isi constituie resursele de creditare. In functie de conditiile privind utilizarea lor, depunerile pot fi:

- in cont curent, situatie in care banca elibereaza in schimbul lor carnete de cecuri cu ajutorul carora se efectueaza plati prin virament din disponibilul existent. Specific depunerilor in mod curent este faptul ca, clientii pot efectua plati pana la o anumita limita, denumita linie de credit, chiar daca disponibilul se epuizeaza. Sursa disponibilului este in acest caz creditul acordat de banca;

- in cont de disponibil, situatie in care platile intermediate de cecuri se efectueaza numai in limita depozitului existent, constituit prin depuneri la vedere si la termen;

c) operatiunile de emisiuni de bonuri de casa, obligatiuni si alte titluri de credit, care au acelasi continut cu operatiunile de acest gen efectuate de orice societate comerciala pentru procurarea de resurse suplimentare. Posesorii unor astfel de titluri sunt creditori ai bancii si nu coproprietari;

d) operatiunile de rescont a caror esenta rezida in revanzarea catre banca de emisiune a cambiilor primite la scont de la clienti. Prin aceste operatiuni bancile comerciale se refinanteaza, cedand o parte din dobanda (taxa de rescont) bancii de emisiune. In aproape toate tarile, operatiunile de rescont sunt riguros reglementate. Efectuarea lor este conditionata de existenta unor conventii incheiate cu banca de emisiune, prin care aceasta proclama ca agreaza bancile comerciale ca prezentatoare la rescont, fixeaza marimea portofoliului de cambii ce poate fi rescontat, stabileste conditiile de folosire a creditului acordat;

e) operatiunile de refinantare de la bancile tutelare sunt specifice bancilor mai mici si servesc pentru procurarea de capital prin subscrieri ale bancilor mai mari. Prin aceste operatiuni, marile banci controleaza afacerile bancilor mai mici.

Din grupa operatiunilor active, mai semnificative sunt urmatoarele:

a) operatiunile de creditare, prin intermediul carora fructifica cea mai mare parte a resurselor mobilizate. La randul lor, in functie de tehnica de creditare utilizata si natura garantiilor, acestea pot fi: operatiuni cambiale, operatiuni de imprumut pe gaj de marfuri si pe gaj de documente reprezentand drepturi asupra marfurilor, operatiuni de imprumut pe gaj de actiuni si efecte publice, operatiuni de imprumuturi personale, avansurile in cont curent.

Operatiunile cambiale, ca forme principale ale operatiunilor de creditare, ating in unele tari ponderi importante. Ele se individualizeaza in: operatiuni de scontare; operatiuni de imprumut pe gaj de cambii si alte efecte comerciale. Scontarea, ca forma de baza a operatiilor cambiale, consta in cumpararea de catre banca a unei cambii inainte de scadenta, la valoarea nominala a inscrisului minus dobanda (taxa de scont) pe perioada de pana la scadenta. Prin aceasta operatie, banca avanseaza capital, de care prezentatorul cambiei poate dispune fara sa mai astepte scadenta. Dupa scontare, banca devenita posesoare a cambiei, este noul sau beneficiar, avand dreptul sa pretinda la scadenta emitentului sa plateasca. Sunt preferate la scont cambiile cu scadenta scurta, care au o cauza reala, sunt emise de firme cunoscute si cu solvabilitate certa, poarta cel putin doua semnaturi girante. In cazul operatiunilor pe gaj de cambii si alte efecte comerciale, cambiile nu sunt cumparate, ci doar primite in gaj, debitorul fiind obligat sa le rascumpere inainte de scadenta. Asemenea operatiuni au loc in cazurile cand banca apreciaza pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are retineri cu privire la capacitatea de plata a celorlalti semnatari. Imprumutul acordat acopera doar partial valoarea nominala a cambiilor depuse in gaj.

Operatiunile de imprumut pe gaj de marfuri privesc creditele acordate proprietarilor de marfuri aflate in depozite sau in curs de transport pe baza unor documente specifice cum sunt: warantul, conosamentul, scrisoarea de trasura. Banca avanseaza debitorului 30%-40% din valoarea marfurilor, riscul principal al afacerii ramanand acestuia. Daca imprumtul nu este rambursat la scadenta, banca recupereaza suma avansata prin vanzarea marfurilor gajate.

Operatiunile de imprumut pe gaj de actiuni si efecte publice (de lombard) sunt generate de abundenta titlurilor de imprumut, indeosebi a bonurilor de tezaur, care constituie o parte insemnata a patrimoniului intreprinderilor si persoanelor. Si in cazul acestor operatiuni imprumutul acopera doar o parte din valoarea titlurilor publice depuse in gaj. La scadenta, daca debitorul nu ramburseaza imprumutul, banca recupereaza suma prin vanzarea titlurilor publice gajate.

Operatiunile de imprumuturi personale se bazeaza pe increderea pe care o inspira bancii situatia economica, solvabilitatea si calitatile morale ale debitorului. Adeseori, nu se cere nici un fel de document scris din partea debitorului, dar se percep dobanzi ridicate care includ si o anumita prima de asigurare.

Avansurile in cont curent reprezinta in unele tari, cum ar fi Anglia si SUA, forma predominanta de manifestare a operatiilor de creditare. Avansurile se acorda prin plata cecurilor emise de titularii de cont si in cazul in care acestia nu au disponibilitati, in cadrul unei limite convenite;

b) Operatiile privind achizitia de efecte publice si actiuni constituie o alta modalitate importanta de plasare a resurselor. Legile de organizare bancara prevad in majoritatea tarilor, ca modalitate obligatorie de asigurare a lichiditatii, detinerea de active usor negociabile, de regula bonuri de tezaur sau alte titluri ale imprumuturilor de stat.

Asemanatoare, prin obiect si efect, cu operatiile de achizitie a efectelor publice sunt si operatiunile de report. Acestea constau in activitatile de achizitie a efectelor publice, cu obligatia de rascumparare, la acelasi curs, ce si-o asuma vanzatorul, pentru un termen scurt, de regula 15 zile. Prin aceste operatiuni se asigura disponibilitati speculatiilor la bursa, iar pentru banci plasarea vremelnica a resurselor disponibile, cu obtinerea unor dobanzi superioare celor uzuale;

c) operatiile de vanzari si cumparari de valute si devize. Se efectueaza de bancile care opereaza si pe piata internationala a creditului, respectiv pe piata eurodevizelor;

d) operatiile de vanzari si cumparari de marfuri. Sunt mai putin intalnite, dar practicate in cazurile cand bancile considera ca pot obtine un profit suplimentar.

Activitatea desfasurata de bancile comerciale implica si efectuarea unor operatiuni de comision si mandat. Astfel, operatiunile de comision sunt efectuate in numele si pentru folosul clientilor, contra unei taxe, fara sa fie angajate raspunderea si patrimoniul bancii. Principalele operatiuni de acest gen sunt: operatiunile de incasso, prin care se incaseaza pentru clientii beneficiari cambii sau cecuri; operatiunile de acreditiv, prin care se asigura transferul disponibilitatilor in tara si in strainatate pentru nevoi curente sau pentru plata unor marfuri; operatiunile de vanzari si achizitii de efecte publice si actiuni.

In paralel cu operatiile de comision, bancile comerciale efectueaza, actionand din ordinul si pentru contul clientilor, si operatii de mandat, indeplinind de regula atributii de administratie. In acest sens, bancile asigura administrarea portofoliului de hartii de valoare, administrarea patrimoniilor etc., actionand indeosebi ca executori testamentari sau ai fondurilor de tutela.

2 Bancile de emisiune

Prin functiile ce le-au fost atribuite, bancile de emisiune  s-au afirmat ca organisme multilaterale, de maxima importanta in economia statelor contemporane. In conditiile actuale, bancile de emisiune sunt organe de interventie, pe diverse planuri, a statului in economie.

Principala lor sarcina, mentionata expres in legea de infiintare si in statutul de functionare, consta in sprijinirea politicii economice a guvernului, indeosebi prin controlul si dirijarea circulatiei banesti, a stabilitatii preturilor, a gradului de utilizare a fortei de munca si a echilibrului balantei de plati externe, in conditiile unei cresteri economice corespunzatoare.

In acest context, principalele lor functii sunt: emisiunea monedei de credit, respectiv a bancnotelor, cu respectarea normelor prevazute prin sistemul banesc; concentrarea resurselor mobilizate de bancile comerciale si acordarea de credite acestor banci, pe baza primirii la rescont a cambiilor; influentarea directa si indirecta a volumului creditului si costului creditului; acordarea de imprumuturi statului, pastrarea si administrarea tezaurului de stat, a rezervelor bugetare si a stocului national de mijloace de plata externe.

Simpla enumerare a acestor functii releva ca banca de emisiune actioneaza ca o banca a bancilor, in sensul ca, clientela sa principala este formata din bancile comerciale si celelate institutii de credit, legislatia din aproape toate tarile interzicand deschiderea de conturi persoanelor particulare si permitand aceasta numai prin exceptie firmelor nebancare sau nefinanciare.

Functiile atribuite bancilor de emisiune capata un caracter concret prin operatiile pasive si active pe care acestea le efectueaza. Astfel, din grupa operatiilor pasive pot fi mentionate urmatoarele:

a) operatiunile de constituire a capitalului social si a fondurilor de rezerva. Capitalul propriu se constituie prin subscrieri si varsaminte din partea actionarilor (particulari si/sau publici) si are rolul de a asigura acoperirea generala a angajamentelor bancii. Rolul sau este redus in ansamblul resurselor mobilizate. Increderea publicului in capacitatea bancii de emisiune se bazeaza pe sprijinul de care se presupune ca beneficiaza din partea statului in orice situatie. Fondurile de rezerva se constituie, in principiu, pe seama profitului realizat si se folosesc pentru acoperirea eventualelor pierderi sau pentru satisfacerea unor destinatii speciale;

b) operatiunile de emisiune a bancnotelor si, in unele tari, a monedei metalice permit bancii centrale sa creeze mijloacele de plata in concordanta cu obiectivele politicii economice preconizate de guvern;

c) operatiunile de depozit sunt efectuate impreuna cu celelalte banci si institutii financiare care isi pastreaza la banca de emisiune rezervele lor lichide pentru efectuarea viramentelor intre ele. Totodata, depuneri la Banca Centrala efectueaza trezoreria statului din sumele rezultate in urma incasarii impozitelor si taxelor, a vanzarii titlurilor de credit public etc. De asemenea, la bancile de emisiune ale unor state puternice, mari centre financiare internationale, se depun spre fructificare si pastrare in siguranta si rezervele valutare detinute de bancile de emisiune ale unor tari mai mici. De cele mai multe ori, depunerile la bancile de emisiune sunt la vedere.

In grupa operatiilor active efectuate de banca de emisiune un rol deosebit prezinta:

a) operatiile de creditare a bancilor comerciale. Astfel, banca de emisiune asigura refinantarea bancilor comerciale atat sub forma rescontului, cat si sub forma imprumutului pe gaj de efecte comerciale sau publice;

b) operatiile de creditare a statului si in anumite situatii a bancilor de emisiune din alte tari. Acordarea de imprumuturi statului constituie o operatiune curenta a bancii de emisiune, indeosebi in tarile care inregistreaza frecvent deficite bugetare;

c) operatiile privind achizitia unor titluri ale imprumuturilor de stat, indeosebi a bonurilor de tezaur, constituie adesea o modalitate frecventa prin care banca de emisiune isi fructifica resursele. Operatiile de vanzare-cumparare a titlurilor de credit pe piata libera constituie una din metodele de baza prin care banca de emisiune promoveaza politica monetara preconizata de guvern;

d) operatiile de vanzari-cumparari de aur, pietre pretioase, devize si valute. Aurul si celelate metale si pietre pretioase sunt cumparate fie pentru sporirea stocului, fie in vederea revanzarii. Prin vanzarea-cumpararea de devize si valute, banca de emisiune urmareste constituirea si fructificarea rezervei de mijloace de plata internationale a statului si influentarea cursului monedei nationale fata de valutele straine.

3 Bancile si institutiile de credit specializate

In principiu, sunt incluse in aceasta grupa acele institutii bancare care, prin statutul lor sau prin lege, au atributii functionale principale in anumite sfere ale creditului pe termen mijlociu sau lung, in anumite ramuri ale economiei nationale sau efectueaza operatiuni numai de un anumit gen. Prin specializarea lor, aceste institutii realizeaza cu predilectie fie operatiuni de mobilizare a resurselor de creditare, fie operatiuni de distribuire a creditelor. Se infaptuieste in acest cadru o larga redistribuire a resurselor de creditare, indeosebi pe linia reciclarii resurselor provenite din depunerile pe termen. Evolutia bancilor si institutiilor specializate de credit poarta amprenta atat a unor factori specifici, nationali, cat si a unor factori mai generali, care, in final, determina, omogenizarea structurii lor.

Astfel, cele mai importante componente ale acestui vast conglomerat bancar sunt: bancile de investitii, bancile si institutiile de credit de ramura, bancile de comert exterior, institutiile de credit specializate in operatii de leasing, institutii specializate in operatii de factoring, institutiile specializate in finantarea vanzarilor pe credit, bancile si institutiile specializate in creditarea constructiilor de locuinte, casele de economii, cooperativele de credit, bancile straine.

Bancile de investitii, functionand sub diferite denumiri si variante, banci de afaceri, case de emisiune, societati financiare, au un rol deosebit in emisiunea si plasarea hartiilor de valoare si prin aceasta, in orientarea plasamentului capitalului de imprumut disponibil. Dispunand de fonduri restranse si bazandu-se intr-o mare masura pe depunerile la termen pe care sunt autorizate sa le primeasca, recurgand adeseori la resursele mobilizate de alte banci, bancile de investitii au ca functie principala intermedierea plasarii actiunilor si obligatiunilor societatilor nationale si straine, afirmandu-se, pe de o parte, ca bune cunoscatoare ale conjuncturii, servind interesele emitentilor, iar, pe de alta parte, in calitate de consultanti ai investitorilor, carora le asigura plasamente optime.

Bancile si institutiile de credit de ramura isi bazeaza existenta, in aproape toate tarile, pe doua elemente comune si anume: sprijinul statului in infiintarea si desfasurarea activitatii, care le pune la dispozitie circa 30% din resursele necesare; orientarea activitatii lor pe linia acordarii de credite pe termen mijlociu si lung. Prin aceste trasaturi, bancile de ramura s-au afirmat ca instrumente de sprijinire a mentinerii, dezvoltarii si modernizarii intreprinderilor din ramurile esentiale al economiei, cum sunt industria, agricultura, constructiile navale. Ele isi procura fondurile prin reciclarea resurselor provenind de la casele de economii, prin emiterea propriilor obligatiuni si dupa cum s-a mai mentionat, intr-o proportie de pana la 30%, de la bugetul statului. Creditele pe care le acorda sunt, de regula, pe termene mijlocii si lungi, sprijinind actiunile de dezvoltare, modernizare, reorganizare si reprofilare, pe care dezvoltarea economica le implica.

Bancile de comert exterior asigura in economiile nationale ale diferitelor tari creditarea activitatii de comert exterior si, indeosebi, sprijinirea cresterii exportului. Ele isi obtin resursele de la stat, care preia o parte a datoriilor pe termen lung, prin emisiunea de obligatiuni proprii si prin mobilizarea creantelor de catre alte banci, indeosebi de banca de emisiune, prin rescontare. Pe de o parte, acorda credite producatorilor in scopul pregatirii loturilor de produse pentru export. Pe de alta parte, finanteaza livrarile propriu-zise, acordand credite fie furnizorilor, fie importatorilor.

Institutiile specializate in operatii de leasing se constituie intr-o veriga relativ mai noua a aparatului bancar. Prin trasaturile lor caracteristice, operatiile de leasing reprezinta o forma speciala a operatiilor de creditare. Astfel, operatiile de leasing se individualizeaza prin:

- sunt operatuni ce vizeaza inchirierea de utilaje, imobile sau echipament industrial care apartin unei banci sau societati comerciale;

- bunurile ce se inchiriaza sunt achizitionate special pentru a satisface nevoile chiriasului in cauza;

- partile convin inchirierea ca o etapa intermediara;

- scopul final al operatiunii este achizitia de catre chirias a bunurilor respective la un pret convenit cu luarea in considerare a platilor efectuate cu titlu de chirie.

Operatiile de leasing aduc avantaje ambelor parti. Pentru banca sau societatea financiara, proprietara a bunurilor, asigura: un plasament avantajos al capitalului, deoarece regimul de chirii convenit are in vedere atat amortizarea accelerata a capitalului, cat si dobanzi ridicate asupra capitalului investit; garantia materiala certa a bunurilor incredintate chiriasului, intrucat titlul de proprietate ofera bancii drepturi inatacabile, astfel ca, in conditiile in care chiriasul are dificultati financiare sau da faliment, bunurile sunt restituite proprietarului fara nici o retinere; posibilitatea recuperarii in cativa ani a intregii sume investite, prin preluarea cu titlu de cumparare a bunurilor de catre chirias. Pentru intreprinderile care inchiriaza, avantajul de baza consta in procurarea bunurilor necesare dezvoltarii fara a angrena fondurile proprii. De fapt, operatiile de leasing se substituie celor de credit. Obtinerea acelorasi bunuri prin credite ar genera insa unele dezavantaje, cum sunt: ar necesita partial un aport propriu de capital; ar angaja si limita posibilitatile intreprinderii de a obtine alte credite.

Operatiile de leasing au cunoscut o continua dezvoltare si diversificare, astfel ca, in prezent, leasingul imbraca urmatoarele forme:

- leasingul mobiliar, care vizeaza utilaje si alte bunuri materiale fungibile, cum sunt: tractoarele, navele de pescuit, vagoanele de cale ferata, utilajele din constructii;

- leasingul imobiliar care se refera la imobile construite in acest scop, fie pentru birouri, fie pentru locuinte;

- leasingul industrial, care este forma cea mai importanta din punct de vedere al semnificatiei economice si al dimensiunilor capitalurilor angrenate si care se refera la instalatii industriale complete apte sa satisfaca cerinte privind obtinerea unor produse de larga utilizare, cu productie si cerere stabila: laminoare, uzine electrice, fabrici de ciment etc.

Institutiile specializate in operatii de factoring, reprezinta, de asemenea, componente noi ale aparatului bancar carora utilitatea deosebita le-a asigurat o rapida extensie.

Operatiile de factoring presupun aparitia in raporturile de credit, respectiv intre vanzatorul creditor si cumparatorul debitor a unui personaj nou denumit factor. Implementarea acestuia, respectiv a institutiei de credit, a fost determinata de interesul vanzatorului creditor de a incasa cat mai rapid sumele datorate de clientii sai si, implicit, de a se dispensa de sarcina tinerii evidentei debitorilor si urmaririi acestora in caz de insolvabilitate. Factorul preia asupra sa de la creditor titlurile de creanta asupra debitorilor sai, devenind fata de acestia beneficiarul creantelor respective. Prin aceasta preia intregul risc legat de eventuala neincasare a creantelor de la debitori. Pentru creantele preluate, factorul plateste vanzatorului creditor valoarea actuala a creantelor diminuata cu comisionul sau.

Institutiile specializate in finantarea vanzarilor pe credit (in rate) sunt intr-o mare masura creatii ale marilor intreprinderi producatoare de bunuri de consum si respectiv ale bancilor. Aceste institutii promoveaza creditul de consum, acordand credite populatiei in cazurile in care, la achizitia bunurilor, beneficiarii achita numai o parte din pretul acestora. Producatorul isi incaseaza astfel pretul marfurilor vandute si poate relua activitatea fara nici o imobilizare de fonduri.

Bancile si institutiile specializate in creditarea constructiilor de lociunte acorda populatiei imprumuturi pe termen lung garantate prin ipotecarea imobilelor construite. Fondurile imobilizate de aceste institutii sunt asigurate prin emiterea de obligatiuni ipotecare si prin reciclarea unor resurse primite de la casele de economii si alte institutii de credit pe baza cesiunii creantelor. De regula, beneficiarii de astfel de credite trebuie sa asigure si un aport propriu, in majoritatea tarilor incurajandu-se economisirea prealabila a sumelor in conditii avantajoase pentru depunatori.

Casele de economii reprezinta o alta veriga importanta a aparatului bancar. Ele functioneaza atat ca institutii care au ca atributie principala mobilizarea economiilor, cat si ca banci ale autoritatilor locale si ale institutiilor de prevederi sociale. O ramura importanta a acestor institutii functioneaza sub egida organizatiilor postale.

Resursele considerabile mobilizate de casele de economii sunt in principal depozite pe termen lung. In acest context, aceste institutii indeplinesc, de regula, un rol unilateral, acela de a mobiliza resurse si a le transfera pe piata capitalului de imprumut in vederea redistribuirii.

Destinatiile primite de aceste resurse releva sensul acestei redistribuiri care, in principiu, reprezinta urmatoarea structura:

- o parte importanta a resurselor este folosita pentru achizitia bonurilor de tezaur. Se asigura astfel o marja de lichiditate pentru a satisface cererile de retragere a depunerilor;

- o alta parte a resurselor este utilizata pentru mobilizarea unor titluri privind creditul pe termen mijlociu si lung, care asigura, prin dobanzile superioare pe care le aduc, o buna fructificare a depozitelor constituite ;

- in sfarsit, o parte semnificativa a resurselor se utilizeaza pentru achizitii de obligatiuni ale imprumuturilor de stat, actiuni si participatii de capital, care asigura o fructificare mai putin eficienta, dar fara riscuri prea mari a depozitelor.

Asemanatoare prin menirea lor initiala, cat si prin operatiile pe care le efectueaza cu casele de economii, sunt cooperativele de credit. Acestea sunt larg raspandite in Germania si in Franta.

O veriga a carei pondere si insemnatate este intr-o continua crestere si care tinde sa ocupe un loc preponderent in sistemul bancar este reprezentata de reteaua bancilor straine. Ca sucursale sau reprezentante ale bancilor care functioneaza in alte tari, ca banci mixte sau in alte formule juridice, bancile straine joaca un rol tot mai mare pe pietele creditului. Ele efectueaza servicii bancare pentru corporatiile transnationale, acorda imprumuturi sindicalizate pe europiete, acorda imprumuturi corporatiilor locale din tarile dezvoltate, executa operatiuni de corespondent etc.

4 Activitatea bancara in Romania

4.1 Crearea Bancii Nationale a Romaniei

si transformarea ei in Banca Centrala

In cea de a doua jumatate a secolului al XIX- lea, economia tarii noastre se orienta statornic pe calea progresului. Cu ajutorul schimbului, legaturile economice reciproce dintre industrie, agricultura, transporturi si comert, dintre acestea si domeniul financiar - bancar au inceput sa devina mai complexe si sa capete stabilitate. Extinderea dominatiei capitalului autohton era, insa, serios stinjenita de lipsa unui sistem financiar bancar national , precum si de tendinta capitalului strain de a se infiltra in domeniile principale ale economiei.

Capitalul camataresc, ca forma preponderenta in acea vreme a capitalului de imprumut, desi jucase un rol de seama in promovarea ascensiunii economice a Romaniei, percepind dobinzi ridicate - pe baza monopolului detinut in domeniul capitalului purtator de dobinda - se transformase intr-un obstacol in calea dezvoltarii capitalului industrial, incetinea procesul de autonomizare a capitalului de imprumut fata de capitalul industrial. In aceste imprejurari, crearea unei retele inchegate de banci in frunte cu banca de emisiune , care sa contribuie efectiv la modernizarea economiei romanesti, devenisera imperative ale perioadei inaugurate in 1859 prin actul micii uniri.

In primul rind, erau vital interesati in inlaturarea creditului camataresc si crearea unui sistem bancar modern, agentii economici din industrie si agricultura, considerind ca aceasta cale este singura menita sa le asigure mersul inainte. In al doilea rind, in crearea unui sistem bancar era interesat in mod deosebit statul. Acesta ca institutie de suprastructura, trebuia sa asigure dezvoltarea societatii romanesti, actiune care impunea largirea considerabila a surselor de venituri pentru acoperirea cheltuelilor cerute de ridicarea si consolidarea edificiului administrativ, economic si social-cultural. In cursa permanenta dupa noi surse, statul vedea in crearea unui sistem bancar modern posibilitatea de a-si procura mai usor mijloacele banesti necesare pentru acoperirea cheltuielilor bugetare crescande si pentru iesirea din dificultatile financiare cu care se confrunta. Primele incercari de creare a unei banci dateaza din anul 1856, cind domnitorul Grigore Alexandru Ghica a aprobat sa se infiinteze la Iasi o banca particulara, sub denumirea de Banca Nationala a Moldovei. Dar operatiunile acestei banci, puse exclusiv in slujba creditului de consum, au determinat prabusirea ei, in mai putin de un an fiind declarata in stare de faliment. Asemenea incercari s-au facut si in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Astfel, in 1860, guvernul a intocmit un proiect de lege privind organizarea unei administratii centrale a creditului public al Romaniei, care urma sa aiba in subordine o banca nationala de scont si circulatie, o banca funciara si case de economii. Proiectul nefiind realizat, necesitatea crearii unui sistem bancar modern este preluata in anul 1864 de ministrul finantelor care in raportul prin care supunea spre aprobare proiectul de buget propunea infiintarea unor institutii de credit pentru asigurarea dezvoltarii comertului si industriei nationale. Printre acestea figurau: Banca Funciara; Banca de Scont si Circulatie; Casa de Crutare, menita sa protejeze micile economii; Casa pentu inlesnirea micilor agricultori si comercianti; Muntele de pietate, la care meseriasi sa poata gasi inlesniri la nevoile lor, scapind astfel de rigorile cametei; Casa de depozite si consignatii, menita sa asigure fructificarea insemnatelor depozite judecatoresti si cautiuni. Singura institutie care a putut fi creata in acea perioada a fost Casa de depozite si consignatii.

In vederea sprijinirii procesului de modernizare a productiei agricole, in anul 1873 a luat fiinta in Bucuresti Creditul Financiar Rural. Imprumuturile acordate fiind destinate, in cea mai mare parte, achitarii unor datorii sau cheltuite in scopuri neproductive, explica slabele rezultate obtinute de aceasta institutie care a contribuit intr-o mica masura la emanciparea agriculturii.

Un moment semnificativ in formarea sistemului bancar il constituie crearea in anul 1880 a Bancii Nationale a Romaniei care, cu timpul, a devenit o banca a bancilor. Concentrand si mobilizand un important volum de disponibilitati banesti ale economiei si tezaurului, aceasta le-a folosit, impreuna cu emisiunea de bancnote, pentu dezvoltarea si consolidarea industriei, comertului si agriculturii, punandu-le la dispozitia acestora sub forma de credite. De asemenea, Banca Nationala a contribuit la finantarea constructiei si dotarii unor institutii social- culturale a caror existenta si utilitate este evidenta si in zilele noastre. In lipsa unei banci de emisiune , in ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, s-ar fi apelat la creditele bancilor din alte tari, fapt ce ar fi condus la transferarea unei importante parti a profitului, platita sub forma de dobanzi, in afara hotarelor tarii.

Activitatea desfasurata de Banca Nationala pana in anul 1946, cind a fost etatizata, s-a individualizat prin urmatoarele trasaturi specifice: 

- prin bancnotele puse in circulatie, ca banca de emisiune, a oferit economiei un mijloc comod si ieftin de circulatie si de plata, care a inlocuit monedele de aur si de argint, conferind sistemului banesc calitati noi, imbogatindu-l cu elemente moderne, adaptate elastic nevoilor de dezvoltare a economiei romanesti;

- mobilizand disponibilitatile banesti din economie si emitind bancnote, Banca Nationala le-a indrumat pentru satisfacerea nevoilor in crestere ale economiei, atenuind afluxul de capitaluri straine, fenomen ce a condus la cresterea capitalului intern; - a sprijinit statul in acoperirea unor nevoi ale sale, fapt ce a determinat formarea in circulatie a unei cantitati de bancnote care nu avea pe piata corespondent material, afectand intr-o anumita masura stabilitatea sistemului nostru banesc;

- si-a adus o contributie remarcabila la dezvoltarea sistemului bancar din tara noastra, favorizand, prin operatiunile sale, aparitia de noi banci si cresterea capitalului acestora. De fapt, infiintarea in anul 1880 a Bancii Nationale nu a reprezentat decat primul pas mai important in formarea sistemului bancar al Romaniei. La acea data mai existau doar o banca pe actiuni, Creditul Funciar Rural si cateva banci particulare intre care nu exista nici o legatura. De abia in ultimul deceniu al secolului al XIX -lea si in primele decenii ale secolului al XX- lea se poate vorbi de formarea si consolidarea unui sistem bancar in tara noastra. Astfel, pe baza capitalurilor autohtone s-au infiintat in perioada anilor 1894-1913 o serie de banci, mai importante fiind: Banca Agricola, Banca Comertului din Craiova, Banca de Scont a Romaniei, Banca Romaneasca. Pe seama capitalului strain, indeosebi german, austriac si francez s-au infiintat, de asemenea, banci importante cum ar fi: Banca Generala Romana, Banca Mormorosch Blank, Banca Comerciala Romana. Alaturi de acestea, au fost infiintate un numar mare de banci pe actiuni de importanta mai mica, astfel ca, in anul 1913 existau un numar de 196 banci cu un capital de peste 228 milioane lei. Trasatura esentiala a acestui sistem era dominarea lui de cateva banci puternice, a caror aparitie dovedeste ca in perioada respectiva a avut loc un proces de concentrare a productiei in intreprinderi tot mai mari. Marile banci au aparut, din nevoia de a se satisface cerintele masive de credite venite din partea marilor intreprinderi.

In perioada pregatirii si desfasurarii primului razboi mondial, guvernul a recurs, intr-o mare masura, la resursele Bancii Nationale. Ca urmare a acestei politici, de creditare a statului, a fost afectata politica de creditare a economiei. Astfel, daca in 1914 din totalul creditelor acordate de Banca Nationala 72% erau acordate economiei, iar restul de 28% reprezenta credite acordate statului, in 1918 situatia era complet schimbata, creditele acordate economiei reprezentand doar 6,5%. Semnificativ este si faptul ca datoria statului la Banca Nationala a crescut si dupa razboi, ca urmare a contractarii de noi inprumuturi, cum ar fi cel al Unirii, cel pentru retragerea bancnotelor puse in circulatie de Banca Generala Romana etc., toate garantate cu bonuri de tezaur. Dupa razboi, indeosebi in primii ani, s-a inregistrat o crestere substantiala a volumului operatiunilor de rescont al Bancii Nationale. Aceasta politica a determinat si cresterea numarului de banci. In intervalul 1918-1924, volumul operatiunilor de rescont a crescut de peste 70 de ori, iar numarul bancilor a crescut de 3,9 ori.

O etapa semnificativa in politica de creditare a Bancii Nationale este cea referitoare la consolidarea monetara realizata intre anii 1925- 192 Conform strategiei adoptate deflatia trebuia sa se realizeze prin rambursarea treptata a datoriei statului si blocarea sumelor in numerar rambursate, in asa fel incat, pe aceasta cale, volumul bancnotelor in circulatie sa corespunda nevoilor economiei. Deflatia preconizata nu s-a putut realiza ca urmare a deprecierii masive a leului.

Un rol important a revenit Bancii Nationale in infaptuirea reformei monetare din 1929, care a avut in vedere urmatoarele criterii: crearea premiselor pentru functionarea normala a emisiunii monetare, in sensul eliminarii din portofoliul de scont a creantelor imobilizate, rambursarii datoriei satului la banca, interzicerii inprumuturilor pe termen lung pentru stat si formarea unei rezerve metalice suficiente pentru restabilirea convertibilitatii bancnotelor; crearea unui fond de rulment al tezaurului care sa permita Ministerului Finantelor sa nu mai apeleze la creditele Bancii Nationale. Printre masurile inscrise in programul de stabilizare pot fi mentionate: modificarea statutului Bancii Nationale, in sensul restrangerii influentei statului asupra conducerii acesteia; reducerea datoriei statului, care in acel moment era de 15,5 miliarde lei. Cea mai mare parte din aceasta datorie a fost lichidata prin reevaluarea stocului de aur detinut de banca.

O alta perioada distincta in politica de credite promovata de Banca Nationala a fost cea de dupa reforma, in perioada crizei economice din anii 1929-1933. Desi prin legislatia reformei se statuase renuntarea din partea statului la imprumuturi de la banca, aceasta practica a fost reluata , ea fiind generata de deficitele bugetare inregistrate. In aceasta perioada au sporit si creditele acordate sectorului particular. De asemenea, demna de mentionat este si urcarea taxei scontului la 9%, fapt ce a determinat cresterea dobanzilor curente la 16-18%. De fapt, criza economica si-a pus amprenta asupra situatiei financiare a Bancii Nationale, care, din nou a acumulat un portofoliu putred, dupa criza , statul fiind nevoit sa-l asaneze. De remarcat este faptul ca statul a preluat nu numai cambii putrede din portofoliul Bancii Nationale, ci si cambii aflate in patrimoniul unor mari banci comerciale, salvandu-le, astfel, de la faliment.

In anii care au urmat crizei, in activitatea Bancii Nationale s-a manifestat o situatie oarecum contradictorie. Astfel, la finele anului 1935, fata de finele anului 1933, angajamentele la vedere au crescut, in timp ce portofoliul comercial a scazut. S-a schimbat, insa, structura portofoliului, ca urmare a creditelor acordate industriei de razboi.

Dupa 1936, emisiunea baneasca a cunoscut o crestere anormala, fenomen determinat de cresterea considerabila a operatiunilor de rescont, care la randul lui a fost cauzat de retragerile masive ale depunerilor si lipsei de lichiditate a bancilor comerciale. In realitate, prin Legea pentru inlesnirea si refacerea creditului, dupa 1935, Banca Nationala a devenit un organ oficial de control al creditelor, aducandu-si contributia la accentuarea concentrarii si centralizarii aparatului bancar. Astfel, numarul bancilor comerciale in 1940 reprezenta doar 44% comparativ cu anul 1935, restul disparand prin lichidari sau fuziuni. Bancile mari aveau , inainte de criza economica din anii 1929-1933 si de masurile de interventie ale statului din perioada imediat urmatoare, o contributie de circa 40% la activitatea generala a aparatului bancar, ulterior, ele ajungand sa elimine treptat un mare numar din celelalte banci, astfel incat, in anul 1941, aproape 80% din activitatea bancara se desfasura in cadrul lor. Banca Nationala acorda marilor banci credite de rescont, participa la formarea capitalului unora din ele, controla activitatea lor. Cea mai mare parte din creditele de rescont era orientata in 1940 spre industrie ( 60,07% ), si numai intr-o mica parte spre comert ( 18,04% ). Cresterea portofoliului de scont si ponderea mare a creditelor acordate industriei nu reflecta insa cresterea circulatiei marfurilor ci, mai ales, finantarea crescanda a industriei de razboi, din mijloacele emisiunii Bancii Nationale. Nivelul depunerilor la banci in intervalul 1935-1940 a ramas aproape neschimbat, in timp ce angajamentele la vedere ale acestora s-au dublat. S-a creat astfel o mare discrepanta intre depuneri si circulatia baneasca.

In perioada celui de-al doilea razboi mondial, Banca Nationala a acordat statului credite masive. Aceste credite au fost puse la dispozitia statului atat direct, cat si indirect, prin creditarea intreprinderilor care lucrau pentru stat. Astfel s-a ajuns ca in septembrie 1944, ponderea imprumuturilor acordate statului sa se ridice la 92,1% din activele Bancii Nationale. In consecinta, Banca Nationala si-a adus o contributie semnificativa la finantarea cheltuielilor statului legate de ducerea razboiului.

4.2 Sistemul bancar al Romaniei interbelice

si evolutia sa in anii economiei de comanda

Integrarea Transilvaniei si a celorlalte provincii strabune prin actul Marii Uniri in spatiul national, social, economic si politic a generat un proces profund de reorganizare generala a vietii economice. De fapt, perioada imediat urmatoare Unirii a reprezentat o perioada de avant economic general care s-a reflectat si in sfera institutiilor bancare, reduse ca numar si ca putere. Refacerea economiei distruse de razboi si mai ales orientarea ei a dat un puternic avant comertului de banca, atat prin infiintarea unor banci noi, cat si prin regruparea intereselor celor vechi. Astfel, in anul 1928 numarul bancilor si institutiilor de credit specializate era de 1122, fata de 215 cat erau in 1918. Capitalul si rezervele acestor banci au crescut, de asemenea, la 12 miliarde lei in 1928, fata de 421 milioane lei cate erau in 1918, iar creditele au cunoscut si ele o evolutie ascendenta. Dupa razboi au fost infiintate o serie de banci puternice, cum ar fi: Banca Crissoveloni, Banca Comerciala Italiano - Romana, Banca Sindicatului Agricol Ilfov, Banca Sindicatului Agricol Ialomita, Banca Franco-Romana, Banca Anglo-Romana, Dresdner Bank si Societarea Nationala de Credit Industrial etc. De mentionat ca, in ceea ce priveste noile banci, s-a pornit la infiintarea lor nu de pe pozitiile inguste, de comunitate profesionala sau locala, ci de pe pozitiile valorificarii potentialului economic existent in epoca.

Refacerea economiei distruse de razboi, reorganizarea ei dupa reintregirea Romaniei, precum si stabilitatea economica relativa inregistrata dupa 1925 au creat falsa impresie ca s-au pus bazele unei perioade de progres exceptional. In acest context, pe linga operatiunile de finantare a industriei si comertului, bancile au desfasurat si o serie de operatiuni speculative care au generat o sporire artificiala a circulatiei banesti. Nimeni nu se preocupa de lichiditate si nici macar de solvabilitate. S-a neglijat faptul ca depunerile spre fructificare - care reprezentau aproximativ 60% din totalul resurselor folosite in 1930 de banci - au un caracter extrem de sensibil la orice tensiune a vietii economice, putand pune bancile in situatii mai mult decat delicate. Cauzele mentionate corelate cu interdependenta fenomenelor economice, indeosebi cu legaturile existente intre bancile romanesti si cele straine , au condus la declansarea crizei economice mondiale din anii 1929-1933 si in Romania. Au fost puternic afectate de criza, clientela neputind plati, nu numai micile banci care datorita slabei puteri si nepriceperii in afacerile bancare moderne au cedat primele, ci si banci mari ca Banca Marmorosch Blank din Bucuresti.

Cauzele crizei fiind complexe si multiple au condus la dezorganizarea intregii activitati bancare. De aceea, statul a preluat portofoliul imobilizat, rescontat la Banca Nationala de catre principalele banci, incercand mentinerea acestora pe linia de plutire. Totodata, in anii 1932-1933, s-au pus in discutia Parlamentului proiectele legilor de conversiune a datoriilor agricole si urbane. Astfel, prin legea privind lichidarea datoriilor agricole si urbane, pusa in aplicare in noiembrie 1934, toate datoriile agricole contractate pana la finele anului 1931 au fost reduse cu 50%, soldul ramas urmand sa fie rambursat in 17 ani cu o dobanda de 3% pe an. De asemenea, toate datoriile urbane contractate pina la finele anului 1931 au fost reduse cu 20%, soldul ramas urmand sa fie rambursat in cinci ani, cu o dobanda anuala de 6%. Potrivit aceleiasi legi, institutiile de credit de orice fel, care aveau un plasament supus conversiunii mai mare de 10% din totalul creantelor lor, aveau posibilitatea de a incheia cu creditorii lor angajamente de plata cu conditia ca acestea sa fie acceptate de majoritatea creditorilor. Pierderile din conversiunea datoriilor agricole si urbane au reprezentat, la nivelul intregului sistem bancar, 16% din capitalul social si rezerve. Ele trebuiau suportate din: rezerve, profitul anilor urmatori sau chiar din capital. Datorita acestui fapt multe banci si-au redus capitalul sau au fost puse in lichidare. Pentru reglementerea riguroasa a comertului de banca, in anul 1934, a fost pusa in aplicare legea privind reglementarea si organizarea comertului de banca, care a prevazut conditii mult mai restrictive pentru organizarea bancilor. Potrivit prevederilor inscrise in aceasta lege multe banci au fost obligate sa fuzioneze sau chiar sa fie puse in lichidare. Legea prevedea limitele minime ale capitalului social bancar, precum si proportiile maxime dintre depunerile ce puteau fi mobilizate, pe de o parte si capitalul social, pe de alta parte. In aceste conditii de exercitare mai riguroasa a comertului de banca, numarul bancilor s-a redus de la 1204, cate existau in 1934, la 387 in 1941.

Complicatiile aparute in viata politica internationala dupa 1938, incepand cu criza cehoslovaca, cotropirea Poloniei si inceperea razboiului in Apus, au silit bancile sa fie tot mai circumspecte in acordarea de noi imprumuturi, fenomen cu efecte negative asupra economiei, vizibile spre sfarsitul anului 1938 si inceputul anului 1939, prefigurand parca dezastrul ce urma sa vina si sa intrerupa o evolutie economica ce atat de greu isi incepuse drumul.

In anii economiei de comanda, evolutia sistemului bancar a fost marcata, in genere, de conceptia subordonarii directe a acestuia fata de puterea politica. Din banca a bancilor, Banca Nationala a fost transformata intr-o banca care a cumulat functiile de emisiune cu cele comerciale. Fostul organism bancar intitulat Societatea Nationala de Credit Industrial a devenit Banca de Investitii. Patrimoniile Casei Nationale de Economii si Cecuri Postale si ale Casei de Depuneri si Consemnatiuni au fost contopite luand nastere Casa de Economii si Consemnatiuni. Ulterior, au fost infiintate ca banci specializate, Banca pentru Agricultura si Industrie Alimentara si Banca Romana de Comert Exterior. Restul bancilor au fost puse in lichidare. In acest context, functiile banilor si creditului au fost anihilate intr-o mare masura, diminuandu-se rolul lor de instrumente active pentru stimularea dezvoltarii economice.

4.3 Restructurarea aparatului bancar

in conditiile tranzitiei la economia de piata

Tranzitia la economia de piata presupune schimbari esentiale atat in conceptia activitatii bancare cat si in ce priveste organizarea bancara.

Astfel, in definirea continutului activitatii bancare trebuie avuta in vedere premisa in conformitate cu care economia de piata presupune, in mod implicit, existenta unei economii banesti in centrul careia sistemul bancar trebuie sa asigure cadrul care sa dea posibilitatea mobilizarii tuturor fondurilor banesti disponibile din economie si orientarii lor pe perioade mai scurte sau mai lungi, pentru activitati economice. In acest cadru, banii si creditul devin instrumente active, prin intermediul lor favorizandu-se orice fenomene pozitive sau descurajandu-se, la nevoie, tendintele spre realizarea unor activitati neeconomicoase sau speculative. Pentru agentii economici, indiferent de natura proprietatii, bancile, pe langa efectuarea operatiunilor de finantare si a platilor, au un rol de sfatuitor, tinandu-le in permanenta treaza atentia spre problemele majore si ferindu-le, atunci cand este cazul, de intrarea in operatii ce ar comporta riscuri pentru gestiunea lor.

Pentru ca bancile sa poata juca un asemenea rol este nevoie ca intreprinderile sa desfasoare o activitate rentabila, sa dea dovada de maleabilitate in adaptarea la evolutia conditiilor existente pe piata si, in functie de perspectivele ce se intrevad in dezvoltarea economica, sa actioneze pentru a putea oricand sa-si restructureze activitatea. Nu trebuie omis ca, mecanismul pietei se poate rasfrange, din punct de vedere al riscului, si asupra activitatii bancilor, cu aceleasi consecinte ca asupra oricarei intreprinderi, insa cu deosebirea ca intinderea si efectele acestuia se pot resimti asupra unui mare numar de intreprinderi care formeaza clientela bancilor respective.

Una din problemele dificile privind functionarea bancilor in conditiile economiei de piata este aceea a asigurarii capitalului si a atragerii de la intreprinderi si populatie de depozite care sa le permita sa-si desfasoare activitatea. Pe de o parte, trebuie sa se tina seama ca, in anul 1990, capitalul bancilor noastre era modic, situandu-se in jur de 1-3% fata de plasamente. Pe de alta parte, datorita sectorizarii bancilor, nici mijloacele banesti atrase de la intreprinderile din sectoarele respective nu asigura decat partial fondurile de care au nevoie. De pilda, la Banca pentru Agricultura si Industrie Alimentara, in anul 1990, fondurile proprii si cele atrase reprezentau numai 16,2%, diferenta fiind asigurata prin credite acordate de Banca Nationala. La Banca de Investitii, fondurile proprii si atrase reprezentau, in acelasi an, 24,5%. In aceste conditii, bancile specializate, desi au fost definite prin actele lor de infiintare drept institutii centrale de stat, ele au fost alimentate cu fonduri ca si sucursalele Bancii Nationale, acordand credite pe baza emisiunii pe care aceasta din urma o facea in mod automat pentru ele.

In conceperea activitatii bancare in perioada de tranzitie nu trebuie neglijat ca aspectul cel mai negativ care s-a manifestat in relatiile dintre Banca Nationala si bancile specializate, il constituie faptul ca acestea din urma acordau credite pentru investitii pe seama fondurilor obtinute de la Banca Nationala. Acest fenomen a aparut ca urmare a masurii luate incepand cu anul 1980 cand s-au retras de la bancile specializate fondurile acordate de la buget pentru finantarea investitiilor. Pe aceasta cale s-a ajuns la introducerea in economie a unui credit care, prin excelenta, purta germenii inflationisti. In acelasi sens a actionat si sistemul de trecere asupra bancilor a unor operatiuni care nu tineau de activitatea lor. De exemplu, in loc ca finantarea reparatiilor capitale sa se faca din fondurile acumulate din amortismentele platite de intreprinderi sau prin prelevarea an de an a unor sume pe costurile acestora, s-a recurs la solutia ca acestea sa fie creditate, urmand ca ulterior sa se constituie fondurile pentru rambursarea creditelor. In fapt, aceste fonduri nu s-au mai constituit, iar creditele pentru reparatii capitale, au capatat caracter de permanenta. De asemenea, vanzarile de marfuri pe credit in strainatate pe termene medii si lungi, care uneori au depasit 10 ani, au fost finantate, de regula, din credite acordate de Banca Nationala. Asemenea operatiuni au facut ca, in mod treptat si nejustificat, bancile sa ia locul bugetului in finantarea economiei nationale. In timp ce volumul creditului a crescut continuu, fara o justificare economica rationala, in conturile bugetare s-au acumulat, ani in sir, mari sume de bani, creand o falsa imagine de mare lichiditate bugetara. Pe de alta parte, pierderile si alte nevoi ale economiei au ramas neacoperite.

Dupa cum s-a mai mentionat, tranzitia la economia de piata implica mutatii profunde si in ceea ce priveste organizarea bancara. In acest context, mentionam principalele schimbari, reglementate in baza legislatiei bancare (Legea 58/1998 privind activitatea bancara si Legea 101/1998 privind statutul B.N.R.):

a) Banca Nationala si-a asumat , incepand cu finele anului 1990, functiile atribuite unei banci de emisiune, activitatile comerciale fiind transferate Bancii Comerciale Romane, nou infiintata. Concomitent au fost transformate in banci comerciale trei din fostele banci specializate: Banca de Investitii care a fost denumita Banca Romana de Dezvoltare; Banca pentru Agricultura si Industrie Alimentara sub denumirea de Banca Agricola si Banca Romana de Comert Exterior. Ulterior, au fost infiintate noi banci comerciale cu capital mixt si privat. S-au pus astfel bazele sistemului bancar structurat pe doua nivele;

b) prin legea bancara au fost create premisele pentru trecerea la implementarea conceptului de universalizare a activitatii bancare. In acest context toate bancile noastre au clienti, atat persoane fizice cat si juridice, acestia putand alege banca la care isi pastreaza disponibilitatile banesti si care sa le acorde imprumuturile. Desi fenomenul a generat unele efecte pozitive, nu trebuie neglijate implicatiile generate de disparitia bancilor specializate in distribuirea creditelor pe termen mediu si lung;

c) in domeniul supravegherii bancare s-au luat o serie de masuri ce vizeaza autoritatea ce trebuie sa infaptuiasca supravegherea, principiile puse la baza supravegherii, modelul de supraveghere.

Potrivit legii, autoritatea de supraveghere este Banca Nationala a Romaniei careia i-au fost atribuite urmatoarele imputerniciri:

- sa emita norme cu privire la documentatia necesara pentru autorizarea bancilor, cu privire la volumul minim al capitalului social, la nivelul de solvabilitate si la imprumuturile acordate unui singur debitor;

- sa examineze bilanturile bancilor, conturile si operatiile acestora, precum si controlul tranzactiilor valutare;

- sa stabileasca pentru societatile bancare masuri corective sau sanctiuni de genul avertismentelor scrise, amenzilor, supravegherii in regim special, inlocuirii conducerii incompetente sau frauduloase, revocarii autorizatiei de functionare.

Principiile in materie de supraveghere bancara vizeaza urmatoarele aspecte:

- imprumuturile acordate de o banca unui singur debitor nu pot depasi, cumulate, 20% din capitalul si rezervele respectivei banci;

- totalul pozitiei valutare deschise a unei banci comerciale la finele unei zile nu poate depasi 10% din capitalul ei;

- imprumuturile foarte riscante pot fi acordate de banci numai cu acordul Bancii Nationale a Romaniei;

- participarea unei societati bancare la o firma, cu obiect de activitate altul decat cel bancar, nu poate depasi 20% din capitalul firmei respective;

- nu exista restrictii privind stabilirea de reprezentante ale bancilor straine in Romania, dar infiintarea lor trebuie aprobata de Banca Nationala a Romaniei;

- adecvarea capitalului pentru bancile romanesti se face dupa regulile emise de Banca Reglementelor Internationale.

Modelul romanesc de realizare a supravegherii include ambele tipuri de controale: off-site si on-site. Supravegherea de tip off-site permite Bancii Nationale a Romaniei sa urmareasca in mod sistematic sanatatea bancilor, care trebuie sa prezinte periodic informatii cu privire la bilantul lunar, situatia contului de profit si pierdere, precum si alte informatii referitoare la alte aspecte ale activitatii, cum sunt lichiditatea, solvabilitatea, expunerile mari, expunerile valutare. Aceste documente sunt transmise Bancii Nationale a Romaniei si ele reprezinta punctul de pornire in evaluarea activitatii bancilor, evaluare bazata pe tendinte si comparatii cu alte banci. Supravegherea de tip on-site este realizata de Banca Nationala a Romaniei prin desfasurarea la banci a unor controale anuale obisnuite si a unor controale speciale efectuate la aparitia unor probleme financiare. Obiectivele urmarite vizeaza: tipurile de operatii efectuate, imprumuturile acordate si riscurile asumate, respectarea legislatiei bancare si a normelor de prudenta bancara, caracterul adecvat al normelor de prudenta bancara exactitatea rapoartelor transmise Bancii Nationale;

d) obligarea bancilor comerciale sa isi structureze creditele in functie de performantele clientilor in cinci categorii. In baza acestei structuri isi pot dimensiona provizioanele de risc;

e) in vederea asigurarii solvabilitatii care nu trebuie sa fie mai mica de 8%, bancile au obligatia sa-si ierarhizeze activele bancare in functie de riscuri;

f) a fost modificat regimul fondurilor constituite de societatile bancare prin introducerea conceptului de fonduri proprii ale bancilor, care include, pe de o parte, capitalul propriu, compus din capital social varsat, fondul de rezerva, fondul mijloacelor fixe, fondul de dezvoltare, alte fonduri constituite din profit, iar pe de alta parte, capitalul suplimentar, compus din rezervele create prin reevaluarea activelor corporale si fondul de risc.

Teste grila

1. Operatiunile pasive efectuate de bancile comerciale sunt multiple si complexe. Va rugam sa le alegeti dintre urmatoarele:

a)      creditarea statului;

b)      prestarea de servicii bancare;

c)      constituirea capitalului social si a fondului de rezerva;

d)      primirea de depuneri la vedere si termen;

e)      creditarea agentilor economici.

2. Operatiunile de lombard efectuate de bancile comerciale in exercitarea functiilor lor sunt:

a)      operatii active;

b)      operatii de mobilizare a resurselor;

c)      operatii de comision;

d)      operatii de creditare;

e)      operatii pasive.

3. Operatiunile de rescont efectuate de bancile comerciale pot fi incluse in una din grupele:

a)      operatii de creditare;

b)      operatii active;

c)      operatii de comision;

d)      operatii pasive;

e)      operatii de refinantare de la bancile tutelare.

4. Operatiile cambiale se concretizeaza in mai multe tipuri. Dintre cele prezentate alegeti pe cele reale:

a)      operatii de scontare;

b)      operatii de imprumut pe gaj de cambii si alte efecte comerciale;

c)      operatii de lombard;.

d)      operatii de rescont;

e)      operatii de refinantare de la trezorerie.

5. Operatiile de refinantare de la bancile tutelare efectuate de bancile comerciale sunt:

a)      operatii de mandat;

b)      operatii active;

c)      operatii de creditare;

d)      operatii de depuneri;

e)      operatii pasive.

6. Scontarea, ca forma de baza a operatiunilor cambiale efectuate de bancile comerciale, consta in:

a)      vanzarea de catre banca a unei cambii inainte de scadenta;

b)      cumpararea de catre banca a unei cambii inainte de scadenta;

c)      primirea in gaj de catre banca a unei cambii inainte de scadenta;

d)      gajarea, la o alta banca comerciala, a unei cambii inainte de scadenta;

e)      gajarea la banca de emisiune a unei cambii inainte de scadenta.

7. Va rugam sa precizati care din operatiile enumerate sunt operatii de creditare efectuate de bancile comerciale;

a)      operatiile privind achizitia de efecte publice;

b)      operatiile de imprumut pe gaj de actiuni si efecte publice;

c)      operatiile de refinantare de la bancile tutelare;

d)      operatiile de report;

e)      operatiile cambiale.

8. Operatiunile de imprumut pe gaj de marfuri, specifice bancilor comerciale, sunt incorporate intr-una sau mai multe din urmatoarele categorii;

a)      operatiunile de comision;

b)      operatiunile de refinantare de la bancile tutelare;

c)      operatiunile de rescont;

d)      operatiunile active;

e) operatiunile de creditare.

Avansurile in cont curent, specifice unor tari cu economie dezvoltata, sunt o forma de manifestare a:

a)      operatiilor pasive efectuate de bancile comerciale;

b)      operatiilor de creditare efectuate de bancile comerciale;

c)      operatiilor pasive efectuate de bancile de emisiune;

d)      operatiilor de comision efectuate de bancile comerciale;

e)      operatiunilor pasive efectuate de trezorerie.

10. Operatiunile de acreditiv, efectuate de bancile comerciale, sunt incluse in una din grupele:

a)      operatiuni de mandat;

b)      operatiuni de comision;

c)      operatiuni active;

d)      operatiuni pasive;

e)      operatiuni de creditare.

11. In paralel cu operatiunile de comision, bancile comerciale efectueaza si operatiuni de mandat. Dintre cele enumerate va rugam sa precizati pe cele exacte:

a)      operatii de vanzari si cumparari de valute si devize;

b)      operatii de vanzari si cumparari de marfuri;

c)      operatii privind administrarea portofoliului de hartii de valoare;

d)      operatii privind achizitia de efecte publice;

e)      operatii privind administrarea patrimoniilor.

12. Bancii de emisiune ii sunt atribuite mai multe functii. Dintre cele enumerate va rugam sa le alegeti pe cele care ii sunt specifice:

a)      creditarea agentilor economici;

b)      acordarea de imprumuturi populatiei;

c)      emisiunea bancnotelor;

d)      acordarea de imprumuturi statului;

e)      coordonarea politicii fiscale.

13. Functiile atribuite bancilor de emisiune capata un caracter concret si prin intermediul operatiilor pasive. Va rugam sa le alegeti din urmatoarele pe cele incluse in aceasta grupa:

a)      operatiile de creditare a bancilor comerciale;

b)      operatiile de creditare a statului;

c)      operatiunile de depozit;

d)      operatiile de vanzari-cumparari de aur;

e)      operatiunile de constituire a capitalului social si a fondurilor de rezerva.

14. In grupa operatiilor active efectuate de bancile de emisiune pot fi incluse:

a)      operatiile de constituire a capitalului social si a fondului de rezerva;

b)      operatiile de depozit;

c)      operatiile de creditare a statului;

d)      operatiile privind achizitia unor titluri ale imprumuturilor de stat;

e)      operatiile de creditare a sectorului privat.

15. In principiu, din vastul conglomerat in care sunt incluse bancile si institutiile de credit specializate fac parte:

a)      bancile de comert exterior;

b)      bancile de depozit;

c)      bancile comerciale;

d)      bancile de emisiune;

e)      trezoreria statului.

16. Bancile de investitii, functionand sub diferite denumiri si variante, au un rol deosebit in domeniile:

a)      acordarea de credite pe termen scurt;

b)      creditarea statului;

c)      mobilizarea depunerilor la vedere;

d)      emisiunea si plasarea hartiilor de valoare;

e)      creditarea importurilor strategice.

17. Rolul preponderent al bancilor specializate este sa:

a)      emita bilete de banca;

b)      monitorizeze operatiunile de schimb valutar;

c)      efectueze operatiunile de creditare pe termen scurt;

d)      mobilizeze resursele de creditare si sa le plaseze pe termen mediu si lung;

e)      concentreze resursele de creditare si sa acorde credite trezoreriei publice.

18. Dintre functiile atribuite bancilor de comert exterior o semnificatie deosebita prezinta:

a)      monitorizarea operatiunilor de schimb valutar;

b)      finantarea operatiilor necomerciale;

c)      creditarea activitatilor agricole;

d)      promovarea printr-o politica de creditare supla a exporturilor;

e)      stimularea importurilor de produse finite.

1 Prin trasaturile lor caracteristice operatiile de leasing reprezinta:

a)      o noua forma de concretizare a operatiilor bursiere;

b)      o forma speciala a operatiilor de creditare;

c)      operatii efectuate de casele de economii;

d)      operatii specifice bancilor de emisiune;

e)      o noua forma de materializare a operatiunilor efectuate de cooperativele de credit.

20. Formele de realizare a operatiunilor de leasing au cunoscut o continua dezvoltare si diversificare. Va rugam sa precizati dintre urmatoarele pe cele exacte:

a)      leasingul industrial;

b)      leasingul bancar;

c)      leasingul cooperatist;

d) leasingul mobiliar;

e) leasingul international.

21. Casele de economii, veriga importanta a aparatului bancar, functioneaza in urmatoarele ipostaze:

a)      institutii care au ca atributie principala mobilizarea economiilor;

b)      banci ale autoritatilor locale si ale institutiilor de prevederi sociale;

c)      cooperative de credit;

d)      banci regionale;

e)      case de ajutor reciproc.

22. Institutiile specializate in finantarera vazarilor pe credit sunt, intr-o mare masura, creatii ale:

a)      bancilor straine;

b)      cooperativelor de credit;

c)      trezoreriei publice;

d)      marilor intreprinderi producatoare de bunuri de consum si ale bancilor;

e)      bancilor de emisiune.