Coordonatele de actiune politica si economica a autoritatii publice

Coordonatele de actiune politica si economica a autoritatii publice

1. Aspecte metodologice ale problemei

Din specificul economic - pentru ca se refera la schimb de valori reale si financiare intre diferite entitati economice, si din specificul international - pentru ca rezidenti diferiti ca localizare geopolitica sunt angajati in transferul dreptului de proprietate, rezulta ca tranzactiile ilustrate in balanta de plati apar ca " intr-o fereastra prin care tara raportoare interactioneaza cu restul lumii'[1] .

Si pentru ca fiecare industrie interna se afla simultan in postura de solicitanta si ofertanta de bunuri straine, "fereastra' deschisa a balantei pune in lumina legaturile conturilor nationale cu cele ale lumii intregi care se stabilesc intr-o perioada de timp, de obicei un an.

Deceniile din urma ale secolului trecut au cunoscut modificari structurale radicale in compozitia schimburilor internationale, astfel ca de la cvasiinexistenta statisticii platilor internationale din anii '40, dupa un conjugat efort de unificare conceptuala si metodologica (inaugurat la intalnirea istorica de la Bretton Woods), balanta platilor externe include trei conturi - curent, de capital si financiar, pe langa cel rezidual, unde se mentioneaza erorile si omisiunile inerente acestui demers.

Soldul contului curent permite aprecierea operatiunilor cu bunuri si servicii, fiind (inca) de cea mai mare importanta in structura balantei de plati. Soldul contului de capital pune in evidenta transferurile unilaterale de capital si are o importanta relativ minora in echilibrarea balantei de plati. Pentru valoarea considerabila a operatiunilor cu capitaluri si rezerve, soldul contului financiar isi adjudeca importanta nu numai ca pondere, ci si prin continut. Astfel ca, in timp ce un deficit al contului curent denota performante relativ scazute ale economiei, deficitul tranzactiilor cu capitaluri arata o sporire a activelor tarii in strainatate, fapt ce se poate interpreta ca semn de dinamism economic. Invers, un rol creditor poate fi un semnal de scadere a competitivitatii agentilor economici nationali ' sau ca " tara este finantata prin capitaluri straine care vor trebui sa fie rambursate'[2] .

Postura dubla si simultana a fiecarei economii -de ofertant si solicitant pe piata mondiala de valori reale si financiare - indica, totodata, varietatea factorilor cu actiune conjugata si/sau contradictorie care concura la configuratia balantei platilor externe. Cuvantul de ordine in lumea contemporana este multilateralismul bazat pe cooperare, egalitate de tratament a partenerilor si participarea cu sanse egale la dezvoltare pentru fiecare stat, intr-o interdependenta profitabila pentru toate statele si pe baza respectarii stricte a principiilor de drept international.

A doua jumatate a secolului XX a debutat cu ritmuri spectaculoase de extindere si diversificare a comertului international care reflecta dezvoltarea si diversificarea continua a economiilor nationale, desi calitativ dotarea lor cu factori de productie tinde spre o relativa uniformizare. Comertul international de bunuri si valori este un flux dinamic al carui ritm il intrece cu mult pe cel al productiei mondiale. Fenomenul este deopotriva cauzat si secondat de urmatoarele tendinte, instalate insa ca reguli ale perioadei de final de secol XX:

- institutionalizarea schimburilor internationale, care a pornit de la regionalizarea comertului din anii imediat postbelici si, prin extindere, s-a marit continuu numarul tarilor membre;

- tripolarizarea schimburilor si dezvoltarea triadica a tuturor relatiilor, in sensul ca peste o jumatate din valoarea schimburilor mondiale se disputa intre tarile Uniunii Europene, SUA si Japonia;

- internationalizarea comertului mondial, ca efect firesc al cresterii ponderii si importantei societatilor transnationale, intre componentele carora au loc schimburi care amplifica volumul schimburilor internationale in ansamblu.

Balanta platilor externe ofera perspectivele de validare la scara mondiala a rezultatelor muncii prestate la scara nationala.

In ciuda scepticismului unora sau altora, acest document cu aparenta contabila este un relevant instrument de analiza macroeconomica cu atat mai graitor in conditiile ireversibilului proces de deschidere, de globalizare, care antreneaza in schimburi reciproce de activitati majoritatea agentilor economici din lume, validand la scara mondiala rezultatele prestate la scara nationala.

Etapa actuala de mondializare/globalizare a economiei este rezultatul unor faze premergatoare, localizabile in timp functie de evolutia validarii externe a rezultatelor activitatilor interne:

a) o prima faza ar fi mondializarea prin comert exterior, cand dupa prima revolutie industriala s-a inaugurat procesul de afirmare a economiilor nationale, iar platile externe se traduceau printr-un echilibru mecanicist de echivalenta a obligatiilor si creantelor in cantitati precis determinate tic metal pretios;

b) pe o mai indelungata perioada de timp are loc transgresarea granitelor geopolitice prin investitii straine care accelereaza afacerile si alerteaza efectul de domino; desi politica oficiala este in principal focalizata pe echilibrul balantei de plati, expansiunea vizibila a intrepatrunderilor extinde interesul si asupra altor elemente participante la schimburi: studiile empirice asupra ciclicitatii economice semnaleaza si importul sau exportul de crize sau de bunastare, care se realizeaza o data cu transnationalizarea vietii economice;

c) a treia (posibila) faza cu efect sigur globalizant o constituie dematerializarea monedei accentuata de procesul tranzactional realizat pe seama sofisticatelor retele telematice, care comprima timpul si spatiul, diversifica si adanceste interferentele, obligand politica oficiala la scrutarea unor obiective comune si la sincronizarea cadentelor in functie de evolutia conditiilor din economie.

In aceste circumstante balanta platilor externe furnizeaza complexe informatii despre "ce s-a facut' si "ce sa se faca' pentru o maxima eficienta in alocarea resurselor, si in acelasi timp dreseaza sanctiunile pentru incalcarea imperativului de adaptare rapida si deplina la oportunitati.

Evenimentele care s-au succedat in ultimul deceniu au pus in evidenta o serie de caracteristici ale economiei mondiale, ca tendinte tot mai evidente si care isi anunta operarea pe o lunga perioada in perspectiva:

- chiar si in actualul stadiu de intrepatrundere, economiile nationale inca mai reprezinta celulele de baza ale economiei mondiale si, din acest motiv, evolutia viitoare depinde de evolutia inter-relatiilor dintre mai multe subsisteme: comercial, financiar si monetar-valutar;

- concurenta ramane definitorie, ca implacabila lege a firii, care creeaza echilibrul printr-o selectie naturala dupa forta economica a fiecarei "celule' in parte, insa in acelasi timp stimuleaza progresul economic general.

Dar automatismele si acomodarile pietei creeaza, in final, realitati si stari de fapt distantate de scopurile si idealurile umane, si care exced sferei de cuprindere a economicului.

Tocmai in ideea de a restabili functionarea pietei, autoritatea publica este chemata, in sensul ca este menita sa intervina prin mijloace specifice, cu care fragmenteaza pietele si le gestioneaza, in consecinta, particularitatile si constrangerile. Concret, se implica in administrarea unor intreprinderi, instituirea de taxe si impozite, redistribuirea de venituri, supravegherea monedei si controlul relatiilor externe etc., ca functii economice primordiale ce conditioneaza buna functionare a pietei.

Analitic, acestea sunt eficienta, echitatea si stabilitatea, promovate institutionalizat prin legi, organisme si contracte, care sustin si motiveaza circumscrierea teoriei politicii economice insasi teoriei statului.

A. Eficienta este corectia dezirabila a acelor esecuri ale pietei care conduc la consum excesiv, la risipa si productie nesatisfacatoare. Aici se pot include monopolurile si externalitatile, bunurile publice si sistemul fiscal - adica derapajele pietei care impun implicarea explicita a statului, desi adeseori aceasta se poate dovedi inoportuna prin efectele daunatoare cauzate altor domenii.

B. Echitatea are ca premisa (re)distribuirea bunurilor economice dupa averi, si nu dupa nevoi. intrucat cei care platesc mai bine ii devanseaza pe cei cu posibilitati precare, chiar daca au nevoi asemanatoare, autoritatea publica este chemata sa niveleze aceste disparitati, inacceptabile din punct de vedere politic. Subventionarea consumului, impozitarea progresiva a veniturilor sau, pur si simplu, transferurile catre populatie sub titulatura de protectie sociala etc. sunt componente frecvente ale unui complex instrumentar cu care opereaza statul pentru corectia atator discrepante, mai cu seama in cazurile cand ideologizarea excesiva a interventiei impinge finalitatile dincolo de o limita scontata si, astfel, chiar pericliteaza mecanismele pietei.

C. Stabilitatea este motivata de experimentele cunoscute in istorie sub forma "bolilor' clasice ale economiei si societatii - inflatia si somajul -, precum si de o mai extinsa intelegere a modului in care trebuie si se poate controla intregul ciclu economic. Prin instrumentele adecvate, abordate solitar sau in combinatii, autoritatea publica actioneaza in sensul revitalizarii economiei, astfel ca statul si piata functioneaza in intercorelare simbiotica, mai mult sau mai putin capabila sa asigure stabilitatea macroeconomica.

Teoria economica intentioneaza - si numai realitatile demonstreaza daca si finalizeaza - sa explice activitatea societatii dupa ipoteza ca toti participantii urmaresc in mod rational sa-si promoveze propriile interese.

Dar nu numai banii si bunurile sunt considerate ca venituri ori costuri care pot face obiectul intereselor umane. Diversitatea si complexitatea acestora motiveaza extensia abordarilor de teorie economica asupra activitatilor autoritatii publice care acopera sau pot atinge orice tip de interes uman. Ca orice firma producatoare si ofertanta de bunuri si servicii, autoritatea publica opereaza prin stimulente sau rationalizari, in functie de sperantele pe care oamenii, cetatenii - consumatori, le au referitor la consecintele bunurilor sau serviciilor consumate.

Autoritatea publica este structurata pe interactiunea unor oameni diferiti, cuplati si coordonati pe baza unor dominante drepturi de proprietate, avand ca investire suplimentara dreptul de a-i constrange pe oameni si dreptul de a-i atrage pe unii intr-o cooperare prin restrangerea optiunilor altora. Fundamentate pe norme de comportament opozabile tuturor, constrangerile sunt compensari sau limitari inerente in cooperarea voluntara de pe piata, si tocmai in acest mod are loc inferenta autoritatii publice care atenueaza, corecteaza esecurile pietei.

Eficienta interventiei insa este cu necesitate conditionata de convingerea oamenilor ca acceptarea unei cooperari implica o selectie rationala din mai multe optiuni concurente, cu anticipari specifice de costuri si beneficii, componentilor autoritatii publice revenindu-le obligatia exclusiva de a gestiona costurile de tranzactie, externalitatile si bunurile publice.

Autoritatea publica este constituita din persoane concrete, cu informatii si disponibilitati eterogene, ca "functionari publici' manati firesc de interese limitate la prezent si subiective, ca executanti si exponenti ai unui "interes public', ipotetic atasat de entitatea diriguitoare.

Subiectivismul atator interese speciale, cel mai adesea conjuncturale, se traduce in politica autoritatii publice, tentata la "actiuni care afecteaza cate putin pe multi oameni, in locul actiunilor care afecteaza mult pe cativa. Interesele consumatorului vor domina oratoria politica, in timp ce interesele producatorilor vor domina politica economica. Interesele producatorilor sunt mai concentrate, focalizate, pe cand interesele consumatorilor sunt difuze' [3].

Ca masa eterogena de contribuabili, consumatorii isi afirma mai estompat interesele de reducere a poverilor fiscale, pe cata vreme producatorii, organizati compact dupa interese specifice, sunt perceputi cu mai multa vigoare pentru solicitarile de subsidii sau facilitati.

In calitatea sa de purtatoare a interesului public, autoritatea publica este firesc sa penduleze intre abordarile speciale ale acestui interes, in functie de rezultatele, de scorul unei atente evaluari a costurilor si beneficiilor pe care le genereaza speciale drepturi de proprietate.

Politica economica reprezinta totalitatea deciziilor si masurilor pe care le intreprinde autoritatea publica in scopul orientarii activitatii economice, dupa considerente de rationalitate si compatibilitate cu teritoriul national, ca ansamblu de alegeri economice, ca arbitraj intre variate tipuri de obiective si instrumente.

Politica economica nu se poate, si nici nu se substituie deciziilor private, ci incearca sa le pre-orienteze, printr-un sistem, de informare - ca incitare sau obstaculare - catre rezultate favorabile.

Pe de alta parte, politica economica nu se poate confunda cu economia publica, adica nu este doar sfera de actiune a statului ca agent economic, desi de nenumarate ori din acest sector pot parveni semnale de perturbare sau doar de modificare a echilibrelor macroeconomice.

Relatia biunivoca intre "economie' si "politica' formeaza un sistem inchis cu doua bucle de feedback-uri, ca ilustratie definitorie a interactiunii mutuale dintre cele doua entitati.

Principalul decident si responsabil al politicii economice este statul, de unde si semnificatia reala a acesteia, numai in raport cu analiza macroeconomica. Actiunea statala este generata si genereaza comportamentele microeconomice ale factorilor economici, in lumina cerintelor de coerenta si eficacitate.

Functia de reactie (de la autoritatea politica la economie) si functia de popularitate (dinspre economie catre decidentul de politica macroeconomica) sunt fluxuri individualizate relativ recent in studiile si analizele privitoare la raporturile dintre: conditiile economice, structurile organizatorice si popularitatea partidelor, comportamentul economic si, respectiv, de vot al populatiei.

Toate abordarile-interpretari ale acestor functii pornesc de la "un dat' anume din economie (sintetizat sub forma unei multitudini de variabile economice) dupa care se construiesc programe si modele de echilibru macroeconomic unde, simplificat, nivelul cererii agregate devine echivalent cu nivelul ofertei agregate, la care sa se adauge fluxuri de capital din strainatate.

Persistenta unor dereglari cronice si de mari amplitudini din deceniile postbelice, precum si accelerarea interdependentelor dintre economii au sensibilizat deopotriva guvernanti si guvernati, in sensul formularii si implementarii unor profunde transformari institutionale adecvate modelelor optime de politica economica.

Setul de politici esentiale pe care se fundamenteaza curentul neoclasic al interventionismului statal (libertatea individuala, eficienta economica si echitatea sociala) adauga inca un caz semnificativ de sustinere a implicarii economice a statului, pe langa cele consacrate (monopolul, externalitatile, bunurile si serviciile publice etc.), si anume dezechilibrele macroeconomice, in mod justificat considerate seisme, adevarate comotii ale sistemului, ca efecte ale acumularii treptate de tensiuni si disfunctii, de forma: subutilizarii capitalului si fortei de munca, penuriei de resurse, deficitelor din balanta platilor externe, stagnarii si chiar regresului economic.

"Tratarea curativa'[4] a sistemului urmareste redarea capacitatii de a se autoregla, iar acest obiectiv impune apelul la instrumente globale, ca tehnici de ansamblu macroeconomic.

Dupa trei sferturi de veac de succese mimate si doar declarate, economiile societatilor de tip totalitar s-au prabusit in mod inevitabil, datorita incapacitatii lor funciare de a-si prezerva echilibrul si de a asigura progres economic durabil.

Economia concurentiala si-a adjudecat rolul de model-paradigma, a carui viabilitate se afla tocmai in potentialul imanent de restaurare a echilibrului, pentru a carui prezervare opereaza cu instrumente specifice, verificate prin aplicarea lor cu succes in timp:

politica fiscala, care inhiba sau stimuleaza diferite procese economice, atenueaza inechitati sociale, regleaza in sus sau in jos cererea agregata;

politica veniturilor, care regleaza cererea in economie prin interventia guvernamentala directa asupra salariilor;

politica monetara, care se focalizeaza din ce in ce mai mult pe stabilitatea preturilor, iar prin componenta valutara, extinde sfera de cuprindere dincolo de national a politicii monetare si afecteaza oferta agregata din economie,

politica comerciala, care se poate subsuma politicii fiscale si economice in general, pregatind interfata economiei cu restul lumii.

Deschiderea economiilor si globalizarea pietelor definesc circuitele economice contemporane. Ele favorizeaza si sunt favorizate de internationalizarea politicii monetare, precum si de coordonarea coloraturilor nationale de politica fiscala, de venituri si comerciala.

Complexul instrumentar de politica preia, proceseaza si retransmite jocul neintrerupt al dezechilibrelor locale, asigurand in dinamica echilibrul intregului organism economic.

2. Impactul integrativ al echilibrului

Din analiza instrumentarului de lucru pentru interventia in sensul echilibrului o singura concluzie ramane imuabila: nu exista o reteta unica si arhetipala pentru aplicarea politicilor macroeconomice care sa determine fara echivoc sau fara efecte colaterale atingerea singura a unei tinte. insasi dozarea ingredientelor necesita echilibru, in functie de numerosi alti factori care trebuie valorificati dupa conjunctura si dupa potentialul lor de actiune sau de reactie.

Cu o vechime similara marilor chestiuni existentiale pe care, de-a lungul timpurilor, filozofia a incercat sa le solutioneze, echilibrul si intreaga problematica aferenta prezervata de stiinta, guvernanti si doctrinari confirmi plenar concluzia care se desprinde din toata evolutia social, stiintifica ti economica a societatii, anume ca nu se inainteaza catre un adevar definitiv, ci doar catre unul mai bun.

Ca stiinta, numai in ultimele doua secole s-a individualizat teoria economica, insa se poate aprecia ca deja "a recuperat', ca spectaculozitate cel putin, fata de restul stiintelor care fundamenteaza actuala civilizatie, prin eficienta valorificare a "uneltelor' conceptuale de care dispune ca disciplina plasata la granita dintre cele exacte si cele sociale.

De la reflectarea activa a realitatilor si "depozitarea' lor in mintile oamenilor, stiinta economica s-a dezvoltat, mai mult sau mai putin constient, inca din zorii omenirii, dupa complexe procese de prelucrare a conceptelor, dar in stransa si directa relatie cu diverse sisteme de interese. Autonomizarea stiintelor despre om si societate a sublimat economia politica in partea cea mai teoretica a stiintei economice care, prin sinteze superioare, intregeste imaginea tridimensionala a adevarului, pe care-1 prospecteaza dintr-o multitudine de unghiuri.

Succesiv, stiinta economica a imprumutat modul de abordare a echilibrului propriu interpretarilor cu care a mers alaturi: de la mecanica newtoniana a secolului al XVIII-lea, caracterizarea echilibrului general considera interactiunea unor entitati, intr-un mod strict determinat, repetabil si reversibil, deopotriva in spatiu, cat si in timp.

Fara a se nega simetria trecutului cu viitorul, analiza moderna a echilibrului general nu poate ignora ireversibilitatea timpului si nici faptul ca viitorul nu numai ca difera de trecut, dar contine o oarecare doza, dificil cuantificabila, de risc si incertitudine.

Simplificand pana la extrema, echilibrul economic general indica echivalenta, compatibilitatea, concordanta relativa dintre purtatorii de cerere si purtatorii de oferta, si care se marcheaza valoric prin pretul la care acestia consimt, intr-un moment determinat.

Riscurile incercate de trecut si incertitudinile la care in mod firesc viitorul atrage atentia au modificat complet viziunea. in conditiile miscarii reale a vietii economice, echilibrul apare doar ca tendinta, mai precis, este o etapa episodica a unui context mai cuprinzator, de dezechilibru dinamic.

Interpretarea sistemica a riscurilor si incertitudinilor din noua ecuatie planetara impune o alta terminologie, adecvata in continut cu mutatiile radicale ale trecerii de la sensul vechi, de echivalenta a echilibrului, catre noul sens, de compatibilizarea dezechilibrelor.

A devenit anacronica si economia internationala a fluxurilor, dependenta de motivatiile stricte ale mediului microeconomic, in favoarea unei alte economii, economia financiara a stocurilor, puternic influentata de raportul complementar excedente-deficite. Mai mult chiar, intensificata de proliferarea instrumentelor financiare si a afacerilor bursiere, economia financiara tinde sa se suprapuna si sa inlocuiasca economia reala.

Actualul fenomen integrationist (regasit sub o varietate de titulaturi si explicatii ale formelor) semnifica relativizarea distinctiei national-international, a diferentelor dintre tranzactii interne si tranzactii externe, iar la scara zonala sau mondiala impune coordonarea politicilor economice nationale.

Se considera ca numai astfel rezultatele favorabile pot sa fie valorificate
pentru a sustine o crestere economica durabila.

In mod firesc, si orizontul de timp alocat analizei se dilata: termenul scurt specific echilibrului static si pasager se extinde prin termenul lung de investigare a prezentului, avandu-se in vedere si potentialul de risc si incertitudine asa cum il releva tendintele pentru viitor.

Coordonarea politicilor priveste deciziile generatoare de profituri optime din interdependenta tarilor, motiv pentru care, prin coordonare, se accepta consensual un set de politici cu tinte si instrumente punctuale sau se ajusteaza individual anumite politici nationale dupa cele zonale sau mondiale.

3 Echilibrul global intre incertitudine axiomatica si certitudine dezirabila

Filozofic, echilibrul este situatia finala la care ajung forte angajate in interactiune si cand, prin schimbari si compensari reciproce, efectul algebric al acestor permutari este nul.

In economie, echilibrul se infaptuieste ca stare proprie a pietei si este generata de actiunea producatorilor-vanzatori, in demersurile lor pentru maximizarea profitului, fiind totodata complementara cu actiunea consumatorilor-cumparatori, interesati in satisfacerea trebuintelor.

Conceptual, echilibrul este raportul dintre cerere si oferta pe toate pietele aflate in unitate si interdependenta, ca forma de functionare a echilibrului macroeconomic, catre care tinde piata nationala in ansamblu. Raportul este de concordanta relativa, compatibila unor anumite limite, considerate admisibile, ale modificarilor sau abaterilor.

Perspectiva temporala diferentiaza forma statica a echilibrului, surprinsa fotografic intr-un moment precis determinat si credibil doar in perimetru ipotetic, si forma dinamica a echilibrului, dupa trendul actiunilor interconditionate ale unor forte complementare.

Retrospectiva doctrinara a conceptului de echilibru economic se axeaza pe doua megatendinte in materie:

a.) pe termen scurt, premisele echilibrului rezida in automatismul cu care raportul cerere-oferta se autoregleaza, astfel ca fenomenele de criza sunt accidentale, iar somajul apare doar din motive voluntare si este de natura fictionala;

b.) pe termen lung, investigarea echilibrului se bazeaza pe deplasarea asupra dezechilibrelor secventiale, a caror insumare algebrica de sensuri configureaza echilibrul in dinamica.

Viziunea clasica statica a echilibrului ramane tributara, ca in atatea alte randuri, contributiei lui A. Smilh, dupa care mana invizibila a pietei ar fi singura capabila sa armonizeze cererea cu oferta intr-o anumita obiectivare prin pret.

Pe termen scurt, asa cum mai tarziu itera D. Ricardo, variatia pretului este vremelnica si dureaza numai pana cand oferta se dezvolta printr-un consuni suplimentar de resurse; viziunea pe termen lung a echilibrului ataseaza insa circuitele intre economii de forma schimburilor internationale liberalizate si a progresului tehnic.

Tot pe functionarea automata a pietei se bazeaza legea debuseelor asa cum a denumit J.B. Say simultaneitatea actului de vanzare-cumparare, pentru ca productia isi creeaza automat piata corespunzatoare, iar interventia statului nu este nici motivata, si nici oportuna.

Cu toate minusurile reale semnalate de numerosii critici, formalizarea matematica a echilibrului dupa L. Walras califica starea de echilibru concurential ca efect dorit dintr-o alocare optimala de resurse, dupa care nimic nu se mai poate schimba. Dar incertitudinea actelor economice, ca factor generator de instabilitate, a fost neglijata ca premisa a ecuatiei walrasiene, fara insa a-i diminua acesteia rolul de premisa pentru alte si noi contributii. Dupa momentul J.M. Keynes, care invoca participarea statului pentru a restabili automatismele reglatoare ale pietei, J.A. Shumpeter propune o transferare a atentiei, care trebuie focalizata nu pe realizarea echilibrului, ci pe schimbarea structurilor pietei. Sistemul economic se misca permanent pe seama inovatiei, ca forta motrice a unui proces perpetuu de "distrugere creatoare'. Caracterul imperfect si impus al pietei este surprins si de Fr. Perroux, care identifica echilibrul cu o stare creata, fortata, decretata prin macrodeciziile adoptate de catre dominanti in relatiile acestora cu cei dominati; el admite ca insasi cresterea economica este conditionata de dezechilibre de durata, care insa pot fi resorbite la timp prin interventii administrative in economie.

Mai aproape de superioritatea noului adevar stiintific mai bun, H. Guiton transeaza statutul echilibrului ca episod de exceptie, in timp ce dezechilibrele ar fi regula, iar stiinta economica are misiunea de a minimiza imperfectiunea pietei.

Polemicile pe tema echilibrului au continuat cu acuitate sporita pe masura aglomerarii situatiilor de criza si incertitudine care au caracterizat deceniile de la mijlocul secolului trecut, concretizandu-se in doua viziuni nu doar opuse, ci extreme:

. teoria echilibrului general, care incearca optimizarea sistemului economic de pe premisele consacrate ale unei entitati cu caracter static si cert, fara incertitudini sau contradictii cu participanti care se comporta unitar si previzibil;fara a insista pe temeinicia sau subrezenia criticilor acestei teorii, se cuvine evidentiat meritul de a fi semnalat si fundamentat o constrangere mai viguroasa in aceste vremuri ca oricand: imperativul maximei rationalitati in gestionarea resurselor, mai ales a celor naturale limitate;

. teoria dezechilibrelor economice, care sustine alternanta succesiva, ciclica sau pregatita, a unor forme diferite de dezechilibru economic, care se manifesta prin existenta in orice moment a unor surplusuri din partea cererii si/sau a ofertei si care nu ingaduie coexistenta unor bunuri sau a unor servicii cu pret zero; nu numai ca nu este permis echilibrul, dar economia este dominata de dezechilibre al caror continut vizeaza modificarea limitelor pentru resurse si tehnologii, vizeaza restrictii si rationalizari impuse consumului pentru unele bunuri si servicii, precum si erori de politica generala a autoritatii publice pe termen lung.

Pilonii acestei teorii sunt cele doua tipuri opuse de excese:

a. excesul de oferta, cand pe piata de bunuri si a muncii se manifesta o
presiune in sensul accelerarii temporare a cresterii economice, si

b. excesul de cerere, cand pe aceeasi piata se manifesta tendinta
inversa, de absorbtie, potrivit careia este sacrificat consumul, iar prin incetinirea
temporara a cresterii economice se pregatesc, de fapt, premisele pentru o noua
faza de presiune.

Ambele tipuri reprezinta agregari ale unor dezechilibre fragmentare, cu actiune de sens complementar care permite succesiunea unor faze pregatitoare, do la presiune catre absorbtie, si invers, nicicand neputandu-se conchide Inul definitiv pentru un anume gen de dezechilibru si, cu atat mai putin, pentru o stare de echilibru.

Din perspectiva abordarilor moderne de teorie economica, potrivit carora autoritatea publica este aceea care sa asigure "fileul de siguranta' fata de numeroasele riscuri si imperfectiuni ale pietei, se justifica analiza pe secvente de dezechilibru, care, prin agregare, ordoneaza trecerea de la o faza revoluta catre o alta faza, temporar progresista.

Pentru excesul de oferta sunt raspunzatoare:

a. cresterile concomitente de salarii si preturi, a caror escaladare
degenereaza in inflatie si somaj:

b. incertitudinile acumulate pe piata bunurilor si a muncii, care cauzeaza
tensiuni si perturbari ce pot bloca aprovizionarea, prin ingustarea predictibilitatii
in legatura cu costurile si veniturile;

c. restrangerea utilizarii unor capacitati prin propagarea progresului
tehnologic, fapt care determina consumarea unor economii preexistente si
inhibarea treptata a investitiilor.

Toate acestea se constituie in premise pregatitoare pentru trecerea de la presiune la absorbtie, cand pot fi intrevazute forme in manifestare din ce in ce mai evidenta a noului tip de cauze ale noului tip de exces.

Pentru excesul de cerere sunt raspunzatoare:

Ø      disproportiile crescande intre diferitele sectoare de productie;

Ø      accentuata scadere a gradului in care consumatorii isi satisfac propriile
trebuinte, motiv pentru care se vad obligati la economisire silita si la un consum
tot mai incert si tot mai mult amanat;

Ø      decalajul in crestere dintre intentiile de investitii si posibilitatile reale
de finalizare a acestor intentii.

Prin aditionarea atator dezechilibre partiale se incetinesc motoarele economiei, dar, in acelasi timp, se pregatesc conditiile de abandonare a absorbtiei si de reorientare catre presiunea tipica alternativei urmatoare de exces, acela de oferta.

Patrunderea lucida si informata in timpul real insa consolideaza alte certitudini decat cea asociata starii de echilibru: decorelarile pietei ca imperfectiuni sau incertitudini nu sunt tocmai accidentale, iar dezechilibrul este un fapt de viata, interpretat si legat de perceptii specifice sau de momente anume ale ciclului economic. "Trebuie sa acceptam ca nu exista nici o certitudine, dar ca, in acelasi timp, orice aproximatie este mai buna decat absenta acesteia. Trebuie sa ne deprindem sa traim cu un grad inevitabil de incertitudine (s.n.), care in sine ofera marjele pentru imbunatatire, modificare, noi idei si progres' .

Echilibrul economic general al tarii, care este un obiectiv urmarit de orice guvern, are trei laturi: echilibrul financiar, echilibrul monetar si echilibrul valutar.

Echilibrul financiar consta intr-o egalitate intre resursele financiare ale unei tari necesare pentru realizarea unor obiective stabilite (indiferent daca sumele respective provin de la buget, din fondurile intreprinderilor sau din fondurile de creditare )si intre posibilitatile efective de procurare a resurselor.

Echilibrul monetar consta intr-un raport optim intre masa banilor in circulatie si sumele de bani cerute de efectuarea normala a tuturor operatiunilor in cadrul echilibrului economic general. Prin masa monetara se intelege volumul structura disponibilitatilor banesti ale economiei si ale populatiei (bancnote, depuneri la vedere, solduri creditoare in conturile bancare).

In cazul cand in circulatie se afla o masa de bani excesiva comparativ cu nevoile circulatiei, banii se depreciaza in raport cu valoarea marfurilor, preturile cresc, apare fenomenul inflatiei.

In caz contrar, cand masa de bani aflata in circulatie este mai mica fata de volumul bunurilor si serviciilor aflate pe piata, se produce o stabilizare a monedei, fenomenul fiind denumit deflatie.

Echilibrul valutar consta in echilibrul dintre incasarile si platile in valuta ale uni tari, pe o anumita perioada. Incasarile si platile in valuta se refera la mai multe genuri de operatiuni : operatiuni de import-export, turism, prestatii de servicii internationale operatiuni necomerciale si operatiuni financiare intre tari, cooperarea economica internationala, credite acordate si credite primite.

Echilibrul valutar rezulta din echilibrul economic intern. El este influentat de volumul si calitatea productiei (obtinerea de produse competitive pe piata externa, atat in privinta calitatii cat si a preturilor ); de evolutia preturilor interne si externe; de fluctuatia valutelor implicate; de volumul creditelor interne primite si al creditelor acordate.

4.Tehnici de echilibrare si finantare a balantei de plati externe

Mecanisme de echilibrare a balantei de plati externe.

In privinta echilibrului balantei de plati externe exista in literatura de specialitate doua acceptiuni diferite: echilibrul balantei de plati este indus automat de echilibrul economic general sau echilibrul poate fi obtinut prin promovarea unor politici macroeconomice sau prin utilizarea unor tehnici de echilibrare specifice. In primul caz nu este nevoie de interventia statului pentru echilibrarea balantei de plati, considerandu-se ca aceasta se va echilibra in conditiile echilibrului economic general.

Ajustarea automata a balantei de plati

Unul din mecanismele care produc ajustarea automata a balantei de plati externe este mecanismul preturilor (acceptiune sustinuta in teorie de Ricardo si Hume). Acest mecanism al preturilor explica ajustarea automata a unor dezechilibre aparute in balanta comerciala (exporturi < importuri). Mecanismul este relativ simplu: un deficit in balanta comerciala atrage dupa sine o scadere a masei monetare aflate in circulatie (banii se vor localiza in banca in urma cumpararii de devize de pe piata, necesare platii excedentului de importuri, operatiune care a avut ca efect diminuarea activelor de rezerva). Teoria cantitativa a banilor stipuleaza ca o scadere a masei monetare va produce implicit o scadere a preturilor. Aceasta scadere a preturilor va constitui un stimulent pentru exporturi si ca o frana in calea importurilor .

Conditia de baza a unui astfel de mecanism este ca raportul valoric intre monede (cursul de schimb) sa nu sufere modificari semnificative (depreciere pronuntata).

Echilibrarea automata balantei de plati se va produce si de faptul ca deflatia generata de scaderea masei monetare aflate in circulatie va atrage dupa sine o crestere a nevoii de fonduri in economie, care implicit va duce la o crestere a dobanzilor. Atrasi de dobanzile mai mari oferite, investitorii straini isi vor orienta capitalurile catre aceasta piata, fapt ce va duce la o reechilibrare a balantei de plati. Acest mecanism de ajustare automata poarta denumirea de finantare compensatoare, diferentialul de dobanda fiind elementul care reechilibreaza balanta de plati (dezechilibrul din balanta comerciala este compensat de un aport suplimentar de fluxuri financiare externe).

Atat teoria de ajustare automata a balantei de plati externe prin mecanismul preturilor cat si cea prin finantarea compensatorie se bazeaza pe ipoteza unor cursuri de schimb stabile.

Exista teorii care arata ca o crestere a importurilor genereaza o depreciere a cursului de schimb (cerere de valuta mai mare) care in ipoteza unor preturi constante conduc la o descurajare a importurilor (devenite mai scumpe in moneda nationala). O alta teorie este cea a echilibrului prin venituri (Keynes, Robinson, Harrod, Machlup) care sustin ca exista mecanisme interne de corectare a dezechilibrelor externe cum ar fi nivelul veniturilor sau gradul de utilizare al fortei de munca.

Exista o serie de specialisti care sustin ca interventia statului in economie in vederea atingerii unei stari generale de echilibru se concentreaza pe trei directii principale: utilizarea deplina a fortei de munca, stabilitatea preturilor interne si echilibrul balantei de plati obtinut prin tehnici si mecanisme specifice. Echilibrarea balantei de plati ramane o problema complexa si dificil de realizat, de cele mai multe ori interventia in vederea echilibrarii lezand interesele statelor partenere. Mai trebuie remarcat faptul ca dezechilibre cronice in balanta de plati a unei mari puteri economice (SUA de exemplu) au avut adesea repercusiuni asupra starii generale a economiei mondiale.

Politici de echilibrare a balantei de plati externe

Statul are la dispozitie mai multe politici pe care le poate utiliza in vederea ajustarii deficitelor din balanta de plati externe:

Politici monetare: ratele de dobanda, operatiuni pe piata libera efectuate de Banca Centrala, rezervele bancare obligatorii, emisiunea sau retragerea de moneda de pe piata, limitarea creditului. Aceste politici pot avea o influenta directa asupra fluxurilor de capital in sensul atragerii lor printr-o crestere a ratelor de dobanda. Politicile monetare pot avea un efect benefic asupra balantei de plati externe si prin stabilitatea in materie de preturi pe piata locala. Inflatia si dobanda sunt factori suficient de puternici in a echilibra balanta de plati externe.

Politicile bugetare: politici care vizeaza cresterea veniturilor din impozite si taxe (se poate realiza printr-o fiscalitate sporita sau printr-o mai buna colectare a fondurilor datorate statului) si reducerea cheltuielilor bugetare. In general sunt vizate acele impozite si taxe care pot afecta puternic fluxurile financiare si reale inregistrate de balanta de plati externe. Aceste politici au rolul de a limita dimensiunea deficitului bugetar intern care de multe ori este finantat extern prin fonduri imprumutate (mai ales in cazul tarilor in curs de dezvoltare). In plus, aceste deficite sunt adesea finantate inflationist prin emisiune de moneda, fapt ce poate fi daunator exporturilor, agravand si mai mult deficitul contului curent.

Devalorizarea cursului de schimb: parte integranta a politicii monetare are ca efect direct incurajarea exporturilor si descurajarea importurilor (care devin mai scumpe in moneda nationala). Conditia de baza este ca deprecierea sa fie mai mare decat cresterea preturilor interne. Din pacate, deprecierea nu este cea mai inspirata modalitate de echilibrare a balantei in cazul unei tari dependente de comertul exterior. Mai mult, deprecierea inhiba importurile de tehnologie si reduce astfel procesele de retehnologizare ale companiilor care doresc sa exporte mai mult, sa fie mai eficiente si mai competitive pe pietele internationale. Orice companie, pentru a rezista pe pietele internationale trebuie sa utilizeze ultimele solutii tehnologice in domeniu si daca nu are posibilitatea sustinerii financiare a unei activitati serioase de cercetare - dezvoltare in domeniu va fi nevoita sa importe aceasta tehnologie, ori deprecierea blocheaza tocmai acest lucru.

Instituirea de bariere tarifare si netarifare in calea importului cu rol in limitarea cantitativa a importurilor. Barierele tarifare constituie in prezent una din piedicile majore in calea fluxurilor comerciale internationale, existand in prezent o mare varietate de astfel de bariere, unele dintre ele greu de identificat si contracarat.

Stimularea si promovarea exporturilor prin diferite metode (subventii de export, credite de export subventionate, facilitati fiscale, asigurarea si garantarea creditelor de export etc.) conduce la reechilibrarea balantei comerciale. Promovarea exporturilor include: sustinerea financiara sau logistica a participarii la targuri si expozitii internationale pentru companiile locale, incheierea de tratate comerciale, acorduri de navigatie sau comert, crearea de zone de liber schimb sau uniuni vamale, crearea de centre de informare in tara menite sa sprijine activitatea de export sau intensificarea reprezentarii comerciale in strainatate.

Finantarea deficitelor din BPE se refera la posibilitatea acoperiri unui deficit comercial printr-un credit extern acordat din diferite surse (FMI prin mecanismul de finantare largita sau emisiune de obligatiuni guvernamentale pe piata internationala). Avantajul acestei politici este unul pe termen scurt, pe termen lung creditele nu fac altceva decat sa amane rezolvarea cauzelor reale ce au dus la acest deficit comercial. In plus, nu trebuie neglijat faptul prin inregistrarea remunerarii acestor credite (dobanzi platite) in debitul contului de venituri (contul curent) deficitul este reportat pentru o perioada viitoare.

Atragerea de investitii straine directe si de portofoliu contribuie la reechilibrarea balantei de plati prin capitalul strain injectat in economie care poate reduce din presiunile asupra cursului de schimb generat de o balanta comerciala deficitara. Atragerea investitorilor straini se poate face prin acordarea de facilitati (concesionarea de terenuri, spatii comerciale, cladiri, utilitati) sau stimulente fiscale pe de o parte (reduceri la impozitul pe profit, reduceri sau scutiri la impozitele indirecte dar si prin promovarea imaginii in strainatate pe de alta parte. Evident ca oricate facilitati s-ar oferi investitorilor straini si oricat eforturi s-ar intreprinde pentru a face cunoscuta tara gazda, lipsa unui cadru adecvat de dezvoltare propice a afacerilor va tine la distanta investitorii straini.

In concluzie, statul poate interveni direct prin numeroase parghii si mecanisme pentru a reechilibra balanta de plati externe.

Nu sunt putine cazurile in care mari companii transnationale sau globale au destabilizat prin actiunile lor mediul de afaceri dintr-o tara. Uneori investitia straina are costuri asociate ascunse care fac mult mai atractiv un credit extern (repatrierea profiturilor poate crea un puternic dezechilibru pe piata valutare). In plus, creditele externe atrase de sectorul privat estompeaza din ineficienta utilizarii acestora iar cand ele sunt folosite pentru dezvoltarea companiei efectul sinergic devine evident si in acest caz (crearea de noi locuri de munca, eficientizarea activitatii, intensificarea concurentei). Cu toate acestea nu exista o reteta privind combinatia optima intre credite externe si investitii straine si nici in ceea ce priveste nivelul optim de indatorare al unei tari.

Concluzia este totusi evidenta: acoperirea deficitelor nu prin emisiune de moneda sau prin credite interne pe termen scurt ci prin finantarea acestora atragand resurse de pe pietele financiare internationale (de preferabil pe termene cat mai lungi), deplasarea finantarii (din punct de vedere al beneficiarului) dinspre sectorul public catre sectorul privat, precum si corelarea atenta a scadentelor la aceste finantari, constituie o solutie la criza financiara cu care se confrunta majoritatea tarilor in dezvoltare.