Rata dobanzii - definire si teorii

Rata dobanzii - definire si teorii

Rata dobanzii este unul dintre factorii esentiali care influenteaza evolutia activitatii economice si sociale, reprezentand un concept central in domeniul bancar si cel financiar. Rata dobanzii exprima pretul la care detinatorul unor resurse banesti este dispus sa le investeasca prin intermediul unor instrumente financiare. Astfel, se poate afirma ca rata dobanzii, prin caracteristicile sale de a exprima un pret, face legatura dintre o valoare actuala si o valoarea viitoare. Pentru explicarea acestei afirmatii se poate prezenta urmatoarea speta: un investitor cumpara un depozit bancar in valoare de 10.000.000 lei pe baza promisiunii bancii ca aceasta va platii investitorului, peste un an suma de 13.000.000 lei. Investitorul cumpara acum un depozit de 10.000.000 lei pe care banca il va rascumpara, peste un an cu 13.000.000 lei, deci o valoare viitoare mai mare cu 30 % decat cea actuala. Rezulta ca legatura dintre valoarea actuala si cea viitoare este data de rata dobanzii. Acest exemplu pune in evidenta faptul ca rata dobanzii este de fapt o rata de schimb sau o rata de crestere care egalizeaza doua sume la momente de timp diferite.

Rata dobanzii se exprima, de regula, ca rata procentuala pe termen de un an.

Datorita caracterului complex al ratei dobanzii, acest concept a fost studiat cu o deosebita atentie, atat de catre economistii clasicii, cei neoclasici si cei contemporani. Astfel au fost elaborate diverse teorii, care fie definesc dobanda, fie pun in evidenta factorii care determina nivelul acesteia, fie evidentiaza caracterul sau complex si modul cum aceasta influenteaza asupra economiei.

Dintre teoriile asupra dobanzii, cele mai cunoscute, par a fi:

Teoria fondurilor de imprumut, conform careia nivelul ratei dobanzii este determinat de cererea si oferta de fonduri de imprumut de pe piata. Fondurile de imprumut sunt considerate a fi totalitatea disponibilitatilor pe care le ofera cei care le detin si le ofera spre imprumut si nevoile de fonduri pe care doresc sa le imprumute exprimate de solicitanti. Conform acestei teorii, nivelul ratei dobanzii este determinat de punctul de echilibru dintre cererea si oferta de fonduri de imprumut. La o rata a dobanzii scazuta oferta de fonduri este mai redusa, pe cand cererea de fonduri este mai mare. Pe masura ce rata dobanzii creste, creste si oferta de fonduri spre imprumut, concomitent cu scaderea cereri de fonduri. Participantii pe piata fondurilor de imprumut sunt persoanele fizice, cele juridice, guvernul si investitorii straini, care pot oferii sau solicita fonduri.

Teoria preferintei lichiditatilor este un alt mod de a examina ratele dobanzilor ce se bazeaza tot pe cererea si oferta de bani, dar privita din punct de vedere al stocurilor, adica al cantitatii de bani existente la un moment dat. In esenta aceasta teorie nu intra in contradictie cu teoria fondurilor de imprumut, care priveste modificarile cererii si ofertei pe parcursul unei perioade de timp. Teoria preferintei lichiditatilor trateaza oferta de bani, ca un stoc, care se confrunta cu cererea de bani considerata tot ca stoc. Diferenta dintre cele doua teorii este data de modul de exprimare a ofertei si a cererii de bani. Conform teoriei preferintei lichiditatii, la punctul de echilibru, rata dobanzii trebuie sa permita ca oferta si cererea de bani, privita ca stoc, sa fie egale. Cand cererea de bani creste, rata dobanzii creste si ivers, cand cererea scade, scade si rata dobanzii.

Relatia dintre inflatie si rata dobanzii a reprezentat obiectul de analiza si studiu al multor cercetatori de renume pe plan mondial. Pentru prima oara, in 1896, Irving Fisher, a enuntat relatia care se stabileste intre rata dobanzii si rata inflatiei. In esenta teoria sa pune in evidenta modul de influentare a ratei dobanzii nominale de catre inflatie. Relatia este cunoscuta sub denumirea de relatia lui Fisher, si este de forma:

r_n = r_r + p_e

in care:

r_n = rata nominala a dobanzii;

r_r = rara reala a dobanzii;

p_e = premium pe inflatie.

Relatia lui Fisher porneste de la urmatoarele premise:

• rata reala a dobanzii este cunoscuta si constanta, aceasta reprezentand castigul investitorului pentru a-si compensa consumul amanat;
• inflatia se modifica in timp, nivelul acesteia poate fi anticipat de oameni iar premium-ul pe inflatie ar reprezenta castigul suplimentar al investitorilor pentru a-si putea compensa pierderea puterii de cumparare datorita cresterii inflatiei pe perioada de investire;
• rata nominala a dobanzii se va modifica pas cu pas, odata cu rata inflatiei, in acelasi procent cu acesta.

Relatia lui Fisher a provocat o serie de controverse si a generat critici din partea unor economisti. Astfel Robert Mundell si James Tobin sustin ca schimbarile in nivelul ratei inflatiei modifica nivelul ratei dobanzii reale in directia opusa. Conform celor doi, daca rata inflatiei creste, rata dobanzii reale descreste si invers. In opozitie cu Fisher, Mundell si Tobin sustin ca rata reala a dobanzii nu este constanta si ca urmare rata dobanzii nominale se modifica odata cu rata inflatiei, in aceeasi directie, dar nu cu acelasi procent, ci cu unul mai mic.

Teoria asteptarilor rationale, este un concept mai recent abordat in lucrarile de specialitate referitoare la evolutia ratei dobanzii. Astfel, conform acestei teorii, oamenii privesc viitorul intr-un mod rational, folosind diverse informatii si cunostintele de care dispun, pentru estimarea asteptarilor lor viitoare, inclusiv pentru estimarea nivelului dobanzii. Teoria accepta ca oamenii folosesc si informatii eronate ceea ce conduce la estimari eronate, dar aceste erori sunt intamplatoare si nu unele sistematice, adica pentru un timp indelungat. Erorile oamenilor vor fi corectate imediat, ceea ce face ca media erorilor sa tinda spre zero. Aceasta teorie se bazeaza pe evolutia istorica a unui fenomen, pe interpretarea informatiilor de care dispune persoana respectiva, pe experienta dobandita si pe capacitatea de anticipare a evolutiei viitoare a asteptarilor individului.