EVOLUTIA GENERALA A RELIEFULUI

EVOLUTIA GENERALA A RELIEFULUI

Evolutia generala a reliefului
Relieful terestru este alcatuit dintr-o multitudine de forme cu marime, geneza si evolutie diferita. Daca cele submerse sunt legate dominant de agentii interni, actiuni conjugate intr-un sistem ce pot fi inglobate si explicate prin formarea si deplasarea placilor, cele externe sunt rezultatul interactiunii agentilor interni (dau in timp indelungat mari unitati structurale precum sisteme de munti, podisuri, campii care se asociaza in blocuri continentale) cu cei externi care creeaza in timpi diferiti o complexitate de forme cu dimensiuni variabile.
De aici pe de-o parte interesul spre a elabora atat teorii prin care s-a incercat explicarea realizarii pe ansamblu a reliefului tectono-structural cat si teorii prin care se urmarea evolutia reliefului regiunilor de uscat.
1. Teoria tectonicii globale - pleaca de la ideea ca scoarta Pamantului este formata din placi (blocuri cu dimensiuni, masa si volum variabile) care plutesc, afundandu-se diferit in mantaua superioara (astenosfera). Aceasta este alcatuita din materie vascoasa (topitura) alcatuita dominant din silicati (Al, Mg, Fe) care la baza inregistreaza o temperatura de peste 10000 si o densitate de 3,5 g/cm3 pentru ca la contactul cu scoarta acestea sa aiba marimi de 450-5000 si respectiv 2,5 g/cm3. Ea este antrenata intr-o miscare pe spatii largi sub forma de circuite (celule de convectie) la care se deosebesc ramuri ascendente, descendente si paralele cu baza blocurilor. Deplasarea materiei este impusa de diferentele de densitate si temperatura cu caracter global sau regional. Exista mai multe circuite principale la intalnirea (contactul) carora sunt ramurile ascendente si descendente. Fata de scoarta (solida, cu grosimi diferite de unde si gradul de afundare in astenosfera deosebit in tendinta realizarii unui echilibru izostatic), fluxurile de materie din celule se vor situa in trei situatii - de izbire in dreptul ramurilor ascendente, de antrenare a scoartei spre interior de catre ramurile descendente si de deplasarea laterala intre cele doua situatii. Primele doua coincid cu contactele dintre placile scoartei (rifturi si zone de subductie). De aici cea de a doua idee care se refera la specificul dinamic al contactelor dintre placi, acesta fiind subordonat miscarii materiei din astenosfera.
- in zona rifturilor generate de curentii ascendenti, se realizeaza mai multe, actiuni - ascensiunea materiei topite care pe de o parte se va consolida pe marginile acestuia ingustandu-l, iar pe de alta la exterior va forma acumulari masive de materie bazaltica creand dorsale de munti submersi; vulcanism prin care vor rezulta conuri in marea majoritate submerse; deplasarea laterala fata de rift a placilor (mai multi centimetri pe an, cca 100 km intr-un milion de ani si 1000 km in 10 milioane de ani) si ca urmare expansiunea (cresterea) fundului oceanic datorita atat presiunilor mari care rezulta la iesirea topiturii prin riftul care s-a ingustat cat si a antrenarii placilor intr-o miscare laterala de catre curentii de conventie de sub acestea.
Deci, evolutia rifturilor conduce la nasterea si dezvoltarea marilor depresiuni oceanice, formarea de lanturi de munti si platouri vulcanice submerse.
- Zonele de subductie - sunt situate in dreptul curentilor de materie topita din astenosfera cu caracter descendent. Aici se inregistreaza coborarea placii mai grele si ascensiunea celei mai usoare in lungul unui plan inclinat (Benioff). Prima va intra in astenosfera si se va consuma (topi), iar cea de a doua in tendinta de a incaleca placa mai grea se va comprima, strivi favorizand miscari de cutare si crearea de munti in locul depresiunilor de tip orogen formate aproape de marginile ei. Acestia se vor inscrie mai intai ca insule, arhipelaguri. Si aici vulcanismul foarte activ va genera vulcani (submersi sau emersi).
Deci, prin mecanismul tectonicii globale care cuprinde toate placile (indiferent de marime) ce alcatuiesc scoarta se produc doua procese esentiale pentru intelegerea genezei si evolutiei bazinelor oceanice - deplasarea generala a placilor dinspre rifturi spre zonele de subductie insotita de cresterea fundului bazinelor oceanice cand activitatea in rifturi precumpaneste in raport cu cea din zonele de subductie si de ingustare a oceanului cand rifturile sau parti din acestea s-au infundat (inchis) dar este activ procesul de subductie ca reflex al deplasarii placii usoare si a aspirarii in adanc acelei grele sub impulsul curentilor de convectie. Se mai adauga dezvoltarea de sisteme de munti vulcanici in cadrul dorsalelor (dezvoltate de-o parte si de alta rifturilor) si apoi a lanturilor de munti vulcanici si de incretire in vecinatatea zonelor de subductie (ex. la marginea continentelor Anzii si Cordilierii, Alpii australieni, Himalaya, Atlas etc.) sau de ciocnire.
R.Coque, 2002, separa cateva situatii pentru acestia din urma:
- lanturile dezvoltate in vecinatatea zonelor de subductie. Tipic este sistemul Stancosi-Anzi individualizat in lungul subductiei placilor pacifice sub cele ale Americilor. Active sunt ultimile care se deplaseaza spre vest (sunt impinse de expansiunea Atlanticului) provocand coborarea celor bazaltice oceanice din Pacific. Energia tectonica rezultata din subductia placii oceanice si ascensiunea celei continentale conduce la fracturarea soclului alcatuit din roci metamorfice vechi (precambrian-paleozoic), la cutarea formatiunilor sedimentare (continentale si de mare putin adanca) si dezvoltarea unui magmatism generator de batoliti, lacoliti dar si vulcani activi.
- lanturi montane in arii de obductie. Sunt intalnite in vestul placii pacifice (din Noua Guinee si pana in Kermandec) in arii de subductie (intraoceanice) pe fracturi profunde dezvoltate intre sectoare cu alcatuire oceanica apartinand placilor pacifica (coboara) si celei indo-australiene. impingerea dinspre placa indo-australiana conduce la antrenarea unei parti din propria masa oceanica peste cea continentala dezvoltand cutari intense, sariaje de proportii si magmatism.
- lanturi montane de coliziune continentala. Corespund sistemului alpino-himalaian. Apropierea blocurilor continentale (euroasiatic, african, indo-australiana) determinata in cretacic de expansiunea oceanelor Atlantic si Indian a dus pe de o parte la inchiderea oceanului Thetis iar pe de alta la dezvoltarea prin presiunile tectonice rezultate din ciocnirea placilor la cutarea depozitelor marine si continentale si la impunerea unor lanturi montane cu structura complexa (panze de sariaj formate din depozite de tip flis acumulate pe grosime mare in fose si fasii de ofiolite oceanice antrenate peste marginile blocurilor continentale; se adauga falieri si cutari mai slabe ale depozitelor din depresiunile postectonice);
- lanturi de munti intracontinentali. Se realizeaza in domeniul continental intens faliat din vecinatatea regiunilor de coliziune a placilor ca reflex ale impingerilor tectonice propagate dinspre acestea. Se produc cutarea depozitelor continentale si de mare putin adanca care capata o structura relativ simpla (cute simple, faliate si panze cu desfasurare limitata) si munti cu inaltimi variate (ex. Pirinei, Kuenlun, Tian San, Altai).
Cele patru modalitati de realizare a muntilor de cutare in regiunile active ale placilor nu trebuie considerate ca situatii de sine statatoare intrucat in functie de starile de mobilitate si de evolutie a raporturilor dintre placi ele se inscriu in sistemul tectono-dinamic local in diverse combinatii (R.Coque) indica pentru Himalaya o succesiune de munti realizati in arii ce-au avut caracter de subductie, obductie, coliziune).
- lanturi de munti si masive bloc. Se afla in spatii continentale vechi ce apartin unei singure placi. Sunt legate de sisteme muntoase realizate in precambrian-paleozoic, alcatuite din roci metamorfice, sedimentar vechi (paleozoic si mezozoic), magmatite (batoliti, lacoliti etc.) ce au grad important de faliere. Au suferit pe de o parte o puternica nivelare iar pe de alta ridicari cu amplitudine diferita. Cauzele acestor inaltari sunt legate fie de impingerile tectonice transmise dinspre regiunile de rift sau de ciocnire a placilor si microplacilor, fie presiunilor exercitate de la contactul manta-scoarta sau scoarta continentala-oceanica rezultate din diferente de potential termo-dinamic intre acestea.
in literatura sunt mentionate ca tipice sistemele muntoase din Scandinavia, Labrador, din sud-estul peninsulei Arabice etc. Le sunt caracteristice versantii abrupti din lungul planurilor de falie (rejucate), asimetria (amplitudine mare a denivelarii pe abrupturile dinspre directia de propagare a impulsului tectonic si o cadere usoara catre latura opusa), prezenta platourilor rezultate din nivelari vechi.
2. Teoria geosinclinalelor. Prin aceasta in sec. XIX si XX se explicau atat geneza si evolutia sistemelor de munti de cutare cat si dezvoltarea, ariilor continentale. Geosinclinalele, erau considerate ca mari depresiuni tectonice ce se pot forma in interiorul continentelor sau la marginile acestora in spatii (cuprinse intre fracturi profunde) care cunosc o miscare de subsidenta activa. Deplasarea blocurilor limitrofe spre depresiune determina dezvoltarea unor presiunii enorme care se vor reflecta in miscari tectonice ce produc cutarea sedimentelor acumulate si formarea de catene muntoase mai intai submerse si apoi emerse. in timp de sute de milioane de ani rezulta lanturi de munti care se adauga spatiului continental. Acestea sunt supuse actiunii agentilor externi si pe masura epuizarii energiei tectonice ce le-a creat si inaltat vor fi reduse treptat ca inaltime, fragmentate si transformate in sisteme deluroase si in final (dupa sute de milioane de ani) in campii de eroziune (peneplene sau pediplene). Deci, de la o regiune cu mobilitate tectonica activa cand s-a format depresiunea geosinclinala, s-au produs cutarii si a luat nastere prin inaltare lantul de munti se ajunge in partea a doua a evolutiei la o regiune joasa rigida (sub raport tectonic) in care doar impulsurile tectonice transmise din exteriorul ei vor genera fracturari, inaltari sau coborari de blocuri cu dimensiuni reduse; primele vor forma podisuri sau masive muntoase cu inaltimi reduse iar celelalte bazine de sedimentare locale.
in ultimele decenii, pe masura aprofundarii teoriei tectonicii placilor, geologii au renuntat partial sau total la evolutia prin sistemul geosinclinalelor ori au adaptat-o ingloband unele aspecte in evolutia impusa de dinamica placilor. in acest sens se admite posibilitatea dezvoltarii de depresiuni tectonice (de orogen) in regiunile labile ale placilor din vecinatatea ariilor de subductie unde masele de roci sedimentare, metamorfice sau granitice sunt presate, cutate si ridicate sub forma de munti sau lanturi muntoase. Presiunile sunt legate de deplasarea placilor si astfel lanturile cele mai noi s-au individualizat in regiunile unde ciocnirile dintre placi au fost mai active (Cordilierii si Anzii intre placile pacifica si americana; Himalaya in sectorul de puternica presiune exercitata de blocul indian, sistemul Pirinei - Alpi - Carpati - in sectorul labil puternic expus de inaintarea spre nord a placii africane spre cea euroasiatica etc.).
3. Teorii privind evolutia regiunilor de uscat:
Pana catre finalul sec. XIX s-au realizat numeroase descrieri si interpretari genetice asupra diferitelor forme de relief indeosebi in America de Nord, Europa (Germania). Ele au constituit baza trecerii de la analize simple bazate pe descrieri, constatari la interpretari genetico-evolutive pe suprafete intinse care vizau fie rolul unui agent (ex. apa marilor si oceanelor asupra tarmului ce poate conduce la dezvoltarea unor intinse platforme de abraziune in conceptia lui A.C. Ramsay, F.Richthofen, D.W. Johson) fie asocierea mai multor agenti dar actiunile principale erau legate de apele curgatoare. intre teoriile generale elaborate in sec. XX cateva sunt mai insemnate prin noutatile introduse in litera geomorfologica si maniera abordarii. Fiecare pleaca de la situatii concrete (diverse trepte de nivelare - peneplene, pediplene, pedimente, terase, platforme de abraziune, apoi reliefuri inalte (accidentale), medii (rotunjite), joase (aplatizate) etc.) ce reflecta stadii de evolutii deosebite in unitati structurale si morfoclimatice variate ceea ce a condus la critici si chiar negari de-a lungul timpului. Daca se retin ideile esentiale se poate ajunge la concluzia ca fiecare constituie ilustrari ale unor subsisteme evolutive ce se incadreaza in ansamblul planetar al genezei si evolutiei spatiului continental.
3.1. Forme de relief marturi ale unei evolutii de durata pe spatii intinse. Indiferent de teorie autorii au plecat de la rezultatele evolutiei morfologice observate in deosebite regiuni pentru ca in final sa le contopeasca in diverse conceptii generalizate. Ceea ce a retinut mai intai atentia geomorfologilor au fost, la scara mare, ansamblurile montane, de podisuri, de dealuri si de campii (acumulative sau de eroziune) a caror fizionomie si grad de fragmentare releva reliefuri ajunse in etape sau faze diferite de evolutie. in al doilea rand au fost diferite tipuri de suprafete cvasiorizontale desfasurate la nivelul interfluviilor, in culoarele vailor, la exteriorul crestelor si martorilor de eroziune etc. si care se integreaza in intervale hipsometrice distincte. intre acestea cele mai insemnate sunt: suprafetele si nivelele de eroziune, umerii de vale, pedimentele si glacisurile, campiile de eroziune (peneplene, pediplene).
Suprafetele de eroziune exista in regiunile muntoase, de podis si de dealuri la nivelul interfluviilor principale. Apar ca platouri cvasiorizontale dominate de varfuri izolate (frecvent alcatuite din roci foarte dure) si care reteaza structuri geologice variate si strate cu alcatuire diferita. Sunt separate de vai din generatii diferite. constituie rezultatul unei nivelari generalizate in conditiile actiunii de durata a unui sistem morfogenetic. Printr-o evolutie indelungata (zeci sau sute de milioane de ani) o regiune ajunge la o nivelare completa reflectata de o suprafata de tipul campiilor de eroziune. in functie de sistemul morfogenetic care a generat-o corelat cu conditiile climatice rezulta doua tipuri. Primul este peneplena rezultata prin sistemele specifice zonei temperate in care se impun actiunea dominanta a apelor curgatoare (impune in principal fragmentarea creand interfluvii si vai) si dinamica pe versanti (prin siroire, torentialitate, alunecari etc.) ce provoaca concomitent retragerea dar si tesirea lor. Al doilea tip il reprezinta pediplena asociata cu sistemele morfogenetice caracteristice savanelor, deserturilor si semideserturilor care faciliteaza evolutia versantilor printr-o retragere aproape paralela cu pozitia initiala pana ce se produce intersectia lor. Rezulta succesiv pedimente sau glacisuri de eroziune continuate la exterior de campii de acumulare a materialelor transportate de panze de apa sau de torenti in timpul ploilor torentiale. Prin unirea pedimentelor rezulta pediplene care sunt dominate de martori izolati sau de fragmente de creste ramase din reliefurile vechi.
in regiunile cu mobilitate tectonica unde ridicarile accentuate survin dupa intervale lungi de stabilitate sau cu miscari slabe nu se ajunge la campii de eroziune. Rezultatele vor fi aici mai multe suprafete interfluviale inclinate, cu grad de nivelare deosebit, care se succed in trepte de la culmile principale spre exterior, multe constituind podurile interfluviilor secundare. Frecvent treptei mai inalte i se atribuie denumirea de suprafata de eroziune (nivelare) iar celorlalte cea de nivele de eroziune. Deci, ele reflecta atat un anumit grad de nivelare partiala specific unei etape (faze) de modelare dar si evolutia ulterioara. in culoarele largi ale vailor deasupra teraselor se desfasoara nivele de pinteni (au dimensiuni mici si reteaza strate din roci variate) numiti umeri de eroziune. Provin din fragmentarea unor vechi funduri de vale sau chiar a unor nivele de eroziune slab dezvoltate.
La acestea se mai adauga terasele fluviatile pentru evolutia cuaternara, platformele de abraziune pentru spatiile litorale, platourile structurale sau litologice, nivelele de creste etc.
3.2. Teorii privind evolutia generala a reliefului :
Toate acestea dar si abordarea diferita de la autor la autor a conditiilor de modelare (alcatuire litostructurala, tectonica, agenti si procese, conditii biolcimatice) au condus la formularea de teorii ce-au avut un grad diferit de acceptare. Mai mult unele au fost formulate ca replici la cele anterioare (teoria lui W.Penck in raport cu cea a lui W.M.Davis) iar cele din a doua parte a sec. XX ca aprofundari a ideilor de la inceputuri. Sunt si multi geomorfologi care le neaga absolutizand punctele slabe dar care nu pun sau nu incearca sa aduca 'ceva' nou in loc. Cronologic teoriile cele mai cunoscute si aplicate de-a lungul anilor in studiul reliefului sunt in numar de patru, celelalte fiind amplificari ale acestora.
- Teoria 'ciclului eroziunii normale' sau a 'ciclului geografic'. Este prima conceptie unitara. A fost elaborata de W.M.Davis intr-o prima forma in 1899 si amplificate de acesta ulterior prin adaugarea altor cicluri (desertic, carstic, litoral etc). Si-a realizat teoria bazandu-se pe propriile observatii dar si pe reunirea ideilor valoroase referitoare la forme de relief si procese elaborate anterior de mari geologi americani si totodata sub influenta ideilor evolutioniste la moda in sec. XIX. W.M.Davis a fost un excelent cercetator dar si un erudit pedagog care nu numai ca si-a explicat simplu ideile dar a introdus modalitati de reprezentare sugestive (mai ales blocdiagrame) si o terminologie usor de retinut (denumiri ale etapelor de evolutie). Prezenta sa in Marea Britanie (1908), Germania (1908-1909), Franta (1911), la congresele internationale de geografie si la excursiile adiacente ce-au avut loc in S.U.A. au fost prilejuri de transmitere rapida a teoriei in conditiile in care in lumea geografilor conceptia evolutionista si intuitia ca metoda erau la moda.
Esenta teoriei consta in cateva directii:
- stabilirea unei evolutii generale si de durata a reliefului de la munti inalti la campie de eroziune (ciclu de eroziune);
- diferentierea in cadrul ciclului a unor stadii evolutive in care relieful capata trasaturi morfografice si morfometrice aparte;
- o evolutie pe ansamblu descendenta care presupune un relief inalt creat de tectonica care in timp indelungat (stabilitate tectonica) este nivelat;
- denumirea stadiilor prin termeni simpli folositi in conceptia evolutionista (tinerete - munti inalti fragmentati de rauri ce n-au ajuns la echilibru; maturitate - reflectata de dealuri cu vai largi ce separa culmi rotunjite; batranete - campii de eroziune cu slabe denivelari si vai foarte largi);
- rolul esential in modelarea reliefului il au procesele de eroziune fluviatila intalnite pretutindeni de unde si introducerea lui in denumirea teoriei (ciclul eroziunii normale);
- corelarea efectelor (configuratia generala a reliefului si mai ales a formei finale spre care evolutia conduce) cu factorii care impun ciclul (eroziunea fluviatila, structura) si-l diferentiaza stadial;
- acordarea unui rol secundar tectonicii. Ea ridica regiunea premergator declansarii ciclului si realizeaza un relief accidentat. Urmeaza o lunga perioada de stabilitate tectonica favorabila fragmentarii si nivelarii reliefului pana la forma finala de campie de eroziune numita peneplena. Reluarea ridicarii conduce le reintinerirea reliefului dupa care eroziunea va impune un ciclu nou;
- dezvolta ideile si in alte medii intuind modele pentru fiecare dintre acestea pe care le considera 'cicluri secundare' adica limitate regional (c. marin, c. carstic, c. glaciar, c. desertic).
Teoria a fost repede acceptata in S.U.A. si in tarile europene (indeosebi in Franta unde a fost aplicata in lucrarile de referinta apartinand lui Emm de Martonne, H. Baulig si discipolii lor), dar a avut si multe reactii negative (indeosebi-absolutizarea rolului eroziunii fluviatile, neglijarea rolului tectonicii si climatului in morfogeneza, considerarea peneplenei ca forma finala a ciclului, necorelarea momentelor de tectonica activa cu manifestarea proceselor exogene etc.). Totusi teoria isi are merite incontestabile - este o prima sinteza explicata simplu pentru evolutia de ansamblu a reliefului, pleaca de la realitati evidente in peisajul geomorfologic (ex. de la muntii inalti ce formeaza lanturile alpine la cei intens modelati-hercinici, existenta fragmentelor de peneplena in diferite regiuni de pe Glob).
- Teoria treptelor de piemont. A fost elaborata de Walter Penck in lucrarea 'Die Morphologishe Analyse. Ein Kapital der Physikalischen Geologie' (1924) publicata postum catre tatal sau. Se bazeaza mai ales pe observatiile realizate in regiuni montane si indeosebi in Anzi. Ea se constituie ca o replica la teoria lui W.Davis atat prin raportarea in timp si spatiu a factorilor care concura in evolutia de ansamblu a reliefului cat si in rezultatele acestuia.
Principalele idei ce rees din lucrare sunt:
- Evolutia reliefului se realizeaza continuu nu in stadii distincte ca la M.Davis, iar rezultatele sunt suprafete cu inclinari si forme diferite in functie de interferente dintre intensitatea ridicarii si cea a denudarii (pantele drepte corespund unor momente de echilibru, cele convexe unei ridicari mai accentuate iar cele concave unei denudari accelerate).
- Evolutia se produce pe un fond general de ridicare tectonica astfel plecandu-se de la un relief jos si ajungandu-se la unul inalt (montan) in ansamblul caruia ies in evidenta suprafete relativ netede si slab inclinate care se desfasoara etajat. Cele mai vechi sunt la partea superioara a muntilor iar cele mai noi la baza lor.
- Fiecare treapta rezulta prin procese de denudare la baza unei regiuni supusa ridicarii tectonice; in timpul realizarii se contureaza trei sectoare deosebite ca modelare - suprafata de uscat care se inalta, cea care se individualizeaza pe seama denudarii primeia si cea de a treia pe care se acumuleaza materialele rezultate prin aceste procese (depozite corelate). Daca ridicarile sunt mai intense intre prime sectoare panta creste. Prin repetarea in timp indelungat a secventelor cu raporturi diferite intre intensitatea inaltarii si denudarii se ajunge pe de-o parte la extinderea si cresterea in altitudine a regiunii de uscat iar pe de alta parte la individualizarea de trepte cvasiorizontale de denudare etajate.
- Le-a spus trepte de piemont intrucat formarea lor s-a produs la baza muntilor (la exteriorul lor).
Desi cauta sa elimine un aspect limitat al teoriei davisiene, prin corelarea factorului tectonic cu denudarea, care este o realitate indiscutabila, W.Penck reduce modelarea la denudare eliminand alti agenti si procese care se implica in sistemul morfogenetic. Totodata si la el rezultatul evolutiei este o suprafata slab inclinata ce pare de echilibru final - treapta de piemont. Teoria are trei merite incontestabile - un pas inainte prin corelarea tectonicii active cu factorii externi, explica modul de realizare a unor trepte de denudare si aplicabilitate in anumite regiuni de pe Glob.
- Teoria pedimentatiei. A fost conceputa la mijlocul sec. XX de catre geomorfologul sud-african L.King (1950, 1954) care si-a argumentat conceptia prin cunoasterea spatiilor semiaride si de savana din Africa. Treapta de nivelare care rezulta (pedimentul) ca si procesele principale ce o creeaza (eroziunea in suprafata si siroirea date de ploile torentiale) sunt preluate din conceptia lui Mac Gee (1877); de la W.M.Davis se intrevad stadiile de evolutie, campia de eroziune ca forma de relief finala iar ca rol al tectonicei ridicarea importanta de la inceput si reactivarile marcate de ridicari la intervale mari de timp. Elementele principale ale teoriei sale sunt:
- in evolutia generala a reliefului rolul esential revine retragerii versantilor fie ca acestia apar la contactul unor munti cu regiuni joase de campie fie ca apartin vailor; un relief inalt, muntos realizat in conditiile unei ridicari tectonice trece in timp indelungat printr-o evolutie in care elementul definitoriu in configuratia peisajului morfologic il constituie gradul de fragmentare si de retragere a versantilor. Tineretii i-ar corespunde relieful inalt cu vai inguste care se adancesc continuu. Faza se incheie in momentul in care raurile ating un profil echilibrat ceea ce exclude in continuare adancirea acestora. incepe un stadiu nou in care pe prim plan se afla evolutia rapida a versantilor prin diverse procese (la partea superioara siroire, spalare, alunecari iar catre baza actiunea intensa a apei concentrata in panze sheet-flood). Ca urmare, rezulta prin retragerea versantilor la baza lor o suprafata de eroziune (pediment) a carei inclinare desi mica (sub 100) este suficienta pentru a asigura indepartarea de catre sheet-flood a materialelor provenite de sus. in acest mod, in timp, interfluviile se ingusteaza iar pedimentele se unesc capatand o extindere mare. Cand versantii interfluviilor, opusi ca pozitie, se intersecteaza, se inregistreaza si scaderea in altitudine a lor si transformarea in martori de eroziune (inselberguri). Reducerea pana aproape la nivelare a acestora consemneaza finalul evolutiei careia morfologic ii corespunde o campie de eroziune numita 'pediplena'.
- Pe parcursul retragerii versantilor si dezvoltarii pedimentelor ca suprafata de eroziune, la exteriorul acestora se acumuleaza materiale sub forma de panze suprapuse ce pot fi corelate cu faze din dezvoltarea pedimentelor.
- Posibilitatea dezvoltarii mai multor generatii de pedimente sau pediplene in conditiile in care pe parcursul evolutiei survin miscari de ridicare generale. in acest mod s-ar explica existenta mai multor pediplene etajate in Africa dar si in alte regiuni de pe Glob.
in acest fel teoria elaborata de L.King poate fi considerata o varietate mai noua a celei davisiene (ca evolutie ciclica) in care punctele forte sunt evolutia laterala a versantilor cu generarea unei suprafete de echilibru la baza (pedimentele), rolul proceselor legate de prezenta apei (mai ales precipitatii torentiale), ridicarile sacadate cu faze cu intensitate mai mare, finalitatea evolutiei sub forma de pediplene. Neacordand o insemnatate prea mare conditiile climatice (acestea pot influenta doar regimul de manifestare al proceselor din segmentele separate pe verticala versantilor) L.King considera ca modul de evolutie este valabil pentru orice regiune de pe Glob unde apa actioneaza sub diferite modalitati de scurgere.
- Teoria nivelelor geomorfologice elaborata de K.K. Marcov (1948, 1957) este o sinteza a conceptiilor de la finele sec. XIX si prima parte a sec. XX. Ideea de baza este ca evolutia generala a reliefului se realizeaza in conditiile interactiunii permanente a agentilor interni si a celor externi primele determinand denivelari iar celelalte cauta sa le aplatizeze (dau reliefuri in cadrul unor nivele geomorfologice). Desfasurarea si mai ales intensitatea actiunii agentilor externi se realizeaza deosebit in raport de altitudine. Aceasta situatie determina diferentierea a patru nivele (corespund unor intervale de inaltime) in care se impune un anumit specific morfodinamic ce conduce la realizarea de reliefuri (chiar suprafete) cu caracteristici aparte. Acestea sunt in numar de patru:
- Nivelul de abraziune si acumulare cu desfasurare intre -200 m si cativa zeci de metri inaltime, adica in spatiul de actiune in special al valurilor. Miscarile epirogenetice si eustatice pot mari acest interval. De altfel importante abraziunii realizata de apele marilor, oceanelor de care s-ar lega platforme de abraziune extinse pe multe sute de metri si chiar kilometri a fost precizata indeosebi de F.Richtofen (1866).
- Nivelul de denudare corespunzator modelarii in intervalul cuprins intre linia de tarm si limita inferioara a zapezilor vesnice. Aici rolul principal in modelare il au procesele de eroziune si acumulare fluviatila, iar rezultatul final il constituie peneplena ca in conceptia lui Davis si a sustinatorilor lui.
- Nivelul limitelor zapezilor vesnice delimiteaza spatiul altimetric in care se imbina si au rol hotarator in modelare procesele nivale si glaciare. Acesta a suferit modificari altimetrice insemnate in cuaternar in concordanta cu variatiile de natura climatica sau cu ridicarile neotectonice. in acest spatiu rezulta un relief cu suprafete de modelare specifice celor doua procese.
- Nivelul superior de denudare apartine varfurilor si crestelor situate deasupra hionosferei. Este o preluare a terminologiei si judecatilor lui A.Penek din 1889 intregita ulterior de acesta (1920-1930) prin definirea gipfelflurului (nivel de creste). in esenta procesele care actioneaza distrug mai rapid crestele cu cat intensitatea inaltarii este mai mare. in timp rezulta nivele de creste in acelasi plan topografic.
in conditiile unei imobilitati tectonice cele patru nivele s-ar inscrie in patru etaje echidistante pe intreaga suprafata a uscatului. Dar miscarile de ridicare, coborare produc deformari ale treptelor morfologice rezultate.
- Conceptiile indeosebi din a doua parte a sec. XX s-au situat fie pe pozitia inovarii teoriilor clasice fie pe cea a negarii sustinand evolutii neciclice ale reliefului. Valoroase sunt studiile celor care au impus Geomorfologia climatica. intre acestia sunt K. Troll, H. Louis, J. Bdel in Germania si J.Tricart, A.Cailleux in Franta ce-au separat zone morfoclimatice in care se individualizeaza sisteme morfodinamice dependente de specificul bioclimatic. Acestia s-au bazat pe o multitudine de observatii, comparatii, valori inregistrate etc. din diferite regiuni de pe Glob dar si pe deductii explicative raportate la forme si timp.
Dupa Eigu Yatsu (2003), J.T.Hak (1957-1979) insista pe ideea 'echilibrului dinamic si pe conceptul eroziunii neciclice'; Leopold L.B. si colab. (1964) respinge metodologia deductiva si explica mecanismele proceselor prin aplicarea principiilor de fizica si chimie; Schumm S.A., Lichty R.W. (1965) si Schumm S.A. (ulterior) arata ca raportul cauza-efect variaza in timp, ca evolutia poate fi privita ciclic dar si neciclic, ca pragul geomorfologic este legat de stabilitatea formelor de relief intr-un timp limitat si ca el este depasit in masura impusa de evolutia ei, dar si pe faptul ca intelegerea si controlarea componentelor peisajului morfologic trebuie legate de cunoastere (elaborarea si explicarea) detaliilor evolutiei reliefului; Chorley R.J. (1967) aplica in Geomorfologie teoria sistemelor etc.
Deci, in prezent elaborarea de teorii generale privind evolutia reliefului a incetat a mai fi o preocupare de prim rang. in schimb se insista pe cunoasterea proceselor prin analize si masuratori de durata in teren si laborator, pe urmarirea raporturilor dintre proprietatile materialelor (rocilor) ce opun o anumita rezistenta si specificul mecanic al proceselor fluviatile, glaciare, eoliene, gravitationale etc. De aici diferentierile in geneza si evolutia reliefului.
Verificari:
- Definiti riftul si zona de subductie, precizati procesele morfogenetice legate de acestea si descrieti raporturile dintre ele, etapele de expansiune a fundului oceanelor (exemplificari prin evolutia oceanelor Pacific si Atlantic).
- Prezentati modurile de realizare a sistemelor de munti prin evolutia contactelor dintre placi.
- Care sunt contributiile notabile ale principalelor teorii referitoare la evolutia regiunilor de uscat
- Folositi dictionarele geomorfologice in conturarea notiunilor - suprafata de nivelare, nivel de eroziune, umar de eroziune, peneplena, pediplena, gipfelflur, pediment, glacis; exemplificari.