Everest

Everest

Varful Everest este cel mai inalt punct de pe Pamant, cu o altitudine de 8848 m deasupra nivelului marii. Se afla in Muntii Himalaya, pe granita dintre Nepal si Tibet (China). In nepaleza numele muntelui este Sagarmatha (zeita cerului), iar in Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (mama universului). Numele din limba engleza, Everest, a fost dat in onoarea topografului britanic Sir George Everest.

In 1808, guvernul britanic a initiat Marele studiu trigonometric al Indiei, cu scopul de a determina pozitia si numele celor mai inalti munti din lume. Incepand cu sudul Indiei, echipele de geodezi au avansat treptat spre nord folosind, pentru a masura cat mai precis posibil altitudinile, teodolite uriase care cantareau 500 kg si care trebuia sa fie duse fiecare de cate 12 oameni. Ei au ajuns la poalele muntilor Himalaya la inceputul anilor 1830, dar Nepalul nu a permis intrarea britanicilor in tara din cauza suspiciunilor de agresiune politica si posibila anexare. Cererile geodezilor de a intra in Nepal au fost refuzate.

Britanicii au fost obligati sa-si continue observatiile din Terai, o regiune la sud de Nepal dispusa paralel cu muntii Himalaya. Conditiile de viata din Terai erau dificile din cauza ploilor torentiale si a malariei - trei membri ai echipei au murit de malarie si alti doi a trebuit sa se retraga din cauza problemelor de sanatate.

Cu toate acestea, in 1847, britanicii au insistat si au initiat unele observatii detaliate ale varfurilor din Himalaya din statii de observatie aflate pana la 240 km distanta. Vremea i-a fortat sa-si limiteze observatiile la ultimele trei luni ale anului. In noiembrie 1847, Andrew Waugh, Geodez General al Indiei, a efectuat cateva observatii de la statia Sawajpore aflata in capatul estic al muntilor Himalaya. La acea vreme, Kangchenjunga era considerat cel mai inalt varf din lume, iar Waugh a observat un varf in spatele lui, la aproximativ 230 km distanta. John Armstrong, unul din oficialii lui Waugh, a vazut si el culmea dintr-un loc mai la vest, si a denumit-o varful "b". Waugh a scris mai tarziu ca observatiile aratau ca varful "b" este mai inalt decat Kangchenjunga, dar din cauza distantei mari de la care s-au facut observatiile, era nevoie de altele mai de aproape pentru a confirma rezultatul. In anul urmator, Waugh a trimis un oficial geodez inapoi in Terai pentru a observa mai de aproape varful "b", dar norii au impiedicat toate tentativele.

In 1849, Waugh l-a trimis pe James Nicolson in zona. Nicolson a reusit sa faca doua observatii din Jirol, de la 190 km distanta. Nicolson a luat apoi cel mai mare teodolit si s-a indreptat spre est, efectuand peste 30 de observatii din cinci pozitii diferite, cea mai apropiata fiind la 174 km distanta de varf.

Nicolson s-a retras in Patna pe Gange pentru a efectua calculele necesare pe baza observatiilor. Datele sale i-au furnizat o altitudine medie de 9.200 m pentru varful "b", dar el nu a luat in calcul refractia luminii care distorsioneaza inaltimile. Numarul indica, insa, in mod clar ca varful "b" era mai inalt decat Kangchenjunga. Din pacate, Nicolson s-a imbolnavit de malarie si a fost obligat sa revina acasa, fara sa-si termine calculele. Michael Hennessy, unul din asistentii lui Waugh, incepuse sa denumeasca varfurile cu numere romane, Kangchenjunga fiind denumit Varful IX, iar varful "b" devenind cunoscut sub numele de Varful XV.

In 1852, la cartierul general al geodezilor din Dehradun, Radhanath Sikdar, un matematician si geodez indian din Bengal, a fost primul care a identificat Everest ca fiind cel mai inalt varf din lume, folosind calcule trigonometrice pe baza masuratorilor lui Nicolson. Un anunt oficial asupra faptului ca Varful XV este cel mai inalt a fost amanat timp de cativa ani, timp in care calculele au fost verificate in mod repetat. Waugh a inceput sa lucreze pe datele lui Nicolson in 1854, si, impreuna cu echipa sa, a petrecut aproape 2 ani lucrand la calcule, incercand sa trateze problemele refractiei luminii, presiunii atmosferice, si temperaturii aerului de-a lungul marilor distante de la care s-au facut observatiile. In cele din urma, in martie 1856 a anuntat rezultatele intr-o scrisoare adresata adjunctului sau din Calcutta. A declarat ca Kangchenjunga are 8.582 m, iar Varful XV are 8.839 m. Waugh a concluzionat ca Varful XV este "foarte probabil cel mai inalt din lume". Inaltimea varfului XV a rezultat din calcule a fi exact 29.000 picioare (8.839 m), dar public a fost declarata a fi 29.002 picioare (8.840 m), pentru a evita sa lase impresia ca inaltimea calculata este doar o estimare rotunjita.

Odata calculata inaltimea, urmatoarea problema a fost identificarea unei denumiri a varfului. Politica studiului era aceea de a pastra numele locale daca acest lucru este posibil (de exemplu, Kangchenjunga si Dhaulagiri erau nume locale), Waugh a argumentat ca nu poate gasi niciun nume local folosit in mod curent. Cautarea lui Waugh dupa un nume local a fost impiedicata de faptul ca Nepal si Tibet erau la acea vreme inchise pentru straini. Existau numeroase nume locale, cel mai cunoscut in Tibet vreme de cateva secole fiind Chomolungma, nume ce aparea pe o harta din 1733 publicata in Paris de geograful francez D'Anville. Totusi, Waugh a afirmat ca, data fiind pleiada de nume locale, este dificil sa favorizeze un nume fata de celelalte. Astfel, el a hotarat ca varful XV sa fie botezat dupa George Everest, predecesorul sau in functia Geodez General al Indiei.El scria:" Am fost invatat de respectatul meu sef si predecesor, Colonel Sir George Everest, sa acord fiecarui obiect geografic numele sau apelativul sau local. Dar avem un munte, foarte probabil cel mai inalt din lume, fara vreun nume local pe care sa-l putem descoperi, al carui apelativ local, daca exista, foarte probabil nu va fi descoperit inainte sa ni se dea voie sa patrundem in Nepal. Intre timp, imi revine datoria si privilegiul.sa dau un nume prin care sa fie cunoscut cetatenilor si geografilor si sa devina un cuvant bine cunoscut in randul natiunilor civilizate."

Everest este muntele al carui varf se afla la cea mai mare distanta de nivelul marii. Cativa alti munti sunt uneori numiti "cel mai inalt munte din lume" pe diferite criterii. Mauna Kea din Hawaii este cel mai inalt munte masurat de la baza sa; se ridica la peste 10.200 m masurat de la baza sa de pe fundul oceanului, avand insa doar 4.205 m peste nivelul marii.

In functie de acelasi criteriu, inaltimea de la baza la varf, Varful McKinley, din Alaska, este si el mai inalt ca Everest. Desi are deasupra nivelului marii la doar 6.193,6 m, McKinley se inalta dintr-o campie aflata la 300-900 m, avand o inaltime de la baza la varf de 5.300-5.900 m; o cifra des utilizata este cea de 5.600 m. Prin comparatie, inaltimea bazei Muntelui Everest se situeaza de la 4.200 m pe partea sudica pana la 5.200 m inspre Podisul Tibet, rezultand o inaltime de la baza la varf de 3.650-4.650 m.

Varful Chimborazo din Ecuador este cu 2.168 m mai departe de centrul Pamantului (6.384 km) decat Everest (6.382,3 km), deoarece Pamantul este mai bombat la Ecuator. Totusi, Chimborazo are o inaltime de doar 6.267 m peste nivelul marii, si dupa acest criteriu nu este nici macar cel mai inalt varf din Anzi.

Everest are doua trasee principale, creasta de sud-est dinspre Nepal si cea de nord-est dinspre Tibet, precum si alte trasee mai rar utilizate. Dintre cele doua rute principale, cea de sud-est este mai usoara si mai des utilizata. Acesta a fost si traseul folosit de Edmund Hillary si Tenzing Norgay in 1953 si prima recunoscuta dintre cee cincisprezece care duc spre varf. Acesta a fost, insa, un traseu ales mai mult din ratiuni politice decat pragmatice intrucat granitele Chinei erau inchise pentru occidentali in anii 1950 dupa ce China Comunista a preluat controlul asupra Tibetului de la Republica China.

Cee mai multe tentative de escaladare au loc in luna mai, inainte de anotimpul musonic de vara. Odata cu apropierea anotimpului musonic, o schimbare in curentul jet il impinge inspre nord, reducand vitezele medii ale vantului in zonele superioare ale muntelui. Se fac incercari uneori si dupa musoni, in septembrie si octombrie, cand curentul jet este din nou impins temporar spre nord, dar atunci zapada depusa de musoni si vremea mai instabila fac escaladarile mai dificile.

Ascensiunea pe creasta sud-estica incepe cu drumul pana la Tabara de Baza aflata la 5.380 m altitudine la sud de Everest, in Nepal. Expeditiile de regula incep cu o calatorie cu avionul de la Kathmandu pana la Lukla (2.860 m altitudine) si de acolo prin Namche Bazaar. Alpinistii urca apoi spre Tabara de Baza, drum ce dureaza de regula intre sase si opt zile, permitandu-le aclimatizarea la altitudinile mari pentru a preveni raul de altitudine. Echipamentul si proviziile sunt transportate cu iaci, dzopkyos (iaci hibrizi) si hamali pana la tabara de baza de pe ghetarul Khumbu. Cand Hillary si Tenzing au escaladat Everest in 1953, ei au pornit din Valea Kathmandu, intrucat nu existau la acea vreme drumuri mai spre est.

Alpinistii petrec apoi cateva saptamani in tabara de baza, obisnuindu-se cu altitudinea. In acest timp, serpasii, impreuna cu unii membri ai expeditiei, instaleaza scari si franghii in caderea de gheata Khumbu. Seracurile, crevasele si blocurile de gheata instabile fac din aceasta zona una dintre cele mai periculoase sectoare ale traseului. Multi alpinisti si serpasi au murit acolo. Pentru a reduce riscul, alpinistii isi incep ascensiunea cu mult inaintea rasaritului soarelui, cand temperaturile de inghet lipesc blocurile de gheata intre ele. Deasupra caderii de gheata se afla Tabara I la 6.065 m altitudine.

De la Tabara I, alpinistii avanseaza spre Valea de Vest (in engleza Western Cwm) pana la baza crestei Lhotse, unde se stabileste Tabara II sau Tabara de Baza Avansata la 6.500 m. Valea de Vest este o vale glaciara relativ plata si care urca usor, marcata in partea centrala de crevase laterale uriase, care impiedica accesul direct la zonele mai inalte. Alpinistii sunt obligati sa traverseze mai departe pe partea dreapta pe langa baza muntelui Nuptse pana la o trecere ingusta numita "coltul Nuptse". Valea de Vest se mai numeste si "Valea Linistii", topografia zonei protejand-o de vant. Altitudinea ridicata combinata cu o zi senina, fara vant pot face traversarea Valea de Vest dificila pentru alpinisti din cauza caldurii.

De la Tabara Avansata, alpinistii urca pe creasta Lhotse pe franghii fixe pana la Tabara III, aflata pe o terasa ingusta la 7.470 m. De acolo, mai sunt 500 de metri pana la Tabara IV pe Pasul de Sud la 7.920 m. De la Tabara III la Tabara IV, alpinistii au doua probleme in plus: Pintenul Geneva si Banda Galbena. Pintenul Geneva este o portiune de stanca neagra botezata in 1952 de o expeditie elvetiana. Franghiile fixe ii ajuta pe alpinisti sa traverseze rapid aceasta banda de stanca acoperita cu zapada. Banda Galbena este o sectiune de marmura, filit, si semisist, a carei traversare necesita aproximativ 100 de metri de franghie.

Pe Pasul de Sud, alpinistii intra in "zona mortii". Ei au, de regula, doar doua sau trei zile timp de petrecut la aceasta altitudine pentru a face incercari de a ajunge in varf. Vremea senina si vanturile slabe sunt factori esentiali pentru decizia de a face o tentativa de cucerire a varfului. Daca vremea nu este favorabila in aceste cateva zile, alpinistii trebuie sa coboare, de multe ori pana inapoi la Tabara de Baza.

Imagine din Tabara de Baza de pe creasta de sud a Everestului. Spre stanga se poate vedea caderea de gheata Khumbu. In centru sunt ramasitele unui elicopter prabusit in 2003.

De la Tabara IV, alpinistii incep sa urce spre varf pe la miezul noptii, cu speranta de a ajunge la varf (la inca 1.000 metri altitudine mai sus) in 10-12 ore. Intai se ajunge la "Balcon" la 8.400 m, o mica platforma unde se pot odihni privind spre varfurile dinspre sud si est la lumina soarelui care rasare. Continuand urcarea pe creasta, urmeaza o serie de trepte de piatra care de regula forteaza alpinistii sa mearga spre est prin zapada pana la brau, intr-o zona cu mare pericol de avalansa. La 8.750 m, un mic dom de gheata si zapada marcheaza Varful de Sud.

De la Varful de Sud, alpinistii urmeaza creasta ingusta de sud-est de-a lungul a ceea ce este cunoscut sub numele de "trecerea stresinei". Aceasta este cea mai periculoasa sectiune a ascensiunii, un singur pas gresit putand sa aiba ca rezultat o cadere de 2.400 m pe versantul sudic sau de 3.050 m pe versantul Kangshung. La capatul acestei treceri se afla un perete de stanca de 12 m, denumit "Treapta Hillary" la 8.760 m.

Hillary si Tenzing au fost primii care au escaladat acest perete si au facut acest lucru cu un echipament primitiv de catarare pe gheata, fara franghii fixe. Astazi, alpinistii urca treapta cu franghii fixe instalate dinainte de serpasi. Odata trecuti de acest perete, urmeaza o urcare relativ usoara spre varf pe pante de zapada cu inclinatii moderate. Intrucat din ce in ce mai multi oameni urca pe munte in ultimii ani, Treapta a devenit adesea un loc aglomerat, alpinistii trebuind sa astepte perioade semnificative de timp sa le vina randul la franghii, ducand la probleme in urcarea si coborarea eficienta pe munte. Dupa Treapta Hillary, alpinistii trebuie sa traverseze o sectiune pietroasa cu o multitudine de franghii fixe, sectiune ce poate fi dificila pe vreme rea. Alpinistii stau de obicei mai putin de o jumatate de ora pe "acoperisul lumii" deoarece trebuie sa coboare la Tabara IV inainte de a se intuneca, vremea se poate inrautati dupa amiaza, sau se golesc rezervoarele cu oxigen.

Traseul de pe creasta de nord-est incepe din partea de nord a Everestului, in Tibet. Expeditiile merg catre ghetarul Rongbuk, unde se instaleaza Tabara de Baza la 5.180 m pe o campie de pietris aflata chiar sub ghetar. Pentru a ajunge la Tabara II, alpinistii urca pe morena mijlocie din partea de est a ghetarului Rongbuk pana la baza lui Changtse la o altitudine de 6.100 m. Tabara III (Tabara de Baza Avansata) se afla sub Pasul de Nord la 6.500 m altitudine. Pentru a ajunge la Tabara IV pe pasul nordic, alpinistii urca pe ghetar pana la baza crestei de unde se folosesc de franghiile fixe pentru a ajunge la Pasul Nordic la 7.010 m. De la Pasul Nordic, urmeaza o urcare peste creasta nordica pana la Tabara V la aproximativ 7.775 m. Traseul traverseaza versantul nordic intr-o urcare in diagonala spre baza Bandei Galbene, ajungand la Tabara VI la 8.230 m. De la Tabara VI, alpinistii fac ultima tentativa de sosire la varf. Traversarea de la baza primei trepte este dificila: de la 8.367 m la 8.400 m, la Treapta a Doua: 8.442-8.490 m. A doua treapta include un suport pentru urcare numit "scara chinezeasca", o scara de metal instalata semipermanent in 1975 de un grup de alpinisti chinezi. De atunci, ea se afla acolo aproape tot timpul, fiind utilizata de practic toti alpinistii de pe traseu. Dupa ce se trece de a doua treapta urmeaza urcarea celei de-a treia trepte, 8.553-8.661 m. Dupa escaladarea acestor pereti, piramida din varf este escaladata si ea pe o panta de zapada de 50 de grade, pana la ultima creasta, pe care se ajunge pe varf.

La altitudini inalte, exista putine forme de viata care se pot adapta la conditiile climatice extreme. Euophrys omnisuperstes, un paianjen minuscul, a fost descoperit pana la altitudini de 6.700 m. Aceste fiinte traiesc in crevase, hranindu-se cu insecte inghetate aduse de vant. Este posibil sa existe forme de viata microscopice la altitudini si mai mari. Pasari, cum ar fi gasca cu capul vargat, au fost gasite zburand la altitudini mari in zona muntelui, iar altele, cum ar fi corbul au fost vazute chiar pe Pasul Sudic (7.920 m),hranindu-se cu resturi de mancare sau chiar cu cadavre, ramase in urma expeditiilor.

Geologii au impartit rocile ce compun Everestul in trei unitati, numite 'formatiuni'.Fiecare din aceste formatiuni sunt despartite una de alta de falii, de-a lungul carora au fost presate una de cealalta. De la varful Everest pana la baza, aceste roci reprezinta Formatiunea Qomolangma, Formatiunea Pasul Nordic, si Formatiunea Rongbuk.

De la varf pana la inceputul Bandei Galbene, la aproximativ 8.600 m peste nivelul marii, varful Everestului consta din Formatiunea Qomolangma, denumita si Formatiunea Everest sau Formatiunea Jolmo Lungama. Ea consta din calcar paralel laminat si sedimentat, alb sau cenusiu-deschis, cu straturi de dolomit recristalizat, si cu lame argiloase si din silt. Gansser a raportat gasirea de fragmente vizivile de crinoide in aceste calcare. Analizele petrografice ale probelor din acest calcar ordovician din apropierea varfului au aratat ca acestea sunt compuse din pastile de carbonati si resturi fin fragmentate de trilobiti, crinoide, si ostracode. Alte probe fusesera atat de puternic dezmembrate si recristalizate incat nu au putut fi determinate componentele lor initiale. Formatiunea Qomolangma este divizata de cateva falii cu unghi mare care se termina la falia de unghi scazut, Falia Qomolangma. Aceasta falie o separa de Banda Galbena de dedesubt. Ultimii cinci metri din partea inferioara a Formatiunii Qomolangma, chiar de deasupra faliei, sunt puternic deformati.

Grosul Everestului, intre 7.000 si 8.600 m, consta din Formatiunea Pasul Nordic, a carei parte superioara o formeaza Banda Galbena, intre 8.200-8.600 m. Banda galbena consta din straturi intercalate de marmura, de o culoare bruna-galbuie, precum si din filit si semisist. Analiza petrografica a marmurei colectate de la aproximativ 8.300 m a aratat ca ea consta, in proportie de 5%, din urme de schelete de crinoide recristalizate. Cei cinci metri ai Benzii Galbene aflati langa Falia Qomolangma sunt puternic deformati. Un strat de 5-40 cm grosime de breccia o separa de Formatiunea Qomolangma.

Restul Formatiunii Pasul Nordic, expusa intre 7.000 si 8.200 m pe Everest, consta din straturi de sist, filit si marmura. Intre 7.600 si 8.200 m, Formatiunea Pasul Nordic consta din filit biotit-cuart si filit clorit-biotit intercalate cu cantitati minor de sist biotit-sericit-cuart. Intre 7.000-7.600 m, partea inferioara a Formatiunii Pasul Nordic consta din sist cuart-biotit intercalat cu sist epidot-cuart, sist biotit-calcit-cuart, si straturi subtiri de marmura cuartoasa. Aceste roci metamorfice par a fi rezultate din metamorfismul unor flisuri marine compuse sau sedimentate, lut, gresie argiloasa, gresie calcaroasa, grauwacke, si gresie nisipoasa. Baza Formatiunii Pasul Nordic este o falie numita "Falia Lhotse".

Sub 7.000 m, Formatiunea Rongbuk formeaza baza Everestului. Ea consta din sist silminit-K-feldspat si gneiss cu numeroase silluri si dike-uri de leucogranit cu grosimi de la un cm la 1.500 m.