GEOGRAFIA ACTIVITATILOR PRIMARE: PREMISELE NATURALE SI ANTROPICE

GEOGRAFIA ACTIVITATILOR PRIMARE: PREMISELE NATURALE SI ANTROPICE

Dupa studierea acestui capitol vei fi capabil sa intelegi mai bine :

. ca localizarea activitatilor agricole este strans dependenta de conditiile naturale dar si de nivelul de dezvoltare tehnica a societatii

. ca agricultura este un factor esential in modelarea peisajului geografic

. ce sunt structurile agrare si sistemele de cultura

. care este repartitia resurselor funciare la nivel global, regional si local

. care sunt limitele spatiului agrar mondial

. care sunt principalele tendinte ale dezvoltarii agriculturii contemporane

1 PREMISELE NATURALE ALE DEZVOLTARII AGRICULTURII

Geografia agriculturii s-a dezvoltat initial sub forma unei ramuri a geografiei economice cu caracter descriptiv, axata pe ierarhizarea si

Cautarea logicii spatiale a diferentierilor observate si a distributiei activitatilor de profil este obiectivul studiilor de geografie a agriculturii

clasificarea regiunilor dupa nivelul productiei agricole sau al modului de utilizare a terenurilor. Orientarea cantitativista a introdus abordarea cauzala, accentuata in ultimele decenii de progresele tehnicii informationale.

Un punct de plecare esential in abordarea teoretica a localizarii activitatilor agricole l-a avut opera economistului german J.von Thnnen (1826). Acesta explica modul in care formele de utilizare a solului si intensivitatea productiei agricole variaza in functie de distanta fata de piata, in conditiile unui mediu natural relativ omogen si a unei economii liberale.

Numita renta localizarii, aceasta functie presupune o dispunere concentrica a specializarilor agricole in jurul marilor centre consumatoare. Prima centura se specializeaza in productie de legume si lactate, mai perisabile, urmata de o centura forestiera, de protectie ecologica si de cele specializate in culturi cerealiere, tehnice iar la extremitate, in zootehnie extensiva. Acest model simplu a fost ameliorat ulterior prin luarea in calcul a unor constrangeri precum diversitatea mediului fizic, existenta unor axe de comunicatie sau a unor aglomeratii urbane multipolare. Meritul acestui model, cu toate criticile ulterioare consta in impunerea constrangerilor spatiale si economice alaturi de cele derivate din interactiunile mediului in explicarea peisajelor rurale.

Agricultura a devenit in principala forma de modificare a ecosferei

Factori naturali impun productiei agricole o serie de limite geografice, definite de regimul termic, higrometric sau pluviometric

Potentialul bio-pedo- climatic cuprinde suma constrangerilor si favorabilitatilor factorilor naturali implicati in desfasurarea activitatilor agricole

Relieful influenteaza decisiv practicarea agriculturii, fiind unul din elementele cel mai eficient stapanite de catre om atunci cand tehnicile utilizate sunt ingenioase

Geografia agriculturii a devenit o disciplina aplicativa, integrata intr-un context interdisciplinar, vizand amenajarea teritoriului si asigurand intelegerea impactului antropic.

Omul nu s-a nascut agricultor ci a ajuns in aceasta ipostaza dupa sute de mii de ani de hominizare, de evolutie biologica, tehnica si culturala. Abia in Neolitic (cca 10 000 de ani in urma), a inceput sa cultive plante si sa creasca animale, domesticite de el insusi, introducandu-le si multiplicandu-le in cele mai diverse locuri, transformand astfel ecosistemele naturale in ecosisteme cultivate, artificializate.

Premisele naturale ale localizarii activitatilor agricole se manifesta sub forma unor potentialitati, in sensul existentei unor conditii a caror valorizare depinde de nivelul tehnic propriu fiecarei societati. Potentialul agricol al unei regiuni nu poate fi inteles in forma abstracta a variabilelor fizico-geografice ci numai corelat cu aspectele concrete derivate din capacitatea omului de a le pune in valoare.

Pe masura evolutiei tehnicilor, limitele impuse de factorii naturali se dovedesc a fi mai putin intangibile, prin crearea unor hibrizi, modificarea unor componente naturale prin amendare, irigare, drenaj, adapostire etc.

Componentele potentialului bio-pedo-climatic sunt ambivalente, actionand atat ca factori limitativi (restrictivi) cat si ca factori favorizanti, in functie de contextul local. De exemplu, excesul de umiditate poate limita dezvoltarea agriculturii in zona temperata, pe terenuri plane, dar devine un factor favorizant in Asia Musonica, in aceleasi conditii morfologice.

Solul este un prim element al acestui potential, fiind un element instabil al suprafetei terestre. Absent in ariile lipsite complet de viata, solul este fragil, disparand acolo unde conditiile de conservare si reinnoire inceteaza. Patura de sol se formeaza pe baza unui strat mobil, susceptibil a suporta o vegetatie suficient de densa pentru a furniza elemente vitale combinatiilor chimice complexe care au loc aici. Apar astfel diferente esentiale in functie de prezenta sau absenta materialului grosier, permeabilitate, aciditate etc.

Interventia activitatilor agricole intrerupe ciclul evolutiv al solului, implicand prelevarea anumitor substante in detrimentul procesului de formarea a solului. Solurile din zona tropicala sunt cele mai fragile, datorita accelerarii spalarii si formarii crustelor lateritice. Solurile din zona temperata oceanica sunt mai stabile prin impregnarea constanta cu umiditate atmosferica. Foarte instabile sunt solurile din regiunea mediteraneana, marcate de violenta precipitatiilor si de ariditate sau cele din regiunea temperat-continentala, unde vantul si precipitatiile torentiale favorizeaza eroziunea si alunecarile de teren.

Relieful intervine prin caracteristicile hipsometrice, care impun limite altitudinale. Gradul de uniformitate a spatiilor utilizate agricol este un factor esential. Se disting zonele plane, fara variatii de relief, mai propice practicarii unei agriculturi moderne, de cele fragmentate,

accidentate, care necesita un efort suplimentar de amenajare si intretinere. Expozitia versantilor este un alt factor favorizant sau restrictiv, in corelatie cu elementele climatice.

Plantele de cultura ca

si animalele domestice (mai putin sensibile) s- au dezvoltate in

conditii specifice, cu un anumit necesar de caldura, luminozitate sau umiditate

Consumul specific de apa difera in functie de specie, conditii termice, tip de sol

Figura 1 Limitele latitudinale si altitudinale ale culturii vitei de vie in

Europa

Agricultura a fost totdeauna dependenta de caracteristicile termice si de umiditate, factori care impun limite derivate din excesul sau insuficienta acestora ca si din variatiile sezoniere. Aceste limite pot fi inlaturate prin amenajari costisitoare (asanarea, drenaj, irigatii). Fiecare faza de dezvoltare a plantei este strans legata de conditiile climatice. De exemplu, graul necesita o temperatura minima de 2-3 la germinatie si un optim termic intre 0 si 35. Pentru a ajunge la maturitate, plantele au nevoie de o anumita cantitate de caldura, numita constanta termica : suma temperaturilor din zilele in care media termica depaseste 5 C. La cartof, acest indice variaza de la

1300 la 3000 C, la porumb de la 1200 la 3700, la grau de la 2000 la

2300 C. Aceste valori stau la baza zonarii culturilor agricole.

Un rol esential il are lumina, prin intermediul careia plantele sintetizeaza substantele organice si minerale in decursul fotosintezei.

Durata si intensitatea iluminarii se constituie intr-un factor limitativ, variind in corelatie cu alte componente (latitudine, anotimp, nebulozitate).

Precipitatiile constituie sursa de aprovizionare cu apa a plantelor, necesara formarii solutiilor nutritive si dizolvarii sarurilor minerale din sol, ajutand si la transportul acestora in corpul plantelor sau la mentinerea echilibrului mecanic al celulelor si tesuturilor. Consumul de apa este destul de ridicat, pentru o unitate substanta uscata formata se consuma de la 200 la 1000 unitati de apa, dintre care cea mai mare parte (98-99.5%) este eliminata prin transpiratie.

Necesarul de apa variaza si in functie de fazele de crestere a plantelor. Asa numitele faze critice, in care consumul este maxim, se suprapun de regula germinatiei, infloririi, formarii boabelor, deci unor procese vitale in evolutia plantei. Cunoasterea acestor faze este esentiala pentru stabilirea momentului optim de irigare.

In functie de pretentiile fata de apa, se manifesta si rezistenta fata de seceta. Se disting astfel :

-plante xerofite, rezistente la seceta, care pot fi cultivate si in zone aride (mei, sorg, linte);

-plante mezofite, cu rezistenta medie (porumb, secara, grau, floarea soarelui);

_{-plante higrofite, care nu rezista la seceta (orez, ovaz, cartof, in pentru fibra etc.).}

Retine!

Activitatile agricole sunt limitate si de factori biotici (plante salbatice, paraziti si boli care pot concura sau parazita speciile cultivate). Concurenta poate fi inlaturata mai usor, prin tehnici agricole adecvate dar combaterea parazitilor necesita tratamente chimice costisitoare. Se adauga daunatorii, specii de animale care distrug partial sau total recoltele, caracteristice fiind insectele gregare (lacuste) si rozatoarele.

Test de autoevaluare 1.

Acest subcapitol a prezentat succint modul in care elementele cadrului natural influenteaza dezvoltarea activitatilor agricole.

a)Incercati sa surprindeti elementele definitorii ale potentialului agricol natural din judetul dumneavoastra de domiciliu.

b)Explicati, pe baza figurii 1., limitele latitudinale si altitudinale ale culturii vitei de vie in Europa

Comentarii la aceste probleme sunt inserate la sfarsitul capitolului

Acest capitol v-a introdus in problematica premizelor naturale ale activitatilor agricole. In acest mod ati inteles ca agricultura, spre deosebire de alte activitati economice se distinge printr-o mai mare dependenta de constrangerile bio-pedoclimatice.

_{2 PREMISELE SOCIAL-ECONOMICE ALE DEZVOLTARII AGRICULTURII}

Agricultura, desi dependenta de premisele naturale, suporta si constrangerile

inerente societatii, derivate din evolutia culturii si civilizatiei umane

Agricultura nu a aparut oriunde ci in acele arii in care existau anumite premise naturale : plante valoroase biologic, susceptibile a fi cultivate, specii de animale productive. Se adauga existenta unor conditii sociale : solidaritatea umana, dorinta de actiune colectiva, gradul de structurare si organizare a comunitatilor preistorice. Aceste conditii au fost intrunite mai ales in medii aparent ostile, in regiuni subtropicale aride, situate in apropierea unui mare curs de apa (Valea Nilului, Mesopotamia de ex.).

Procesul de trecere de la o economie de prada (cules, vanat, pescuit) la agricultura este cunoscut sub numele de Revolutia neolitica. Aceasta s-a manifestat in mai multe regiuni ale Globului, independent, mai intai in Orientul Apropiat, apoi si in estul Asiei sau in America Centrala. Tehnicile agricole s-au bazat inca de la inceput pe irigatii, factor de marire a coeziunii sociale.

Esentiala a fost si specializarea timpurie in cultura plantelor sau cresterea animalelor, impulsionand astfel comertul.

Tranzitia la agricultura propriu-zisa a durat cel putin un mileniu, revolutionand complet modul de viata al oamenilor sub aspect tehnic, economic si cultural. Dezvoltarea acestui mod de viata sedentar a fost conditionata de o serie de inovatii care au permis exploatarea pe scara larga a unor noi resurse : secera, cutitul, macinatul, depozitarea produselor, ceramica, toporul, securea, toate cu un rol major in defrisarea si intretinerea terenurilor, recoltarea produselor sau constructia locuintelor si anexelor.

Primele urme ale unor cereale cultivate (alacul, graul amidonier) dateaza de circa 9500 ani. Cultivarea orzului, mazarei, lintei, nautului sau inului este atestata acum 9 000 ani. Domesticirea animalelor dateaza de circa 16000 ani pentru caine, 9500 pentru capra, 9200 pentru porc, 9000 pentru oaie,

8400 pentru bovine si 5500 pentru magar.

Expansiunea agriculturii neolitice a cunoscut doua forme : colonizarea progresiva a teritoriilor anterior neocupate sau aflate in stapanirea populatiilor de vanatori si culegatori; transmiterea din aproape in aproape a uneltelor, speciilor de animale domestice si de plante, a cunostintelor, modurilor de punere in valoare spre spatiile ocupate de populatiile de vanatori si culegatori, convertite astfel la agricultura.