Geografia lingvistica

Geografia lingvistica

Geografia lingvistica a avut o ampla dezvoltare in domeniul roman.Importanta metodologica a acestei discipline . Importanta metodologica ale acestei discipline la aparitia sa, in perioada secolul X IX- XX, s-a vorbit deja despre evolutiile metodei istorico- comparative ( v cap.II, PAR8).De acum Geografia lingvistica reprezinta detalierea varietatilor dialectale, ideal reprezentata prin harti.Acesta nu exclude insa alte metode de reprezentare.Astazi, de exemplu, datele lingvistice dialectale sunt deseori colectate in bazele de date si elaborate datorita instrumentelor electronice.

Opera ce a pus bazele lingvisticii in domeniul roman, a fost " Atlasul Lingvistic din Franta" de JULES Gillieron, publicat intre 1902 si 1912. Se vorbeste de o lucrare cu o deosebita bogatie stiintifica, chiar si un secol mai tarziu de la aparitia primelor volume, poate folosi chiar si azi la o caracterizare lingvistica generala in Franta cu sale dialecte " patois", adica dialectele locale rustice (retineti ca termenul francez poseda o conotatie peiorativa mai puternica decat dialectal Italian). Descrierea caracteristicilor ALF va fi dedicata in mare parte prezentului paragraph.Vom furniza cateva date relative pe atlasul Italian, ramanand misiunea de a oferi revizuirea detaliata a principalelor atlase de restul domeniului roman.

ATLASUL LINGVISTIC FRANCEZ de J.G contine o mare cantitate de harti ale Frantei.Pe fiecare dintre aceste harti sunt semnate 639 de puncte ce desemneaza acele orasele de dimensiuni variabile, care au fost luate ca proba pentru varietatea lingvistica a Frantei: in aceste localitati a fost facut un sondaj lingvistic utilizand acelasi chestionar. Un culegator a transpus intrebarile in cateva localitati si a notat imediat raspunsurile.Fiecare harta a "A L F"( Atlas lingvistic Francez) e dedicate unui subiect particular, un animal, un obiect, unui concept abstract: spre exemplu , tabelul dedicat animalului 'cocos' raportat la fiecare dintre cele 639 puncte de puncte lingvistice corespondente : la acest tabel ne vom referi mai tarziu. Fiecare minima variatie fonetica a fost transcrisa conform conventiilor grafice precise. La prima vedere - chiar si cititorul cu ceva experienta - hartile prezinta doar o imensitate si fragmentata varietate.Cu un pic de atentie si usor de aplicat, spre exemplu, anumite fapte fonetice fundamentale, ca si opozitia intre CA >/KA/( 0/tfa/) din sudul Frantei este CA->/fe/(o/tfe/) din nord, adica de tip provensal /cal-kaval/ fata de forma franceza /seval/ ( graphic " cheval"); sau chiar si observam fenomene tipice gascone in aria ( ca si F->H); O INCERCARE IN TERITORIUL FRANCEZ mai putin influentat de Paris, forma cea mai arhaica /we/ <-oi-, opus celui modern / wa/ In cuvinte ca si " roi/re".

Pentru a intelege importanta istorica a " ALF" e necesar pentru un moment sa ne intoarcem la dezbaterea care a dezvoltat metoda istorico- comparativa pentru inceputul sec XX( V.Cap II, PAR8) .Concluziile despre care a vorbit Gillieron in opera sa, in una dintre seriile monografice, adesea scrise in colaborare cu elevii sai, in timp ce a ridicat un mare interes si inca mai sunt demn de atentie. Gillieron a scos in evidenta documentarea hartilor cu o multime de mecanisme de schimbare lingvistice care nu sunt explicabile doar in termeni fonetici. Aceste modificari sunt datorate de substitutia lexicala. Luam un exemplu : gascona demonstreaza pentru conceptul " cocos" forme de tipul " vicaire", si anume "vicario"( vicar), o forma urata nascuta dintr - o comparatie dintre un cocos si un preot. Consideram un fenomen fonetic foarte frecvent vorbit in gascona, adica trecerea -ll>-t, stim ca de la latinul Gallus, care da in provensala "gal", vom avea in gascona "gat".Dar aceast cuvant desemna djà "pisica". Apoi trebuia sa fi fost creat, spune Gillieron, o situatie de omofonie nesustinuta, situatie care necesita o solutie radicala. Aceasta a fost gasita intr-o creatie metaforica, aceea de "vicar". Gillieron, cu terminologie medicala , vorbea in acest caz de << terapie>> lexicala. Acest lucru ar avea loc de fiecare data, in limba, se creeaza o situatie <<patologica>>, adica o situatie cu ambiguitate care ar putea provoca neintelegeri . Dar nu intotdeauna terapia e data de sensul metaforic. Vom vedea un exemplu in acest sens, Gillieron a dedicate un celebru eseu ( Genealogie des mots qui designent l'abeile d'apres l<<Atlas linguistique de la France >>, Paris, Champion, 1918).Pentru a descrie termenul albina, " 'Ile" asadar n limba franceza este utilizat curent termenul "abeille" un diminutiv evident din fonetica meridionala. De ce? Examinarea primei harti a " A.L.F" cea referitoare la " albina", Gillieron demostreaza influenta sudica a formei " abeille" ( provine abeio<apicula 'picula ape')in Nord trebuie sa fi fost preferat de la reducerea corpului fonetic latin "APIS", ce da in franceza "ef" este "e", plural " es". Nu numai cuvantul a fost foarte bun "-E" chiar "eau" "aqua" ce se pronunta "o-", dar genereaza un conflict omofonic de aceasta data rezultatul de la latinescul "avis" "uccelo"-pasare, ce este de asemenea ef e ( chiar si aici a fost o substituire). Gillieron gaseste de fapt in atlas, in anumite zone laterale ale teritoriului francez, documentatia depaseste anumite secvente, adica vom putea spune ultimele dovezi in luptele lexical ce sunt decis in alte parti.Formele " e, es, a " raman in zonele periferice ale Frantei de Nord si in Elvetia, si reprezinta minuscule resturi dintr-o zona odata compacta. Mai tarziu un lingvist Italian, Mateo Bartoli, cauta sa dea o forma sistematica si o explicatie generala a acestori factori spatiali, ce sunt in genere constante si care nu privesc doar limba, va formula consistente norme areale ( v.Cap VIII, par 1).Intorcandu-ne la " ape= albina" terapia nu a fost unica: in teritoriul Frantei se gasesc cu "abeille" tipurile "mouche a miel" ( o parafraza " mosca da miele= musca de miere), aveti (un diminutiv, dar de la fonetica de nord : ca si aceeasi forma "abeille", ca si " poisson" pesce=peste; soleil=sole=soare, etc si inca multe altele. Gillieron a pus in relief un fenomen ulterior ce "disturba" normalele evolutii de la formele latine ale limbilor romanice si anume rolul etimologiei populare: francezul" fumier"-"letamaio"-balegar deriva din latinescul "FIMARIUM" ( FIMUS+sufix)dar cu anomalie fonetica , ptr ca ar trebui sa dea "e", nu "u".Rezultatul ""u' este explicat prin incrucisarea con "fumee" - " fumo": opinia populara sunt puse in raport cele doua cuvinte, pentru ca sunt letamai= gunoi/balegar si fumano=fum.

In ceea ce priveste dialecte italiene, Atlasul Italo-Austriac ( AIS) este singurul atlas lingvistic complet disponibil. A.I.S a fost elaborat la Universitatea din Zurich sub conducerea lui Karl Jaberg si Jacob Jud; culegatorii au fost P. Scheuermeier, M .L. Wagner si G.Rohlfs ( autorul lucrarii " Gramatica istorica a limbii italiene si dialectele sale ") .Totusi vechiul " A.I.S" permite inca o eficace viziune unitara asupra dialectelor peninsulei noastre.

"" A.I.S"in ordinea folosintei hartilor, un criteriu diferit, altul decat cel alfabetic al "A.L.F": conceptele sunt reunite in sfere conceptuale. " A.I.S" se ocupa destul de mult de numele obiectelor, plante, obiceiuri, etc in modul in care permitea nu doar o observatie lingvistica , chiar si etnologica din Italia traditionala. Pentru acest aspect a fost determinanta in influenta si orientarea din " Worter und Sachen" ce la inceputul sec al-X -lea atrag atentia lingvistilor asupra raportului intre lexic si limba si lucrurilele de la un pol la altul.Un alt indiciu asupra majorei concretete a "A.I.S" nu exclude punctule de vedere ale orasului, spre deosebire de "A.L.F". Pentru Gillieron- ce pleca de la o prospectare arheologica sau geologica, care vizeaza in acelasi timp investigarea celo mai conservative marturii ale limbii - orasele erau marturii tarzii de inovare si de imprumut. Si, prin urmare, de mica valoare.

Prima publicatie a "" A.I.S", chiar si in Italia s-a incercat sa se constitue caun atlas lingvistic, " Atlasul lingvistic Italian" (ALI), fondorul fiind M. Bartoli. Imensa cantitate de informatie rezultata din investigatiile lui Ugo Pellis si a colaboratorilor sai sunt conservate la Universitatea din Torino si sunt in curs de publicare sub indrumarea lui L. Massobrio.

In zilele noastre atlasele lingvistice acopera o mare parte din terioriul Roman: Franta, Italia, Peninsula Iberica, Romania. Alaturi de atlasele lingvistice nationale, pt cateva zone au fost realizate sau sunt in curs de realizare, asa numitele Atlase lingvistice regionale, ce reprezinta variatia geografica in detaliu. Exista atlase lingvistice chiar si in asa numita "Roma noua" (v. Cap. VII, par. 1).cum sunt Columbia si Mexic.

2. Sociolingvistica

A doua jumatate a secolului XIX e caracterizata de succesiuni bruste si transformari profunde in domeniul lingvisticii. In timp ce metoda istorica avea sa vada lumina in Germania, apoi se raspandea in Franta, in Italia si in alte tari ale Europei, odata cu aparitia Structuralismului, scena principalelor nouati pentru studiile lingvistice devine Statele Unite. De asemenea, in timp ce in abordarile precedente limbile romanice aveau deseori un rol central, interesul se rasfrange acum asupra englezei, asupra limbilor germanice, lucru absolut natural, in detrimentul limbilor indigene din America, Asia, Africa care au ramas bine reprezentate in America de o comunitate de vorbitori. Totusi chiar si aceste dezvoltari recente ale limbilor romanice au beneficiat de atentia meritata. Una dintre etapele teoretice, dintre multele ce au fost cu adevarat revolutionare in abordarile metodologice ale limbii romanice a fost, fara dubiu, Sociolingvistica. Limba variaza social si geografic. In timp ce variatia in spatiu a fost studiata temeinic la inceputul secolului XVIII (v. Cap II, Par. 8, Par. 1), variatia sociala a fost mai putin studiata. Prin variatie sociala intelegem eterogenitatea ce caracterizeaza o comunitate de vorbitori ( un oras, tara, cartier sau o suburbie) conectata la diviziuni interne ale societatii, la diverse clase sociale ce o compun. Schemele de pornire sunt oferite de sociologie ce distinge: clasa de jos (in timp se vorbea de "popolo" =popor chiar si de "plebe"), clasa medie (burghezia adesea diferita de mica burgezie) si clasa medie-inalta (inalta burghezie formata din cei cu profesii nobile, functii de stat, etc). Clasa inalta era odata nobilimea, dar in schemele sociologice de astazi se opreste la clasa medie inalta "high-middle-class" (vorbitori de engleza ). La Firenze se distingeau doua clase sociale "popolo minuto" (micii mestesugari, muncitorii, salariatii, servitorii) si "popolo grasso" (negustorii, antreprenorii, bancherii).

Sociolingvistica e nascuta , ca stiinta, in America. Punctul de vedere era oferit de marile orase ale Statelor Unite, unde variatia sociala marita iese in evidenta, avand la baza dialectele geografice traditionale. O situatie care acum, in anii '60 din secolul XIX, se opune celei mai comune din Europa si cel mai putin din Italia, unde marile orase precum: Milano, Torino, Napoli, Palermo ereu caracterizate de o larga "diglossia" , adica utilizarea diferentiata de literar si dialect.

+++termenul "diglossia" apartine terminologiei sociolingvisitce si desemneaza intr-o societate coexistenta a doua varietati diferite, asadar comunitatea atribue un diferit grad de prestigiu social. Aceasta varietate prezinta semnificative afinitati morfo-sintactice, fonetice, lexicale, sunt bine diferentiate functional: doar varietatea veche e scrisa si serveste comunicarii orale oficiale; varietatea joasa este folosita in vorbirea cotidiana si constitue partea activa a lingvisitcii unei societati, des intalnita in poopor, chiar si in clasele elevate. "Diglosia" este caracterizata, spre exemplu, de lumea araba, unde varietatea inalta este constituita de asanumitul arab clasic, e acea baza a dialectului diferit de la tara la tara, vorbita in diferite teritorii. O situatie similara este celei din Austria germana, unde varietatea inalta este germana iar cea joasa este austriaca, ce este doar forma folosita de toate clasele sociale in comunicarea orala. Raportul ialiana/dialect este asemenea, pentru ca acum a devenit exprimarea cotidiana in cea mai mare parte a Italiei, comparatia este valida. Astazi situatia se invecineaza cu rapiditate celei americane unde lipseste o adevarata diferenta dialectala. In caz contrar este neogrec: in timpul ultimelor revolutii a adus mai multa varietate joasa "varieta basa" (exemplu dimotiki <lingua> popolare) care influenteaza varietatea inalta cat si scrierea.

Termenul "diglossia" se opune "bilingvismului": cand un emigrant cunoaste si vorbeste in diferite ocazii si cu diferiti interlocutori, arab sau italian, spune ca este bilingv, nu "diglossic", dar bilingv este chiar si fiul unui cuplu de parinti ce vorbesc limbi diferite si care a invatat atat limba tatalui cat si a mamei, in varii circumstante cunoaste bine doua limbi. +++

Fundamentul sociolingvisticii a fost pus de Uriel Weinreich (1927-1967) prin opera sa intitulata " Languages in Contact"( 1953). Dupa moartea prematura a lui Weinreich, orientarea sa de studiu a fost urmarit si aprofundat mai presus de alte geniali lingvisti americani, William Labov, ce a condus cautarile sale in Philadelphia, in New York si in alte orase americane. Labov a stbilit ca cateva fenomene lingvisitce variaza sistematic in diverse clase sociale. Fenomenele lingvisitce prezinta sau nu anumite foneme in realizarea fonetica. Aceste situatii foarte subtile ce uneori ies din cunostinta vorbitorilor sau ascultatorilor, in realiate este atribuit comunitatii lingvistice o valoare marcata de statutul social. Primeste asadar o valoare discriminatorie in mod intuitiv si inconstient, membrii unei societati ce se folosesc pentru clasificarea unei persoane ca facnd parte din categoria sociala inalta sau joasa. Este recunoscut accentul ca facand parte din clase sociale inalta, este in general un avantaj si contrariul un dezanataj. Dar lucrurile nu sunt chiar asa de complicate la citit: in certe ambiante si situatii perceptia lingvistica si accentul vorbitorului poate favoriza simpatia si prietenia.

Vedem un exemplu f. simplu al mecanismului observat, luandul nu din lumea americana ci din cea romanica.Alegem limba ce este mai aproape de situaita sociolingvistica americana: franceza. Cum deja am spus, in Franta fata de alte tari francofone, dialectele se descopera din orase dar in realitate rolul lor este de mult timp mai putin important chiar si la sat. Franceza se vorbeste diferit in grupuri sociale, putem spune ca are o stratificare foaret puternica. Aceasta stratificare (dialectele) a fost mereu notata, observata precis, sistematic si stiinfic a inceput doar cand a fost adoptata metodologia sociolingvistica de englezul Labov. Iata un exemplu franccez de care vorbeste F. Robert (Aspects sociaux de changement dans une grammaire generative, in <Langages>, VIII, 1973, pp.88-97). In franceza se poate observa o tendinta contrar bunelor norme ale limbii, caderea consoanelor lichide"l" si "r" in finalul cuvantului si frazei. Vedem un exemplu de cadere al "-r": Il n'aime pas prendre sa voiture " (nu-I place sa-si ia masina). In acesta fraza se vorbeste despre '-re' finale de la "prendre"realizata normal ca si /Rə/ o/R/ este omis. Acest fapt are o consecinta, pentru ca "d", devenind final pierde sonoritatea si trece la "t" pentru asimilarea sonora (si este aproape surda); cele doua foneme "t" si "s" se imbina impreuna dand un sunet unic [ts].

Eliminarea fonemelor "l' si "r" este mai frecventa in interiorul decat la sfarsitul frazei. Este mai usor a auzi " je trouve pas ca terrible" (" nu este teribil acest lucru") cu / terRib/ in loc de /teRibl/. De asemenea mai rara este caderea daca dupa consoana lichida avem o vocala. Spre exemplu: je vais t'attendre au caf du coin (te astept la o cafea la colt), "con attendre au" pronuntat /atado/. Asadar putem deduce caderea lui "l" si "r" depinde intrutotul de contextul fonetic, dar nu numai. Intre cele trei exemple ce le-am dat, primul nu se realizeaza in stilul elevat, unde intalnirea este evitata de intersectia lui "ə": /pRadRəsavwatyR/; al doilea apartine unui stil mai jos, am putea spune discursul ocasional, in timp ce ultimul exemplu este de tipul absolut popular. Vedem asadar ca realizarea caderii fonemelor lichide finale depinde de trei variabile: doar una este cu adevarat lingvistica, pozitia consoanelor in contextul fonetic. Exista variabilele de stil sau registru, clase sociale.

Trebuie sa observam buna influenta a acestor factori.Nu s-ar putea spune ca inalta burghezie nu ar fi respectat regula caderii consoanelor " l si r" .Schemele interpretative ale lui Labovsunt aplicate in studiul ce urmarim aici , raportul intre limba si clasele sociale este mediat de stil, folosit de fiecare data in contexte comunicative diferite. Asadar aplicatia regulei fonologice de cadere a consoanelor lichide finale este aplicata mai mult sau mai putin in situatii comunicative, ce se pot schematiza in urmaatorul mod:

Vorbirea curenta

Limbajul tehnic

Comprehensiunea

Citire unei liste de cuvinte.

Fiecare clasa sociala, mai mult sau mai putin constienta, se alatura si recunoaste regula (in caz caderea fonemelor "l" si "r"). In ultima perioada se alatura benevol normei joase in vorbirea curenta, asadar cand se vorbeste in mod familiar se foloseste maxima spontaneitate. Regula joasa este o norma formata dintr-un sistem de regule: in acele circumstante in care norma joasa este auzita subiectiv si liber, expresiv, nu poate folosi stilul elevat.

Cum se pot vedea aceste observatii lingvistice ofera date importante despre analiza societatii. Limba furnizeaza informatii asupra aspiratiilor sociale ale diferitelor clase. In anumite cazuri se poate observa aspiratia micii burghezii, aceea de a se eleva. In situatii diglosice, multe dintre ele difuze in Italia, sunt in general cele care abandoneaza dialectul in favoarea limbii literare italiene si vorbesc limba literara de mici copii contribuind astfel in mod decisiv la schimbarea limbii. In alte cazuri totala in sensibilitate a unui grup fata de norma inalta releva marginalizarea sa. Studiile de sociolingvistica deschid perspective interesante dupa cum se vede, nu doar in limba ci si in societate.

CONTRIBUTIA SOCIOLINGVISITCII IN EXPLICAREA SCHIMBARILOR LINGVISTICE

Sociolingvistica are cateva lucruri importante de spus chiar si pe tema schimbarilor lingvistice. Opozitiile lingvistice pot aduce abandonul unei forme in favoarea alteia. Inovatiile lingvistice sunt reprezentate in aceasta optica ca si mod tipic de determinare sociala, ce poate provoca reactii in lant in limba altor grupuri de vorbitori. Grupurile "leaders" pot fi a doua situatie istorica: asa poate fi limba populara sa se impuna in fata celor de elita (v. Cap I, par. 2). In perioadele de stagnare economica si dezintegrare politica asemeni epocii Antice, este posibil ca limba grupurilor sociale dominante au influentat limba grupurilor inferioare. Reincercarile sociolingvisticii sugereaza inca cateva perspective asupra schimbarilor lingvistice. Multi oameni de stiinta au observat ca schimarea lingvisitca nu e observabila in existenta umana. Nimeni nu poate spune ca a observat direct ceva din influenta latina /a/ in franceza /e/(v. Cap II, par. 5.1). Schimbarea lingvistica se face extrem de incet si in concret se poate spune ca /a / devine lent /e/. Incercarea sociolingvisticii aduce exemple asemeni celui de mai sus, ne sugereaza ca in spatele schimbarii exista o lunga concurenta intre diverse forme sau foneme, excluzandu-se una in favoarea celeilalte. Din acest punct de vedere se poate spune ca schimbarea este lenta. Vorbim de fenomene de conservare cand intr-o lkimba, o forma noua a aparut intr-un anumit grup social, nereusind sa se integreze in forma traditionala. Vom vorbi despre inovatie cand o forma noua se suprapune celei vechi. In primul caz este mai dificil de observat pentru ca formele pierdute deseori nu au fost documentate dar sunt vvazute in vorbirea orala si apoi disparand. Totusi, in latina populara, multe "erori" vor fi interpretate ca si noutati in contextul unei generale inovatii (v. Cap VI, par. 2).

Al doilea caz poate fi exemplificat printr-un exemplu concret din italiana contemporana dar interpretabil cu mentiunea ca s-a petrecut intr-o perioda de timp indelungata, ce aduce induce influentele dialectale pana astazi. In florentina antica, in prima faza a limbii italiene, forma pronumelui personal pentru persoana a treia masculin singular era egli (cu variatiile fonetice elli, ei). In timpul secolului XIV a inceput a se folosi forma "lui", cum a observat atent Leon Battista Alberti in gramatica sa (v. Cap I, par. 5). Totusi in timpul sec XV, Pietro Bembo prescria "egli" ca si forma unica de nominativ (Prose della volgar lingua, libro III, Cap XVI). Literatii s-au alaturat perspectivei puristice a lui Bembo; cu toate acestea forma ''lui" si-a continuat evolutia. Astazi se tinde a se folosi forma "egli" in scris, insa tot mai rar, deoarece se foloseste in vorbirea si scrieerea literara forma "lui". Vechile gramatici de cateva decenii inregistrasera inca forma "egli" ca unica de nominativ pentru persoana a treia masculuin singular, dar cele noi au folosit intotdeauna "lui". Un text aminteste ca 'egli' se foloseste in limbajul stiintific iar "lui" in vorbirea curenta. Pe scurt, "lui" si-a incheiat evolutia de cateva secole, l-a scos din folosinta pe "egli", asadar a invins. Asadar, se poate explica de ce nici unul dintre noi nu a vazut o schimbare lingvistica in desfasurare: fiecare dintre noi vede intotdeauna un segment dintr-un lung sir de schimbari lingvistice. Nu avem un moment precis in care o forma substitue alta forma, ci se produce in timp indelungat. Exista momente in care "egli" este auzit stilistic folosit in majoritatea situatiilor de comunicare, in timp ce forma "lui" incepea a fi acceptata in situatiile in care odata era exclusa. Momentul in care "lui" substituia intru totul forma "egli" astfel de schimbari nu apareau intr-o perspectiva temporala, diferit evolutiei unde /a/ > /e/ de la latina la franceza. Un alt exemplu este pronumele "loro" ce in trecut avea doar functie secundara si care a incheiat prin substuirea intru totul a formei plurale "egli' sau a formei "eli" din italiana antica. In versiunea toscana "Milione" de Marco Polo (inceputul sec XIV) se citea , spre exemplu: << E quando egli vanno in oste da la lunga, egli portano bottaci di cuoio ov'egli portano latte, e una pentonella u'egli cuocono loro carne>> (cap. 69). Fraza ,azi, se traduce astfel: << E quando loro vanno a combattere lontano, portano (con s) delle borracce in qui mettono latte, e una pentolina dove cuociono la carne >> = "Cand ei veneau la lupta de departe aveau la ei saci de piele in care puneau laptele si o oala mica unde gateau carnea".

In concluzie sociolingvistica poate furniza importante contributii la studiul evolutiei limbii facand lumina asupra unor mecanisme gratie carora se observa schimbarile intre vorbitori de la o generatie la alta (v. Cap V, par. 6).

4.Limba si dialectul

Se traseaza distinctia intre limba si dialect, tragem corectele concluzii despre aceasta distinctie, care este o operatie foarte delicata.

Coceptele despre limba si dialect nu sunt idei spontane ci indelunga elaborare stiintifica. Ca toate conceptele ce sunt formate de-a lungul timpului, chiar si acesta are nevoie de a fi periodic revizuit si adaugate noutati. Intre termenul limba care este absolut generic, putem spune ca de fiecare data cand un individ vorbea, in Italia ca si in Japonia, in America ca si in Africa, totul asadar se formeaza ca fiind limba, termenul dialect a intrat in italiana doar in sec XV, distingandu-se apoi in restul Europei si apoi in lume. Cum au demonstrat oameni de stiinta ca si Carlo Dionisotti, cuvantul dialect a fost regasit in operele gramaticale ale Greciei clasice. Aceste opere citite cu curiozitate si admiratie in sec. XIV-XV, sugerau umanistilor o interesanta paralela cu realitatea contemporana. In Grecia, termenul dialect (dialektos) desemna varietatile lingvistice locale folosite pentru vorbirea diversa de la care s-a ajuns la "koinè", asadar limba comuna, ce in vechea greaca datorita lui Alessandro Magno se raspandeste in toata Grecia si in zona mediteranean-centrala. "Koine" nu era considerata in afara sistemului limbii, dar constituia al cincilea dialect grec. Deja eruditia greaca dar si scriitorii italieni ca si Aldo Manuzio in 1496 a notat situatia Greciei antice asemanandu-se cu italiana prin bogatia de dialecte. Manuzio distingea nu 5 dialecte grecesti ci 18. Numarul nu varia mult fata de Italia. Cand, dupa Manuzio, alti eruditi italieni ai sec XV adoptau termenul de dialect introducand-ul in sistemul lingvistic italian al timpului, transformandu-l intr-o valoare. In Italia exista contradictia unei situatii diferita de cea a Greciei clasice si era similara Imperiului Roman. In Italia doar un singur dialect, florentin, triumfa fata de altele. Se incepe a se distinge "limba" si "dialect", interpretandu-se asadar limba ca si varietate superioara si dialectul ca si varietate inferioara. Nu lipseau consecintele asupra altor planuri, ca si atunci cand Cancelaria Ducatului Milanez decise sa scrie actele oficiale in toscana, nu in latina.

Se vede asadar cat ne-am indepartat de la schema conceptuala de origine. Pentru greci dialectele erau varietati lingvistice coexistente, toate folosite in vorbirea scrisa, in schimb,in italia dialectele erau subordonate limbii literare. Multe ca: modul in care ideile grecilor reflectau realitatea din timpu lor, deci aceea renastere era fructul unui context cultural dominat de discutii in jurul asa-numitelor " Questione della lingua " "problemele limbii" ( v. Cap I, PAR5) : toscana( cum era numit in 500 florentina << trei coroane>>Dante, Petrarca, Boccaccio), limba excelenta,respect fata de alte limbi, dialectele , erau putine. Toscana a fost intr-adevar, singura limba din Italia, suficient pentru a fi numita, in acel timp, italiana, cand altele erau doar dialecte.

Ideologia si terminologia false in Italia  Renasterii, cum am anticipat, au avut norocul sa se raspandeasca in toata Europa, apoi chiar si in afara ei, inlocuind astfel oposizia precedent intre latina (limba persoanelor culte )si vulgara ( limba poporului). Noul punct de vedere reprezenta influenta nobilimii asupra limbii modern.Reprezentau o victorie , inca partial, asupra latinei; dar si o victorie asupra altor sectoare vulgare ale limbii.De la Renascentism incoace, termenul " dialect" ia o conotatie   intr-adevar peiorativ.Se  transferat asadar ceea ce odata era considerat vulgar, adica dialectele erau organisme informe si confuse, nu posedau aceea structura gramaticala precisa ce pregatea limbajul scris . Opozitia intre limba si dialect se face astazi mai mult sau mai putin in toata Europa si in restul lumii.Termenul de dialect este astazi, stiut de toata lumea, nu doar de persoanele culte.Chiar si pastori si agricultori saraci o cunosc  si acest termen indica deseori propia limba .

Pentru ca nu poate fi ignorat acest punct de vedere, in momentul in care infruntam distinctia stiintifica intre limba si dialect, trebuie sa tinem cont de rezultatele cautarilor lingvistice din timpul Romantismului si apoi trebuie sa facem diferenta intre latina, florentina, franceza, engleza, au fost aduse statutului limbii, ce ar putea fi rigori ale dialectelor. Astazi stim ca limba este doar un dialect ce, pentru regiuni istorice , a fost norocos, nu este dialectul mai putin norocos.Daca povestea a fost un pic diferita, florentina si franceza ar putea ramane dialecte si invers bergamesa( se vorbea la Bergamo),   in Evul Mediu au fost in mod regulat folosite in scriere, ar putea deveni limbi.

Astazi de cele mai multe ori nu credem, datorita schimbarii de perspective datorita Romantismului  si Scolii Istorice, ne-am constituit limbi superioare si inferioare. Se gandeste astazi ca toate limbile sunt egale si se vorbeste de egalitatea limbilor, intelegand asadar ca toate limbile sunt capabile sa exprime  aceleasi concept. Acesta este astazi un principiu incontestabil, toata lumea fiind de accord cu acest lucru.

S-ar putea intreba apoi daca aceasta convingere nu ar trebui sa militeze pentru a sterge toata distinctia dintre limba si dialect.Efectiv din punct de vedere lingvistic,  aceasta distinctie ar putea fi eliminate.Avem de-a face cu limbajul de zi cu zi chiar si noi in aceasta carte, cand se vorbeste despre foneme, despre pronume, despre constructii sintactice, asa se intampla si la Milano, megleno-romana si dacoromana, un dialect din Savoia franceza, limba lui Racine si Voltaire . Dar din punct de vedere lingvistic nu este posibil. Avem inca un punct de vedere istoric si social in care se vorbeste despre perspectiva ca nu toate limbile au echivalente. Fiecare vorbitor - fiecare persoana ce traieste si vorbeste intr-un context social- isi cunoaste limba. Daca intr-o societate coexista doua limbi, toti stiu ca acestea nu se pot folosi in acelasi timp. A doua situatie se stie ca trebuie sa se foloseasca o singura limba, nu doua. Normal se intelege ca intre cele doua limbi se stabileste o ierarhie. Aceasta ierarhie nu depinde de nici un element intrinsec limbii (ca valori fonetice, morfologice, sintactice sau lexicale) ci e decisa de comunitatea de vorbitori ce stabileste o ierarhie sociolingvistica intre diversele varietati in uz. Motivele ce aduceau distinctia puteau fi de natura istorico-sociala sau cu;turala.

Dihotomia renascentisrta intre limba si dialect nu poate fi abandionata, trebuie a fi precizata. Se vorbeste despre un proces nu tocmai usor dar e vie in constiinta vorbitorilor.

Pentru continuarea incadrarii istorice de unde am lasat-o, perioada renascentista, opozitia intre limba si dialect e mult mai acuta. Cu descoperirile secolului XVIII, limba a fost incorporata intr-un sistem de valori etice si sentimentale a natiunii. Daca mai inainte limba a fost expresia esentiala a unei culturi superioare, in sec XIX devine instumentul primar pentru edificarea statuluui modern, pentru crearea unei constiinte nationale, pentru participarea la viata civila a natiunii. In acest moment se impuyn o serie de distinctii, nu tocmai usoare. Conceptul de "natiune" este diferit fata de cel de "stat": exista state plurinationale (Rusia) si natiuni impartite in diferite state (cum era Germania impartita pana de curand in Germania federala si Germania Democrata; romana impartita intre Romania si Moldova). Exista multe state nationale care au o limba unica, limba oficiala a statului cu ajutorul careia se identifica toti concetatenii. Statele si natiunile se pot desparti sau naste chiar si din nimic. Istoria secolului XIX a oferit numeroase exemple ale acestei dinamici, revendicarile de autonomie fiind curente.

Numeroase comunitati revendicau statul prin limba pe care o vorbeau majoritatea vorbitorilor. Cand au facut cu succes acest lucru catalanii si galii in Spania, latinii francoprovensalii si sardii faceau in Italia. Cand acestia sustineau ca al lor idiom nu ar fi un dialect ci o limba, nu se gandeau a incerca limba lor daca nu cumva este o structura inferioara fata de cea care domina. Aceste minoritati lingvistice insistau asupra limbii lor obiectivul lor fiind de a fi recunoscuti ca natiune. Autonomia lingvistica devea baza pentru revendicarea autonomiei administrative sau a dreptului la independenta politica. De fiecare data cand apare o revendicare lingvistica, se asista la nastera unui nou inceput si cereri de inovare cu caracter institutional.

Ne amintim ca in zilele noastre diferenta lingvistica era un factor important pentru noile nationalitati, chiar si alti factori puteau avea acest rol: in trecut acest rol era purtat de diversitatea religioasa, diversitatea istorica si culturala. Dar un dialect nu devenea limba doar prin politica, ci este nevoie si de conditii propriuzis lingvistice. Cum este ddeja dovedit pentru catalan si pt gal in sec XIX e nevoie de elaborarea unei norme pentru noua limba. Asadar este nevoie a porni de la inevitabila varietate dialectala ce caracterizeaza marea majoritate a comunitatii de vorbitori, o standardizare, un proces ce marile limbi nationale l-au adoptat in cursul a catorva secole. Aceasta standardizare a fost adoptata atat de scoli cat si de academie. Fara acesta standardizare nu putea fi impiedicata folosirea diferitelor forme scrise si orale. Lipsa unei norme o face inadecvata segmentului social si oficial. Pentru a evita acestea trebuie fixata si adaugata o terminologie stiintifica. Noua limba trebuie a fi folosita in texte stiintifice, in documente, in presa.

Asadar este nevoie de reguli gramaticale si de vocabular, si de alte instrumente stiintifice pentru fixarea distantei dintre noua limba si celelalte limbi cu care este in concurenta. Este absolut necesar de fixat aceste obiective si metode ce presupun multe sacrificii colective dar care este visul populatiei politice si inte;lectuale. De fapt lupta pentru recunoasterea unei noi limbi, daca nu este rezultatul unei crize politice are scopul de a provoca. Necesita a se tine cont de interese morale si politice, inaintea celor politice.

Este bine ca cititorul, pentru a intelege usor ce se spune in capitolele urmatoare a avea clare distinctiile facute in acest capitol. Mai presus de orice am incercat sa furnizam precizari cu caracter istoric si social asupra distinctiei intre limba si dialect, a fost pentru ca nu puteam ignora ceea ce este contrastul difuz al sensului comun. Cum am demonstrat intr-o perspectiva stiintifica nu avem diferenta intre dialecte si limba, sunt la fel de utile ca marturii asupra varietatii interne si foarte bogate a Romaniei, facand referire la lingvistii nationali.