PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL GEOGRAFIEI

PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL GEOGRAFIEI

1.1. Obiectivele unitatii de invatare nr. 1

Studiul acestui capitol permite:

cunoasterea criteriilor care fundamenteaza un domeniu stiintific;

intelegerea dificultatilor obiectiv existente in procesul definirii geografiei ca stiinta, a diversitatii opiniilor pe aceasta tema si evaluarea implicatiilor ce decurg de aici;

cunoasterea principalelor traditii conceptuale ale geografiei reflectate;

analiza comparativa a definitiilor de referinta privind obiectul si scopulgeografiei;

formarea unui punct de vedere obiectiv cu privire la aceste aspecte;

intelegerea specificitatii conceptuale a scolilor geografice de traditie;

cunoasterea contributiilor teoretice de referinta apartinand geografilor romanii.

1.2. Definirea geografiei ca stiinta

_{1.2.1. Cerinte ale definirii stiintei geografice.}

Orice stiinta se intemeiaza pe aceleasi baze teoretice

Geografia este un domeniu consacrat al cunoasterii, inca din antichitate, care s-a impus, in "constelatia" stiintelor propriu-zise, in perioada timpurie a epocii moderne (pe la jumatatea sec. al XIX-lea). Ca oricare alta stiinta si geografia trebuie sa raspunda unor exigente teoretice menite sa-i asigure un statut stiintific cert, legitim si unanim recunoscut. In acest scop este necesar ca stiinta geografica sa formuleze propriile puncte de vedere cu privire la urmatoarele aspecte:

precizarea obiectului de studiu (cu respectarea conditiei de nesuprapunere peste obiectele/preocuparile altor stiinte);

- definirea domeniului stiintific, prin relationarea obiectului cu scopul cunoasterii, implicit elaborarea unui enunt concis si relevant in aceasta privinta (definitia stiintei);

- edificarea, unui sistem propriu de reprezentari stiintifice

(notiuni, categorii, legi, teorii), consecvent utilizat, compatibil cu sistemul general al stiintei si perfectionat pe masura progresului cunoasterii;

- formularea unui punct de vedere propriu in privinta modului de cercetare a problemelor studiate;

Aceleasi fundamente. "constructii" diferite

Definirea geografiei- o sarcina, obiectiv, dificila

Retine!

Vechimea geografiei ar sugera, la prima vedere, existenta unui consens larg cu privire la satisfacerea criteriilor de mai sus. Insa, urmarind felul in care aceste repere fundamentale sunt precizate in lucrarile geografice de referinta, mai vechi si mai noi deopotriva, vom constata marea diversitate a punctelor de vedere privitoare la obiectul, scopul si identitatea Geografiei ca stiinta. Pretentia la autoritate, dorinta de originalitate sau alte motivatii, au facut ca rationamentele si enunturile formulate cu privire la preocuparile geografiei si conceptele sale de baza sa difere sensibil, nu numai in functie de loc (tara, "scoala" geografica), perioada istorica ci, uneori, chiar si de la un autor, la altul. Acest fapt a facut ca asupra statutului stiintific al geografiei sa planeze, intr-o oarecare masura, ambiguitati si contradictii ce au condus, uneori, la perceperea neadecvata a domeniului de catre lumea stiintifica si publicul mai larg.

Pe langa motivatiile subiective, mentionate anterior, la aceasta situatie contribuie si cauze de natura obiectiva precum:

- complexitatea structurala si fenomenologica a realitatii geografice;

- modificarea in timp a conceptiilor definitorii de ordin filosofic, stiintific, politic si ideologic ce au influentat evolutia gandirii geografice;

- mutatiile de ordin social, economic, cultural, tehnologic etc.;

- redefinirea permanenta a comenzii sociale adresate stiintei

(geografice).

Confruntarea cu aceste realitati si inerentele schimbari, firesti in dinamica de ansamblu a societatii, au ingreunat intuirea si definirea "liniilor de forta" ale cunoasterii geografice, au condus mereu la reveniri, redefiniri, "clarificari", delimitari si inevitabil, la complicarea nelucrativa a multor probleme.

_{1.2.2. Ipostaze ale perceperii Geografiei ca stiinta.}

O "eticheta" explicabila, dar incorecta

Perpetua redefinire si inconsecventele de ordin individual au facut ca Geografia sa fie, frecvent, perceputa neadecvat atat de catre specialistii din alte domenii, cat si de catre opinia publica. Dificultatea de a recepta un mesaj concludent si consecvent din partea geografilor, determina specialistii, apartinand altor domenii, sa considere Geografia drept un mixtum compositum de fragmente

Stiinta se afla "dincolo" de seducatoarele superlative geografice si pasiunile trecatoare

Retine!

preluate din alte stiinte, articulate intr-o constructie impunatoare, dar subreda, si sa fie reticenti fata de utilitatea sa practica.

Opinia publica percepe si ea, frecvent, Geografia intr-o maniera unilaterala si superficiala. Acceptia frecventa este aceea de domeniu enciclopedic, susceptibil sa asigure, aparent desigur, o "solida" cultura generala, asociata, de unii, cu necesitatea de a memora nenumarate informatii referitoare la realitati naturale, sociale, culturale etc. (munti, ape, capitale, productii etc.) sau sa satisfaca un "hobby", datorita valentelor sale de a satisface curiozitatea cu privire la diverse "superlative geografice" ale Terrei. O explicatie a acestui fapt este si accentul deosebit pus, de catre geografia didactica, pe cunoasterea extensiva (enciclopedica) in conditiile subevaluarii sau ignorarii cunoasterii intensive (bazata pe generalizarea informatiilor in forme esentializate: notiuni, legi, teorii etc.). Desigur, informatia geografica de tip enciclopedic poseda valoare utila dar, neindoielnic, vremea descriptivismului a "apus" in stiinta si geografia a trebuit sa "reactioneze" la acest fapt.

Chiar si geografii insisi, sunt adeseori divizati de opiniile diferite asupra structurii domeniului sau cu privire la delimitarea si apartenenta diferitelor ramuri si discipline etc. De aici rezulta si tendintele centrifuge spre alte domenii stiintifice (geomorfologia spre geologie, climatologia spre fizica, geodemografia si geografia sociala spre sociologie etc.).

_{1.2.3. Necesitati de ordin teoretic}

Perpetua nevoie de clarificare si caile sale

Diversitatea de interpretari, perceptii si preferinte ridica, inerent, problema stabilirii unui punct de vedere fundamentat asupra obiectului, structurii si statutului geografiei, in concordanta cu realitatile domeniului precum si cu cerintele si tendintele actuale din stiinta, in general. Intr-un asemenea demers clarificator, un rol deosebit revine disciplinelor geografice care integreaza faptele naturale cu cele sociale in studii de sinteza cu grad ridicat de generalizare. Acestea sunt, cu precadere, Geografia generala si Teoria Geografiei.

Problemele care trebuie evaluate si interpretate sunt in principal urmatoarele:

- relevarea marilor idei stiintifice care au jalonat istoria Geografiei si evaluarea critica a acestora (istoriografia gandirii geografice);

- stabilirea raporturilor dintre categoriile de fenomene

geografice si enuntarea legilor care le exprima;

- descoperirea de noi concepte, legi si teorii;

- elaborarea teoriei structurale unificatoare a domeniului, indispensabila verificarii compatibilitatilor dintre obiect- concepte-metode-scopuri;

In capitolul urmator vom prezenta sintetic aspectele amintite.

Test de autoevaluare

1. Studiul acestui capitol a vizat cunoasterea exigentelor ce confera

legitimitate unei stiinte si care este situatia geografiei in aceasta privinta.

a. Aratati ce implicatii are marea diversitate de puncte de vedere existente cu privire la obiectul geografiei.

b. De ce este incorecta acuzatia de "conglomerat" (mixtum

compositum) stiintific si care este originea ei?

Raspunsuri si comentarii la aceste probleme veti gasi la sfarsitul acestei unitati de invatare.

_{1. 3. Conceptii privind obiectul de studiu al geografiei}

Utilitatea recursului la "istorie"

Uneori, incursiunile destinate rememorarii si evaluarii critice a ideilor stiintifice majore acumulate in istoria stiintei sunt considerate demersuri perimate, nefertile, intrucat ar opera cu informatii "uzate" care au fost deja valorificate sau clasate de catre sistemul stiintific. Presupunerea este falsa intrucat se ignora atat proprietatea de continuitate, de filiatie a ideilor si de dezvoltare arhitecturala a procesului stiintific, cat si valentele "discrete" ale unor idei stiintifice mai vechi care, la un moment dat, pot etala semnificatii inedite, nebanuite anterior.

Patru concepte definitorii: Pamantul,

omul si natura, regiunea si spatiul geografic

Geografia- stiinta Pamantului ca Intreg

Primatul legilor stiintifice

W. Pattison (1964) distingea patru "traditii" majore, afirmate in Geografie inca din antichitate si cultivate alternativ in diferite ipostaze de-a lungul timpului. Ele sunt urmatoarele: traditia stiintei Pamantului, inceputa de Aristotel Stagiritul (384-322 i.Hr.), prin observatiile sale astronomice si indeosebi prin studierea proceselor atmosferice si hidrice; traditia om-natura (environmentala) ale carei baze le-a pus parintele medicinei, Hipocrate (460-377 i.Hr.), care argumenta menirea geografiei de a studia felul in care factorii naturali locali influenteaza temperamentul si caracterul oamenilor; traditia areala, initiata de Strabo (63 i.Hr.-25 d.Hr.), considerat, datorita descrierii unor regiuni, ca fiind parintele geografiei; traditia spatiala, deschisa de Ptolemeu (100-178 d.Hr.) prin perfectionarea proiectiilor cartografice. Aceste forme de abordare s-au ramificat, au inregistrat metamorfoze, chiar sublimari sau reveniri spectaculoase: Prin urmare, orice model, inclusiv cel de mai sus, este extrem de selectiv, idealizat si perfectibil. L-am retinut insa, ca suport (modificat) de abordare, in special datorita calitatilor didactice (simplitate si elocventa).

Urmarind retrospectiv ideile majore ale gandirii geografice moderne si analizand tendintele mai recente pot fi diferentiate urmatoarele traditii (conceptii) de referinta:

1.3.1. Traditia studierii Pamantului (ca intreg)

Consacrarea acestei vechi traditii ca stiinta moderna se datoreaza

"parintilor fondatori" ai geografiei moderne, Al. von Humboldt (1769-

1859) si K. Ritter (1779-1859). Prin contributiile lor stiintifice s-a constituit geografia catalogata drept "clasica", la a carei edificare au contribuit ulterior si alti savanti de seama (la inceputuri, de diferite formatii: istorici, geologi, botanisti etc.), germani (O. Peschel, Fr. Ratzel, F. von Richthoffen, A. Penck s.a.), francezi (E. Reclus, Paul Vidal de la Blache, Emm. de Martonne s.a.), englezi (H. J. Mackinder, J. Chisholm s.a.), americani (W. M. Davis, Helene Semple s.a.) rusi (V. V. Dokuceaev, I. P. Brounov s.a.) etc. si discipoli ai acestora, intre care s-au distins S. Mehedinti, intemeietorul geografiei moderne romanesti (discipol al lui Fr. Ratzel) si continuatorii sai, G. Valsan si C. Bratescu (discipoli ai lui A. Penck).

Adversari critici ai geografiei descriptive promovata de predecesori, ei si-au circumscris activitatea intr-un proces constient de edificare a unui nou domeniu stiintific, comparabil, prin importanta preocuparilor si spiritul minutios analitic, cu cele recunoscute anterior. Aplicarea legii cauzalitatii era considerata cerinta esentiala a discursului stiintific, iar Humboldt a ridicat explicatia cauzala a faptelor la rang de principiu metodologic fundamental in geografie.

Geografia unica si conceptia "organicista"

"Criza" post- specializare si solutiile ei

Alternative cauzale: naturalism, posibilism si voluntarism

Diferentierea cunoasterii de "ramura"

Un alt aspect, definitoriu al abordarii clasice, era convingerea ca nu exista diferentieri conceptuale majore intre stiintele fizice si cele sociale. Prin urmare, geografia s-a dezvoltat la inceputuri ca stiinta unica avand un spectru larg de investigatie. Sub titulatura frecventa de Geografie fizica, ea studiaza forme si procese naturale, fosile, plante, animale, viata

umana, urmarind coexistenta lor, modul de dispunere areala (im

Raume,

la Humboldt) conform relatiilor mutuale si cu toate celelalte fenomene, impreuna cu care, formeaza un intreg natural. Ideea organicista, de armonie, coordonare, coerenta, interdependenta a partilor in cadrul "intregului" devenise o veritabila metafora, indispensabila explicatiei cauzale.

Continuatorii lui Humboldt si Ritter, (sfarsitul sec. XIX-primele decenii

ale sec. XX) s-au confruntat cu doua dileme majore:

I. Dilema referitoare la posibilitatile de adaptare ale geografiei la schimbarile impuse de procesul accelerat de specializare stiintifica, survenit la inceputul secolului trecut. In urma acestuia, s-au afirmat numeroase discipline (meteorologie, hidrologie, geomorfologie, pedologie, antropogeografie etc.) a caror existenta punea la indoiala "rostul" unei geografii a intregului Pamant, ale carui elemente componente erau oricum studiate (mai detaliat) de noile stiinte. De aici, au rezultat "reajustari" precum: restrangerea ariei de investigatie (de exemplu, limitarea la studiul "suprafetei" Pamantului); postularea originalitatii metodologice, in conditiile presupusei absente unui obiect propriu (argument evident depasit in prezent); "inventarea" de noi obiecte de studiu ce nu fusesera inca revendicate de catre ""(de ex. relatiile dintre geosfere, mediul geografic, relatiile om-natura s.a.).

II. Dilema privitoare la modul in care trebuie aplicat principiul cauzalitatii in studiul relatiilor om-natura, dilema sugerata de intrebarea: care este factorul determinant in respectivul binom?. In functie de raspunsul adoptat (fie natura, fie omul/societatea, fie ambele-dar cu moderatie), s-au conturat trei alternative principale: determinismul geografic (naturalism fatalism) ce postuleaza rolul decisiv al conditiilor fizico-geografice asupra factorului uman, posibilismul, expresie a determinismului moderat si voluntarismul (determinismul social), ce cultiva intr-o forma excesiva libertatea omului in raport cu mediul geografic a carui problematica este fie ignorata, fie total aservita intereselor umane.

In stransa legatura cu ambele "provocari", au aparut si autodelimitarile pe ramuri: geografia traditionala "unica", se cataloga tot mai mult drept "fizica", iar in 1922, L. Febvre lansa ideea "dualismului" geografic care s-a impus. indeosebi dupa al doilea razboi mondial, mai ales in geografia franceza, sovietica si implicit, prin constrangere ideologica, in cea a tarilor fostului spatiu totalitar controlat de Moscova.

Aceasta separare a demersului geografic in doua planuri paralele, de sine statatoare (fizic, respectiv socio-economic), a generat o ruptura profunda in gandirea geografica, a franat considerabil progresul stiintei, iar efectele sale se resimt si in prezent. S-a insistat pe aceste aspecte intrucat tocmai mutatiile, consemnate in cunoasterea stiintifica de la inceputul secolului XX, au condus la diferentierea principalelor forme de abordare ce definesc, in linii mari, structura epistemologica a geografiei moderne: abordarea fizico-geografica, umana, regionala si environmentala s.a.

_{1.3.2. Traditia geografiei fizice}

Invelisul geografic- obiect de studiu al geografiei fizice

Repunerea omului in "drepturi"

S-a impus indeosebi datorita progreselor considerabile realizate de stiintele inrudite (geologie, geofizica, ecologie s.a.) reflectate si in avantul unor discipline geografice (geomorfologie, pedologie, climatologie, biogeografie etc.). Concomitent, s-au perpetuat ideile organiciste structurate in vaste lucrari de sinteza ce cultivau, sub diverse denumiri, conceptia invelisului geografic. Dominanta fizica a abordarii rezulta din faptul ca omul, desi nu este total exclus, este tratat drept component al biosferei, avand statut identic cu oricare altul. Accentul se punea pe stabilirea legaturilor dintre componenti (geosfere), a legilor ce guverneaza procesele si fenomenele din invelisul geografic; in schimb, relatiile om-natura prezentau un interes marginal. Conceptia despre invelisul geografic, cand ignorata cand reluata si revizuita, sub diferite denumiri, poseda numeroase valente utile din perspectiva sistematizarii cunoasterii geografice. La acest aspect ne vom referi ulterior

1.3.3. Traditia Geografiei umane

Dateaza din antichitate (Hipocrate), a fost reinnodata tot de catre "parintii fondatori" ai geografiei moderne, Humboldt si Ritter, care au pus bazele disciplinei in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Aportul lui Fr. Ratzel (continuatorul lui Ritter) la emanciparea Geografiei umane de sub cupola atotcuprinzatoare a geografiei (fizice) sistematice a fost considerabil. Scopul declarat al lui Ratzel a fost ca, prin cele doua volume ale lucrarii Antropogeografia (1882,

1891), sa puna studiul Geografiei umane pe baze stiintifice. Din pacate, generalizarea legitatilor biologice pe palierul antropic si idealizarile reductioniste nu au putut fi indeajuns argumentate. Deductiile speculative neverosimile sau interpretarile extreme, de sorginte ideologica, practicate catre de unii dintre continuatorii sai, au compromis aceasta directie si au facut loc unei mari diversitati de abordari: posibilismul, pozitivismul, radicalismul, behaviorismul, contextualismul cultural s.a. (vezi unitatea de invatare nr.7).

_{1.3.4. Curentul sociologic}

Noua perspectiva sociologica si limitele ei

Relatiile

Om-natura

Regiunea geografica-un nou "obiect" de studiu?

Nu constituie (inca) o "traditie" intrucat s-a conturat relativ recent (dupa 1970), mai ales in geografia occidentala, dar patrunde viguros, printr-un registru conceptual extrem de divers, in sfera abordarilor umane, regionale si spatiale, deopotriva. Filonul conceptual se afla in scrierile sociologice postmoderniste (de ex. cele ale lui D. Bell, J. Baudrillard, M. Foucault, D. Harvey s.a.) si indeosebi in ideile care radicalizeaza acceptiile despre spatiu, precum: "productia sociala a spatiului" (H. Lefebvre, 1974) sau "spatiul e societate" (A. Giddens,

1984). Modul in care sunt transpuse aceste idei in problematica geografiei este contradictoriu si discutabil. Desigur, nu se poate contesta ideea de "spatiu construit social" (care este un fapt indiscutabil) dar, a limita spatiul geografic exclusiv la ipostazele sociale, conduce la reductionism, nefast, asemenea dualismul geografic.

1.3.5. Traditia environmentala

Radacinile sale (moderne) se afla tot in antropogeografia ratzeliana unde, sub influenta evolutionismului biologic si a "organicismului", se cultiva ideea rolului decisiv pe care il detin factorii fizico-geografici in impunerea caracteristicilor oamenilor si ale vietii sociale. Discipolii lui Ratzel, adepti ai determinismului natural (de ex. Hellen Semple, 1930) au promovat environmentalismul. Acesta pune accent pe determinarile factorilor naturali, in special climatici, asupra omului si activitatilor sale. Judecatile primitive speculative (precum, "oamenii din regiunile cu clima calda sunt lenesi". sau "schimbarile frecvente ale presiunii atmosferice fac ca oamenii din zona temperata sa fie.inteligenti" s.a.) au compromis intentiile de a pune acest curent pe baze stiintifice. In ultimele decenii, s-a impus relatia inversa, ce vizeaza cunoasterea determinarilor induse de om in mediul inconjurator, in special de pe pozitii ecocentriste (preocupate de protectia mediului si pastrarea capacitatii sale de sustinere a societatii, de alternativele conservare/valorificare) s.a., abordate in maniera multidisciplinara, indeosebi, de catre Stiinta mediului.

1.3.6. Traditia Geografiei regionale

Punctul de vedere regional a pornit de la premisa ca faptele fizice si umane, deopotriva, relationeaza inseparabil intr-un context teritorial dat astfel incat, influentele exercitate de catre natura asupra societatii nu sunt, principial, diferite de cele pe care omul le transmite naturii. Aceasta ipostaza, a determinismului moderat in privinta relatiilor om-natura, a fost promovata de "parintele" Geografiei regionale, Paul Vidal de la Blache (1845-1918), care a rezumat-o in celebra sintagma "natura propune si omul dispune" Felul in care omul decide sa valorifice "zestrea" naturala existenta, se reflecta intr-un "mod de viata" specific, constituit in timp, prin contopirea in teritoriu

a factorilor naturali, istorici, sociali, economici si culturali. Expresia sa materiala este "regiunea geografica", ce se va impune, tot mai mult, ca obiect de studiu al stiintei geografice. Mai tarziu, contributiile geografilor germani si americani (indeosebi F. von Richthoffen, A. Hettner, R. Hartshorne) vor conduce la o alta formula, foarte populara, cu privire la scopul geografiei regionale si anume: "studiul diferentierii areale ale caracteristicilor locale". Dupa 1950, disciplina a stagnat datorita contestarilor survenite in contextul efervescentei abordarii spatiale, care practic i s-a substituit. Incepand cu deceniul noua, asistam la relansarea Geografiei regionale in contextul actualizarii unor probleme complexe precum, teritorialitatea si identitatea socio-culturala, dezvoltarea regionala, amenajarea teritoriala s.a., la care, "traditia spatiala", in pofida arogarii pretentiei de "adevarata geografie", nu a furnizat raspunsuri convingatoare.

_{1.3.7. Traditia spatiala.}

"Redescoperire a" valentelor spatiului

Initial, aceasta s-a impus prin elaborarile cartografice dar, incepand cu sfarsitul sec. XIX, aparitia unor modele de distributie spatiala a caracteristicilor vietii economice (precum cele elaborate de J. H. Thnen,

A. Weber, W. Christaller, A. Lsch s.a.; vezi unitatea de invatare nr.7) au atras atentia asupra aspectelor formale ale spatiului. Dupa anii `50, modelele de analiza locationala, referitoare la interactiunile dintre atributele spatiale precum pozitia, localizarea, distanta, conectivitatea, conexiunea, ierarhizarea etc. (W. Isard, F. K. Schaefer, W. Bunge, P. Haggett, L. E. Ullman s.a.), cele de difuziune spatiala (T. Hgerstrand), puternic formalizate, pareau sa fie "cheia" modernizarii discursului geografic clasic, descriptiv. Noua perspectiva cataloga "spatiul" drept concept organizatoric fundamental al geografiei, ea insasi fiind adeseori etichetata drept "stiinta spatiala". Ulterior, stingerea euforiei privind omnivalenta si caracterul esential al abordarii spatiale a fost benefica pentru repozitionarea acestui curent in calitate de demers metodologic fundamental utilizabil, deopotriva, in Geografia fizica, umana si regionala. Un rol important, in acest sens, l-au avut aparitia acceptiilor subiective despre spatiu (spatiu "perceput", spatiu "trait" s.a.), abstractizarea relatiilor spatiale prin modele choremice (R. Brunet, 1990), analiza sistemica a relatiilor spatiale (R. Bennet, R. Chorley, 1978; R.J. Huggett, 1980; I. Ianos,

2000, in geografia romaneasca) s.a.

Ultima "revolutie" teoretica: geosistemul obiect, concept si metoda

Retine!

1.3.8. Traditia sistemica

S-a impus in geografie, indeosebi dupa 1970, in contextul adoptarii Teoriei generale a sistemelor de catre numeroase stiinte (vezi unitatea nr. 5). Initial, datorita aparentei simplitati a conceptului de "sistem", se credea ca noua teorie poate solutiona facil toate dificultatile de ordin teoretic. Drept urmare, s-a produs o veritabila "infuzie" de geosisteme, cu toate derivatele lingvistice posibile, care de multe ori dublau, chiar cu sensuri diferite, notiunile clasice deja consacrate (de ex. geocomplex/geosistem, geosfera/geosistem etc.). Acest fapt a condus la numeroase ambiguitati si inconsecvente in utilizarea conceptelor. Cele mai multe au decurs, fie din utilizarea in sens restrans a notiunii (atribuita unor situatii particulare), fie datorita ambiguitatii in ceea ce priveste distinctia dintre fenomenele geografice (versanti, bazine hidrografice, orase, unitati teritoriale etc.) si aceleasi realitati "modelizate", ca geosisteme, prin interpretare selectiva, generalizata si idealizata a structurii si relatiilor existente in mod real. In primul caz, operam cu obiecte si fenomene reale, concrete, in al doilea, cu reprezentari (modele, metode) ale acestora: geosistemul versant, geosistemul fluvial, (geo)sistemul urban, (geo)sistemul teritorial etc.

In concluzie, in cunoasterea geografica s-au afirmat o serie de conceptii dominante, unele devenind veritabile "paradigme" ce ghideaza gandirea. Este important sa subliniem faptul ca ele se manifesta (aproape fara exceptie) concomitent; doar ponderea fiecareia si formele sale specifice, difera in functie de timp (etapa istorica), loc (tara, scoala geografica), de scopul cercetarii si chiar de personalitatea autorului. Cunoasterea acestor aspecte este necesara in vederea intelegerii numeroaselor ipostaze in care a fost definita geografia ca stiinta., precum si la stabilirea unui punct de vedere obiectiv, argumentat, in concordanta cu stadiul actual al cunoasterii.

Test de autoevaluare

2.Studierea subcapitolului precedent v-a oferit o privire sintetica asupra evolutiei ideilor majore referitoare la preocuparile geografiei.

Cum va explicati numeroasele si substantialele schimbari de problematica din geografie?

Ce reprezinta "dualismul" geografic?

Explicati si exemplificati notiunea de "paradigma""

Raspunsuri si comentarii la aceste probleme veti gasi la sfarsitul acestei unitati de invatare.

_{1.4. Obiectul si scopul geografiei reflectate in definitii de referinta}

Definitii diferite de la o perioada la alta, de la un autor, la altul

Conceptia organicista a Pamantului ca intreg (holista)

Conceptia regionala

Conceptia umanista

Conceptia

"naturalista" (fiz.-geogr.)

Din subcapitolul anterior, deducem cu usurinta ca, in contextul fiecarei "traditii", sau conceptii dominante, definitia geografiei ca stiinta a inregistrat formulari dintre cele mai diferite. Constanta a fost doar preocuparea de a raspunde cat mai elocvent la doua probleme: in ce consta obiectul studiat (?) si respectiv, precizarea sarcinilor ce revin stiintei in raport respectivul obiect (scopul). Spre exemplificare, vom prezenta o selectie de definitii de referinta, consemnate in istoria gandirii geografice, care reflecta fidel apartenenta la anumite sisteme de gandire si spiritul dominant al cunoasterii intr-un anumit context national, istoric, cultural, stiintific etc.

1. Al. von Humboldt, 1855: "Principala problema a Geografiei Fizice este de a determina formarea categoriilor de fenomene, legile care guverneaza relatiile dintre acestea, legaturile eterne care inlantuie fenomenele vietii cu cele ale naturii neanimate."

2. F. von Richthoffen, 1883: "Geografia este stiinta despre fata

Pamantului si despre lucrurile si fenomenele ce stau in legatura cauzala cu ea".

3. S. Mehedinti, 1901: "Geografia este stiinta Pamantului

considerat in relatia reciproca a maselor celor patru invelisuri atat din punct de vedere static (al distribuirii in spatiu) cat si din punct de vedere dinamic (al transformarii in timp)".

4. Paul Vidal de la Blache, 1902: "Geografia este stiinta locurilor, preocupata de calitatile si potentialitatile tarilor. Caracterul particular al unei tari este exprimat de totalitatea trasaturilor sale, de diversitatea sociala asociata cu diversitatea locurilor". Cunoasterea sa presupune "intelegerea felului in care faptele geografice se imprima asupra vietii sociale".

5. A. Hettner, 1921: "Geografia este stiinta corologica a

Pamantului sau stiinta arealelor si locurilor terestre in termenii deosebirilor locale si a relatiilor lor spatiale"

6. Richard Hartshorne, 1959: "Geografia este disciplina ce cauta descrierea si interpretarea caracterului variabil, de la un loc la

altul, al Pamantului ca lume a omului."

7. Max Sorre, 1947 "Geografia este o disciplina a spatiilor terestre. Prima problema a Geografiei umane este elucidarea raporturilor dintre om si mediu. Geografia umana este acea parte a Geografiei generale care trateaza oamenii si toate activitatile lor din perspectiva repartitiei acestora.descrierea stiintifica a peisajelor umane si distributia acestora pe glob".

8. Kalesnik S. V., 1959: "Geografia fizica studiaza invelisul landsaftic prin prisma componentei materiale, caracteristicilor, ritmului, sensului dezvoltarii acestui invelis, a diferentierii structurii in decursul dezvoltarii".

Conceptia environmentala

Curentul sociologic

Conceptia sistemica

9. J. Tricart, 1972: "Geografia fizica "trebuie sa dea o vedere de ansamblu asupra mediului fizic si sa puna in evidenta maniera in care manifestarile vietii se insereaza in acesta si ii imprima principalele sale caracteristici"

10. I. Donisa, 1977: "geografia este stiinta (sistemul de stiinte) care studiaza sociogeosistemul ca formatiune complexa, cautand sa-i stabileasca componenta, structura, fizionomia si functionalitatea lui, legile care guverneaza legaturile dintre partile componente, evolutia partilor si a intregului sistem, precum si diferentierea lor spatiala".

11. R. Brunet, R. Ferras, H. Thery, 1992: "Una dintre stiintele fenomenelor societatii, Geografia are drept obiect cunoasterea activitatii umane de producere si organizare a spatiului".