NIVELE DE COMPLEXITATE ALE INVELISULUI GEOGRAFIC

NIVELE DE COMPLEXITATE ALE INVELISULUI GEOGRAFIC

1. Obiectivele unitatii de invatare nr. 4

Dupa studierea acestui capitol veti fi capabil sa intelegeti mai bine urmatoarele aspecte:

faptul ca realitatea (geografica) este un tot unitar complex organizat;

natura si caracteristicile principalelor nivele organizatorice geografice;

modalitatile de structurare si substructurare verticala si plan-

spatiala specifice fiecarui nivel;

tipologia formelor de structurare teritoriala a invelisului geografic;

trasaturile dobandite de invelisul geografic pe calea organizatorii antropice.

continutul si modul de definire a principalelor categorii (concepte fundamentale) geografice: peisaj, loc, regiune, zona s.a.

_{2. Invelisul geografic-Ierarhie organizatorica}

Universul este ordonat ierarhic

Premisa fundamentala in abordarea acestei probleme este faptul ca lumea (universul, natura, societatea) nu este o acumulare intamplatoare de obiecte procese si fenomene ci reprezinta un ansamblu unitar, complex structurat si (auto)organizat. Intre ultimele frontiere ale cunoasterii (limita Metagalaxiei, respectiv, particulele elementare), dar probabil si dincolo de ele, lumea este o ierarhie de nivele organizatorice dispuse in functie de gradul de complexitate, potentialul energetic si dimensiunea spatio-temporala. Intre acestea se situeaza si invelisul geografic. Existenta lor reflecta proprietatile materiei de a se diferentia in diverse forme (elemente chimice, substante, energii, stari de agregare etc.), de a se ordona (de la simplu la complicat, de la mic la mare si invers etc.), in structuri tot mai complexe (roci, plante, oameni, planete, stele) si de a se integra, prin ele, in niveluri organizatorice tot mai vaste (litosfera, vegetatie, societate, invelis geografic, sistem solar, galaxie etc.). Rezulta ca

fiecare nivel organizatoric, oriunde s-ar situa intr-o ierarhie, este el insusi "complexitate" in sine si prin urmare, cunoasterea sa presupune nu numai cercetarea sa ca "intreg", ci si a "partilor", a nivelurilor subordonate de integrare.

Nivelele de complexitate ale I.G.

Nivelul geografic de structurare (invelisul geografic) este produsul conlucrarii si integrarii urmatoarelor "parti" subordonate: nivelul geocomponental (nivelul structurilor de baza), nivelul geosferic (al diferentierii geocomponentale la scara globala), nivelul geocomplex (al interactiunilor geocomponentale) si nivelul organizarii teritoriale (al diferentierii teritoriale prin vectori umani).

_{3. Nivelul geocomponental}

Geocomponenti i="atomii" structurarii geografice

Exista si un punct de vedere geografic

asupra componentelor realitatii

Masa, complexitatea reala si localizarea exprima dimensionarea geografica a realitatii

Nivelul geocomponental poate fi considerat nivelul de baza al structurarii invelisului geografic intrucat include elementele de referinta ale caror interactiuni genereaza structurile geografice complexe. Fondul initial de structurare geografica este alcatuit din elemente macroscopice diverse: minerale, roci, apa, aer, sol, plante, animale, oameni, produsele activitatii lor (constructii, elemente de infrastructura etc.) s.a.

Se remarca faptul ca desi categoriile geocomponentale nu sunt prea numeroase, fiecare in sine contine o mare diversitate de forme de manifestare: de ex. tipuri de minerale si roci, de mase de aer si de apa, de comunitati umane, asezari umane etc. Ca urmare a variabilitatii conditiilor de formare si manifestare devin posibile numeroase combinari, intre diferitele stari geocomponentale, ce determina varietatea teritoriala a invelisului geografic.

Cu privire la studiul geocomponentilor ce edifica invelisul geografic s- au ridicat unele dileme izvorate din faptul ca acestia constituie obiect de cercetare si pentru alte stiinte: apa, aerul (gazele) s.a.-pentru chimie si fizica, rocile-pentru geologie, plantele-pentru botanica, omul- pentru antropologie si alte stiinte sociale, activitatile sale-pentru economie etc.

Fizicianul, chimistul, mineralogul, botanistul etc. pot opera cu o cantitate infinit de mica aer, apa, mineral, planta etc., pentru a putea determina detaliat proprietatile obiectelor respective si a formula concluziile cu privire la ele. Spre deosebire de acestia, geograful, studiaza aceleasi elemente dar dintr-un punct de vedere substantial diferit. Specificitatea punctului de vedere geografic decurge din aplicarea criteriilor masei, complexitatii reale si localizarii in spatiul concret (S. Mehedinti, 1930).

Geograful poate trage concluzii despre caracteristicile si rolul componentilor amintiti numai, si numai daca, ii examineaza in "marime forma si manifestare naturala, reala". De ex. efectele climatice ale unei

mase de aer nu pot fi evaluate fara a se cunoaste volumul, intinderea, inaltimea (forma si dimensiunile) "incarcatura" cu vapori de apa,

Geograful studiaza faptele individuale sub aspect asociativ

particule minerale s.a., directia de deplasare, viteza, variatia interna a presiunii atmosferice, temperatura s.a. (complexitatea reala); multe dintre aceste caracteristici nu pot fi explicate daca nu sunt corelate cu proprietatile termice, hidrice si orografice ale locului (suprafetei) de formare, cu particularitatile teritoriul tranzitat si cu modul in care acesta isi pune amprenta asupra caracteristicilor sale (localizarea in spatiul concret). Cunoasterea individualitatii geocomponentale prin utilizarea conceptelor de "masa", "complexitate reala" si "localizare in spatiul concret" diferentiaza evident demersul geografic de cel preponderent analitic specific altor discipline.

Geograful studiaza geocomponentii prin efectele lor cumulative; nu "individualul" (roca, raul, specia de planta, individul uman, locuinta etc.) ci "asociativul" (structura litosferica sau geomorfica, sistemul de drenaj, asociatia vegetala, comunitatea umana, asezarea omeneasca etc) confera substanta si legitimitate demersului geografic intrucat proprietatile lor (masa, complexitatea reala etc.) nu pot fi explicate decat prin corelare reciproca si prin raportarea fiecaruia la toti ceilalti. Drept urmare, criteriilor anterioare se adauga si cerinta ca fiecare geocomponent sa fie studiat in calitate de "produs" si "factor" al complexului teritorial.

Test de autoevaluare

1. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea intelegerii diferentelor dintre "punctul de vedere geografic"si cel al altor stiinte in abordarea fenomenelor realitatii:

localizarea in spatiul concret ?

b. Ce inseamna a studia fiecare component in calitate de "produs si factor al complexului teritorial (?); exemplificati.

Raspunsuri si comentarii la aceste probleme veti gasi la sfarsitul acestei unitati de invatare

Nivelul geosferic

_{1.Geosferele ca forme de structurare materiala si evolutiva}

(Geo)sfera,

"tipar" organizatoric universal

Originalitatea modelului (Geo)sferic terestru

Conditii geoecologice ale formarii I.G

O contradictie necesara: separare - cooperare; sinteza ei: noutatea geografica

(Geo)sferele sunt expresia unui mod universal de structurare a materiei. La originea sa stau legile de atractie, miscare si evolutie a corpurilor cosmice iar elementul comun este faptul ca structurile rezultate respecta coordonatele majore ale geometriei sferice reflectata intr-o serie de "tipare" definitorii: forma (cvasisferica), structurarea interna sub forma de "invelisuri" concentrice, orbite si miscari cu traiectorii circulare si elipsoidale s.a. Geosferele s-au format prin procesul de diferentiere dinamica a materiei telurice in campul gravitational in raport cu greutatea si densitatea specifica a elementelor chimice. Astfel, prin dispunerea materiei grele in nucleu (12-18 g/cm³) si migrarea celei cu densitate redusa spre suprafata (2,5 g/cm³, in scoarta) a rezultat structura zonal concentrica a Terrei.

Desigur ordonarea zonal-concentrica a materiei nu este specifica doar Terrei. Majoritatea corpurilor cosmice poseda acest tip de structurare insa modelul terestru este substantial inedit. Deosebirea majora consta in faptul ca in timp ce la alte planete din sistemul solar invelisurile intretin doar un contact pasiv, cu slabe interactiuni fizice, in cazul Pamantului, geosferele sunt activ interconectate si inscrise in ample procese coevolutive si sinergetice generatoare de noi structuri cu proprietati emergente.

Pe langa actiunea "coordonatoare" a gravitatiei, producerea acestei diferentieri evolutive mai necesita si alte conditii precum:

- necesitatea inscrierii planetei pe o "nisa" eliptica (pozitionarea fata de Soare) favorabila receptarii unui nivel radiativ solar optim;

- inmagazinarea unui potential endogeotermic din stadiul protoplanetar indispensabil restructurarii tectonice ulterioare a geosferelor interne;

- constituirea si evolutia scoartei si a atmosferei sub forma de (proto)geosfere "filtrante", susceptibile sa permita schimbul permanent de materie intre suprafata terestra (interfata de contact) si mediile adiacente (manta, respectiv spatiul cosmic);

- transformarea suprafetei de contact-prin transfer, conversie si stocare de substanta, energie si informatie-in "coloana vertebrala" a viitorului invelis geografic, el insusi capabil de noi diferentieri (A. Rosu, 1987).

Diferentierile structurale si evolutive, au rezultat, principial, printr-un dublu proces (I. Mac, 2000) "de selectare si purificare a starilor de agregare ale materiei si de asezare a acesteia, sub constrangerile gravitatiei, pe nivele sau geosfere distincte (litosfera, atmosfera, hidrosfera si biosfera) cu toata situatia lor de interferenta pe anumite intervale; de combinare si conlucrare (integrare) a maselor (solida, lichida, gazoasa, biotica), preparandu-se astfel geosfere noi, integrative (reliefosfera, pedosfera, landsaftosfera, antroposfera, invelisul geografic)"

_{2. Definirea si clasificarea geosferelor}

Notiunea de

"geosfera"

Clasificarea geosferelor

Geosferele intre "imaginea" perceputa si realitate

Retine !

Prin chiar modul de individualizare-ordonarea gravitationala a materiei-orice geosfera presupune existenta un grad relativ de omogenitate. Criteriul principal de definire este dominanta unui element sau stari geocomponentale intr-un nivel sferic de structurare materiala. Prin geosfera se intelege "intinderea unei masei componentale cu tot ce se afla in ea, pana la cuprinderea sferica a Pamantului" (I. Mac, 2000).

Cu privire la clasificarea geosferelor se utilizeaza, indeosebi, doua criterii: gradul de complexitate, respectiv pozitia in raport cu suprafata topografica a Terrei. Conform primului criteriu se diferentiaza: geosferele primare (litosfera, atmosfera, hidrosfera), numite astfel intrucat au aparut primele (in etapa protoplanetara) si reprezinta "baza" formarii celorlalte geosfere, numite, in consecinta, derivate sau secundare; geosferele derivate (pedosfera, biosfera, antroposfera s.a.) ar fi deci structuri mai recente sub aspect evolutiv si superioare din punct de vedere calitativ. Dupa pozitie, se diferentiaza in geosfere interne (mantaua inferioara, astenosfera, mantaua superioara, scoarta) respectiv externe (hidrosfera, atmosfera, biosfera s.a.). Aceste diferentieri sunt dictate mai mult de necesitatea sistematizarii faptelor intrucat, in realitate, aceste trasaturi sunt mult mai nuantate.

Astfel, etichetarea "geosfere primare" nu corespunde, intru totul, realitatii pentru ca, de la stadiul protoplanetar si pana in prezent, respectivele geosfere au realizat schimburi materiale interne si interconectate ce au contribuit la aparitia de noi structuri si proprietati in cadrul lor (de ex. structuri granitice, sedimentare etc.-in scoarta; ape subterane, ghetari etc.-in hidrosfera; configuratii barice, structuri climatice, ecranul de ozon etc.-in atmosfera). Deci caracterul "derivativ" integrat a fost o constanta evolutiva a geosferelor primare.

Perceptia traditionala asupra geosferelor, constand in dispunerea succesiv concentrica, armonioasa, simetrica, ordonata si evidenta a orizonturilor omogene (invelisurilor) cu proprietati specifice bine definite, contine o doza considerabila de idealizare. Ea deriva, mai ales, din ratiuni didactice ce opteaza pentru simplificare excesiva destinata facilitarii intelegerii unei realitati complexe (de ex. modelul clasic de reprezentare a geosferelor prin cercuri concentrice). Idealizarea prin individualizare statica, separare si simplificare este utila (mai ales in scopuri didactice), dar este reala doar intre anumite limite.

Imaginea respectiva trebuie completata, in mod necesar, cu acele caracteristici ce confera geosferelor calitatea de structuri dinamice complexe interconectate intr-un ansamblu functional: invelisul geografic. Chiar daca geosferele sunt, in prima instanta, "creatii" ale gravitatiei, trebuie subliniat faptul ca ele "fiinteaza" nu atat prin gravitatia ordonatoare, prin cadrul impus de aceasta, cat mai ales prin

mecanismul lor energetico-functional. De aceea, in cele ce urmeaza, vom proceda la o scurta trecere in revista a acelor caracteristici ce confera geosferelor calitatea de structuri dinamice (auto)organizatorice. Este vorba de o serie de trasaturi, valabile pentru toate sferele ce edifica invelisul geografic, esentiale pentru intelegerea profunda a proprietatilor de detaliu analizate, in majoritatea lucrarilor de factura generala, pentru fiecare geosfera in parte.

_{2. Trasaturile definitorii ale sferelor geografice}

Nici o geosfera nu este "pura" (!)

Schimbarea starii de agregare- mecanism

al devenirii

si diversificarii geosferelor Consecintele autoorganizari

i si conlucrarii geosferelor

Geosferele situate intre astenosfera si ecranul de ozon poseda cateva trasaturi fundamentale pentru intelegerea proprietatilor autoorganizatorice ce stau la baza diversificarii si a integrarii lor intr-o forma superioara, inedita, de manifestare a materiei in sistemul solar: structurarea geografica. Esentiale sunt doua caracteristici:

I) atributul de "amestec". Desi fiecare geosfera implica dominanta unui geocomponent sau stari (apa, aer, organisme, gazos, solid, lichid etc.) o importanta hotaratoare o are faptul ca fiecare geosfera "exista" intr-o anumita proportie si forma in toate celelalte. Omogenitatea geosferelor este intotdeauna relativa si difera mult in spatiu si timp. Acest atribut nu este doar unul de circumstanta sau de importanta secundara. In toate cazurile, prezenta (chiar si numai) unei "fractiuni" materiale de factura "exogena" determina proprietati si functii inedite ce conduc la stari si chiar componenti noi in geosfera de temporara "adoptie". Amintim rolul climatic al vaporilor de apa sau al nucleelor de condensare prezente in atmosfera, rolul termoregulator al dioxidului de carbon atmosferic, importanta gazelor dizolvate in apa, rolul apei, aerului si substantelor organice si anorganice in "prelucrarea" epidermei litosferei, in sustinerea vietii prin intermediul solului si a plantelor verzi, etc.

Desi atributul de amestec este, la prima vedere, o proprietate "discreta" a fiecarei geosfere, el are caracter legic in spatiul geografic si detine rol cheie in potentializarea interactiunilor dintre geosfere si devenirea lor comuna.

II) coexistenta tuturor starilor de agregare ale materiei. Intrucat fiecare geosfera, definita in sine printr-o forma dominanta de agregare a materiei, poseda "atributul de amestec" inseamna, implicit, ca insumeaza totalitatea starilor de agregare ale materiei telurice si ca inregistreaza si transmite, celorlalte geosfere, efectele energetice presupuse de repetatele si variatele schimbari de stare a diferitilor geocomponenti. Pentru invelisul geografic coexistenta starilor solida, lichida sau gazoasa, pe suporturi abiotice si biotice, deopotriva, impreuna cu starea agregarii de fond specifice fiecarei geosfere, are o importanta exceptionala. Se remarca indeosebi urmatoarele implicatii:

- diversificarea combinatiilor materiale si a proceselor generatoare de noi structuri geografice (sedimentele, de pe fundul lacurilor, marilor, oceanelor; norii in atmosfera, structurile magmato-

Schimbarile de stare implica fenomene de "prag"

Consecintele autoorganizari i si conlucrarii geosferelor

vulcanice in scoarta si la suprafata acesteia, procesele de termoclastism si formele rezultate etc.);

- conditionarea circuitelor de transfer material si energetic, in si intre geosfere, precum si mentinerea raporturilor de echilibru dintre ele (circuitul apei, al placilor litosferice, ciclul petrografic, circuitele biogeochimice, curgerile noroioase, solifluxiunea si multe altele nu ar exista in absenta binecunoscutelor schimbari de faza ce le insotesc);

- diferentierea spatio-temporala a proceselor si fenomenelor din invelisul geografic in corelatie cu distributia si succesiunea a valorilor prag asociate diferitelor tipuri de schimbari ale starii materiei: praguri fizice (termice, barice etc.)-de inghet-dezghet, evaporatie-condensare, subductie si topire a structurilor litosferice s.a.; praguri fizico-chimice- de dizolvare-precipitare, oxidare-reducere, umezire-uscare, de curgere semifluida, fluida s.a.; praguri biochimice-de metabolizare fiziologica, de descompunere a compusilor organici etc.

III) autoorganizarea structurala si morfo-functionala. In fiecare geosfera se manifesta procese ordonatoare astfel incat autoorganizarea este o certitudine chiar si la nivelul invelisurilor, aparent, mai putin complexe (atmosfera, hidrosfera). Principalele ipostaze autoorganizatorice ale geosferelor sunt:

- ordonarea verticala pe invelisuri si subinvelisuri; "...se poate constata o stratificare a materiei telurice nu numai sub forma de invelisuri concentrice, dar si in fiecare invelis masele sunt asezate in ordine, dupa greutatea lor specifica" (S. Mehedinti, 1930). Prin structurare si substructurare se diferentiaza "noi" invelisuri, subinvelisuri (zone, subzone, orizonturi etc.) fiecare cu proprietatile sale specifice;

- ordonarea orizontala (plan spatiala), este rezultatul conlucrarii geosferelor: de ex. zonele de clima, tipurile de clima, topoclimatele si microclimatele (rezultate prin conlucrarea energetica a masei atmosferice cu suprafata activa reprezentata prin mase de apa, uscat, forme de relief, vegetatie, soluri, etc.); oceanele, marile, lacurile, raurile, ghetarii etc. (prin conlucrarea hidrosferei cu substratul solid si climatul); succesiunea latitudinala a zonelor biogeografice, edafice si peisagistice (in functie de zonalitatea climatica) s.a.;

-- ordonarea si conlucrarea unitatilor structurale prin discontinuitati si "fasii" de tranzitie. Geoorizonturile si structurile plan spatiale sunt separate si uneori chiar conditionate de existenta unor discontinuitati spatiale si temporale (discontinuitati tectonice, structurale, lacune stratigrafice, fronturi atmosferice, planuri de stratificatie termodinamica, maree etc.) sau de interpunerea unor fasii sau pelicule de tranzitie (stratul pelicula-intre atmosfera joasa si masa de apa, ariile periurbane, silvostepa, silvotundra, piemonturile, glacisurile etc.).

- conlucrarea sinergetica, intrucat procesele autoorganizatorice conduc la aparitia de "noi" geosfere, rod exclusiv al devenirii geografice a Terrei: reliefosfera, pedosfera, landsaftosfera, antroposfera s.a. Perioada actuala, in care omul s-a transformat,

dintr-un component de rand al naturii, intr-un factor organizatoric de prim ordin al invelisului geografic, marcheaza, fara indoiala, apogeul acestui proces.

- integrarea structurilor geosferice in ansambluri teritoriale. Autoorganizarea structurilor geosferice culmineaza cu integrarea reciproca in unitati teritoriale complexe, de diferite tipuri (peisaje, regiuni, zone s.a.) si ranguri (local, regional, global). Se releva astfel interdependenta profunda dintre nivelul geosferic si nivelul complexelor teritoriale.

Test de autoevaluare

2. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea intelegerii complexitatii reale a geosferelor.

a. Explicati de ce modelele didactice de reprezentare a geosferelor nu corespund realitatii (?).

c. Exemplificati structurari si substructurari ale geosferelor.

Raspunsuri si comentarii la aceste probleme veti gasi la sfarsitul acestei unitati de invatare.

5. Nivelul geocomplexelor

_{5.1. Semnificatie si continut}

Geocomplex, peisaj, landsaft- invelis landsaftic

Geocomplexul reprezinta o grupare teritoriala de elemente, procese si fenomene a caror specificitate de combinare si interactiune se reflecta in specificitatea trasaturilor sale fizionomice. Nivelul geocomplexelor este rezultatul integrarii spatio-temporale a unitatilor teritoriale de diferite tipuri si diverse structuri, marimi, forme, functii, fizionomii etc. Respectivelor unitati teritoriale le-au fost atribuite denumiri precum: complex (teritorial) natural, complex fizico-geografic, geocomplex, complex geografic, geosistem s.a. ; cel mai raspandit si frecvent utilizat este, totusi, termenul peisaj (fr.) si echivalentii sai lingvistici, landschaft, (cuvant german preluat, ca atare, in rusa si in alte limbi, inclusiv romana), landscape (engl.) s.a. Din acest termen au fost derivate notiunile de landsaftosfera sau invelis landsaftic pentru a desemna geosfera integratoare rezultata prin asocierea globala a unitatilor landsaftice (a peisajelor) de diferite ordine de marime. Acelasi sens il are si nivelul geocomplexelor teritoriale.

_{5.2. Peisajul ca structura geografica integrata}

4 conceptii majore: peisaj "natural", "umanizat" "sistemic"si

"perceptual"

Peisajul constituie unul dintre conceptele "cheie" privind unitatile teritoriale geografice (alaturi de cel de "regiune"). Primele acceptii ale termenului, promovate (la inceputul secolului XX), mai ales, in geografia germana si sovietica, erau caracterizate prin accentul pe pus pe latura exterioara, fizionomica si pe continutul sau exclusiv natural (A. Hommeyer, K. Brger, S. Passarge, L.S. Berg s.a.). Termenul era utilizat pentru a desemna o unitate teritoriala cu fizionomie specifica impusa catre de factorii fizico-geografici. Pe parcurs, omul trece in centrul atentiei pe considerentul ca este principalul agent transformator al landsaftului natural in "landsaft culturalizat" (O. Schlter, 1907) sau chiar producator de "peisaje culturale" ce se succed celor naturale (C. Sauer, 1925).

Progrese semnificative in aprofundarea notiunii s-au realizat, pe parcursul deceniului sapte, in geografia germana, ex-sovietica si franceza, prin preluarea si valorificarea conceptelor sistemice (K. Troll-1939, V. B. Soceava-1963, V. Isacenko-1975, G. Bertrand-i968, R. Brunet-1968, J. F. Richard-1975 s.a.). Drept urmare, s-au impus preocuparile de a descrie valentele structurale si functionale ale geosistemului, in calitatea lor de "suporturi" si "surse" ale laturii fizionomice (imagistice), si de a le integra intr-un concept totalizator (peisajul), de larga cuprindere.

La inceputul la sfarsitul anilor `80, in contextul afirmarii spiritului postmodernist in stiinta, asistam la reinnodarea traditiei "imagistice" (fizionomice) a peisajului insa, dintr-o noua perspectiva. Aceasta implica evaluarea peisajului prin examinarea reactiilor subiective generate de catre "locuri" asupra oamenilor (topofilie, topofobie s.a).

Definirea notiunii de "peisaj"

Structura peisajului : (in sens ecologico- sistemic)

Retine si noteaza

Tipologia peisajelor geografice

G. Bertrand (1968) definea geosistemul drept "portiune din spatiu, caracterizat printr-un tip de combinare dinamica, deci instabila de elemente fizice, biotice si antropice care, reactionand dialectic intre ele, formeaza unitati teritoriale -peisaje- ce evolueaza in bloc, atat sub efectul componentelor constituente, cat si sub efectul dinamicii fiecaruia separat".

Acelasi autor precizeaza ca individualitatea peisajului are la baza interactiunile stabilite intre trei componente principale: potentialul ecologic (suportul ecologic), exploatarea biologica (comunitatile organismelor vii) si actiunea antropica (activitatea sociala). Ele asigura dinamica comuna a geosistemului exprimata, fizionomic, printr-un anumit tip de peisaj. Adeseori, dinamica unui element component poate fi diferita de dinamica ansamblului si atunci, modificarea raporturilor dintre componenti, impune o noua tendinta dinamica exprimata prin modificarea peisajului. Geosistemele pot evolua intre doua stari definitorii: biostazie (relatii de echilibru intre suportul ecologic si exploatarea biologica, stabilitate morfo-structurala a componentilor) respectiv, rhexistazie (relatii de dezechilibru intre componenti determinate de cauze naturale sau antropice; ele determina degradarea suportului ecologic si/sau a exploatarii biologice, efectele transmitandu-se apoi, reciproc, intre toti componentii.

Sintetizand formularile mai frecvent vehiculate, putem defini peisajul geografic drept, unitate teritoriala, de dimensiuni variabile, caracterizata prin trasaturi specifice, conferite de relativa omogenitate structurala, functionala si fizionomica, rezultata dintr-un anumit mod de integrare (combinare) a geocomponentilor. In relatie cu aceasta formulare, sunt utile, cel putin, trei sublinieri. Prima, se refera la faptul ca exceptionala diversitate peisagistica a invelisului geografic, are drept premisa principala, posibilitatile, practic nelimitate, de combinare intre geocomponenti si intre starile acestora. A doua, deriva din faptul ca, intotdeauna, in matricea geocomponentala a peisajului, se disting unul sau doi componenti, rareori mai multi (sau parametri ai acestora), ce isi asuma calitatea de factori.. Factorii, sunt acei geocomponenti, susceptibili sa dobandeasca rol coordonator care polarizeaza anumite stari si directioneaza procesele definitorii, punandu-si astfel, amprenta asupra atributelor structurale, functionale si indeosebi, fizionomice. De aici, rezulta al treilea aspect: tocmai trasaturile impuse mai pregnant de catre factorii coordonatori, servesc, de obicei, drept criterii pentru denumirea si clasificarea tipologica a peisajelor.

In cadrul oricarei categorii tipologice, vom sesiza factorul (factori si/sau parametri) ce ii confera specificitate: peisaj de munte, deal, campie s.a (relief-altitudine-fragmentare s.a.); peisaj lacustru, marin, oceanic, glaciar, deltaic, lunca (apa, apa-relief, apa-temperatura, debit lichid-debit solid-viteza, vegetatie-nivel freatic s.a); peisaj de padure,

stepa, savane, mangrove, de desert etc. (vegetatia-apa, apa- temperatura); peisaj agrar, industrial, rural, urban, minier, turistic, cultural, religios etc. (omul si diversele forme ale actiunilor si trairilor sale) s.a.m.d.

Ordonarea peisajelor este atat

tipologica, cat si taxonomica

Ierarhizarea taxonomica a unitatilor de peisaj

Macrounitati de peisaj

Ierarhizarea teritoriala a peisajelor. Peisajele geografice pot fi analizate sub aspect structural, functional si fizionomic, ca entitati in sine, fara a se tine seama de circumstantele localizarii spatiale concrete si de relatiile cu peisajele invecinate. Acest demers, tipologic, este necesar, util, dar nu si suficient, intrucat peisajul este o realitate globala, alcatuita din nenumarate peisaje, de ordin regional si local, a caror dispunere spatiala reciproca nu este deloc intamplatoare. Dimpotriva, ordonarea spatio-temporala, taxonomica sau relationata, a tipurilor de peisaje are implicatii teoretice esentiale din perspectiva cunoasterii lor.

Prin urmare, s-a pus problema delimitarii, definirii si denumirii fiecarei categorii de unitati teritoriale care, dinspre mic spre mare, dinspre simplu spre complex, dinspre un nivel oarecare spre un nivel superior s.a.m.d., se integreaza in unitatea de anvergura globala: invelisul geografic. Pentru exemplificare, prezentam ierarhizarea propusa de G. Bertrand (1968, modificata de I Mac, 1990). In cadrul acestui sistem taxonomic, discontinuitatile climatice si structurale impun delimitarea spatio-temporala a unitatilor de rang superior (macronivele), iar cele biogeografice si antropice pe a celor de rang inferior (micronivele). Sub aspect taxonomic, peisajul este unitatea teritorial-functionala de baza, ce subordoneaza subunitati tot mai restranse si omogene geocomplex, geofacies, geotop) care se integreaza, la randul lor, in unitati teritoriale supraordonate (domenii, regiuni, zone).

Macronivelele poseda o mai mare stabilitate structurala, morfologica si functionala si, prin aceasta, impun configuratia generala a invelisului geografic. Sunt reprezentate, in ordinea descrescatoare a marimii, prin urmatoarele unitati de peisaj (fig. 6):

(I) zona, respectiv categoria de unitati de mare extensiune spatio- temporala, cu dispunere latitudinala, individualizate ca urmare a efectelor legii zonalitatii; de ex. zonele climatice, biogeografice, peisgistice etc. in succesiunea cunoscuta intre ecuator si poli;

(II) domeniu, reprezentand mari unitati de platforma si geosinclinal, vadit diferentiate prin natura diferita a suportului ecologic datorita caracteristicilor structurale, orientarii fluxurilor de materie etc.; de ex. sistemele majore, montane (domeniile caledonian, hercinic, alpin etc.), de podis si campie (platforma est europeana, feno-scandica s.a.);

(III) regiunea naturala, individualizata printr-o structurare mai diversa in care determinarile reliefului si climatului sunt, totusi, dominante; de ex. regiunea alpina, musonica, carpatica etc. ;

Microunitati de peisaj

Micronivelele peisajului consta in urmatoarele unitati de referinta (in ordine crescatoare):

(I) geotop-unitatea cea mai mica ca intindere (de regula, sub 1km²) si remarcabil omogena, constituita prin conlucrarea unei portiuni restranse a substratului (roca, relief, sol) cu un alt component fizic (apa, aer) sau biotic (planta, fitocenoza etc.); de ex. lapiez, crov, dolina, mal de albie, renie, duna de nisip, depresiune interdunala, o constructie etc.

(II) geofacies-unitate dezvoltata in medie pe 1-10 km², care reuneste mai multe geotopuri intr-o fizionomie mai larga, dar unitara, datorata acelorasi conditionari genetico-evolutive; de ex. un sector de versant, fruntea sau podul terasei fluviale, asocierea duna-interduna, satul, in raport cu comuna, cartierul, in raport cu orasul etc.

(III) geocomplexul (Mac, I., 1990, geosistem, la Bertrand), unitate rezultata prin asamblarea la un nivel superior al geofaciesurilor ce are, pe langa diversitatea mare de compozitie si o intindere spatiala relevanta (peste 10 km²); de ex. geocomplexele de lunca, de terase fluviale si de versant, ce alcatuiesc peisajul de vale; formele de endo si exocarst ce alcatuiesc peisajul carstic; localitatile rurale ce alcatuiesc peisajul rural, similar cele urbane, categoriile de parcele cultivate ce edifica peisajul agricol s.a., pot fi considerate "geocomplexe".

Test de autoevaluare

3. Studiul acestui subcapitol v-a oferit posibilitatea intelegerii semnificatiilor majore ale notiunii de peisaj geografic.

a. Putem pune semnul egalitatii intre invelisul geografic si cel "landsaftic" ?

c. Exemplificati relatii de rhexistazie in diferite tipuri de peisaje.

Raspunsuri si comentarii la aceste probleme veti gasi la sfarsitul acestei unitati de invatare.