Pesteri din CHEILE ORDANCUSEI

CHEILE ORDANCUSEI

In afara de faptul ca Valea Ordancusei reprezinta principala cale de acces spre Ghetarul de la Scarisoara si unica spre Poarta lui Ioanel, ea constituie si in sine un interesant obiectiv turistic, indeosebi prin cheile pe care le formeaza pe cursul sau inferior. Inainte de varsarea sa in Garda Seaca, Ordancusa curge printr-o vale adanca dar relativ larga, pe versantii careia padurea de fag si molid coboara pana aproape de firul apei. Apoi, dupa 1,5 km de la confluenta, valea incepe sa se ingusteze cu repeziciune. In malul sau drept apare o arcada larga, adancita in stanca sub forma unei nise spatioase, pe care motii o denumesc Corobana lui Gartau, apoi, in vecinatatea acesteia, cascada de travertin din dreptul Portii lui Ioanei. Imediat dupa aceea incepe canionul propriu-zis al Ordancusei. Stransa in centura puternica a calcarelor, apa si-a taiat o albie ingusta, marginita de pereti maiestuosi, atat de inalti si atat de apropiati incat deasupra capului abia de se mai vede un petic de cer. Sunt locuri in care versantii, perfect verticali, nu lasa loc decat strict curgerii apelor si pe care soseaua nu le poate depasi decat prin punti de beton construite in lungul vaii. Aspectul salbatic al cheilor este intregit de puzderia de arcade, de nise, de guri de galerii si de tancuri care framanta falezele de calcar intr-o inextricabila impletitura de forme carstice. Doua dintre acestea sunt citate mai adesea in literatura turistica: Corobana Mica de la Chei, situata in versantul drept, la 5 m inaltime fata de albia raului, prin care razbate la zi un paraias ce formeaza o cascada de travertin ceva mai modesta decat cea de la Poarta lui Ioanel, si Corobana Mare, care isi arcuieste deschiderea in capatul unei limbi de grohotis prelinsa pe versantul drept. Dincolo de aceasta din urma, calcarul este inlocuit cu roci cristaline si, dupa un parcurs de aproximativ 2 km, se ajunge in capatul dinspre amonte al Cheilor Ordancusei, care iau sfarsit o data cu largirea vaii si indepartarea versantilor. Drumul insoteste in continuare firul apei pana la izvoarele acesteia, intr-un peisaj devenit mai putin spectaculos, dar care nu pierde nimic din farmecul atat de caracteristic Muntilor Bihor.

MUNTII TRASCAU

29 - Schita zonei Bedel

* HUDA LUI PAPARA

( 30) Huda lui Papara (dupa E. Balogh, 1969)

Localizare si cai de acces. Cea mai mare cavitate din carstul Muntilor Trascau este o strapungere hidrologica activa care dreneaza pe sub Muntele Bulz (Masivul Bedeleu) apele reunite a trei paraie - Valea Poieni, Valea Ponorului (numita inca si Valea Caselor) si Valea Seaca -, deversandu-le apoi sub denumirea de Valea Morilor in Ariesul Mare, aval de Salciua de Jos. Aceasta localitate constituie de altfel punctul de plecare pentru vizitarea pesterii. Ea se afla pe DN 76, la 47 km de municipiul Turda si la 41 km de orasul Campeni, fiind deservita de curse I.T.A. si avand si statie pe linia ferata Turda-Abrud, pe care a circulat decenii in sir vestita "mocanita". Un drum care porneste de la capatul de jos al comunei ajunge curand in firul vaii Morilor si, urcand cursul acesteia, razbate dupa 4 km la intrarea in pestera, situata la o altitudine de 567 m.

Date istorice. Consemnata in scrieri geografice care dateaza din prima jumatate a secolului trecut, Huda lui Papara devine cunoscuta datorita cercetarilor lui E. Balogh, intreprinse in anii 1950-1953.

Descriere. Pestera se infatiseaza sub forma unei galerii larg arcuite in plan, cu foarte putine ramificatii laterale, care insumeaza o lungime totala de 2 022 m. Aspectul general de coridor inalt si relativ ingust caracteristic acestei galerii denota excavarea ei in lungul unei diaclaze prin care apele celor trei paraie au putut patrunde cu mai multa usurinta in adancimea masivului, corodand calcarul si largindu-si caile de curgere. Acest profil particular se deseneaza pregnant chiar de la deschiderea la zi a pesterii care masoara peste 30 m inaltime dar ai carei pereti nu lasa la picioarele lor un spatiu mai la de 4 metri.

Vizitarea pesterii nu este tocmai usoara deoarece configuratia planseului si mai ales prezenta cursului subteran de apa presara pe parcurs obstacole repetate. Cel dintai apare chiar la intrare, sub forma unui lac cam de 1 m adancime, pentru a carei traversare este binevenita o barca pneumatica. Dupa vreo 50 m, un bloc de stanca ocupa intreaga latime a galeriei, obligand la o catarare printre Suvoaiele de apa in care se despleteste pe deasupra lui raul subteran, formand asa-numita Cascada Evantai. Imediat dupa aceea se desprinde din tavan un sept de calcar - Inima de Piatra -, dedesubtul caruia nu mai ramane loc de trecere decat prin apa. Zona cea mai interesanta a pesterii o constituie marea Sala a Minunilor, care se desfasoara sub forma unei largi evaginatii ascendente in latura din dreapta a galeriei. Urcand in panta accentuata si fiind inchis in fund de sac in partea sa superioara urias buzunar functioneaza ca un acumulator de aer cald, in care temperatura creste progresiv pana la peste 20C, ceea ce reprezinta dublul valorilor care se masoara curent in galeria principala. Sala Minunilor constituie astfel unul din putinele exemple cunoscute in carstul romanesc de goluri subterane in care se produc inmagazinari de aer cald si care, din acest punct de vedere, ocupa opozitie diametral opusa pesterilor glaciare, in afara de aceasta particularitate climatica, doua alte curiozitati intregesc caracterul insolit ai salii Este vorba de un urias depozit de guano mineralizat (chiropterit) care acopera planseul si care s-a constituit de-a lungul timpurilor ca urmare a activitatii liliecilor atrasi de conditiile prielnice de hibernare oferite de atmosfera calda a salii, precum si de mai multe stalactite mari si butucanoase, pe care gradientul termic existent in spatiul subteran le-a facut sa se abata de la cresterea lor verticala impusa de gravitatie.

Dincolo de Sala Minunilor, galeria continua cu acelasi facies de diaclaza largita de ape in jumatatea sa amonte se desfac o serie de divertacole, unele cu acces dificil, care conduc in mici sali laterale (Sala Virgina, Sala Tacerii), de unde pare sa inceapa o ampla retea de galerii, in curs de explorare. Aproape de extremitatea pesterii, o ingramadire de blocuri masive desprinse din bolta justifica numele de Lumea Framantata data acestui sector al cavitatii, dincolo de care inaintarea este oprita de sifonul terminal inaccesibil, al cursului subteran. Acest sifon se afla insa la o distanta de numai 20 m de suprafata, unde, in fundul dolinei Vanatara se pierd apele ingemanate ale paraielor care au concurat la formarea pesterii.

Conditii de vizitare. Se recomanda ca turistii sa viziteze pestera numai pana la Sala Minunilor si numai la ape mici, pentru a nu fi expusi unor accidente ce pot avea urmari neplacute. Pentru aceasta sunt necesare cizme de cauciuc lungi eventual o barca pneumatica si o cordelina cu o scara speologica pentru depasirea Cascadei Evantai, precum si mijloace de iluminare.

Bibliografie. M. Bleahu si col. (1976) I Popescu Argesel (1977).

* PESTERA DE LA GROSI

( 31) Pestera de la Grosi (dupa R. Jeannel si E. Racovita, 1929).

Sinonimii : Pestera de la Poarta, Pestera de la Poiana Zmeilor

Localizare si cai de acces. Este o pestera reprezentativa pentru endocarstul de altitudine al Muntilor Trascau, fiind situata la o inaltime de 1 150 m pe creasta calcaroasa a masivului Bedeleu in pofida distantei mici care o separa de Huda lui Papara, contrafortul aproape vertical al Bedeleului face practic imposibil accesul dinspre Salciua. De aceea, vizitarea Pesterii de la Grosi poate fi mai curand inclusa in programul turistilor care isi propun sa cunoasca pitorescul taieturii adanci a Cheilor Aiudului. Fie de la Aiud, fie de la Valea Ariesului, se poate ajunge pe soseaua judeteana care leaga aceste doua localitati pana la drumul comunal ce se desprinde din capatul de sus al Valisoarei spre satul Izvoarele. De aici se merge pe jos pe drumul care duce la spre creasta Bedeliului dar este util ca in sat sa se caute in sat un ghid cu ajutorul caruia pestera sa fie gasita fara dificultati. Deschiderea acesteia este ascunsa intr-o fundatura ocupata de blocuri mari de piatra si marginita de o arcada calcaroasa fara indoiala rest al unei vechi galerii  a pesterii astazi prabusita; de altfel, tocmai de la aceasta arcada provine si denumirea de Pestera de la Poarta.

Date istorice. Dupa ce este citata de entomologul E. Bokor in 1921, Pestera de la Grosi este cercetata si cartata trei ani mai tarziu de R. Jeannel, P.-A. Chappuis si Gh. Perez.

Descriere. Mica deschidere a pesterii se continua cu un scurt coridor ingust, care coboara in panta accentuata pana intr-un fel de vestibul foarte scund. De aici spatiul subteran se dilata brusc intr-o galerie larga si inalta, care se desfasoara dupa un arc de cerc pe o lungime de aproximativ 100 m. Bolta este intrerupta de numeroase hornuri, in timp ce podeaua este acoperita de o patura groasa de argila nisipoasa, indeosebi spre capatul pesterii, peretii sunt ornati cu scurgeri stalagmitice, alaturi de care se dezvolta cateva stalagmite si campuri de stalactite tubulare, extrem de fragile.

Conditii de vizitare. Nu sunt necesare decat mijloace de iluminat.

Bibliografie. R. Jeannel si E. Racovita (1929), I. Popescu Argesel (1977).