Pesteri si ghetari din BAZINUL ENDOREIC PADIS - CETATILE PONORULUI

BAZINUL ENDOREIC PADIS - CETATILE PONORULUI

Multe din superlativele carstului din Muntii Apuseni sunt concentrate in inima Bihorului, pe o arie de numai 36 km², in ceea ce alcatuieste bazinul inchis Padis - Cetatile Ponorului. Notiunea de bazin inchis este corecta numai din punct de vedere morfologic, deoarece intreaga zona este inconjurata de culmi ce se ridica la l 200-l 400 m altitudine si pe care nu le ferastruieste nici o vale de suprafata ; toate apele cuprinse in acest perimetru prin excelenta carstic isi gasesc foarte repede cai de curgere subpamanteana si, dupa trasee mai lungi sau mai scurte, mai simple sau mai complicate, se concentreaza in puternica resurgenta care este Izbucul Galbenii. Asa stand lucrurile, bazinul Padis este tributar din punct de vedere hidrografic Crisului Negru. Este greu, daca nu aproape imposibil, sa ne imaginam forme ale reliefului carstic - fie el de suprafata sau subteran - care sa nu fie reprezentate in extraordinarul inventar speologic al Padisului. Campuri de lapiezuri, doline, lacuri, vai si depresiuni carstice, ponoare, pesteri, avene, ghetari subterani si, printre acestea, unicate de mare valoare turistica formeaza impreuna un veritabil muzeu, aflat la indemana celor dornici sa-si sporeasca puterea de intelegere si, prin aceasta, sa se apropie mai mult de natura. Centrul de greutate al acestei inedite regiuni carstice il constituie platoul Padis, numit insa si Sesul Padisului, in pofida celor l 200 m altitudine la care se afla. Numele acesta nu este insa deloc impropriu, deoarece Padisul este intr-adevar un "ses de munte", o depresiune intinsa, cu fundul netezit prin depunere de pietrisuri. Nenumarate doline si ponoare se casca pe intinderea care parca sfideaza relieful abrupt al culmilor inconjuratoare si toate paraiele care apuca sa-si stranga apele de pe coastele sudice ale Magurii Vinete se vad repede inghitite de gurile vesnic insetate ale muntelui. Multe din aceste paraie isi croiesc drum din nou catre lumina intr-un loc caruia i se spune, in mod aparent ciudat, Izbucul Ponor. Aparent numai, pentru ca este intr-adevar vorba de un izbuc, in cel mai strict inteles al termenului, dar care alimenteaza sorburile aflate la capatul opus al unei depresiuni carstice - Raul Ponor - ce intruneste multe din atributele definitorii ale unei polii. Cea de a doua secventa de curgere hipogee aduce apoi apele in acea "coloana vertebrala" a hidrografiei carstice a Padisului care este raul subteran din Cetatile Ponorului si care le scoate la zi, de data aceasta in mod definitiv, prin Izbucul Galbenii. La sud-est de Ritul Ponor, cuprins in imbratisarea a doua paraie confluente - Izvorul Ursului si Valea Seaca - se afla un platou restrans, un colt de natura autentica si atat de pura in salbaticia ei incat le-a sugerat speologilor o denumire de o plasticitate sugestiva : Lumea Pierduta. Doua mari avene - Avenul Negru si Avenul Gemanata - se deschid ca doua ferestre asupra adancurilor si mai putin stiute ale acestei lumi cu adevarat pline de necunoscut. Aici, la peste 100 m sub patul de cetina al padurii, apele repeta ca pe o copie de indigo dar la o scara ceva mai mica aventura subterana a paraielor din Sesul Padisului. Venite indeosebi din Valea Seaca si trecand o clipa pe sub verticalele prabusite ale celor doua avene, ele reapar in Izvorul Rece, in malul stang al vaii Izvorul Ursului. Albia acesteia nu le ofera decat o vremelnica gazduire, caci ea se termina curand in fata gurii largi a Ponorului de la Caput, de unde boltile intunecate le inghit din nou, pana la marea artera hidrografica a Cetatilor Ponorului si, mai departe, pana la Izbucul Galbenii.

In sfirsit, in partea apuseana a bazinului endoreic Padis se gaseste o mica dar extrem de interesanta depresiune inchisa, cunoscuta sub numele de Groapa de la Barsa. Ea adaposteste cel mai mare sistem carstic al Muntilor Bihor si al treilea din Romania, desfasurat pe o lungime totala de 10 879 m: este sistemul Zapodie, definit astfel din 1974, cind a fost realizata jonctiunea dintre Pestera de la Zapodie si Pestera Neagra. Alaturi de aceasta - si, de altfel, intr-o foarte probabila legatura genetica - se gaseste Ghetarul de la Barsa, cel de al doilea obiectiv major din perimetrul bazinului. Cu asemenea puncte de atractie speologica si cu un peisaj de o rara originalitate, Padisul reprezinta pe drept cuvant epicentrul turistic al Muntilor Apuseni, un nod crucial in care isi dau intalnire cele mai importante cai de acces si de unde se desprind numeroase alte trasee marcate. Sunt doua drumuri carosabile care duc la Padis. Primul porneste din orasul Huedin si urmeaza itinerarul Calata-Margau-Rachitele-Ic Ponor-Padis, insumand 60 km. Al doilea porneste din comuna Sudrigiu, care constituie punctul de plecare si spre Pestera Ursilor de la Chiscau; el cuprinde 12 km de sosea asfaltata pana in comuna Pietroasa, apoi alti 16 km de drum forestier care urmareste Crisul Pietros si Valea Bulzului pana sub Piatra Bulzului, de unde urca in serpentine spre Saua Balaleasa si traverseaza in final tot Sesul Padisului. Intregul traseu intre Pietroasa si Padis este marcat cu cruce albastra si poate fi strabatut si pe jos, intr-un rastimp de aproximativ 6 ore. Exista, de asemenea, o serie intreaga de alte poteci marcate care converg spre Padis si a caror descriere amanuntita poate fi gasita in excelentul ghid al lui M. Bleahu si S. Bordea (1967, 1971) : de la Stana de Vale - marcaj banda rosie, distanta 20 km; de la Cabana Scarisoara - marcaj banda albastra, distanta 20 km; de la Arieseni - marcaj triunghi rosu, distanta 16 km ; de la Baita-sat, trecand pe la Groapa Ruginoasa - marcaj banda rosie, distanta 24 km; de la Cabana Vladeasa prin Valea Somesului - marcaj banda albastra, distanta 37 km ; din Valea Uraganului, de la Ciripa, prin Saua Cumpanatelu - marcaj triunghi rosu si banda rosie - distanta 22 km. In pofida interesului turistic cu totul deosebit pe care il prezinta zona Padisului, a acestei multitudini de trasee care converg spre ea si, implicit, a numarului considerabil de turisti care se perinda anual, posibilitatile de cazare sunt total nesatisfacatoare. Exista doar o singura cabana, cu o capacitate de 34 locuri si cu bufet, iar in sezonul de vara o tabara organizata de Biroul de Turism pentru Tineret, in aceste conditii, imprejurimile cabanei sunt deseori impanzite de corturi si, cum nu toti turistii stiu sa respecte regulile etice ale drumetiei montane, peisajul este supus unei degradari progresive. Pentru toate obiectivele speologice din cuprinsul bazinului Padis-Cetatile Ponorului care vor fi descrise in continuare, caile de acces vor avea ca punct principal de plecare Cabana Padis.

*** CETATILE PONORULUI

( 20) - Cetatile Ponorului (cartare I. Viehmann si col., 1978)

Localizare si cai de acces. Considerate intr-o justificata unanimitate ca cel mai grandios fenomen carstic al Romaniei, Cetatile Ponorului reprezinta, evident, si obiectivul de maxim interes din zona Padisului. Ele se gasesc in partea de sud a bazinului, la capatul Vaii Cetatilor care isi organizeaza cursul din izvoarele ce apar in Poiana Balaleasa. Traseul turistic in circuit care conduce de la Cabana Padis la Cetatile Ponorului si inapoi este marcat cu punct albastru si insumeaza 12 km, dintre care 5,5 km reprezinta distanta la dus. El ajunge mai intai in Paraul Bradetanului, trece la mica departare de Izbucul Ponor (pentru vizitarea caruia exista o derivatie cu marcaj dublu), traverseaza Poiana Ponor si razbate apoi in versantul stang al Vaii Cetitilor, in zona centrala a complexului pe care il formeaza Cetatile Ponorului. Acest marcaj intersecteaza drumul forestier spre Valea Seaca, care se desprinde in Saua Balaleasa din drumul Bulz-Padis si care constituie o a doua varianta de apropiere, de data aceasta accesibila si cu mijloace auto.

Date istorice. Ca in cazul multor altor pesteri larg deschise spre exterior, dimensiunile de exceptie ale Cetatilor Ponorului exclud o data anume a descoperirii lor, ele trebuind fara indoiala sa fie cunoscute de oamenii Tarii Motilor inca de foarte multa vreme. Istoria lor consemneaza doar prima citare in literatura, facuta de Nagy Sandor in 1886. J. Czaran le popularizeaza apoi existenta in ghidul turistic pe care il publica in 1903 iar dupa vizita pe care o intreprinde, in 1921, reputatul geograf francez Em. de Martonne le subliniaza originalitatea, comparandu-le cu vestitul complex carstic de la Skocjan, din Iugoslavia. Prima explorare a cursului subteran de apa este intreprinsa pe o lungime de 200 m in 1927, de P. A. Chappuis, R. Jeannel, V. Puscariu si A. Wmkler. Eforturile de a avansa in lungul galeriei active sunt reluate in 1949 de Institutul de speologie din Cluj (M Serban, D. Coman, I. Viehmann) si continuate pana in 1957 cand, in colaborare cu o echipa de alpinisti condusa de Emilian Cristea, este atins sifonul terminal, la l 700 m de la intrare, in anii urmatori. Cetatile Ponorului sunt teatrul mai multor expeditii organizate de speologi din tara si de peste hotare (Franta, Elvetia. Polonia, Cehoslovacia), dar "punctul terminus" rezista si nici chiar incredibila escalada a unui perete de 110 m inaltime intreprinsa in 1972 de alpinistii de la A. S. Armata din Brasov nu permite depasirea lacului-sifon. Prima cartare completa a cursului subteran este realizata in 1971 de o expeditie mixta romano-franceza. pentru ca, in 1979-1977, Cercul "Speodava" din orasul Dr. Petru Groza sa stabileasca la 3 800 m lungimea totala a pesterii.

Descriere. Numele de "Cetati ale Ponorului" raspunde in primul rand la ceea ce s-ar putea considera ca fiind sectorul de suprafata al acestui grandios fenomen carstic. Este vorba de un ansamblu de trei mari circuri calcaroase, denumite in mod frecvent, dar nu intru totul adecvat, "doline", dintre care cel central reprezinta inchiderea in fund de sac a Vaii Cetatilor. Albia acesteia, transformata intr-un haos de blocuri enorme de piatra, ia sfarsit la picioarele unui perete de peste 100 m inaltime, in care se decupeaza poate cea mai extraordinara forma din geometria atat de variata a carstului romanesc: portalul Cetatilor Ponorului. In fata celor 70 m la care se ridica ogiva acestei deschideri spre intunecimi cu adevarat hadesiene, omul traieste senzatia coplesitoare a maretiei naturii si a propriei sale neputinte atunci cand nu se afla la adapostul puterii ocrotitoare a civilizatiei pe care el insusi a creat-o.

Imediat dupa portal, in dreapta, o panta abrupta urca pana in fundul celui de-al doilea circ, ai carui pereti perfect circulari strajuiesc o incinta complet inchisa, cu un diametru la gura de aproximativ 70 m. Coroanele intunecate ale brazilor imprejmuiesc deasupra capului o roata de cer care, de aici, din adancul giganticei fantani de piatra, ramane singurul simbol al nemarginirii spatiului, in latura din stanga, o spartura raspunde in bolta galeriei care prelungeste sub pamant salbatica albie a Vaii Cetatilor. Scurgerea acesteia se ingemaneaza sub portal cu un puternic izbuc care tasneste din peretele stang si care aduce pentru o farama de timp la lumina apele inghitite de intuneric prin ponorul de la Caput. Cel de al treilea circ, de altfel si cel mai mare, este despartit de depresiunea centrala ce inchide Valea Cetatilor printr-o inseuare exploatata si de marcajul care ii ghideaza pe turisti in aceasta lume ciclopeana. De forma vag triunghiulara, cu latura masurand pana la 300 m, ultima veriga a triadei de genuni isi avanta pe verticale de peste 200 m zidurile sale impietrite. O singura ruptura, un fel de scoc de grohotis, se afla pe fata opusa inseuarii si ingaduie vizitatorilor sa razbata in urcus pieptis si obositor pana deasupra Cetatilor, in latura din dreapta, la picioarele peretelui vestic, se deschide o a doua gura de pestera, neinsemnata in comparatie cu imensitatea marelui portal dar de dimensiuni totusi apreciabile. De aici incepe o galerie lunga de 110 m, care coboara in panta rapida spre cursul de apa si care constituie calea cea mai usoara de patrundere in sectorul subteran al Cetatilor Ponorului. Acest sector incepe de fapt din dreptul portalului si este format dintr-o galerie vasta, lata de pana la 10 m si cu bolta inaltata pana la 20 sau chiar 70 m. Pe cei l 700 m ai sai, cursul subteran formeaza nu mai putin de 14 lacuri si numeroase cascade, a caror depasire implica dificultati tehnice ce intrec cu mult nivelul unei vizite turistice, facand din parcurgerea integrala a pesterii una din cele mai pretentioase ture speologice. Prima sa portiune este, totusi, mai usor accesibila si poate fi vizitata fara riscuri deosebite pana in Sala Taberei, pe o lungime de 450 m. Dincolo de aceasta, o cascada de 8 m obliga deja la folosirea mijloacelor specifice explorarilor subterane. In decorul sumbru al apelor inspumate peste blocuri prabusite si al peretilor golasi de stinca lucie, impresia stranie creata de ambianta neobisnuita a pesterii este amplificata de lumina care se cerne din tariile boltii in locul unde aceasta este strapunsa de fereastra ce raspunde in circul din dreapta. Fenomenul nu este un lucru intru totul neobisnuit. Neobisnuit este insa izbucul subteran care apare in peretele din dreapta si care devarsa direct in cursul subteran al Cetatilor apele inghitite de sorburile din Poiana Ponor. A fost nevoie de complexitatea scurgerilor subpamantene ale Padisului pentru a putea intalni un asemenea unicat hidrologic, deoarece notiunea insasi de izbuc se leaga nu de inceputul, ci de sfarsitul drenajelor subterane.

Conditii de vizitare. Cetatile Ponorului sunt declarate monument al naturii, fara sa existe insa restrictii de acces. Vizitarea celor trei circuri calcaroase constituie o tura spectaculoasa, putin obositoare, dar care nu necesita decat echipamentul obisnuit pentru turismul montan. Parcurgerea cursului subteran al Cetatilor pana in Sala Taberei necesita insa salopeta, casca, cizme de cauciuc si mijloace de iluminat. Este recomandabil ca intrarea in pestera sa se faca prin galeria care se deschide in circul din stanga si numai atunci cand debitul apei este suficient de mic. De altfel, in perioadele de viituri sau in urma unor averse, traseul subteran devine practic inaccesibil.

Bibliografie. B. Bleahu si M. Serban (1959), M. Bleahu si col. (1976), L. Valenas si col. (1977).

** GHETARUL DE LA FOCUL VIU

( 21) Ghetarul de la Focul Viu (dupa M. Bleahu si col., 1976)

Localizare si cai de acces. Pestera se deschide la o altitudine de l 165 m, pe culmea care separa spre sud Groapa de la Barsa de bazinul morfologic al Vaii Galbenei. Principalul punct de reper il constituie stancariile Pietrei Galbenei, fata de care intrarea in pestera se afla la numai 550 m, spre nord-vest. Principalul traseu care conduce de la Cabana Padis la acest obiectiv este marcajul cu punct galben al asa-numitului circuit al Vaii Galbenei. De fapt, acest marcaj trebuie urmarit in sens invers, deoarece pestera e situata pe bucla de intoarcere spre cabana a circuitului, la o distanta de 5 km de baza turistica a Padisului. Accesul cu mijloace auto este posibil pe drumul forestier Balaleasa-Valea Seaca, pe care marcajul turistic il intersecteaza cu putin inainte de cantonul silvic din Valea Cetatilor. De aici mai sunt de strabatut cu piciorul 1,5 km pana la pestera, urmand de preferinta marcajul banda rosie al traseului Baita-Valea Seaca-Padis, care insoteste o parte din drum marcajul punct galben al circuitului, deoarece acesta din urma face un ocol pana in varful Pietrei Galbenei.

Date istorice. Ghetarul de Ia Focul Viu este semnalat in lucrarile turistice publicate de J. Czaran Ia inceputul secolului, descris cu mai multa ingrijire de V. Puscariu in 1934 si cercetat din punct de vedere stiintific de Institutul de Speologie din Cluj incepind din 1948. Planul detaliat al cavitatii a fost executat de L Viehmann si M. Serban.

Descriere. Pestera se deschide Ia baza unui perete de calcar printr-o intrare joasa, urmata de o galerie care coboara in panta puternica pina in Sala Mare. O scara de lemn, imbatrinita de vreme si cam nesigura, inlesneste totusi depasirea acestei portiuni mai dificile. Sala Mare, masurind 68 m in lungime si 46 m in latime, adaposteste un bloc de gheata fosila - al doilea ca marime dupa cel din Ghetarul de la Scarisoara dar foarte probabil de aceeasi virsta cu acesta. Centrul salii este ocupat de o imensa aglomerare de trunchiuri, cazute sau azvirlite de oameni printr-o larga fereastra care strapunge bolta si prin care lumina zilei patrunde din belsug. In latura din dreapta se deschide un fel de crevasa, o rimaie de 20 m adincime, care nu poate fi coborita decit cu ajutorul scarilor speologice.

In partea opusa intrarii se vad citeva stalagmite si scurgeri stalagmitice de gheata, pe care razele soarelui le fac sa scinteieze in orele amiezii, generind o imagine a carei frumusete se regaseste in denumirea cu valente de simbol data pesterii : Focul Viu Dincolo de aceste masive de gheata, cavitatea continua printr-o scurta galerie rectilinie, intrerupta de o saritoare de 6 m si inchisa de o nisa usor ascendenta. Lungimea totala a pesterii este de 165 m.

Adapostind un depozit considerabil de gheata fosila, al carui volum poate fi estimat Ia aproximativ 25 000 mc, Ghetarul de Ia Focul Viu constituie un foarte important teren de cercetari stiintifice complexe, care permit obtinerea unor date complementare celor furnizate de Ghetarul de Ia Scarisoara in legatura cu mecanismul glaciatiunii de caverna si cu paleoclimatul Muntilor Bihor.

Conditii de vizitare. Pestera este foarte usor accesibila in sectorul sau superior, unde lumina patrunsa prin hornul din centrul Salii Mari face inutile chiar si lampile cu acetilena sau lanternele electrice.

Bibliografie. M. Bleahu si M. Serban (l 959), M. Bleahu si col. (1976), L. Valenas si col. (1977), L. Valenas (1977).

** GHETARUL DE LA BARSA

( 22) - Ghetarul de la Barsa (cartare L Valenas 1976)

Localizare si cai de acces. Dintre cavitatile care alcatuiesc impreuna marele complex carstic din depresiunea numita Groapa de la Barsa si a caror lista are drept cap de afis sistemul Zapodie, cu o lungime cumulata de 10 879 m, Ghetarul de la Barsa este singura pestera cu o dezvoltare mai importanta accesibila turistilor. Ea este situata in partea centrala a depresiunii, in capatul dinspre nord-vest al falezei de calcar ce brazdeaza in lung fundul acesteia, marcand aliniamentul general de captare in subteran a paraielor care iau nastere pe flancul sau estic si nord-estic. Accesul de la Cabana Padis este identic cu cel pentru Ghetarul de la Focul Viu pana intr-un luminis in care traseul marcat cu punct galben coteste la stanga pentru a urca pe Piatra Galbenei. Aici se desprinde la dreapta o poteca ce coboara spre un izvor si, mai departe, pana in fundul Gropii, pe care il traverseaza in tot lungul falezei. Aceasta carare depaseste spre mijlocul depresiunii un abrupt de vreo 10 m inaltime, orientat perpendicular pe faleza, trece pe langa Lacul Negru pe care il lasa in dreapta si, dupa inca 250 m, coteste spre stanga prin fata intrarii in Ghetarul de la Barsa.

Date istorice. Prima mentiune referitoare la aceasta pestera o datoram lui A. Schmidl, care publica in 1863 o sumara descriere a zonei invecinate intrarii, pe o distanta de 170 m. Ea este vizitata apoi pe rand de J. Czaran (1903), E. Bokor (1921) R. Jeannel si E. Bacovita (1929). In 1956, o echipa mixta a Institutului de speologie din Cluj si a Comitetului Geologic sporeste lungimea cunoscuta a cavitatii la 694 m, pentru ca, datorita explorarilor intreprinse de speologii amatori din Oradea si Cluj-Napoca, aceasta sa ajunga in 1975 la 2 750 m.

Descriere. Ghetarul de la Barsa reprezinta o retea ramificata, cu o topografie destul de complicata, constituita in cea mai mare parte din galerii active dar incluzand si unele tronsoane de coridoare fosile. Intrarea principala, situata la o altitudine de 1 136 m, se continua cu o panta in alinata, acoperita cu o carapace de gheata perena care se intinde pana la vreo 70 m de la suprafata, intr-o sala al carei spatiu este fragmentat de numeroase septe de roca suspendate in tavan. De aici se desfac doua ramificatii. Spre stanga se urca pana in Sala Mare, la extremitatea careia o scurta galerie razbate din nou la zi prin mai multe deschideri, dintre care cea mai importanta formeaza un aven de peste 10 m adancime. In latura dreapta a Salii Mari se poate intercepta pentru prima data drenajul subteran al pesterii, care a fost explorat in acest sector pe o lungime de 62 m. Ramificatia din dreapta ajunge in curand la acelasi curs de apa, care curge printr-o galerie de pana la 5 m latime, incrustata pe alocuri cu concretiuni de montmilch. Planseul este acoperit de blocuri mari care ingreuneaza intrucatva inaintarea si printre care paraul se strecoara pana la un sifon impenetrabil, situat la 170 m de la intrare. Tot acest sector al cavitatii poate fi vizitat fara dificultati majore. Pestera se continua printr-o diaclaza ingusta si meandrata, care se deschide cu putin inainte de sifon in peretele din dreapta, la o inaltime de 4 m. Dupa un parcurs de 70 m, ea debuseaza intr-o salita de unde se ajunge din nou la cursul de apa. Galeria care continua in aval este dublata de cateva fragmente ale unui nivel superior fosil, apoi devine singura cale de inaintare, intrerupta de patru cascade de 4-10 m inaltime. Un nou sifon, aflat la 106 m adancime fata de suprafata, a putut fi ocolit printr-o galerie superioara, dar la adancimea de 112 m explorarea s-a oprit definitiv in fata boltilor inecate. Trei ramificatii mai importante, prin care se dreneaza apele infiltrate in dolinele de la suprafata, completeaza topografia acestui sector al pesterii. Paraul din Ghetarul de la Barsa este un afluent al complicatei retele subterane din sistemul Zapodie, de care este despartit de un tronson de galerii necunoscute in lungime aeriana de numai 89 m. Ca si toate celelalte ape care se concentreaza in complexul carstic al Gropii de la Barsa, el reapare la suprafata probabil in Valea Galbenei, prin cateva mici izvoare aflate in Poiana Florilor, dar aceasta problema nercesita inca multe lamuriri inainte de a fi cunoscuti in intregime.

Conditii de vizitare. Pentru partea superioara a pesterii, pana la primul sifon, nu sunt necesare decat mijloace de iluminat si, eventual, salopeta si casca. Parcurgerea restului cavitatii necesita cizme de cauciuc si material tehnic (40 m scari, corzi, pitoane pentru ancorare) si nu poate fi intreprinsa decat de speologi antrenati.

Bibliografie. R. Jeannel si E. Racovita (1929), M. Bleahu si col. (1976), L. Valenas si col. (1977), L. Valenas (1977).

* PESTERA DIN DEALUL VARSECI

( 23) Pestera din Dealul Virseci (dupa M. Bleahu si col., 1976)

Sinonimii. Pestera Pacific, Pestera din Curu Dealului.

Localizare si cai de acces. Pestera este situata la o altitudine de 700 m in versantul stang al Vaii Galbenei, la 200 m aval de confluenta acesteia cu Valea Seaca, in vecinatatea ei se afla cunoscuta si pitoreasca Poiana a Florilor, aferenta din punct de vedere turistic zonei Padisului si legata de acesta prin doua trasee : circuitul Vaii Galbenei (marcaj punct galben, distanta 10 km de la Cabana Padis) si Padis-Groapa Ruginoasa-Baita (marcaj banda rosie, distanta 9,5 km). Prin Poiana Florilor mai trece, de asemenea, traseul Arieseni-Pietroasa (marcaj triunghi galben, distanta 13 km de la Arieseni si 14 km de la Pietroasa). Marcajul care duce la pestera, in mai putin de o jumatate de ora, incepe din capatul de jos al poienii, coboara pana in firul Vaii Galbenei si apoi urca pieptis pana la gura larga a cavitatii care se deschide in malul opus. El este trasat cu rosu, sub forma semnului conventional de pestera.

Date istorice. Cu toate ca se gaseste atat de aproape de cateva din principalele poteci de drumetie prin Bihor si ca a fost frecvent vizitata de turisti, Pestera din Dealul Varseci nu a atras in mod deosebit atentia speologilor. Printre putinele mentiuni existente poate fi retinuta ca fiind cea mai veche doar aceea pe oare J. Czaran o face in ghidul sau publicat in anul 1903.

Descriere. Primul element de atractie al pesterii il constituie insasi intrarea sa, al carei contur deseneaza un arc de cerc parca trasat cu compasul, masurand 20 m latime la baza si 15 m inaltime. Aspectul acesta de tunel se pastreaza si in lungul largii galerii subterane care compune pestera si a carei desfasurare in unghiuri drepte urmeaza in mod vadit directiile de diaclazare a masivului calcaros. Podeaua, la inceput ascendenta, apoi coborand in panta prelunga pana spre extremitatea cavitatii, este alcatuita in mare parte din impletitura de baraje calcitice a numeroase gururi. Peretii sunt acoperiti pe alocuri cu ample scurgeri stalagmitice care, la aproape 400 m de la intrare, formeaza un baraj masiv, ocupind intreg spatiul galeriei si oprind astfel inaintarea, in imediata vecinatate a deschiderii, pe stanga, se mai afla un scurt diverticol ascendent, inchis in fund de sac la baza unui horn.

Conditii de vizitare. Spatiile largi si putin accidentate ale pesterii fac ca vizitarea ei sa fie foarte comoda, ea necesitand doar mijloace de iluminat.

Bibliografie. M. Bleahu si col. (1976).

*** COIBA MARE

( 24) Coiba Mare (dupa L. Valenas, 1977).

Localizare si cai de acces. Coiba Mare constituie elementul central al sistemului carstic generat de cursul superior al vaii Garda Seaca si, in acelasi timp, al intregii zone carstice de la Vartop. Pestera se deschide la 1 000 m altitudine in malul drept al Gardisoarei (denumire sub care este cunoscuta Garda Seaca la obarsia sa), cu putin mai sus de catunul Casa de Piatra. Acest catun este usor accesibil cu mijloace auto in sezonul de vara, fiind legat de comuna Garda printr-un drum forestier in general bine intretinut, de 12 km lungime. El isi rasfira casele intr-o poiana larga, care se desfasoara in panta domoala in dreapta drumului si care este flancata in latura sa dinspre amonte de un perete prelung de stanca, aflat la originea sugestivului nume dat acestei pitoresti asezari motesti, in dreptul falezei calcaroase, valea - aici cu adevarat seaca - se ingusteaza vizibil, luand aproape aspectul unor chei, apoi, la mai putin de 200 m, malul ei drept se prabuseste dintr-o data, formand un prag inalt pe care apa nu-1 mai poate depasi, ci se pierde printr-o gigantica gura de pestera : este intrarea in Coiba Mare. O a doua cale de acces spre Casa de Piatra o constituie un drum de tara nemarcat, lung de 4 km, pe care il intersecteaza in Poiana Calinesei traseul turistic Padis-Scarisoara (marcaj banda albastra, distanta 9 km de la Cabana Padis si 11 km de te Cabana Scarisoara). Trecand de saua dintre Pinul Calinesei si Garda Seaca, drumul coboara intins in Valea Gardisoarei, in care razbate pe sub peretele calcaros ce strajuieste catunul. La gospodariile motesti se poate cere gazduire pentru innoptare, iar pe malurile vaii se pot gasi locuri prielnice pentru campare.[1]

Date istorice In pofida dimensiunilor sale, Coiba Mare ramane necunoscuta in literatura speologica pana in al treilea deceniu al secolului nostru, cand R Jeannel si A. Winkler viziteaza partea vesti-bulara a pesterii. Prima explorare survine 30 de an mai tarziu, in 1953, cand I. Viehmann, D. Coman si M. Bleahu ridica planul cursului subteran de apa pe o lungime de 760 m. Apoi, m 1975--1976, o echipa mixta de speologi amatori, apartinand mai multor cluburi din Oradea, orasul Dr. Petru Groza si Bucuresti, descopera nivelul superior al pesterii, sporind lungimea acesteia la 5 050 m. In sfarsit in ianuarie 1978, Florin Paroiu invinge prin scufundare autonoma obstacolul reprezentat de sifonul inchis care desparte Coiba Mare de Coiba Mica realizand jonctiunea dintre cele doua cavitati. Aceasta temerara actiune si alte cateva explorari stabilesc in cele din urma lungimea totala a retelei subterane la 5 680 m.

Descriere. Intrarea principala in Coiba Mare se numara printre cele mai impozante deschideri de pesteri din Muntii Apuseni, comparandu-se, cu cei 74 m latime si 47 m inaltime ai sai, doar cu maiestuosul portal al Cetatilor Ponorului. In racoarea si umezeala persistenta care domnesc in fundul intunecat al vaii, gigantica gura care perforeaza pieptul calcan al muntelui trezeste o senzatie contradictorie, de neliniste dar si de curiozitate fata de necunoscutul tainuit in adancuri. Un parau firav, cu totul neinsemnat fata de colosala deschidere, apare timid de sub malul stang al Gardisoarei, din Izbucul de la Coibita, si se strecoara curajos pe sub arcadele imense, indemnandu-ne sa-i urmam cursul. El traverseaza la inceput o sala nu mai putin vasta - Sala Mare -, care se ingusteaza insa tot mai mult, ca o uriasa palnie. Pe laturi, la diferite inaltimi se zaresc deschideri de galerii care conduc intr-un sistem superior, fosil, foarte vast dar extrem de labirintic. Din aceasta cauza, dar si datorita numeroaselor dificultati tehnice, vizitarea lui nu este recomandata turistilor. In fundul ingustat al salii, paraul se strecoara pe sub doua bolti joase consecutive care obliga la un taras de cativa metri, apoi razbeste intr-o a doua sala de mari dimensiuni, denumita Sala Confluentei. Aici el se uneste cu un alt curs de apa, mult mai viguros, care reprezinta de fapt drenajul principal al intregii retele carstice si, in acelasi timp, scurgerea subterana a apelor. Toate dimensiunile referitoare la elementele sistemului carstic Coiba-Tauz sunt conforme datelor lui L. Valenas (1978), Vaii Gardisoara. Aceste ape dispar din albia lor de la suprafata prin gura greu accesibila si cu aspect neprimitor al pesterii Coiba Mica, aflata cu 350 m in amonte. Drumul lor pe sub pamant traverseaza un sifon lung de 60 m si adanc de 10 m, care separa net Coiba Mica si Coiba Mare si care a fost invins prin scufundarea autonoma din 1978, cand s-a realizat astfel jonctiunea dintre cele doua cavitati. Apoi, dincolo de Sala Confluentei, apele urmaresc o galerie larga, prin care inaintarea devine insa mai anevoioasa. O cascada cam de 3 m inaltime si doua lacuri adinci, ce nu pot fi depasite decat cu ajutorul unei barci de cauciuc, pun intr-o oarecare masura la incercare indemanarea si priceperea speologilor. Dar, dupa 386 m, un al treilea lac, de data aceasta sifonant, apare ca un obstacol care face neputincios orice mijloc de explorare. Pe oglinda neagra a apei viiturile au adunat de-a lungul timpurilor nenumarati busteni. Ingramaditi intr-o impletitura haotica de crengi si cioturi careia nici barca, nici scafandrul autonom nu-i mai pot face fata. I se spune Lacul Mortii si formeaza un hotar de netrecut in cunoasterea pesterii. Doar apa se strecoara mai departe pe cai inecate si misterioase, strabatand inca cel putin 2.5 km de galerii necunoscute inainte de a apare din nou la suprafata din malul drept al Gardei Seci, prin Izbucul de la Tauz, in locul numit ,,La Moara Filii".

Astfel constituit, sistemul Coiba-Tauz reprezinta unul din importantele drenaje subterane ale Muntilor Apuseni, prilejuind carstologilor cercetari de real interes pentru descifrarea istoriei trecute a acestui pitoresc colt de tara.

Conditii de vizitare. Este recomandabil ca turistii sa se limiteze in vizitarea pesterii la portiunea situata amonte de cascada de pe cursul principal, pentru parcurgerea careia sunt suficiente cizme de cauciuc lungi si, bineinteles, mijloace de iluminat. Dincolo de aceasta cascada, inaintarea devine periculoasa si necesita oricum o barca de cauciuc. Este necesar, de asemenea, sa se evite programarea vizitei in perioade ploioase, cand debitele crescute pot face imposibila revenirea pe sub cele doua bolti joase de la capatul Salii Mari. O escalada riscanta intreprinsa de speologii sportivi din Oradea a permis totusi atingerea unei scurte galerii fosile, care depaseste la un nivel superior Lacul Mortii dar care se deschide din pacate deasupra unui al doilea lac, de asemenea sifonant.

Bibliografie. R. Jeannel si E. Racovita (1929), M. Bleahu si S. Bordea (1967, 1974), M. Bleahu si col. (1976), L. Valenas si col. (1977), L. Valenas (1977).

* HUDA ORBULUI

( 25) Huda Orbului (cartare I. Viehmann, Gh. Racovita si I. Salajan, 1963, completata de L. Valenas si col., 1977)

Sinonimii. Pestera din Paraul Orbului.

Localizare si cai de acces. Dupa ce a trecut de catunul Casa de Piatra, Valea Gardisoarei primeste pe stanga un afluent viguros, denumit Valea Vulturului, al carui versant drept este intrerupt la 1,5 km amonte de confluenta de taietura pe care o formeaza Paraul Orbului. Pestera se deschide in locul numit "Sub Fata Calinesei", la baza unui perete de calcar ce strajuieste valea la o departare de aproximativ 1 km de gura acesteia. Deoarece ea este situata in afara oricarui marcaj turistic, cea mai sigura cale de acces este reprezentata de drumul forestier care urca in lungul Gardei Seci din comuna Garda si pe care se merge pana la Valea Vulturului (10,5 km) ; de aici, urmarindu-se firul vaii, se ajunge usor la Paraul Orbului si apoi la pestera. Aceasta se afla foarte aproape si de Casa de Piatra si poate fi vizitata in aceeasi tura cu Coiba Mare, dar, pentru a putea fi gasita, este bine sa se ceara ajutorul localnicilor.

Date istorice. Descoperita in anul 1962 de Matei Dumitru, paznicul Ghetarului de la Vartop, Huda Orbului este cercetata in premiera de I. Viehmann, Gh. Racovita si I. Salajan in noiembrie 1963 si cartata pe o lungime de 280 m. Explorarile ulterioare, intreprinse indeosebi de L. Valenas, fac sa creasca progresiv lungimea cunoscuta a cavitatii, care ajunge in 1977 la 607 m.

Descriere. Huda Orbului constituie un ponor clasic, care dreneaza apele din cursul superior al vaii precum si zona dolinara care se intinde spre vest. Ea se compune dintr-o galerie larga, cu traseu sinusoidal, a carei intrare de mari proportii este curand ingustata de un con inalt de daramaturi. Cursul subteran nu apare decat dupa vreo 60 m, dintr-o conducta laterala foarte stramta, si curge printre plaje de pietris si nisip in mare masura acoperite de cruste stalagmitice. Pe alocuri, apele au indepartat stratul de aluviuni si aceste cruste au ramas suspendate pe pereti, devenind marturii ale diferitelor faze de umplere si de excavare prin care a trecut golul subteran. Dupa 120 m de la aparitia sa, paraul formeaza o cascada de 8 m inaltime, urmata curand de doua marmite etajate, dincolo de care pestera are un cu totul alt aspect. Galeria se ingusteaza pana la 2-3 m si devine din ce in ce mai joasa, obligand in cele din urma la un taras pana in fata unui sorb prin care apele dispar definitiv. Resturile de cetina lipite de tavan arata limpede ca acest sector este deseori complet inundat in perioadele de viituri. Aval de cascada, cursul de apa primeste din dreapta un mic afluent care poate fi urmat pe o galerie puternic ascendenta pana in Sala Mare si apoi printr-un culoar foarte jos, pe care se mai poate inainta taras inca 78 m.

Conditii de vizitare. Pana la cascada nu sunt necesare decat eventual cizme de cauciuc. Vizitarea integrala a pesterii, necesitand echipament speologic complet si o scara speologica, nu se recomanda turistilor decat pana la cascada.

Bibliografie. M. Bleahu si col. (1976), L. Valenas si col. (1977).

**** GHETARUL DE LA SCARISOARA

( 26) Ghetarul de la Scarisoara (cartare T. Husu, Gh. Raoovita si V. Craciun, 1965).

Localizare si cai de acces. Ghetarul de la Scarisoara reprezinta elementul cel mai important si cel mai bine cunoscut al sistemului carstic Scarisoara, care se desfasoara in cuprinsul platoului carstic cu acelasi nume si in care se includ, de asemenea, pestera Pojarul Politei si Avenul din Sesuri. Intrarea in Ghetar se deschide la o altitudine de 1 165 m, pe Creasta Parjolii, care domina versantul stang al Vaii Garda Seaca (afluent al Ariesului Mare), inaltandu-se pana la 400 m deasupra firului apei. Drumul spre pestera porneste din comuna Garda, situata pe valea Ariesului Mare la 32 km amonte de Campeni, pe DN 75, si deservita de mijloace I.T.A. dinspre Campeni si Beius - Arieseni. In sezonul de vara exista, in plus, o cursa care asigura zilnic legatura dintre Campeni si catunul Ghetar. Din centrul comunei se desprinde drumul carosabil de pe Garda Seaca, pe care se ajunge, dupa aproximativ 1 km, la gura Vaii Ordancusa. De aici exista doua variante. Prima o constituie poteca de picior marcata cu cruce rosie, care mai intai urca in serpentine stranse pantele abrupte ale Dealului Mununa, apoi urmareste unduirile mult mai domoale ale reliefului din partea sud-estica a platoului Scarisoara si razbate in final, dupa un traseu de 8 km, la cabana turistica Scarisoara. Cea de-a doua varianta este reprezentata de drumul forestier in curs de asfaltare de pe frumoasa vale a Ordancusei care, dupa 18 km, ajungand la izvoarele acesteia, intersecteaza vechiul drum turistic Ursoaia-Scarisoara, astazi scos practic din uz in prima sa parte dar din care continua sa fie exploatati ultimii 5 km, pana la cooperativa din catunul Ghetar. De aici, pe vreme uscata, se poate ajunge cu masina pana la Cabana Scarisoara, situata la o departare de aproximativ 600 m, si tot de aici se ajunge si la pestera, pe traseul marcat cu punct rosu care porneste de la cabana, ramanand de strabatut pe jos aproximativ 400 m. De pe Valea Ordancusei se desprinde si o alta poteca, marcata cu dunga albastra, care razbate tot la Cabana Scarisoara. Ea paraseste valea la 5,5 km amonte de gura acesteia, in locul numit "Moara lui Ivan", urcand pana in creasta versantul drept geografic, foarte abrupt, si coborand apoi lin prin padure pana la cabana. Lungimea acestui traseu, practicabil numai vara, este de 2,5 km. In sfarsit, amatorilor de lungi drumetii montane le stau la indemana alte doua itinerare: unul dinspre comuna Arieseni, marcat cu triunghi rosu, in lungime de 10 km, care traverseaza Valea Garda Seaca, si altul dinspre Padis, marcat cu banda albastra, in lungime de 20 km, care trece pe la obarsia Vaii Izbucului si prin Poiana Calineasa, pentru a razbate in cele din urma in drumul turistic deja amintit ce vine de la Ursoaia. Cabana Scarisoara dispune de 27 locuri in camere cu paturi si de 50 locuri in priciuri, precum si de bufet, in imprejurimi exista terenuri potrivite pentru campare, dar sursele de apa sunt departe si seaca deseori in cursul verii. In viitorul apropiat, Ghetarul de la Scarisoara urmeaza sa fie supus unei amenajari complexe, incluzand modernizarea drumului de acces, construirea unei baze turistice moderne, introducerea in pestera a iluminatului electric si construirea unei cai de circulatie pietonala in subteran.

Date istorice. Se cunosc documente potrivit carora coborarea in Ghetarul de la Scarisoara era inlesnita inca de pe la mijlocul secolului XIX prin scari de lemn montate la intrare. Cam in aceeasi perioada, mai exact in 1863, apar primele informatii stiintifice, pe care le datoram lui A. Schmidl. In al treilea deceniu al secolului nostru, pestera face obiectul unor cercetari detaliate intreprinse de Emil Racovita, care ii va consacra singurul sau studiu monografic referitor la o cavitate subterana, publicat in 1927, si care va releva cu aceasta ocazie interesul stiintific deosebit al pesterii. Ca urmare, in 1948, o expeditie de mare anvergura pentru acele vremuri, la care iau parte M. Pop, M. Serban, R. Givulescu si D. Coman, se incheie cu explorarea in premiera a zonelor profunde ale pesterii si cu prima cartare completa a acesteia, in intervalul 1963- 1968, Ghetarul de la Scarisoara se transforma in teatrul celor mai complexe cercetari intreprinse pana atunci in pesterile Romaniei, cercetari organizate de Sectia din Cluj a Institutului de speologie "E. Racovita" si soldate cu descifrarea proceselor fizice si climatice care concura la formarea si conservarea ghetii de caverna, in sfarsit, in anul 1965, T. Rusu, Gh. Racovita si V. Craciun realizeaza ridicarea topografica de precizie a intregii cavitati, reconstituind apoi pe aceasta baza geneza ei in contextul sistemului carstic din care face parte.

Descriere. Intrarea in Ghetarul de la Scarisoara se face prin intermediul unui impresionant aven, a carei gura, cu un diametru de pana la 60 m, se deschide in inima padurii care imbraca Creasta Parjolii. O poteca ingusta sapata in stanca si cateva scari metalice ancorate in pereti inlesnesc coborarea celor 48 m cat masoara adancimea avenului. Pe fundul lui se pastreaza in tot timpul anului un strat gros de zapada - primul semn al lumii inghetate adapostita in adancuri. Aici se afla - sub forma unui impresionant portal masurand 24 m in inaltime si 17 m in latime - si intrarea propriu-zisa in pestera.

Topografia Ghetarului de la Scarisoara este relativ simpla, deoarece pestera reprezinta in fapt un cavernament unic, cu o dezvoltare totala de 700 m. Aproximativ in mijlocul acestui cavernament se afla un imens bloc de gheata, al carui volum se ridica la 75 000 mc si care dainuie in pestera de peste 4 000 de ani. Fata superioara a blocului, constituind o surprinzatoare suprafata orizontala ce insumeaza 3 000 mp, formeaza planseul primei incaperi subterane, denumita Sala Mare. In latura opusa intrarii, acest planseu se frange intr-un tobogan abrupt de gheata, care da acces intr-o a doua sala, denumita extrem de sugestiv Biserica, intr-adevar, aici apar primele formatiuni stalagmitice de gheata, intruchipate in coloane masive ale caror capete maciucate sclipesc uneori sub razele de lumina reflectate de zapada din fundul avenului, aidoma unor gigantice lumanari aprinse. Biserica incheie zona turistica clasica din interiorul pesterii, restul cavernamentului functionand pana in prezent ca rezervatie stiintifica, cu doua sectoare distincte, in latura din dreapta intrarii se afla Rezervatia Mica, care se desfasoara la picioarele unui perete vertical de gheata, inalt de 15 m. In latura din stanga se afla Rezervatia Mare, spre care coboara un perete alcatuit tot din gheata, dar de data aceasta inclinat, lung de 20 m si prelungit cu o galerie puternic descendenta, pe a carei podea blocuri masive de calcar, trunchiuri de copaci cazute de la suprafata si nenumarati bolovani se amesteca cu limbi prelungi de gheata. Este Galeria Maxim Pop, care ne reaminteste prin numele ei de initiatorul expeditiei din 1948, cand aceste locuri au fost calcate pentru prima oara de picior omenesc. In amandoua rezervatiile, la o anumita distanta de blocul de gheata din centrul pesterii, reapar stalagmitele de gheata, dintre care unele au o existenta permanenta iar altele - cele mai indepartate - se topesc in intregime in cursul verii dar se refac in forme mai mult sau mai putin asemanatoare in lunile de iarna. Dincolo de aceste campuri de coloane inghetate, faciesul pesterii devine cu totul altul, locul ghetii fiind luat de concretiuni calcitice, de o mare diversitate si frumusete. Aceste concretiuni abunda mai ales in Galeria Coman - o prelungire ingustata a Rezervatiei Mari - care coboara in panta accentuata pana la adancimea maxima de 105 m a pesterii, apropiindu-se in acelasi timp la numai cativa metri de cea de a doua perla a sistemului carstic Scarisoara - pestera Pojarul Politei. De fapt, intre cele doua cavitati a existat candva, inainte de inceputul formarii blocului de gheata, o comunicare naturala, a carei astupare prin daramaturi concretionate a reprezentat o conditie obligatorie pentru declansarea depunerilor de gheata subterana. Nasterea uriasiudui bloc de gheata si mentinerea lui in conditiile unui climat exterior care este departe de a putea fi socotit drept "glaciar" sunt rezultatul unor mecanisme in aparenta foarte simple, dar in realitate extrem de complexe. Considerata in ansamblul sau, pestera se prezinta sub forma unui gol descendent, inchis in partea sa inferioara in fund de sac. Acest gol functioneaza ca o capcana pentru aerul rece, care "cade" in pestera in timpul iernii, cand atmosfera de la suprafata are o temperatura mai scazuta si, de aceea, o densitate mai mare decat atmosfera subterana, in cursul verii, cand raportul temperaturilor si densitatilor se inverseaza, aerul mai cald si mai usor de la exterior nu mai poate patrunde in adancul pesterii, in acest fel, aerul rece s-a acumulat an de an sub pamant, ducand in cele din urma la constituirea unui microclimat glaciar, in care formatiunile de gheata s-au putut dezvolta pana la dimensiunile lor de astazi. Elementele intime ale acestui proces general - elemente care privesc pe de o parte legatura dintre morfodinamica ghetii de caverna si conditiile fizice ale atmosferei subterane iar pe de alta parte dependenta acestor conditii de fluctuatiile climatice de la exterior - formeaza un sistem complicat de interrelatii greu de descifrat. Ne marginim de aceea sa semnalam doar faptul ca blocul de gheata are o structura stratificata, vizibila in lungul marii faleze care flancheaza Rezervatia Mica. Cum aceasta structura conserva toate modificarile de ordin climatic contemporane existentei ghetii in pestera, ea constituie o informatie paleoclimatica cu totul inedita si confera Ghetarului de la Scarisoara o valoare stiintifica de exceptie.

Conditii de vizitare. Sectorul turistic al pesterii, cuprinzand in momentul de fata avenul, Sala Mare si Biserica, este dotat cu amenajari (scari metalice in aven si podete de lemn in Sala Mare) care fac inutil un echipament special. Se recomanda insa folosirea unei imbracaminti calduroase, deoarece temperatura maxima din Sala Mare este de numai -0,5C. Ghetarul de la Scarisoara este prima pestera din tara noastra declarata monument al naturii, bucurandu-se de acest statut inca din aniul 1938. Ca urmare, accesul in pestera nu este permis decat sub conducerea ghizilor oficiali, in limitele programului zilnic de vizitare (intre orele 9 si 17). Tariful biletelor de intrare este de 2-5 lei, diferentiat pe categoria de turisti (grupuri organizate sau turisti individuali).

Deoarece toate formatiunile de gheata intra vara intr-un proces de topire partiala, care afecteaza valoarea estetica a cadrului subteran, se recomanda ca vizitarea pesterii sa se faca in ultimele luni de iarna, cand aceste formatiuni ajung la dezvoltarea lor maxima si confera pesterii o frumusete intr-adevar neobisnuita.

Bibliografie. R. Jeannel si E. Racovita (1929), M. Serban, I. Viehmann si D. Coman (1961), L Viehmann, Gh. Racovita si M. Serban (1968), M. Bleahu .si S. Bordea (1967, 1974), M. Bleahu si col. (1976), L. Valenas si col. (1977).

** POARTA LUI IOANEL

( 27) Poarta lui Ioana (cartare I, Viehmann si Gh. Racovita, 1964).

Localizare si cai de acces. Poarta lui Ioanel (numita frecvent in dialectul local Poarta Ioanelii) se inscrie printre nenumaratele forme carstice care impanzesc vcrsantii calcarosi ai Vaii Ordancusa. Ea se deschide la 1,5 km de confluenta acesteia cu Garda Seaca, in versantul drept geografic al vaii, la o altitudine de 810 m. Prezenta sa este tradata de treptele succesive ale unei cascade de travertin, peste care se despleteste in suvoaie paraul subteran ce razbate la zi prin deschiderea pesterii. Pentru a se ajunge aici se urmeaza drumul carosabil care porneste din comuna Garda, adica principala cale de acces spre Ghetarul de la Scarisoara, in dreptul cascadei de travertin se traverseaza valea Ordancusei pe o punte ingusta de beton, in marginea careia un jgheab capteaza parte din apa ce iese din pestera. O poteca urca apoi pieptis pe malurile paraului, ajungand dupa vreo 100 m in fundal unui amfiteatru stancos, unde se deschide intrarea in pestera.

Date istorice. Semnalata pentru prima data de J. Vass in 1857, mentionata de E. A. Bielz in 1884, cercetata sub raport biospeologic de Emil Racovita si colaboratorii sai in 1921, pestera este cartata in intregime abia in 1964, de I. Viehmann si Gh. Racovita.

Descriere. Numele de "Poarta" dat acestei pesteri de oamenii locului isi are fara indoiala obarsia in aspectul monumental al deschiderii sale, a carei ogiva se inalta la peste 15 m. Impresionanta prin dimensiunile si prin perfectiunea arcuirii sale, aceasta deschidere constituie de altfel si elementul cel mai spectacular al pesterii, deoarece restul cavitatii se compune dintr-o galerie modesta, de 130 m lungime, cu doua coturi succesive pe stanga. Ea este lipsita practic de concretiuni, cu exceptia unei scurgeri stalagmitice care trebuie escaladata pe o inaltime de 6 m si a unor fragmente de planseu stalagmitic suspendat care apar catre capatul pesterii. Tot aici se afla pe podea o excavatie circulara, un fel de palnie de 5 m diametru, care se umple cu apa in rastimpurile mai ploioase. De altfel, cursul subteran de apa are un traseu capricios, aparand, in functie de debit, fie sub peretele din dreapta, la nivelul primului cot al galeriei, fie sub peretele din stanga, la mica distanta inainte de portal. Se pare ca acest curs dreneaza aceleasi ape pe care le intalnim si in fundul Ghetarului de sub Zgurasti si a caror origine trebuie cautata in pierderile din bazinul superior al Ordancusei.

Conditii de vizitare. In afara mijloacelor individuale de iluminat, nu este necesar nici un echipament, pestera fiind extrem de usor accesibila mai ales pana la saritoarea pe care o formeaza scurgerea stalagmitica.

Bibliografie. R. Jeannel si E. Racovita (1929), M. Bleahu si S. Bordea (1967, 1974), M. Bleahu si col. (1976).

* GHETARUL DE SUB ZGURASTI

( 28) Ghetarul de sub Zgurasti (cartare L. Valenas si G Halasi, 1976-1978)

Localizare si cai de acces. Este situat cu foarte putin in aval de Poarta lui Ioanel dar cu 100 m mai sus fata de aceasta, aproximativ la jumatatea versantului abrupt al Vaii Ordancusei. Cand, urmand poteca marcata ,cu cruce rosie care urca din Valea Garda Seaca spre Cabana Scarisoara, se ajunge in creasta Dealului Mununa, pe dreapta se deschide o pitoreasca perspectiva asupra stancariilor care albesc in peretii inalti ai Cheilor Ordancusei. Panta acum domolita a dealului este presarata cu casutele razlete ale catunului Zgurasti, rasfirate in lungul unei vai largi care se frange in versantul Ordancusei, exact deasupra pesterii. Parasind deci marcajul principalei cai turistice de acces spre Ghetarul de la Scarisoara in dreptul acestei "hoance" si urmand firul ei, se ajunge fara prea multe dificultati la intrarea in pestera.

Date istorice. Cu toate ca localnicii au avut fara indoiala de mult timp cunostinta de existenta pesterii, prima ei semnalare in literatura speologica nu apare decat in 1929, cand R. Jeannel si E. Racovita publica descrierea si crochiul cavitatii. Explorarea mai detaliata si topografierea ei completa, in 1976, sunt rodul activitatii Cercului "Z" al speologilor amatori din Oradea.

Descriere. Denumirea de "ghetar" data acestei pesteri este departe de a avea aceeasi semnificatie ca in cazul Ghetarului de la Scarisoara, deoarece aici nu este vorba decat de un aven larg deschis la suprafata, pe fundul caruia zapada dainuie mai mult timp decit la exterior. Dimensiunile acestui aven sunt impresionante: gura sa circulara masoara 35-40 m iar pe panta de grohotis care se prelinge pe latura sudica o carare coboara pana la 30 m adancime. Aici, in peretele opus, se deschid doua arcade de piatra, prin care grohotisul se prelungeste pana la 50 m adancime. Arcada din stanga, ceva mai modesta, are cam 10 m latime si 3 m inaltime, dar cea din dreapta este cu adevarat maiestuoasa, avand bolta ridicata la 30 m si o largime la baza de peste 20 m. Aceste doua arcade converg intr-o sala care nu se abate cu nimic de la nota de grandios a intregului aven, masurand 65 m lungime, 40 m latime si 35 m inaltime. Podeaua marii salii formeaza fundul argilos al unui lac intins, in care apele nu se aduna decat in perioadele ploioase, dar in asemenea imprejurari nivelul lor poate ajunge uneori pana la 25 m inaltime. De cealalta parte a lacului se desfasoara o lunga contrapanta de grohotis, in varful careia apar gurile mai multor galerii greu accesibile si lipsite de interes turistic. Ramane demn de semnalat doar faptul ca una dintre ele, a carei intrare se afla in latura din dreapta a avenului, razibate la zi in versantul Ordancusei, constituind o a doua deschidere a cavitatii subterane. Este interesant de stiut, de asemenea, ca apa care se aduna in cuveta de pe planseul salii ajunge aici prin gura galeriilor din stanga, ceea ce inseamna ca pestera functioneaza ca un preaplin pentru un sistem hidrologic aflat la un nivel inferior, cel mai probabil tributar resurgentei de la Poarta lui Ioanel, intreaga retea subterana a Ghetarului de sub Zgurasti totaliza in 1976 o lungime de 775 m.

Conditii de vizitare. Coborarea pana in sala din fundul - avenului se poate face in cel mai obisnuit echipament de munte si fara surse proprii de lumina.

Bibliografie. R. Jeannel si E. Racovita (1929), M. Bleahu si col. (1976), L. Valenas si col. (1977)