CATEGORII DOCUMENTE |
Demografie | Ecologie mediu | Geologie | Hidrologie | Meteorologie |
Reliefosfera -
component al sistemului geografic
1. Definire si caracteristici. Reprezinta un invelis continuu, baza a mediului
geografic global (invelisul natural geografic) si care insumeaza tot ansamblul
formelor de relief ale Terrei in stransa lor unitate genetica, evolutiva,
functionala, de pozitie spatiala si temporala. Pentru aceasta geosfera, in
literatura se mai folosesc termenii de '' morfosfera'', ''geomorfosfera'',
''sfera reliefului'' etc. Are cateva caracteristici generale:
- reprezinta baza exosferelor terestre (atmosfera, hidrosfera, biosfera,
pedosfera, sociosfera) si ''plafonul'' scoartei Pamantului;
- se interfereaza cu acestea pe anumite grosimi, spatii in care se realizeaza
importante schimburi de substanta si energie si unde rezulta procese care
genereaza forme de relief de ordine diferite;
- energiile telurice concentrate in diferite sectoare din scoarta, astenosfera
si mai din adanc determina procese puternice in scoarta (mai ales la partea
superioara) care produc transformari in natura si structura rocilor, cutari si
deformari ale stratelor, fragmentarea scoartei in blocuri, cu dimensiuni
variabile, inaltari si coborari cu amplitudini diferite ale blocurilor etc.
Toate acestea modifica in timpi geologici, infatisarea reliefului creand in
timp indelungat (sute de milioane de ani) macroreliefuri tectonice, iar in timp
ceva mai scurt (mii de ani) microreliefuri specifice;
- in spatiul de la partea superioara a reliefului in care se realizeaza
interferenta cu aerul, apa, vietuitoarele etc. procesele care se produc sunt
mult mai variate de unde si multitudinea formelor de relief rezultate. Dar
acestea au dimensiuni mici incat pot fi considerate detalii pe macroformele
generate de tectonica; insemnata insa este actiunea generalizata a acestora
reflectata in nivelarea pe ansamblu a marilor sisteme muntoase si umplerea
depresiunilor create de tectonica. Deci, relieful Pamantului nu se rezuma doar
la suprafata exterioara, (cu multe denivelari) a scoartei, ci este un invelis
distinct diferentiat in procesul evolutiei planetei, cu grosimi diferite, care
inregistreaza o dinamica activa, continua dar variabila ca intensitate atat in
spatiu cat si in timp (fig. 3). Aceasta concluzie impune precizarea limitelor
sale.
- Limita exterioara corespunde cu suprafata superioara a scoartei (suprafata
mediului solid); ea creeaza conturul reliefului, partea vizibila care este
supusa celor mai intense actiuni de transformare de catre agentii morfogenetici
externi (tendinta generala de nivelare) si interni (creeaza denivelari) de unde
caracterul dinamic al ei. Gresit, unii geomorfologi si geografi reduc relieful
la nivelul acestei suprafete. Orice forma de relief si relieful pe ansamblu se
exprima prin volume, situatie care conduce spre stabilirea si a unei limite in
interiorul scoartei.
- Limita inferioara este diferit tratata in lucrarile de specialitate, in unele
este plasata la baza scoartei absolutizandu-se rolul proceselor telurice care
au loc la contactul cu astenosfera iar in altele este indicata la adancimi de
cateva sute de metri in scoarta avandu-se in vedere spatiul de interferenta cu
agentii externi.
Realitatea este insa diferita de la o regiune la alta. Singurul argument care
trebuie avut in vedere il reprezinta pozitia in adancul scoartei a centrelor
generatoare de relief. Se disting mai intai doua sectoare (rifturile si zonele
de subductie) a caror baza se afla la adancime mare, la contactul astenosferei
cu scoarta sau in imediata vecinatate; aici se concentreaza energie telurica ce
stimuleaza deplasarea placilor tectonice facilitand extinderea bazinelor
oceanice sau ingustarea depresiunilor tectonice de tip orogen insotita de
cutari si ridicarea unor sisteme de munti; de asemenea prin acumularea si
consolidarea materiei topite la exteriorul rifturilor rezulta dorsale de munti,
platouri si fose; in lungul zonelor de subductie iesirea materiei topite
conduce la dezvoltarea de aparate vulcanice submerse, dar care uneori formeaza
insule vulcanice.
intre aceste pozitii extreme (rifturi si zone de subductie) se desfasoara
placile tectonice cu alcatuire extrem de variabila. Sunt placi formate dominant
din materie bazaltica (ex. placa bazaltica) si opus lor cele in care aceasta
aflata la interior este egala sau subordonata celei granitice si sedimentare
(ex. placile africana,
- regiunile cu orogen inca activ la care impulsul tectonic este dat din adancul
scoartei;
- regiunile cu nuclee cristaline vechi rigide acoperite sau nu de formatiuni
sedimentare noi si unde se resimt influente tectonice din regiunile active
provocand ridicari sau coborari lente. Deci, intre rifturi si zonele de
subductie baza reliefosferei este reprezentata de o suprafata neregulata cu
sectoare in care se afla mai coborata si sectoare in care este aproape de
suprafata scoartei. Ca urmare, grosimea reliefosferei variaza de la o regiune
la alta, fiind de cativa zeci de kilometri in dreptul rifturilor si zonelor de
subductie, la cativa kilometri in ariile de orogen activ si mai multe sute de
metri in regiunile de platforma.
in acest spatiu, incadrat de cele doua limite, materia este dominant in stare
solida, exceptie facand vetrele magmatice si fracturile prin care topitura
ascede la suprafata scoartei. Asupra acestui spatiu se exercita actiunile
fortelor telurice si a celor externe. Ele se interfereaza diferit de unde si
rezultanta concretizata in forme de relief cu anumite dimensiuni si configuratii.
in bazinele oceanice fortele endogene precumpanesc, apa patrunzand in scoarta
pe adancimi foarte mici si ca urmare, rolul ei in dezvoltarea unor procese este
redus. in zonele continentale situatiile sunt mult mai complexe. Pana la o
adancime de mai multi metri (diferit de la o zona climatica la alta) se simt
variatiile de umiditate, temperatura, se inregistreaza procese de alunecare,
torentialitate etc. La adancimi mai mari patrund si circula apele subterane
facilitand indeosebi in regiunile cu roci carstificabile crearea prin dizolvare
si precipitare a unor forme carstice.
Toate acestea impun, indiferent de rolul factorului tectonic, delimitarea la
exteriorul reliefosferei a unei fasii in care rolul agentilor externi este
dominant, ei impunand o morfologie extrem de variata. Sub aceasta urmeaza masa
principala a reliefosferei in care tectonica desi actioneaza lent are in timp
geologic efecte importante, creand structuri specifice. Limita dintre cele doua
parti ale reliefosferei nu este fixa intrucat pe masura erodarii reliefurilor
pozitive pozitia coboara dupa cum prin umplerea bazinelor depresionare (in timp
geologic) ea se va ridica lent.
Alcatuirea morfologica a reliefosferei.
indelungata evolutie a Pamantului a condus la individualizarea in reliefosfera
a unui complex de forme de relief cu dimensiuni, geneza, evolutie distincte
care se gasesc pe de o parte in dependenta de cele doua categorii de factori
generatori, iar pe de alta de legaturile dintre ele care au caracter regional
sau local. Acestea le asigura o anumita pozitie ierarhica in reliefosfera atat
sub raport spatial cat si temporal. Cele mai mari forme de relief terestru sunt
continentele si bazinele oceanice (fig.12), iar in cadrul lor mai multe trepte
majore. Comun le este geneza impusa de agentii interni (indeosebi circulatia
materiei topite ce determina dinamica placilor si miscarile orogenetice
dependente de acestea), desfasurarea pe suprafete foarte mari, o structura
specifica impusa de tectonica. De aici si numele gruparii acestora in reliefuri
tectono-structurale si chiar diferentierea unei ramuri stiintifice.
Geomorfologie tectono-structurala care le analizeaza, ierarhizeaza si
stablileste, ipotetic, conceptii privitoare la geneza si evolutia lor.
1. Forme de relief tectono-structural de ordinul I.
Continentele sunt cele mai mari forme de relief pozitiv care sunt inconjurate
total (
Varietatea structurala se reflecta intr-o diversitate de forme de relief de
rang inferior. Prima grupare, rezultata in buna masura a actiunii proceselor
tectonice este alcatuita din munti, dealuri, podisuri, campii.
Bazinele oceanice si maritime reprezinta 71% din suprafata Pamantului.
Constituie cele mai intinse forme de relief negativ, care sunt umplute de apa;
dominant in alcatuire exista scoarta oceanica bazaltica si doar pe margini, la
contactul cu continentele (de la 0 m spre -3000 m) apare scoarta granitica;
rocile sedimentare desi sunt prezente indiferent de adancime sunt discontinui
si au grosime redusa. Desi au vechime de sute de milioane de ani, ele
reprezinta in intregime regiuni labile ale scoartei in care formele de relief
de ordin inferior create dominant de manifestari generale sau locale ale
proceselor tectonice sunt limitate ca tipuri. (fig.12)
Geneza continentelor si bazinelor oceanice. Pana la inceputul sec.XX s-au emis
teorii prin care s-a incercat explicarea formei si pozitiei continentelor
actuale ca rezultat al actiunii factorilor interni dar si a unora de ordin
planetar (miscarea de rotatie mai rapida a Pamantului la inceputul evolutiei
planetei, desprinderea Lunei din spatiul actual al Oceanului Planetar,
miscarile izostatice etc.). Mai convingatoare prin argumente si tratarea
generalizata la nivelul intregului Glob a fost teoria lui A. Wegener. Ea pleca
de la continentul unic (Pangaea) care s-a fragmentat in mai multe blocuri dupa
desprinderea unei mase terestre ce-a dat Luna. in locul lui s-a format
Pacificul. Blocurile s-au deplasat treptat sub impulsul miscarii de rotatie
terestre spre pozitiile actuale. Se invocau - posibilitatea imbucarii
continentelor (vezi Africa de vest intre Americi), elementele comune de fauna
(pe continentele sudice) si unele depozite glaciare paleozoice prezente pe
continentele sudice etc.
in prezent la baza explicatiilor sta teoria placilor tectonice care se sprijina
si pe unele elemente identificate partial de tectonicienii secolului XIX, dar
mai ales pe progresele din ultimele decenii din sec. XX in cunoasterea
scoartei.
Evolutia oceanelor si continentelor Pamantului.
Datele geologice existente permit in baza tectonicei globale relevarea catorva
idei generale privind geneza si evolutia celor doua categorii mari de forme de
relief. Situatiile sunt mai elocvente pentru mezozoic si neozoic si ipotetice
pentru erele anterioare.
O evolutie prin prisma acestei teorii nu poate fi conceputa decat din a doua
parte a precambrianului din momentul in care s-a realizat o scoarta solida cu
denivelari, iar temperaturile mai joase la nivelul ei permiteau retinerea apei
din precipitatii in depresiuni; in interiorul Pamantului prin structurarea
materiei in nucleu si invelisuri s-a ajuns la diferentierea astenosferei in
care curentii de convectie s-au divizat in mai multe circuite regionale cu
ramuri ascendente si descendente. Scoarta fiind subtire, era usor de fragmentat
si ca urmare blocurile rezultate erau numeroase. Pe de alta parte lipsa
vegetatiei favoriza o mult mai rapida erodare de catre agentii externi a
muntilor care rezultau din coliziunea blocurilor, eruptii vulcanice, iar
materialele umpleau depresiunile limitrofe. Astfel, pana la finele
precambrianului, deplasarea blocurilor si comprimarea sedimentelor din
depresiunile dintre ele s-a situat pe primul plan al evolutiei, blocurilor
continentale intregindu-se treptat in urma a numeroase orogeneze. Dar, erodarea
reliefului blocurilor paralel cu migrarea ariilor cu intensa mobilitate
tectonica spre alte depresiuni tectonice, a facilitat transformarea lor in zone
rigide (scuturi continentale).
incepand cu paleozoicul (fig. 13) scoarta a devenit tot mai groasa pe masura
solidificarii bazei sale, la scara globala, se mentine evolutia prin dinamica
placilor, dar ariile de orogen capata caracter regional fiind dependente de
miscarea, ciocnirea placilor. Miscarile orogenetice din paleozoic (mai ales
cele hercinice) vor realiza sisteme de munti care vor lega majoritatea
blocurilor intr-un continent extins (Pangaea) inconjurat de Oceanul planetar
(Panthalasa). Din mezozoic incepe un proces invers, fragmentarea continentului
prin dezvoltarea unor mari sisteme de rifturi (Pacific, Atlantic, Indian) si de
deplasare a blocurilor continentale rezultate pe mai multe directii (Americile
spre vest, Eurasia spre est, Africa catre nord,
Evolutia va continua inca multe sute poate mii de milioane de ani prin dinamica
placilor dar pe masura cresterii in grosime a scoartei, aceasta va deveni mult
mai rigida. Ca urmare, posibilitatile fragmentarii ei de catre curentii de
convectie vor deveni tot mai mici, rifturile ajung sa fie nonfunctionale ceea
ce va atrage dupa sine stingerea treptata a proceselor din ariile de subductie
si depresiunile de tip orogen. Pe masura erodarii marilor sisteme muntoase
relieful continental va deveni tot mai aplatisat iar unele bazine marine se vor
umple cu sedimente. Vor continua ridicarile sau coborarile continentale pe
masura incarcarii sau descarcarii lor cu materialele erodate sau cu mase de
gheata. Deci, in aceasta etapa tarzie de evolutie tectonica activa se va rezuma
mai ales la miscari epirogenetice ce au la baza izostazia.
Forme de relief tectono-structurale de ordinul II.
- in spatiul continental sunt muntii, podisurile, dealurile si campiile care se
inscriu intr-un interval de inaltime cuprins intre 8848 m si 0 m, constituind
trepte de relief distincte nu numai ca pozitie ci si ca geneza, evolutie.
- Muntii sunt forme de relief care depasesc de regula 1000 m inaltime, ceea ce
reprezinta cca 30% din suprafata uscatului; se adauga insa si masive si culmi
montane aflate la altitudini mai mici, ceea ce face ca spatiul atribuit acestui
tip de relief sa se apropie de 40%. Predominant muntii sunt grupati in lanturi
care se inscriu in foste depresiuni de orogen din lungul zonelor de subductie
importante; ele ating lungimi de mii de kilometri (Cordilierii 8000 km, Anzii
7000 km, Himalaya 2400 km, Carpatii 1300 km, Alpii 1200 km etc.), au alcatuire
geologica variata, vai adanci cu energie de peste 500 m, care separa creste si
culmi cu versanti cu panta mare. Au vechime diferita - cei mai vechi sunt din
paleozoic fiind formati dominant din roci cristaline si magmatice iar cei mai
noi, din mezozoic si neozoic, au inaltimile cele mai mari si o alcatuire din
roci sedimentare, eruptive, cristaline puternic cutate. O categorie aparte o
reprezinta masivele muntoase, care sunt parti din munti vechi si foarte vechi
(paleozoic). Acestia au fost nivelati de catre agentii externi pana la stadiul
de peneplena apoi au fost fragmentati tectonic in numeroase blocuri, unele
fiind ridicate chiar la peste 1000 m.
- Dealurile constituie un tip de relief destul de fragmentat in suprafata,
alcatuind un ansamblu de culmi rotunjite suportate de vai cu o energie care se
mentine la 150-300 m; ca treapta hipsometrica se desfasoara intre 300 si 1000
m; au alcatuire geologica dominant din roci sedimentare si o structura variata
(mai ales usor cutata, monoclinala).
- Campiile sunt forme de relief netede aflate la altitudini de 0-300 m. Sunt
slab fragmentate fiind alcatuite din campuri extinse si netede separate de vai
cu o energie de relief sub 100 m. Dominant au rezultat prin procese de
acumulare. Sunt insa si regiuni in care campiile marcheaza finalul unei
nivelari de sute de milioane de ani (campii de eroziune de tip peneplena sau
pediplena).
- Podisurile reprezinta un tip de relief aparte. Le sunt caracteristice:
interfluviile plate care au o intindere mare si o fragmentare mai mica; o
structura geologica tabulara sau monoclinala de unde trasaturi specifice in
fizionomie; pozitie altimetrica variata (pot fi in spatiul campiilor,
dealurilor si chiar a muntilor foarte inalti) care le impune anumite
caracteristici ale componentelor fizico geografice similare treptei de relief
in care se desfasoara (ex. - Dobrogea de Sud are caracteristicile geografice
ale unei campii, Podisul Sucevei a unei regiuni de dealuri, Podisul Sucevei a
unei regiuni de dealuri, Podisul Tibet al unor munti la peste 5 000 m) .
Dealurile, podisurile si campiile constituie cca 60-70% din suprafata
uscatului.
- in spatiul bazinelor oceanice exista trei trepte de relief cu dezvoltare
relativ concentrica. Spre deosebire de cele de pe continente acestea au o
alcatuire si structura geologica mult mai omogena dar si forme de relief de
rang inferior reduse ca numar (fig. 14).
- Platforma continentala (self, prispa) se afla la exteriorul bazinelor
oceanice la contactul cu continentele; prin alcatuire si evolutie provin
dominant din spatiul continental jos care a fost acoperit prin transgresiune
postglaciara de catre apele oceanice. Se intinde pana la adancimi de -200, -300
m, are latimi variabile (lipseste sau este foarte ingusta in dreptul tarmurilor
tectonice inalte) si este foarte extinsa in regiunile unde apele au acoperit
campii (nord-vestul Marii Negre), are o pondere de cca 10 % din suprafata
terestra.
- Taluzul (povarnisul, abruptul) continental prin pozitie (intre -200 m si
-3000 m), alcatuire, panta generala, evolutie face trecerea de la domeniul
continental la cel oceanic propriu-zis; reprezinta 23% din suprafata terestra
avand o desfasurare continua dar cu caracteristici morfometrice deosebite.
- Regiunea abisala a oceanelor se intinde pe cca 37% din suprafata terestra
fiind in intregime rezultatul evolutiei tectonicii globale care se reflecta si
in morfologia de amanunt. in cadrul ei se disting doua categorii de tipuri de
relief. Prima este reprezentata de platourile submarine (la -3000, -4000 m) si
de campiile abisale (la sub -4000 m). Ele sunt alcatuite din suprafete intinse
relativ netede dominate de vulcani izolati sau grupati in lungul fracturilor
profunde. in cea de a doua grupa intra pe de o parte muntii submarini (la unii,
varfurile sunt emerse) din dorsalele dezvoltate de-o parte si de alta
rifturilor sau din lungul faliilor de transformare, iar pe de alta parte
sectoarele cele mai adanci realizate tectonic in scoarta oceanica (fosele sau
gropile abisale).
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 6227
Importanta:
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved