Ecosisteme terestre. Ecosisteme de altitudine (grohotis, stincarie, pasunea alpina). Caracteristici biologice-ecologice si comportamentale ale speciilor (exemplificati).

Ecosisteme terestre. Ecosisteme de altitudine (grohotis, stincarie, pasunea alpina). Caracteristici biologice-ecologice si comportamentale ale speciilor (exemplificati).

Acest capitol se refera la acele ecosisteme care sunt diferite de padure dar care au ca specific cenoze in general de altitudine. In unele cazuri, formatiuni ca grohotisul si stancaria sunt considerate ecosisteme distincte. Pentru a defini muntele si particularitatile sale ca ecosistem trebuie tinut cont de altitudine, de pante, de diversitatea formelor de climat, toate acestea influentand vegetatia si implicit fauna asociata acesteia. Chiar daca se mentioneaza ecosistemul padure ca fiind parte componenta a unui munte se va insista doar pe acele aspecte ale biotei care caracterizeaza celelalte nivele (formatiuni alpine, grohotis, stancarie, pasuni alpine si subalpine, zone acoperite cu gheata sau zapada).

La nivelul muntelui se disting formatiuni ecosistemice "plisate" (Muntii Mexicului, Muntii Jura, Atlasul Saharian), formatiuni masive (Masivul Central din Franta, muntii Thian-san din Asia, muntii din Madagascar, muntii din Nevada etc), formatiuni vulcanice (muntii Etiopiei, munti Popocatepetl din Mexic, muntii Cantal din Franta etc).

Ecosistemele de altitudine ale acestor munti au o fizionomie specifica iar locatia lor pe diferite continente, le confera un anumit aspect si al faunei si vegetatiei.

In functie de inaltimea formatiunilor ecosistemice muntoase se modifica progresiv presiunea atmosferica si continutul in oxigen fapt care influenteaza conditiile climatice locale si implicit compozitia biotei.

In ecosistemele de altitudine temperatura are legitatile sale. Cu cresterea altitudinii se amplifica frigul astfel ca la altitudini mari se instaleaza gerul iar solul este inghetat. Fenomenul are repercursiuni asupra biotei. De exemplu, plantele alpine transpiora ziua dar noaptea nu por recupera apapierduta din solul inghetat. Sufera de desicatie si astfel vegetatia alpina (de altitudine) are fizionomia celei din regiunile aride. Reactia la frig difera. Unele specii din aceste regiuni devin mai sensibile la frigul din noptile de vara decat la frigul din iarna. Unele animale depasesc acest inconvenient prin hibernare pe durata variabila (ex. marmota).

In ceea ce priveste ecosistemele de altitudine (in special cele din etajul subalpin, alpin si nival), speciile, atat vegetale cat si animale, prezinta o serie de particularitati adaptative caracteristice.

Conditiile de viata austere de aici, unde domina temperaturile scazute au indus in timp modalitati de adaptare tipice. Plantele sunt caracterizate de adaptari morfo-functionale (talie mica, frunze transformate sau acoperite cu cuticula groasa ori ceara sau perisori etc), fenomene specifice si faunei (talie mica, invelis rezistent, organe terminale mici etc). Iata cateva exemple. "Puricele" de gheata - Isotoma saltans (Collembola) este adaptat la temperaturi cuprinse pe intervalul -5+5^oC. Pseudanurophus sp. (Collembola) se reproduce normal la temperaturi scazute iar in stare de latenta intra doar la temperaturi in jur de -13^oC. Larvele mustelor de gheata traiesc in torentele reci de la altitudini mari sau in zone foarte reci. La fel sunt specii de fluturi, coleoptere (Nebries sp., Trechus sp.), acarieni, dermaptere, miriapode. Un caz extrem de interesant este cel al speciei Grilloblatta campodeiformis (ord. Notoptera; cuprinde doar 3 specii), din muntii stancosi canadieni. Specia nu suporta temperaturi mai mari de +16^oC, in schimb, la frig, rezista pana la temperaturi de -10^oC. Daca larvele acestei insecte sunt expuse direct la razele soarelui, mor aproape imediat.

Vantul la altitudine are o frecventa si o intensitate mai mari decat la altitudini scazute. Poate influenta habitusul arborilor, influenteaza inaltimea vegetatiei, asigura dispersia semintelor si fructelor, determina uscaciunea aerului, determina formarea troienelor de zapada etc.

Precipitatiile la nivelul ecosistemelor de altitudine sunt in functie de tipul apei si de sezon. In functie de sezon variaza si nebulozitatea corelat cu altitudinea iar drepot rezultat, sezonier, etajele vor avea parte de un aport diferit de umiditate. La nivelul solului, umiditatea este asociata cu expozitia versantului muntelui, fapt care poate determina si o fizionomie diferita a vegetatiei (Fig. 7-46).

In functie de versant exista diferente si in ceea ce priveste altitudinea de extindere a etajelor (Fig. 7-47).

Fig. 7-47. Variatia altitudinii etajelor de vegetatie in munti in functie de expozitia versantilor (dupa Faurie et al. 1998).

Vegetatia. Aceasta variaza calitativ si cantitativ in functie de altitudine. In aceste conditii delimitarea si numarul etajelor se asociaza cu inaltimea muntilor si locatia acestuia. In Alpii francezi sunt edificatoare 5 etaje (Fig. 7-47), in Alpii elvetieni 6 etaje (colinar, montan=al padurilor, subalpin, de tranzitie, alpin, nival), muntii de la ecuator 4 etaje (savana, etaj bambus, etaj alpin, etaj subalpin), munti din Africa (ex. Kenya), 7 etaje (savana, padurea, zona bambusului, tufaris arborescent, zona stepica, etaj subalpin, etaj afro-alpin).