Impactul activitatilor umane asupra peisajului ariilor protejate

Impactul activitatilor umane asupra peisajului ariilor protejate

CONTINUTUL TEMEI

1. Activitati umane cu impact asupra ariilor protejate

2. Consecintele utilizarii turistice a ariilor protejate   

Studiu de caz: parcurile nationale

OBIECTIVE

1. Identificarea vectorilor de impact al activitatilor umane asupra componentelor naturale si cultural-istorice din perimetrul si proximitatile ariilor protejate

2. Evidentierea tipologiei utilizarilor turistice si a impactelor produse de acestea asupra peisajului ariilor protejate

1. Activitati umane cu impact asupra ariilor protejate

2. Silvicultura. In intreaga Europa, doar fragmente izolate din adevaratele paduri naturale supravietuiesc, majoritatea fiind localizate in Europa de Nord si Europa de Sud-Est. Aproape toate padurile au fost modificate prin interventia umana in cursul a sute sau chiar mii de ani. Asemenea alterari pot reduce sau creste biodiversitatea, dar intotdeauna schimba structura padurii.
Acolo unde exista paduri virgine, ele ar trebui conservate urgent, in marea majoritate prin arii protejate. Oricum, in general conservarea padurilor in Europa se refera mai mult la asigurarea faptului ca administrarea tuturor padurilor este durabila si mai putin la conservarea padurilor originale. Padurile naturale si seminaturale continua sa fie transformate in forme mai intensive de paduri (cu arbori mai tineri, mai putine specii, mai putina biomasa si o fragmentare mai mare a padurii).
Ca activitate agricola, pasunatul poate devasta padurile; de asemenea, poluarea aerului nu respecta nici o granita; chiar si ca fenomen declansat in mod natural, focul poate deveni devastator in padurile modificate, in special daca este urmat de pasunat intensiv.
Politicile nationale pentru o silvicultura durabila cer:
-stabilirea unei paduri permanente garantate legal;
-pregatirea in ecologie silvica si in management;
- standarde pentru taieri anuale permise, cicluri de taiere, tehnici de recoltare si infrastructura, metode de salvare a mediului;
- controlul tuturor aspectelor recoltarii si tratamentului padurii pentru protectia mediului;
- politici economice si financiare care nu cer mai mult de la paduri decat poate fi sustinut;
- politici de folosinta multipla, pentru a fi siguri ca societatea primeste intregul beneficiu (cherestea, locuri de munca, servicii ecologice, recreere etc.) de la toate padurile;
- politici ecologice care protejeaza serviciile ecologice, diversitatea biologica si baza de resurse pentru toti cei care folosesc padurile;
-standarde pentru compozitia speciilor care favorizeaza arborii nativi;
-monitorizarea efectiva a tuturor celor de mai sus.
          (Adaptat dupa "Caring for the Earth'-1991)
Operatorii silvici comerciali - de stat si privati - ar trebui sa permita unei parti a proprietatii lor sa evolueze natural, fara taieri sau plantari (de ex. luminisuri cu arbori batrani de-a lungul cursurilor de apa si pe marginea drumurilor; in cateva cazuri, managementul de conservare activ poate fi necesar, de exemplu reducerea numarului cerbilor in numeroase regiuni din Europa). Aceste abordari ar trebui sa constituie o parte a managementului care cauta sa mareasca valoarea intregii paduri pentru mediul inconjurator. In ariile protejate din categoriile I-III, nu ar trebui sa existe nici o operatiune silvica. Exploatarea cherestelei ar trebui permisa doar in categoria a IV-a, daca aceasta slujeste obiectivelor de conservare. Padurile din categoria a V-a ar trebui administrate astfel incat sa se mentina sau sa se mareasca valoarea lor de conservare.

3. Turismul, ca activitate economica, poate cauza pagube mari ariilor protejate, in special daca nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce si mari beneficii. Presiunile din partea turismului cresc rapid. Presiunile asupra locurilor turistice mai cunoscute cresc, astfel incat ariile naturale valoroase devin din ce in ce mai mult locuri pentru turismul de lunga durata, vizite de o zi si chiar sport. In cateva arii protejate exista pur si simplu atat de multi vizitatori in anumite parti, sau la anumite momente, incat natura - si calitatea experientei vizitatorilor - sufera;in altele, vizitatorii pot patrunde in cele mai indepartate zone. Facilitatile turistice intra deseori in conflict cu telurile de conservare si strica peisajele naturale; presiunile pentru dezvoltarea unor asemenea facilitati sunt deosebit de puternice in fostul bloc al tarilor est-europene, in timp ce, in unele arii protejate, turismul pur si simplu nu are loc.
Dar, daca este planificat si administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forta foarte pozitiva, aducand beneficii atat ariilor protejate cat si comunitatilor locale. Turismul va fi binevenit in perimetrul sau in proximitatea ariilor protejate, daca respecta caracterul special al ariei, astfel incat, pagubele si poluarea sa fie minime. Principalele forme de turism agreat in cadrul ariilor protejate sunt:

- turismul bazat pe aprecierea naturii

- turismul cultural si educational

- activitatea turistica a grupurilor mici, linistite

- ecoturismul, in general

Turismul poate ajuta la justificarea infiintarii ariilor protejate in regiunile marginale, si poate duce la o inviorare a comunitatilor locale din punct de vedere economic si al culturilor traditionale.
Tehnicile de administrare a vizitatorilor in medii sensibile nu sunt in general bine cunoscute. Desi ele costa deseori timp si bani, venitul pe care il genereaza poate ajuta la acoperirea costurilor. De asemenea, dezvoltarea ecoturismului poate fi legata de industria manufacturiera si de locurile de munca alternative la ferme, pentru a produce elementele necesare unei economii rurale durabile.
Din ce in ce mai multi tur operatori devin constienti de faptul ca un mediu sanatos si atragator este esential pentru supravietuirea pe termen lung a comertului lor. Acest lucru este recunoscut in liniile directoare pentru turism adoptate in 1982 de World Travel and Tourism Council (WTTC). In prezent, unele companii turistice europene incearca     sa actioneze in moduri durabile si sa lucreze cu organismele de conservare, pentru a investi in conservare; de asemenea, tot mai multi turisti cauta vacante care nu pagubesc mediul inconjurator si nu ofenseaza cultura locala.
Federatia Europeana a Parcurilor Nationale si Naturale (FNNPE) a trecut recent in revista turismul in si in jurul ariilor protejate si a concluzionat ca turismul si conservarea pot fi deseori compatibile, reciproc avantajoase, dar numai daca este practicat intr-un mod durabil, in ariile potrivite (raportul FNNPE, Loving them to Death - turismul durabil in parcurile nationale si naturale din Europa, 1993).
Guvernele nationale ar trebui sa implice administratorii ariilor protejate si industria turismului in dezvoltarea si implementarea planurilor pentru turismul durabil. Acestea ar trebui sa fie parte din strategiile nationale de dezvoltare durabila si ar trebui incluse in planurile individuale de management ale ariilor protejate.

Din punct de vedere al utilizarii turistice, masurile de care beneficiaza ariile protejate includ:
a) transformarea dezvoltarii existente nondurabile in forme mai durabile;
b) stabilirea standardelor durabile pentru noile dezvoltari, in special in mediile sensibile;
c) desemnarea unor zone pentru diferite grade de turism, bazate pe capacitatea portanta a ariilor protejate, incluzand sanctuare si zone linistite, ca si zone potrivite pentru diferite niveluri de folosinta turistica si de dezvoltare;
d) reducerea poluarii si descongestionarea traficului de vacanta;
e) evitarea turismului si a recrearii excesive in ariile protejate;
f) asigurarea ca din turism beneficiaza si comunitatile locale;
g) asigurarea de ajutoare si resurse pentru aplicarea din timp a planurilor;
h) pregatirea managerilor ariilor protejate in turismul durabil.

In acelasi timp, ar trebui sa se revizuiasca si, daca este nevoie, sa se imbunatateasca legislatia referitoare la turism, si in special:
a) sa se dea managerilor ariilor protejate puterea de a controla dezvoltarea turismului;
b) sa se ceara evaluarea completa din punct de vedere ecologic a propunerilor care privesc ariile protejate;
c) sa se conlucreze cu industria turismului, sa se ceara ca pagubele ecologice create de turismul din trecut sa fie reparate si sa se adopte tehnici manageriale pentru a face viitoarea utilizare durabila.

Schemele de pionierat in turismul durabil ar trebui sa se incurajeze, de exemplu prin:
a) imprumuturi, subventii sau taxe de concesiune pentru fermieri si comunitatile locale, pentru infiintarea de mici intreprinderi care sa foloseasca ariile protejate intr-un mod adecvat;
b) proiecte administrative, pentru a arata abordarea inovatoare a turismului, adecvate economiilor locale;
c) folosirea fondurilor PHARE si a celor nationale pentru turism, cu scopul de a incuraja turismul durabil in blocul tarilor est - europene.

FNNPE a definit turismul durabil ca "toate formele de dezvoltari turistice, management si activitati turistice care mentin integritatea ecologica, sociala si economica si bunastarea resurselor naturale si culturale, construite in mod perpetuu".
Turismul durabil in interiorul si in afara ariilor protejate cere:
- cooperare stransa cu autoritatile ariilor protejate;
- operatorii turistici si ghizii care lucreaza in ariile protejate sa aiba inalte cunostinte ecologice;
- contributii practice si financiare ale operatorilor turistici pentru conservarea ariilor protejate;
- reguli pentru promovarea si marketingul vacantelor bazate pe ariile protejate;
- linii directoare pentru implicarea comunitatilor locale;
- standarde pentru proiectarea si operarea facilitatilor de turism durabil si a afacerilor.

4. Transportul, in special cel rutier, are un impact crescand asupra ariilor protejate: prin poluarea aerului, congestie, zgomot si intruziune vizuala si prin insasi construirea drumurilor. Infiintarea unei retele de arii protejate de-a lungul Europei, cu coridoare ecologice, este impiedicata de faptul ca Europa este fragmentata de o retea si mai densa de cai de comunicatii.
Drumurile noi si "imbunatatite" ameninta numeroase arii protejate; cateva proiecte vizeaza drumurile europene strategice, sprijinite de finantari internationale.

De asemenea, canalizarea raurilor poate pune in pericol tinuturile umede riverane, iar traseele alese pentru caile ferate de mare viteza pot afecta habitate valoroase. Si transportul pe mare, al unor marfuri adesea periculoase, poate afecta zonele costiere.
Deseori, pagubele produse ariilor protejate sunt ignorate sau subestimate in planificarea infrastructurii transporturilor. Dificultatile de reconciliere a marilor programe de construire a drumurilor cu cerintele ariilor protejate sunt in mod special acute, acolo unde arii protejate mari se intind pe drumurile dintre centre majore de populatie.
Si totusi, exista alternative, cel putin pentru transportul local. Unele arii protejate au indicatoare pentru incurajarea (sau constrangerea) oamenilor de a-si lasa masinile langa marginea perimetrului protejat si sa foloseasca mijloace alternative de transport (autobuzele, bicicletele sau barcile) sau sa mearga pe jos. Unii incurajeaza chiar locuitorii oraselor sa faca intreaga calatorie cu mijloacele de transport in comun.
Ca si masurile locale, sunt de dorit si masuri nationale, prin adoptarea de catre tari a politicilor durabile in sectorul transporturilor. Acestea sunt necesare urgent din motive ecologice mai largi - in special reducerea gazelor cu efect de sera si poluarea cu noxe - dar ar fi necesare si ariilor protejate. Progresul nu va fi usor, intrucat politicile de transport afecteaza in mod direct stilul de viata a milioane de oameni si durabilitatea va cere reevaluarea relatiei societatii umane contemporane cu cea mai indragita proprietate dupa locuinta - masina personala.
Principalele elemente ale unei politici pentru durabilitate in transport urmaresc:
- sa asigure faptul ca politica de transport tine cont pe deplin de costurile sociale si ecologice ale fiecarei forme de transport;
- sa revizuiasca balanta curenta de cheltuieli intre constructia drumurilor si imbunatatirile in domeniul feroviar si alte forme de investitii in transport;
- sa foloseasca instrumente economice, cum ar fi amenzi si taxe, pentru a promova folosirea eficienta a transporturilor si a tehnologiilor mai curate;
- sa lege planificarea in transporturi cu planificarea folosirii terenurilor, astfel incat sa se reduca nevoia pentru calatorii, in special cu mijloace de transport privat;
- sa extinda mult cercetarile in domeniul vehiculelor nepoluante si curate si a transportului public eficient.

5. Industria Patru sectoare ale industriei au impact deosebit asupra ariilor protejate:
- industria energetica;
-industria manufacturiera;
-industria extractiva;
-industria mestesugareasca la scara mica.
Generarea energiei poate afecta ariile protejate in fiecare etapa a procesului tehnologic: extragerea combustibililor, transportul combustibililor, procesul de generare a curentului electric si transmiterea curentului electric catre consumatori. Mai mult decat atat, poluarea cu petrol din mare ameninta multe habitate costiere si marine; centralele hidroelectrice, barajele si rezervoarele au adus pagube unei parti importante a parcurilor nationale, iar liniile electrice desfigureaza multe peisaje protejate.
Chiar si schimbarea catre energii refolosibile, care ar trebui sa aduca beneficii ecologice generale, poate crea in acelasi timp probleme unor arii protejate. Hidroenergia a adus multe pagube prin crearea de rezervoare, deseori in parcuri nationale sau naturale. Energia mareelor poate afecta estuarele biologic productive. Desi nepoluanta, energia eoliana poate afecta estetica peisajelor costiere sau muntoase.
Industria manufacturiera poate avea impact asupra ariilor protejate din apropiere, in principal prin efectele poluarii si generarii de trafic greu.
Industria extractiva pune probleme speciale. Numeroase arii protejate se suprapun unor areale potentiale de aprovizionare cu roci si chiar zacaminte de subsol, necesare pentru industria prelucratoare. Depozitele de nisip si pietris sunt deseori descoperite in zonele umede, iar depozitele alternative scoase din mare cauzeaza probleme ecologice. Exploatarea acestor surse este deseori in conflict direct cu scopurile unei arii protejate.
Daca toate aceste sectoare produc dificultati ariilor protejate, pot exista si beneficii. Fostele zone miniere adanci si fostele cariere ofera sansa refacerii unei paduri. Carierele abandonate pot fi folosite pentru crearea de noi habitate. Acestea pot sa nu recompenseze ceea ce s-a pierdut, ci sa demonstreze ca exista oportunitati ca ariile protejate sa fie gasite in cele mai necompromitatoare circumstante, cu conditia sa fie urmate de politici durabile.
Industria mestesugareasca la scara mica, de obicei este benefica pentru ariile protejate. Ea are rareori un impact major asupra mediului, dar venitul pe care il genereaza (din prepararea mancarii pe plan local, din confectionarea de produse artizanale bazate pe resursele locale, precum cheresteaua sau lana etc.), ajuta la sustinerea populatiei rurale; pe langa abilitatile lor traditionale de administrare a terenurilor, locuitorii ariilor protejate pot contribui la mentinerea unui peisaj protejat sau pot genera un venit partial pentru personalul parcurilor nationale si al familiilor lor. Mai mult, asemenea industrii artizanale beneficiaza deseori de formele adecvate de turism,    contribuind in acelasi timp la sustinerea acestora.

2. Consecintele utilizarii turistice a ariilor protejate

Studiu de caz: parcurile nationale

Parcurile nationale au ca obiectiv principal protectia naturii, fiind totodata deschise activitatilor turistice organizate. Frecventarea turistica a ariilor protejate constituie in majoritatea cazurilor o sursa potentiala de dificultati; presiunea turistica este insa mai intensa in situatia ariilor protejate in cadrul carora turismul nu este deloc sau este prost gestionat, datorita lipsei de implicare a administratorilor in directia atragerii vizitatorilor educati pentru natura si a monitorizarii atente a activitatilor turistice, in general.

Consecintele utilizarii turistice asupra mediilor naturale protejate sunt multiple, insa adesea insuficient cunoscute, datorita complexitatii lor; acestea reclama studii si analize pluridisciplinare, colaborari nestanjenite de barierele lingvistice, diferentele de opinii in plan stiintific, metodele si mijloacele utilizate de cercetatorii in domeniul stiintelor naturii, stiintelor sociale, stiintelor economice si juridice.

Studiile pluridisciplinare asupra ecosistemelor biologice si asupra evolutiei acestora (rezistenta sau degradare) in raport cu activitatile turistice permit identificarea celor mai fragile si valoroase zone din punct de vedere stiintific. Ele trebuie sa constituie puncte de plecare in amenajarea ariilor protejate, in delimitarea riguroasa a zonelor functionale, in elaborarea planurilor de gestionare care vor include si caile de valorificare turistica diferentiata.

Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicarii turismului in perimetrul si in proximitatile ariilor protejate sunt legate de:

1) circulatie (drumuri, piste, trasee, partii de schi, utilizarea elicopterelor, a ambarcatiunilor);

infrastructura de cazare (echipamente "grele" versus echipamente "lejere" de cazare)

prelevari (vanatoare, pescuit, colectionari)

alte perturbari

1. Degradarile datorate circulatiei sunt cele mai vizibile in peisaj; ele imbraca diferite aspecte, functie de caracteristicile proprii mediilor-suport, dar si de tipul de retea de circulatie si de mijloacele de transport utilizate.

Principalele forme de degradare legate de circulatia in interiorul ariilor protejate si care ridica probleme deosebite sub aspectul gestionarii acestora sunt datorate soselelor si traficului rutier aferent. In Europa, un mare numar de parcuri nationale este traversat de sosele, unele dintre acestea fiind foarte intens circulate; spre exemplu, aproape toate parcurile nationale din Franta, Italia si chiar din Elvetia pot fi parcurse cu automobilul sau autobuzul. Aceste mijloace de transport deranjeaza peisajul, atat prin tulburarea climatului de liniste specific habitatelor naturale ale organismelor animale, cat si prin poluarea generata de gazele de esapament sau chiar accidentarea unor specii faunistice.

Alte aspecte negative generate de circulatia rutiera rezida in:

facilitarea accesului acelor vizitatori ale caror motivatii de frecventare a ariilor protejate contravin principiilor de utilizare publica a acestora (organizarea de picnicuri zgomotoase, parcarea masinilor in locuri improprii si chiar abandonarea deseurilor in perimetrele protejate).

Utilizarea nisipului si mai ales a sarii pentru prevenirea derapajului in timpul iernii; sarea imprastiata pe carosabil contamineaza solul ecosistemelor naturale, uneori deosebit de fragile, perturband circuitul biogeochimic si periclitand astfel existenta biocenozelor;

Accidentele rutiere care por conduce la poluarea solurilor si a apelor cu substante toxice; in acest sens, este relevant accidentul produs pe o sosea cu trafic intens, care traverseaza Parcul National Plitvice din Iugoslavia, unde, un camion care transporta hidrocarburi s-a rasturnat, deversand incarcatura in apele unui lac.

Activarea proceselor geomorfologice actuale si destabilizarea versantilor, ca urmare a amenajarii cailor de comunicatie

Caile de comunicatie au fara indoiala un rol determinant in modificarea calitatii agrementului dar si a supraincarcarii teritoriului ariilor protejate; o mare artera rutiera atrage inevitabil un turism de masa, dar in acelasi timp, poate diminua ineditul si spectaculozitatea unui peisaj. In ultimul timp, din ce in ce mai multi administratori constientizeaza acest fapt si actioneaza in consecinta; in Parcul National Muntii Tatra, unele sosele au fost inchise circulatiei, autovehiculele motorizate fiind inlocuite de cele cu tractiune animala; o alternativa la circulatia pe sosele cu trafic intens in spatiile protejate o reprezinta inlocuirea acestora cu piste si poteci.

Comparativ cu caile rutiere, infrastructura reprezentata de piste si poteci corespunde intr-o masura mult mai mare dezideratelor ariilor protejate; aceasta favorizeaza plimbarile la pas, echitatia, schiatul, mersul cu bicicleta, skateboard-ul etc., escaladarile, excursiile stiintifice, motiv pentru care, in special in cadrul parcurilor nationale, preponderenta acestora trebuie incurajata. Parcurile europene sunt in general bine echipate din acest punct de vedere, pistele si potecile fiind primele elemente de infrastructura turistica ce insotesc amenajarea refugiilor.

Daca aceste piste, poteci si trasee reprezinta mijlocul ideal pentru descoperirea peisajului parcurilor nationale, nu este mai putin adevarat faptul ca ele antreneaza unele perturbari si degradari care, in anumite locuri pot pune probleme; trasarea acestora necesita masuri speciale in raport cu eroziunea pe care o antreneaza utilizarea lor de catre vizitatorii adesea brutali cu natura locurilor vizitate. Studiile stiintifice americane efectuate in parcurile nationale din Muntii Stancosi au concluzionat faptul ca, atunci cand o poteca turistica este bine trasata si intretinuta, impactul utilizarii turistice este minor; pe de alta parte, daca poteca a fost creata spontan, de trecerea repetata a grupurilor de turisti prin locuri alese de acestia in scopul diminuarii efortului, impactul asupra peisajului poate fi major. Legat de relatia poteci - eroziune, Bettie Willard Scott-William, membru al IUCN (1967) conchide: "drumul cel mai scurt este adesea o sursa de eroziune".

Efectele frecventarii turistice a ariilor protejate prin intermediul potecilor se manifesta si la nivelul invelisului biotic. Studiile efectuate in Parcul National Grand Paradiso au aratat faptul ca, datorita echipamentului greu, inaintarea alpinistilor pe poteci este lenta, astfel incat comportamentul muflonilor nu este perturbat; dintre animale, pasarile sunt cele mai vulnerabile la prezenta omului in peisaj; spre exemplu, cocosul de munte isi abandoneaza cuibul atunci cand este deranjat; alte animale, ca de exemplu marmotele, sunt mai sociabile si se adapteaza bine prezentei umane, ceea ce, in anumite parcuri (parcul Engadine), le transforma in veritabile atractii turistice.

In fapt, in timp ce natura substratului vegetatia, panta, factorii climatici si traseul ales conditioneaza calitatea unei poteci, la randul ei, utilizarea turistica depinde de mai multi factori: frecventa, numarul turistilor, perioada in care se efectueaza activitatile turistice, tipologia turistilor si a echipamentelor folosite, mijloacele de deplasare utilizate (schi, cal, bicicleta), comportamentul vizitatorilor etc.

Studiile asupra raporturilor existente intre evolutia numarului de vizitatori ai unui spatiu dat si numarul de poteci, demonstreaza cresterea corelativa a acestora cu intensitatea frecventarii turistice. Aceste studii ar trebui sa constituie puncte de plecare obligatorii pentru o amenajare coerenta, in spiritul respectului pentru natura si, in special, pentru teritoriile protejate care pot fi puse in valoare cu ajutorul unor tehnici si materiale simple, de exemplu, ansambluri de pietre, care protejeaza solurile si stabilizeaza versantii (intr-adevar costisitoare sub aspectul bugetului de timp alocat amenajarilor).O astfel de amenajare se intalneste de exemplu in Parcul National Muntii Tatra, unde accesul catre Lacul Negru (amonte de Morskie Oko) se realizeaza pe un traseu pavat cu blocuri de piatra sau dale groase, bine asamblate, astfel incat inaintarea este facila, chiar si pentru turistii fara incaltaminte corespunzatoare; eroziunea este minima, iar din punct de vedere estetic, traseul se incadreaza foarte bine in peisaj. Trebuie precizat faptul ca, amenajarea de trasee confortabile, adica pe pante ce nu depasesc 8 grade, pavate corespunzator, canalizeaza fluxul turistic si distrage interesul vizitatorilor pentru abaterea catre siturile aflate sub protectie.

In perioada hibernala, pistele si potecile pot fi utilizate ca partii pentru schi fond sau pentru sanii; acest din urma mod de deplasare este specific mai ales tarilor scandinave. Impactul schiului sau al saniilor asupra solurilor este nul, iar asupra vegetatiei este minim datorita amortizarii oferita de stratul de zapada. Se poate vorbi deci, despre o activitate sportiva si recreativa corespunzatoare pentru majoritatea parcurilor inzapezite. Nu acelasi lucru se poate spune despre practicarea schiului pe partii special amenajate.

Impactul practicarii schiului pe piste special amenajate in parcurile nationale

Practicarea schiului pe partii special amenajate presupune crearea unei infrastructuri aferente care afecteaza solul, vegetatia forestiera si lumea animala; pe culmile montane inalte, trebuie efectuate lucrari de remodelare a suprafetei topografice si deschideri in cadrul padurilor, cu largimi de 50 - 80 metri; amenajarea pistelor este insotita de lucrari destinate asigurarii masurilor de securitate: taluzuri, refugii, panouri de protectie impotriva avalanselor etc.; atunci cand stratul de zapada este subtire, talpa schiurilor distruge vegetatia subiacenta; acelasi impact negativ il exercita actiunea senilelor buldozerelor care niveleaza traseul partiilor.

Impactul utilizarii ambarcatiunilor

Un mare numar de parcuri nationale poseda in perimetrul lor diferite suprafete acvatice: lacuri glaciare, lacuri de baraj natural sau artificial, lagune, limanuri fluviatile, platforme litorale, rauri, fluvii sau chiar torenti care pot permite accesul ambarcatiunilor. Mijloacele de transport acvatic cu impact minor asupra ecosistemelor acvatice sunt:

barcile cu vasle sau cele cu panze in scopuri utilitare sau pentru agrement;

plutele de lemn, utilizate de exemplu, in Parcurile Nationale Pieniny (Polonia) si Durmitor (Iugoslavia);

canoele si caiac-canoele, ca mijloace de transport preferentiale pe rauri si fluvii;

Ambarcatiunile enumerate anterior constituie excelente mijloace de descoperire a naturii, iar efectele negative asupra peisajului sunt aproape nule, cu conditia ca densitatea acestora sa nu depaseasca anumite limite de suportabilitate, atat pentru mediul natural cat si pentru confortul turistilor, situatie care poate aparea vara, la sfarsit de saptamana.

Un impact considerabil asupra ecosistemelor acvatice il exercita utilizarea ambarcatiunilor cu motor; acesta se materializeaza prin:

zgomotul puternic pe care il genereaza;

perturbarile, uneori grave, la nivelul florei si faunei acvatice, datorate miscarilor elicei, scurgerilor "normale" sau accidentale de benzina si uleiuri de motor;

eroziunea malurilor datorata valurilor generate de deplasarea sistematica a ambarcatiunilor, asa cum este cazul lacului Sabaudia, din Parcul National Circeo (Italia).

In parcurile nationale europene, desi transporturile intensive provoaca perturbari si degradari asupra mediilor naturale, in realitate este dificila interzicerea utilizarii mijloacelor de transport, in special a autoturismelor si chiar a reglementarilor prea stricte referitoare la acest aspect, atat timp cat cererea este foarte mare, iar spatiul parcurilor are implicatii sociale. In acest context, pentru evitarea supraincarcarii peisajului, ar fi de dorit ca:

mijloacele de transport individuale sa fie inlocuite in cat mai mare masura cu mijloacele de transport public;

in cazuri exceptionale, utilizarea barcilor cu motor si infrastructura destinata practicarii sporturilor de iarna sa fie diminuate sau chiar interzise

2. Degradari datorate infrastructurii de cazare

a) echipamente "grele"versus echipamente "usoare"

Numeroase parcuri nationale cuprind si astfel de dotari, mai ales in situatia localizarii in proximitatea unor teritorii locuite; este cazul a numeroase arii protejate nord-americane sau din Africa de Est unde, printre altele, se considera ca suprimarea posibilitatii de cazare in cadrul parcurilor ar priva vizitatorii de spectacolul magnific pe care il ofera natura; mai mult, data fiind suprafata intinsa pe care o ocupa acestea, exista parerea ca, fara a periclita echilibrul peisajului, pot fi prevazute mici enclave, perfect amenajate si organizate, destinate primirii turistilor. Acest tip de organizare a spatiilor de cazare este putin justificat in cazul parcurilor nationale din Europa, ale caror dimensiuni sunt mult mai reduse (in medie, 39 000 ha, fata de 360 000 ha in Africa si 426 000 ha in America de Nord), iar la periferia lor exista spatii locuite in cea mai mare parte a anului. Desi este preferabil, nu intotdeauna este posibil ca intreaga infrastructura destinata cazarii angajatilor, a cercetatorilor, constructiile in scopuri tehnice sau de agrement sa fie amplasate in afara limitelor parcului; in acest sens, poate fi citat cazul Parcului National Tanap din Slovacia care, chiar inainte de infiintarea sa, poseda mici statiuni termale si echipamente destinate sporturilor de iarna. In aceste conditii, este necesara o monitorizare atenta a impactului acestor amenajari, o preocupare permanenta pentru ca ele sa permita administratorilor ariei protejate sa ofere un exemplu in materie de respect pentru mediu si pentru calitatea arhitecturala traditionala, pentru sintagma "a realiza fara a degrada". In prezent, tarile europene dispun de mijloace tehnice sofisticate, astfel incat impactul amenajarii structurilor de cazare sa fie minimizat; acest aspect depinde evident de mijloacele financiare alocate, de vointa gestionarilor ariei protejate si nu in ultimul rand, de bunavointa politica.

Structurile de cazare de talie mare si foarte mare, cu destinatii turistice, reprezinta sursa unor numeroase perturbari; ele antreneaza un flux turistic intens, adesea distructiv si, prin urmare, prezenta lor in perimetrul ariilor protejate nu trebuie permisa.

Echipamente de cazare lejere sunt considerate cele destinate turismului sezonier: camping-uri, caravane si refugii.

Camping-ul organizat este adaptat in mod deosebit unui parc, datorita faptului ca permite un contact strans cu natura, in conditiile in care nu depaseste anumite limite, fiind perfect controlat. Terenurile de campare trebuie sa beneficieze de dotari diverse: toalete, bungalow-uri, mese pentru picnic, prize electrice, restaurante, mini magazine. In conditiile in care densitatea de primire nu este prea ridicata, iar monitorizarea este atent efectuata, acest tip de cazare se poate integra perfect in cadrul mediilor naturale protejate, cu atat mai mult cu cat, este functional doar cateva luni pe an.

Un aspect particular al camping-ului il reprezinta asa numitul "camping salbatic" sau itinerant, respectiv mersul cu cortul in spate si camparea in locuri liber alese. In Europa, unde parcurile nationale au suprafete prea mici, iar potentialii practicanti ai camping-ului salbatic sunt prea numerosi, administratorii nu incurajeaza dezvoltarea unei astfel de practici, care ar expune natura unor riscuri deosebit de grave: incendii, acumulari de deseuri, poluarea cursurilor de apa etc. Camping-ul salbatic este deci in general interzis sau tolerat timp de o noapte pe culmile inalte ale muntilor, desi adesea, protagonistii sai se afla la originea unor degradari, ca: recoltarea de lemn pentru foc, dislocarea de roci pentru amenajarea de adaposturi, abandonarea de ambalaje sub stanci sau pietre, deschiderea de spatii in interiorul tufarisurilor pentru a proteja mai bine corturile etc.

Refugiile constituie tipul de cazare cel mai bine adaptat si integrat mediului natural. Printre altele, ele ofera garantia securitatii utilizatorilor: adapost in caz de vreme rea, posibilitatea radiocomunicatiei cu regiunile locuite, prezenta altor expeditionari, rezerve de hrana, atunci cand sunt supravegheate. In cazul in care sunt accesibile de pe sosele ele pun problema suprafrecventarii, insa prezinta si anumite avantaje: materialele necesare sunt usor de transportat, evacuarea deseurilor este mai lesnicioasa, apele uzate pot fi tratate etc. Una dintre problemele importante cu care se confrunta refugiile, cu precadere cele nesupravegheate, o constituie insuficienta dotarilor sanitare.

3. Degradari datorate prelevarilor

Teoretic, activitati ca: vanatoarea, pescuitul si colectionarile de orice fel sunt interzise in perimetrul parcurilor nationale. In realitate, teritoriile parcurilor care concentreaza specii faunistice si floristice inedite constituie locuri privilegiate sub aspectul tentatiilor. Mai mult, limitele parcurilor fiind arareori materializate, animalele pot depasi perimetrul acestora, astfel incat este greu de probat faptul ca vanatorii au actionat pe teritoriul protejat. Studiile efectuate in acest sens sunt insuficiente, datele sunt incomplete, insa fenomenele mai sus mentionate se petrec neindoielnic, in mai mica sau mai mare masura, functie de capacitatea de monitorizare, de paza si control a structurilor administrative din fiecare parc in parte.

1. vanatoarea este actualmente interzisa in majoritatea parcurilor nationale, cu atat mai mult cu cat, in timp istoric, ea a fost responsabila de disparitia a numeroase specii faunistice; in tarile Europei de Est, datorita faptului ca detinerea de arme de vanatoare este strict reglementata, numarul de vanatori nationali este destul de redus; in aceste tari, in principiu, vanatoarea este interzisa in perimetrul parcurilor nationale. Europa de Vest ofera numeroase exemple de extinctii datorate practicarii pe scara larga a vanatorii. In tarile Europei de Vest, vanatoarea a constituit timp indelungat una dintre putinele activitati de agrement pentru populatiile rurale izolate, indeosebi din spatiul montan, cu o deosebita incarcatura simbolica si sociala. Chiar in ariile protejate au existat situatii de compromis, efectele fiind uneori regretabile. Astfel, administratia anumitor parcuri scandinave a decis sa tolereze vanatoarea lupului de catre laponi, in scopul protejarii turmelor de reni; in timp, aceasta masura a condus la disparitia speciei din regiune. Parcul National Cevennes face in mod oficial exceptie de la interzicerea vanatorii, datorita prezentei in regiune a mai mult de o jumatate de milion de locuitori permanenti si bineinteles presiunii intense a vanatorilor din regiunile invecinate.

In numeroase cazuri, cei insarcinati cu stabilirea limitelor ariilor protejate au tinut seama de necesitatea protejarii teritoriilor de vanatoare ale vanatorilor locali. Din acest motiv, areale care detineau elemente valoroase ale naturii au fost ocolite de limitele perimetrelor protejate, uneori intr-o maniera scandaloasa; este cazul Parcului National Grand Paradiso unde, vaile Val de Rhemes si Valsavarenche, initial incluse parcului, ulterior s-au regasit in afara acestuia. Ori, cele doua vai care patrund profund in perimetrul ariei protejate, fiind perpendiculare pe caile de migratie ale caprelor negre si bouquetin , constituiau de fapt in afara parcului veritabile poteci, de pe urma carora profitau deopotriva vanatorii si braconierii. A trebuit sa treaca mult timp pana cand cele doua vai sa fie reintegrate in perimetrul protejat, iar vanatoarea in spatiul lor sa fie interzisa. Aceasta situatie explica faptul ca, numeroase comune nu au inclusa in cadrul ariilor protejate decat o parte din teritoriul administrativ, aspect foarte avantajos pentru vanatori, intrucat la periferia spatiilor protejate, ei profita de abundenta animalelor care vin din interiorul parcurilor. Din acest punct de vedere, teritoriile parcurilor se comporta ca adevarate "rezervoare de vanat" , din care provin numeroase animale care repopuleaza arealele periferice; de exemplu, la periferia Parcului National des Grisons (Elvetia), vanatoarea se desfasoara in conditii exceptionale in anii in care, vremea deosebit de aspra de pe inaltimile muntilor obliga caprele negre sa migreze catre arealele periferice cu conditii de adapost, in perioada in care vinatul este permis in acest canton.

Interdictia de a vana a avut pretutindeni drept consecinta cresterea (uneori excesiva) a efectivelor de animale care anterior erau decimate. Numarul ridicat al indivizilor poate afecta uneori integritatea vegetatiei naturale sau poate conduce la inmultirea populatiilor parazitare si declansarea unor epidemii in randul animalelor (de exemplu, epidemia de kerato-conjunctivita cu care s-au confruntat cu ani in urma Chamois din Parcul National de la Vanoise). Aceste realitati nu fac decat sa alimenteze convingerile acelui grup vanatori care au respins intotdeauna reglementarile care vizeaza utilizarea publica a parcurilor nationale.

Tirurile de selectie si braconajul pot fi considerate forme particulare de vanatoare, care se practica uneori in perimetrele protejate.

Asa numitele "tiruri de selectie" apar ca raspuns la problemele mentionate anterior, cu care se confrunta unele parcuri nationale; ele sunt justificate de necesitatea eliminarii animalelor bolnave sau malformate care, intr-un ecosistem natural, ar putea fi eliminate in mod normal de catre pradatori. Aceste tiruri pot fi executate de catre personalul parcului (de preferat) sau de catre vanatori, care pot da o interpretare mai subiectiva notiunii de tir de selectie. In orice caz, administratia parcurilor nationale trebuie sa desfasoare aceste activitati cu maxima discretie si sa reduca pe cat posibil astfel de interventii.

Braconajul reprezinta un subiect asupra caruia se discuta destul de putin in contextul parcurilor nationale. Aceasta nu inseamna ca el nu exista. Numeroase echipe de protectie si paza din parcurile nationale (in Franta numite "garzi-monitor") prefera sa abordeze aceste probleme prin intermediul educatiei ecologice, in special in randul tineretului, lasand eforturile de represiune a braconajului in sarcina garzilor de vanatoare si a jandarmeriei.

b) pescuitul

In parcurile nationale europene, ca si vanatoarea, pescuitul este in general interzis sau cel putin riguros reglementat; masurile referitoare la acest gen de activitate au fost insa mai    bine acceptate decat cele care vizeaza vanatoarea, din urmatoarele considerente:

pescarii n-au constituit niciodata un grup de presiune asa cum s-a intamplat in cazul vanatorilor;

suprafetele de pescuit sunt relativ numeroase si mult mai extinse in afara parcurilor nationale, comparativ cu terenurile de vanatoare;

biocenozele acvatice sunt fara indoiala mai bogat reprezentate comparativ cu cele terestre;

pescuitul nu se bazeaza pe utilizarea armelor care ar avea un impact negativ asupra ecosistemelor acvatice

Pentru parcurile litorale sau insulare, pescuitul ca forma de agrement mai agresiva poate pune unele probleme prin utilizarea unor tehnici si materiale sofisticate: harpoane, butelii pentru scufundari etc.; el nu necesita obtinerea unui permis si se desfasoara in spatiile destinate turismului de masa. Conflictele intre gestionarii parcurilor si pescarii profesionisti sunt inevitabile: cei dintai folosesc argumente ce sustin protectia si gestionarea patrimoniului natural pentru binele public si al colectivitatilor locale; ceilalti invoca legitimitatea lor ca cetateni ce traiesc in tara respectiva de generatii, cu mult inaintea instituirii parcului national. Pentru aplanarea posibilelor conflicte, este binevenita includerea unui/unor reprezentanti ai pescarilor in cadrul Consiliului de administratie.

c) culesul, alaturi de vanat si pescuit, face parte din categoria prelevarilor care au existat dintotdeauna in istoria omenirii, asigurand resursele necesare subzistentei si dezvoltarii societatii. Aceasta activitate, fundamentala la inceput, ocupa in prezent o pozitie periferica in majoritatea tarilor europene. Aceasta situatie, coroborata cu reglementarile stricte, ce merg uneori pana la interzicerea acestei activitati in parcurile nationale europene, s-ar parea ca nu ridica nici un fel de probleme. Activitatile legate de cules au detinut de-a lungul timpului un rol economic deloc neglijabil pentru populatiile locale si, pe de alta parte, ele exprima legatura puternica dintre om si spatiul sau vital. In acest context, orice interventie care ar putea aduce atingere acestor practici cu valoare economica, simbolica si culturala nu poate decat sa fie perceputa negativ si sa antreneze atitudini de respingere, cum ar fi interzicerea afectarii integritatii ecosistemelor umanizate si a deposedarii comunitatilor rurale de o parte din drepturile lor asupra terenurilor.

In afara populatiilor locale exista si alte categorii de vizitatori care intervin, intr-o maniera privilegiata, in peisajul parcurilor: cercetatorii, in scopuri stiintifice, colectionarii, culegatorii de plante medicinale, turistii neorganizati si neinformati si, in ultima instanta, vandalii. Dintr-o perspectiva globala, se poate afirma ca importanta culesului este direct proportionala cu intensitatea frecventarii turistice; chiar si cea efectuata de catre populatia locala este in relatie mai mult sau mai putin stransa cu turismul, acesta impulsionand-o sensibil, prin cererea de produse naturale specifice: afine, fructe de padure, ciuperci etc. In ceea ce priveste culesul sau prelevarile realizate de catre oamenii de stiinta, se poate spune ca acestea sunt independente de activitatile turistice; in anumite situatii insa, ecologii si biologii, antrenati de pasiunea lor si la adapostul cercetarilor fundamentale, prin prelevarea de esantioane destinate continuarii cercetarilor in situ cu cele in conditii de laborator, pot prejudicia natura ca si grupurile de turisti neinstruiti. Pentru evitarea unor astfel de situatii, in ultimul timp, prelevarea de probe biologice din natura este inlocuita de utilizarea mijloacelor tehnice din ce in ce mai performante, care pot surprinde imaginea detaliata a esantioanelor care fac obiectul diferitelor studii; de asemenea, se recomanda amplificarea cercetarilor efectuate in situ, in cadrul laboratoarelor naturale pe care le reprezinta perimetrele protejate.

d) alte perturbari ale mediilor naturale vizeaza in mod special fauna. Alaturi de vanat, pescuit, perturbari datorate transporturilor, trebuie mentionate activitatile legate de observarea animalelor in general si pe cea a pasarilor (bird watching), in particular. Intensitatea perturbarilor la nivelul lumii animale depinde de tipul de echipamente utilizate (tururi de observatie, cabane etc.), de numarul si de cunostintele vizitatorilor, precum si de reactiile animalelor observate; unele dintre acestea suporta bine prezenta umana, insa altele, nu. Observarea de la mica distanta este foarte nociva indeosebi in perioada clocitului: ouale abandonate de catre parinti se racesc sau pot cadea prada consumatorilor; puii, ramasi singuri timp indelungat, pot fi indrumati sa paraseasca cuibul sau pot cadea victime pradatorilor.

Hranirea animalelor de catre turisti este de asemenea nerecomandata, datorita efectelor negative pe care le poate induce. Intrucat anumite cervide au locuri fixe pentru hrana, deseurile menajere, ambalajele diverse abandonate in vecinatatea acestora de catre turisti, pot rani si afecta sanatatea animalelor.

Nitrificarea solurilor reprezinta un alt tip de risc la care sunt expuse organismele vegetale, dar si cele animale din ecosistemele afectate de prezenta contingentelor mari de turisti. Echilibrul ecosistemelor este deranjat, prin dezvoltarea exuberanta a speciilor ruderale (buruieni) in detrimentul celorlalte specii; de asemenea, speciile animale sinantrope (legate de prezenta omului) se instaleaza rapid in locurile cu frecventare curenta: soareci, sobolani, specii de corbi etc.

In concluzie, data fiind frecventa abaterilor de conduita ale vizitatorilor care uita ca se afla in cadrul unor perimetre protejate sau nu cunosc interdictiile pe care acestea le impun, rolul gardienilor este acela de a le aminti si a le motiva aceste interdictii. In ariile protejate, gardienii trebuie sa fie in masura sa asigure atat paza, cat si informarea si educarea turistilor.

Teme de autoevaluare

1. modelati sub forma unei organigrame impactul urmatoarelor activitati: agricole, turistice, de transport si industriale asupra componentelor peisajului si interrelatiilor dintre acestea in cadrul ariilor protejate
2. Relevati principalele tipuri de activitati legate de turism, cu impact negativ asupra ecosistemelor naturale din perimetrul ariilor protejate.

Rezumat

Teme de control

1. Realizati un studiu de caz referitor la impactul activitatilor umane asupra ecosistemelor naturale si antropizate din perimetrul unei arii protejate din Romania, cu privire speciala asupra practicilor turistice.