Arheozoologia

Arheozoologia

Constituita relativ recent ca disciplina autonoma, arheozoologia isi axeaza demersurile in reconstituirea unor aspecte ce tin de strategiile de subzistenta ale societatilor umane din diferite timpuri, bazate pe vanatoarea animalelor si pe cresterea, prin domesticire a acestora. Animalul a fost un element care a coexistat in permanenta in paralel cu oamenii, reprezentand, in primul rand una din sursele de baza de obtinere a hranei, dar si un companion apropiat, ale carui insusiri specifice au fost apreciate, in diferite grade de catre oameni. Resturile osteologice animale ce sunt recoltate din diferitele contexte arheologice pot furniza informatii deosebit de importante cu privire la tipul de economie a populatiei care a locuit respectivul context, la tipul de mediu existent la vremea respectiva, precum si cu privire la eventualele schimbari ale economiei, ale mediului, ale ocupatiilor. In fine, studiul acestor resturi pot furniza informatii suplimentare cu privire la locul si rolul jucat de aceste animale in cadrul evolutiei societatii omenesti, fie ca este vorba de conotatii exclusiv economice fie ca este vorba de conotatii de ordin spiritual.

Ea urmareste identificarea speciilor de animale cu care comunitatile umane vechi au intrat in contact; incearca sa identifice tipul de relatie stabilit intre acestea, respectiv vanatoare, pescuit, crestere prin domesticire. Nu in ultimul rand, arheozoologia se preocupa de problematica procesului de trecere de la comunitatile de vanatori-pescari la cele crescatoare a animalelor domestice, precum si de cea a aparitiei primelor rase de animale domestice.

Mult timp, arheologii au acordat o importanta secundara resturilor faunistice din cadrul contextelor cercetate, ceramica, obiectele metalice sau din alte materiale constituind pentru ei principalele elemente demne de o atentie speciala. Desi au existat de timpuriu "pionieri" care au constientizat importanta studierii acestui suport, doar ultimii 30 de ani au consacrat ca disciplina arheozoologia.

Cunoscuta sub denumiri diferite (paleofauna, paleozoologie, zooarheologie, osteoarheologie, paleobiologie etc.), arheozoologia devine consacrata (atat ca termen cat si ca domeniu de cercetare) abia in anul 1976, cu ocazia fondarii Consiliului International pentru Arheozoologie (ICAZ). Ea se constituia astfel ca singura sursa obiectiva de date cu privire la reconstituirea spectrului faunistic (taxonilor) din diferite perioade, cat si cu privire la unele particularitati morfologice si metrice ale diferitelor specii. Termenul de arheozoologie se distinge de cel de paleozoologie sau osteoarheologie, in sensul ca el priveste domenii diverse ca studiul domesticirii, al alimentatiei umane, economia animaliera, rituri funerare etc., individualizandu-se prin caracterul sau interdisciplinar. Rezultatele sale au implicatii importante pentru anatomia comparata, histologie, medicina veterinara, paleopatologie (studiul bolilor si parazitilor), ecologie si etologie, zoogeografie (areale de raspandire, extinctie, formarea raselor si a speciilor), botanica (asociatii vegetale), etnologie (confectionarea si utilizarea de unelte, podoabe, imbracaminte, metode de cules, pescuit, vanatoare, cresterea animalelor si utilizarea lor in anumite activitati casnice sau agricole).

Un studiu arheozoologic ajuta la intelegerea ratiunilor pentru care resturile unui animal se gasesc intr-un sit arheologic: cules, pescuit, vanatoare, cresterea animalelor; modul cum oamenii au exploatat si gestionat resursele animale (pentru lapte, carne, lana, piei, blana, forta de munca etc.) si adaptarile populatiilor umane la diferite medii, cand este cazul.Rezultatele studiilor arheozoologice vin in sprijinul arheologului, contribuind la deciziile luate de acesta in determinarea functionalitatii unor structuri arheologice identificate intr-un sit arheologic. Se pot surprinde arealele de raspandire a unor specii, evolutia acestora, precum si perioada de extinctie a unor taxoni.

Materialele de studiu ale arheozoologiei sunt: in principal oasele de mamifere, pasari, reptile, pesti, precum si cochiliile de moluste, exoscheletul calcifiat al decapodelor, in general structurile cu o puternica compozitie minerala care le permite o buna conservare in diferite medii; animale mumificate intalnite in zone desertice sau animalele descoperite in turbarii, congelate in permafrost; insectele, care datorita exoscheletului format din chitina pot sa se conserve in diferite medii si sedimente; parazitii, resturile lor conservandu-se pe animale si exctremente; coprolitele, diverse tipuri de dejectii care dau informatii asupra alimentatiei, starii de sanatate a oamenilor si animalelor, mediului; coji de oua etc.

Etapele studiului arheozoologic sunt: prelevarea si esantionarea materialului; identificarea si descrierea speciilor animale cu care grupele umane au venit in contact; stabilirea relatiilor dintre oameni si speciile animale identificate, care arata ratiunile prezentei animalelor intr-o asezare si utilizarea pe care au avut-o; punerea in evidenta a consecintelor biologice si ecologice ale interventiei umane (rase domestice, modificari ale mediului) ceea ce contribuie la cunoasterea grupelor umane, a mediului lor, a habitatului, a modului de viata, a demografiei lor.

Prelevarea materialelor destinate analozei arheozoologice reprezinta una din principalele probleme ale metodei. De buna si corecta executare a ei depinde in fine aclitatea analizei. Conditiile arheologice impuse de fiecare asezare sunt diverse: dispunere geografica, tipul unitatii de cercetare, densitatea materialelor faunistice, forta de munca, sprijin material. Acestea implica o anumita strategie de prelevare a probelor. Se va evita fracturarea resturilor faunistice, prelevarea tuturor resturilor gasite, esantionarea si eenerea unui anumit volum de sediment, desenarea/fotografierea pieselor scheletice gasite in conexiune anatomica, spalarea, uscarea, marcarea cu tus si depunerea in ambalaje pe/in care sunt trecute sistemul de coduri caracteristice fiecarui santier arheologic (nume sit, an, context stratigrafic, cultural, localizarea). Principalele tehnici de prelevare in arheozoologie sunt: prelevarea "la ochi" si prelevarea directa, fiecare din acestea prezentand anumite avantaje si/sau dezavantaje.

Urmeaza determinarea speciei (taxonului), ce implica bune cunostinte de anatomie comparata. Deterinarea se bazeaza pe acele caracteristici constante ale scheletului cpecifice speciei, genului sau familiei careia i-au apartinut resturile osoase. Aceasta operatiune presupune experienta in domeniu si existenta unei colectii de referinta.

Urmeaza o serie de studii si analize specifice, in cadrul carora se determina anumite particularitati calitative (estimarea varstelor, determinarea sexului, determinarea starii de sanatate, tafonomia) care sunt inregistrate. Ele sunt urmate de analizele cantitative: calcularea numarului de resturi (NR) si a numarului minim de indivizi (NMI), ce joaca un rol important in studiile de arheozoologie. Utilizandu-se formule consacrate, pot fi calculate cantitatile medii de carne consumate de diferitele comunitati, precum si unele modificari ale climatului.

La noi in tara, printre cei care au realizat primele progrese in cercetarea arheozoologica, remarcabile, ii mentionam pe regretatele A. Bolomey si O. Necrasov sub coordonarea careia s-a format un colectiv de specialisti format din S. Haimovici, M. Bulai-stirbu, G. Gheorghiu. Cu titlu de curiozitate insa, nu utem trece cu vederea demersurile de la sfarsitul secolului XIX ale Zsofiei Torma, care in urma propriilor sapaturi de la Turdas, trimitea resturile faunistice descoperite la Catedra de Medicina Veterinala a Universitatii de la Cluj pentru identificarea speciilor de animale.

Cercetarile au fost orientate pe doua directii: pe de o parte studii asupra morfologiei si ariei de raspandire a unor mamifere iar pe de alta parte se vor urmari aspectele economice ale comunitatilor preistorice.

La ora actuala arheozoologia este una din domeniile cel mai bine reprezentate in cadrul aplicatiilor pluridisciplinare din Romania. Este meritul scolii iesene, in frunte cu dr. Sergiu Haimovici si colectivul de tineri cercetatori de la facultatile de Istorie si Biologie si Institutul de Arheologie de la Iasi (M. Udrescu, L. Bejenaru, C. Hriscu). Deasemenea in cadrul Muzeului National de Istorie de la Bucuresti s-au consacrat o serie de tineri cercetatori (Adrian Balasescu, Valentin Radu), care prin calitatea analizelor si petinenta interpretarii rezultatelor (Harsova, Teleorman, Bordusani etc.), si-au castigat un loc important in cadrul "peisajului" arheozoologic din Romania.

Pentru arealele Banatului si Transilvaniei remarcabile sunt cercetarile din ultimii 20 de ani ale dr. Georgeta El Susi, ce care a realizat si prima sinteza arheozoologica a unei regiuni (Banatul) pe parcursul a 7000 de ani. Mai recent, la Cluj, alti doi tineri specialisti (A. Gudea si D. Rusu) au obtinut rezultate remarcabile.

Totusi, in conditile in care in anul 2002 in tara s-au desfasurat peste 240 de santiere arheologice, numarul specialistilor angrenati in cercetarea arheozoologica din Romania este redus (11).