Sapaturile arheologice sistematice

Alegerea unei statiuni in vederera abordarii ei sistematice prin intermediul cercetarilor arheologice este influentata de mai multi factori. In cadrul acestora amintim: scopul sau obiectivele urmarite cu predilectie de cercetator (respectiv colectivul de cercetare sau institutie); specializarea acestora, posibilitatile financiar-logistice care le stau la indemana; starea in care se afla statiunea (situatia proprietatii, starea de conservare, distanta de institutie, distanta de punctele de alimentare; implicarea afectiva-subiectiva a cercetatorului; etc).

In orice caz, Memoriul cu valoare justificativa pe care cercetatorul (colectivul) il va inainta Comisiei Nationale Arheologice, va trebui sa se sprijine pe argumente stiintifice solide, obiective, pentru ca acest organism sa aprobe initierea de cercetari sistematice asupra unei statiuni. In acest caz se va tine seama de componenta colectivului de cercetare, de probitatea profesional-stiintifica a membrilor acestuia, de experienta acestora, de posibilitatile logistico-financiare etc. Totodata, decisiv este si profilul institutiei care cuprinde colectivul de cercetare si/sau tema de cercetare (Grant) pe care institutia si-a propus sa o realizeze (ex. Centrul de Cercetari Pre- si Protoistorice, Alba Iulia cu tema de Grant: Pre si protoistoria bazinului mijlociu al Muresului, respectiv tema de grant a aceleiasi institutii: Culturi si civilizatii neo-eneolitice si din epoca bronzului in Transilvania de sud-est si centrala).

Sunt frecvente situatiile in care sunt abordate statiuni arheologice sondate anterior, care au relevat realitati inedite, importante, si care, din diferite motive, au fost abandonate, reabordarea lor fiind imperios necesara pentru lamurirea unor situatii stratigrafice si/sau de evolutie a planului. De obicei, in cazuri normale, sunt preferate in vederea abordarii, statiunile mai importante, care prezinta o bogatie deosebita a materialelor si/sau situatii stratigrafice complexe, relevate in urma sondajelor mai vechi, a unor cercetari de suprafata (periegheze) sau a unor deranjamente ale solului (rupturi de pamant, alunecari de teren, care au antrenat si materiale arheologice la suprafata).

La ora actuala, managementul santierelor arheologice trebuie sa tina seama de necesitatea alcatuirii unor colective pluri- si interdisciplinare. Indiferent de natura specializarii, a apartenentei institutionale, a gradului si functiei detinute (si cu atat mai putin a etniei sau sexului), colectivul santierului arheologic al mileniului trei trebuie sa tinda catre o complexitate a domeniilor "acoperite" de diferiti specialisti membri al colectivului care sa asigure garantia unui demers stiintific complet.

Sapaturile arheologice propriu-zise sunt precedate de conceperea unui Proiect de sapatura care cuprinde ansamblul de strategii de sapatura, date referitoare la potentialul logistic (dotari) si la potentialul financiar.

1. Proiectul de sapatura, cuprinde totalitatea informatiiilor necesare argumentarii si sustinerii unei sapaturi de durata care sa prezinte: scopul urmarit, etapele de desfasurare a cercetarii, mijloacele de cercetare si valorificare. Reprezinta o ampla documentatie asupra locului ce urmeaza a fi cercetat, respectiv ansamblul masurilor, datelor si prevederilor de ordin organizatoric cu privire la dotarea cu materiale necesare si asigurare logistica a cercetarii dar si a esalonarii acesteia in timp. Proiectul, la randul sau, este compus din urmatoarele documente:

Memoriul stiintific justificativ - reprezinta un document ce cuprinde un capitol (domeniu) stiintific, privind oportunitatea (motivatia) si importanta stiintifica presupusa de abordarea prin cercetari sistematice, precum si o parte tehnica, privind modelul de sapatura, obiectivele urmarite stratigrafic, arhitectural, evolutia materialului arheologic relevat. Memoriul presupune si conceperea unei strategii, pe termen scurt sau lung, cu privire la metodele (formele) de 'atacare' a obiectivului arheologic vizat, spatiile sectorizate, tipurile de unitati de cercatare si dispunerea lor, caroiajele, sistemele de profile pe sectiuni si suprafete, ordinea de atacare si adancire, sistelum de evacuare a pamantului, modalitatile de protejare a ariei sapaturii. Este o componenta strict tehnica care trateaza modurile si tehnicile de sapare a obiectivului arheologic. Optiunea pentru un anumit sistem de sapatura este data de experienta responsabilului de santier si de recomandarile tehnicianului de sapatura. Memoriul mai contine si prevederi ce privesc date cu privire la componenta colectivului de cercetare, la derularea activitatilor si organizarea santierului (inclusiv ierarhizarea stiintifica a responsabilitatilor) dar si cu privire la regimul proprietatii stiintifice asupra rezultatelor sapaturii si modalitatile de valorificare a acestora.

Devizul tehnic si economic estimativ - reprezinta un document ce presupune o analiza obiectiva, estimativa, asupra cheltuielilor proiectate in cazul desfasurarii unui demers arheologic sistematic. El are ca scop justificarea solicitarilor ce vor fi adresate ulterior diferitelor organisme care finanteaza si aproba desfasurarea cercetarilor. Acesta se refera si la finantarea modalitatilor si activitatilor de valorificare (muzeala, mediatica, stiintifica) a rezultatelor cercetarii.

Concomitent cu realizarea documentatiei scrise se realizeaza documentatia cartografica, topografice (ridicari topo si relevee), bornarea, a caroierea (in vederea realizarii unui sistem de puncte de referinta (sisteme de referinta, puncte fixe), atat pe orizontala (in plan) cat si pe verticala). Aceasta cuprinde totalitatea hartilor, planurilor topografice, a schitelor topo, realizate la diferite planuri, care localizeaza, identifica, de la general catre particular, spatiul viitorului sit arheologic:

a. Localizarea geografica (scara 1:25.000); ordonarea cadastrala (scara 1:5000); planul topo (scara 1:1000), schita topo scara (1:500; 1:100 etc.)

b. Hartile privind ambientul (relief, geologie, vegetatie, etc);

c. Hartile prospectarilor tehnice (harta pedologica, harta magnetometrica, harta rezistivitatii electrice, carotarea pedologica, etc.)

Releveul topografic trebuie sa fie racordat la sistemul de cadastru si la sistemul geodezic national, dupa cum trebuie sa contina si elementele de planimetrie si nivelment. Prin nivelment se intelege unul dintre cei doi factori componenti ai oricarei operatii topometrice, celalalt factor fiind planimetria. Nivelmentul cuprinde expresia metematica a detaliilor de relief. El se exprima grafic pe harti si ridicari topo prin curbe de nivel, hasuri, concentrari de puncte, umbre, culori si prin cote scrise cu cifre arabe. Statiunea trebuie caroiata in blocuri (ce trebuie pichetate, precizate, marcate) si in carouri a caror dimensiune difera, in functie de dimensiunile sitului (ex. in cazul complexului de situri preistorice de la Limba (jud. Alba), s-a optat pentru sistemul de carouri de 10x10 m). Acestea trebuie sa ocupe intreaga suprafata a statiunii si imediata vecinatate a ei. In acest scop se pot folosi borne arheologice de mici dimensiuni si care sunt vizibile doar intr-o mica masura (in scopul protejarii lor de interventiile antropice sau de alta natura). Evident, aceasta caroiere va tine seama de dimensiunile si configuratia terenului.

2. Organizarea santierului arheologic; componenta colectivului, structura, programul.

Sapatura arheologica scoate in evidenta (releva) din structurile pamantului obiective si complexe arheologice, a caror analiza si interpretare se transforma in informatie istorica ce nu poate fi obtinuta intr-un alt mod. Solul poate fi perceput ca un document istoric care, la fel ca izvoarele scrise, trebuie sa fie "tradus" si interpretat inainte ca sa fie utilizat. Pentru perioadele indepartate ale istoriei umane (preistoria), sapatura arheologica este singura sursa de informatie directa (tangibila), in vreme ce pentru perioadele protoistorice si istorice (antichitatea clasica, evul mediu, epoca moderna) ea ofera evidente acolo unde documentele lipsesc. De aceea, cu cat sunt definite si redefinite mai eficient metodele si tehnicile specifice ei, cu atat mai valide vor fi interpretarile realizate pe baza rezultatelor sapaturilor arheologice. Din pacate, nici o lucrare conceputa in scopul descrierii etapelor si caracteristicilor unei sapaturi arheologice nu poate avea pretentia de a fi "manualul sapatorului perfect". Aceasta deoarece nici o astfel de lucrare nu poate circumscrie toata gama de moduri in care poate sa fie abordat si sapat fiecare tip de sit. Din moment ce doua situri arheologice nu sunt identice, in detaliul sau in intregul lor, nu este posibila verificarea concluziva a rezultatelor unei sapaturi printr-o alta, chiar si in anumite parti ale sitului.

Adevarul este ca fiecare sit si/sau obiectiv arheologic, indiferent de parametrii sai temporali sau spatiali, reprezinta o situatie unica, irepetabila, motiv pentru care responsabilitatea arheologului este foarte mare. Din acest motiv si investigarea arheologica a oricarui astfel de obiectiv, prin caracterul sau eminamente distructiv, devine, la randul sau, un experiment irepetabil. Oricat de ingrijite si de detailate sunt sapaturile arheologice, trebuie avuta mereu in minte finalitatea arheologiei ca intreg. Sapatura este doar o metoda pentru producerea evidentei despre trecut, inrudita cu chirurgia in ceea ce este drastic, deosebita de aceasta in ceea ce este destructiv.

Fiecare sit arheologic este, el insusi, un document deosebit de fragil: poate fi citit prin sapatura, dar este distrus de fiecare proces care ne da posibilitatea sa "il citim". De maniera in care "documentele" arheologice sunt "distruse" prin sapatura depinde in mare masura si potentiala interpretare gresita a lor, situatie in care evidenta primara pe care o ofera arheologii celor interesati de trecut va fi in mare masura deformata sau chiar falsa.

Fiecare sapatura si in special una de dimensiuni mai mari, necesita o planificare meticuloasa. Aceasta este determinata in principal de trei factori: stabilirea stiintifica a scopului (1), finantarea (2) si datele topografice ale locului in care se va sapa (3). Pe acest fundal se dezvolta, pentru fiecare sapatura, un concept propriu de abordare cu structuri speciale, imprimat adesea de experienta, personalitatea, specializarea si obiectivele sapatorului (coordonatorului de santier), la care se adauga tipul si dimensiunile obiectivului abordat, sursele financiare si logistice avute la dispozitie, structura colectivului de specialisti (team-ul) si distribuirea responsabilitatilor fiecaruia, utilizarea metodelor moderne de investigare/cercetare, coeficientul fortei de lucru (muncitorii).

Premisa pentru o munca eficienta pe mai multe suprafete este ca personalul tehnic (tehnicienii de sapatura, echipa de desenatori si nivelare, coloristul/coloristii) sa dispuna de acelasi stadiu de instruire iar persoanele care supravegheaza (responsabilii de sector - tehnicienii de sapatura) sa dispuna de o experienta aproximativ asemanatoare cu cea a conducatorul santierului. In alte conditii, deosebirea calitativa ar putea avea urmari, de la o suprafata de sapatura la alta. Prin aceasta ar fi prejudiciat nu numai standardul unei sapaturi, ci ar putea fi pusa in pericol si valorificarea stiintifica generala. Inainte de toate, aceasta este valabil pentru sapaturile de lunga durata, unde o documentatie unitara a constatarilor si descoperirilor constituie baza pentru o valorificare optima

Componenta colectivului de cercetare arheologica:

responsabilul de santier (responsabilii, daca este vorba de proiecte inter-institutionale);

responsabilii de sectoare (tehnicienii de sapatura), asistentii responsabilului de santier;

topografii, geo-morfologii (geologii), specialistul in prospectii;

desenatorul (pentru relevee, planuri, profile stratigrafice, situatii "in situ");

fotograful (operatorul video);

operatorul care inregistreaza informatiile, translator, care tine evidenta fiselor si a jurnalelor;

arheogeofizicianul;

pedologul si sedimentologul;

paleobotanistul si palinologul;

restauratorul-conservatorul;

paleozoologul, antropologul (antropologie fizica)

malacologul-ihtiologul

administratorul de santier

conducatorul autolaboratorului

lucratori (studentii, nespecialisti, muncitori necalificati)

Materiale, unelte, instalatii utilizate in sapatura arheologica

teodolit, busola, nivela;

jaloane, maasstab, mire;

rulete de masurat (2-10-50 m);

tarusi (metalici, lemn);

fir cu plumb, nivela cu bula de aer;

echer (rigle, etc);

planse de desenat (ustensile specifice)

hartie milimetrica

cadran metalic de 1x1m

sfoara (deferite dimensiuni si culori);

plansa foto;

materiale impachetarea obiecte (pungi plastic, hartie impachetat, pungi speciale, saci etc.)

materiale pentru conservari-restaurari (.)

unelte mecanice (harlet, tarnacop, lopata, spaclu, mistrie, canceu, maturice, perii, pensule, faras, cutite, bisturie)

(buldozer, platforme sau rampe de evacuare a pamantului, galeti, roabe, scripeti,

Tehnici si mijloace moderne de sapatura

Tehnicile sunt variate - nu exista o unica metoda de sapare. Ele trebuiesc "acordate" in finctie de particularitatile obiectivului (mono- sau pluristratificat, dimensiuni, adancimi ale nivelurilor de locuire; starea de conservare, tipul de sol etc.), in functie de resurse si in functie de experienta responsabilului stintific. Exista diferite maniere si "modele" de abordare a unui obiectiv (sit) arheologic: prin intermediul magistralelor de control si informare stratigrafica (dispuse in retea, "in cruce", aleator etc.), prin intermediul suprafetelor (casete) de mici dimensiuni (2x2m, 3x3m, 4x4m) dispuse "in grila" (o varianta oarecum diferita a acesteia este sapatura in sistemul "tablei de sah"), prin intermediul deschiderii unor suprafete de mari dimensiuni (20x20m, 30x30m, 40x40m etc.)

Sapatura in grila, este realizata in conditiile unui buget constant, nu foarte mare, care asigura o anumita economie a volumului de munca depus de cercetatori. Prezinta avantajul de a sesiza complexe/contexte, mai mult sau mai putin complet (integral), facand posibila insa dezvelirea lor integrala ulterioara. In cazul unor contexte liniare (ziduri, fundatii etc.) metoda poate sa se dovedeasca ineficienta, uneori casetele "ratand" in intregime structurile de interes arheologic.

Sapatura mixta (prin intermediul sectiunilor/suprafetelor) se realizeaza in conditiile unui buget limitat si inconstant. Nu reprezinta maniera ideala de abordare a unui sit arheologic, insa poate furniza deosebit de importante informatii cu privire la evolutia pe orizontala a stratigrafiei depunerilor ce contin urme arheologice

Sapatura in suprafete mari, reprezinta, de departe, ce ami avantajoasa maniera de sapare a unui obiectiv arheologic, deoarece prin intermediul ei pot fi surprinse complexe integrale si chiar relatiile/raporturile planimetrice si stratigrafice stabilite intre ele. Acest tip de sapatura presupune un buget mare si constant, un colectiv cat mai complet si omogen, o atentie deosebita acordata tehnicii de sapare si de inregistrare a contextelor (unitatilor stratigrafice), o baza stabila de prelucrarea a materialelor, sisteme si instalatii de ridicare si evacuare a pamantului, sisteme de protejare a sapaturii de intemperii (ploi, vant etc.).

Fig. 40. Sistemul de sapare "in tabla de sah"

Recent au aparut o serie de lucrari care abordeaza problema metodologiei sapaturii realizate prin intermediul suprafetelor in diferite situri arheologice si in special in cele multistratificate (Popovici si colab. 1998; 2003).

Efectuarea sapaturii propriu zise se deruleaza in mod logic: trasarea, decopertarea si saparea pe unitati de cercetare. In functie de caracteristicile morfo-geologice ale obiectivului arheologic, de dimensiunile acestuia, de scopul cercetarii si, nu in ultimul rand, de dotarile logistice (materiale si dotari specifice) si efectivul staffului de cercetare, conducatorul santierului planifica (proiecteaza) tipul sau tipurile de unitati de cercetare (sectiuni, carouri, casete, suprafete), amplasarea acestora, respectiv dimensiunile lor. Trebuie mentionat ca nu exista o metoda unica, 'imuabila', in ceea ce priveste abordarea prin sapatura a unui sit arheologic, si ca sistemul de sapare depinde, in ultima instanta de configuratia sitului de resursele logistice disponibile si de experienta specialistului arheolog (respectiv a colectivului de cercetare. Fiecare obiectiv arheologic este o realitate unica, cu un specific si o 'personalitate' individuala, motiv pentru care de fiecare data avem de a face cu sisteme diferite (mai mult sau mai putin) de abordare prin sapatura.

Este de preferat executarea, in debut, a unei sectiuni de informare si control stratigrafic in scopul obtinerii unei stratigrafii cat mai clare si mai complete. In urma realizarii unei interpretari cat mai corecte si reprezentative asupra stratigrafiei din aceasta zona se trece la deschiderea unor suprafete (casete de dimensiuni mai mari) succesive sau chiar intermitente (sistemul "tablei de sah"), urmand ca, in final, acestea sa fie coroborate.

Deoarece modul de prezentare al succesiunii stratigrafice din fiecare sit arheologic este unul special, si tehnica de sapatura pentru care se opteaza trebuie sa fie una adecvata.

Astfel, cel putin dupa realizarea decopertarii (indepartarii stratului vegetal, acolo unde acesta exista si unde este cazul), in mod ideal, principale unelte de sapare ar trebui sa ramana spaclul si ciocanul de speolog (tarnacop de mici dimensiuni) atat pentru sesizarea mai buna (fina) a diferentierilor dintre straturile de cultura (uneori cu grosimi de doar 2-4 cm.), precum si pentru mai adecvata recuperare a materialelor arheologice. Odata cunoscuta stratigrafia sau, mai corect, succesiunea stratigrafica existenta, se poate proceda si la excavarea carourilor sau suprafetelor pe orizontala, urmarind in acest fel stratul de cultura surprins pe toata suprafata unitatii de cercetare !

In cazul sapaturilor efectuate in suprafete, un termen frecvent utilizat este acela de: unitate stratigrafica (U.S.). El poate fi definit drept cea mai mica unitate stratigrafica vizibila macroscopic (Dragomir si colab. 2002, 9). In realitate, u.s. poate fi, in ultima instanta, rezultatul oricarei activitati umane, care lasa urme in structura solului. Diferentierile observabile (culoare, compozitie, textura etc.) se constituie in atribute elocvente pentru recunoasterea intocmai a acestora. U.S. depuse in interiorul unei locuinte vor fi intotdeauna diferite fata de cele depuse exteriorul acesteia, ca urmare a caracterului diferit al ocupatiilor si activitatilor desfasurate in aceste spatii. Variatiile acestor indicatori, dintre care unii au fost amintiti, pot ajuta la determinarea mai precisa a tipului de activitate antropica. La randul lor, succesiunile pot contribui la intelegerea succesiunii si variabilitatii acestor activitati (Dragomir si colab. 2002, 9). Aceasta impune o sapatura deosebit de atenta, fina, de o cat mai buna calitate, care sa permita intelegerea contextelor si succesiunilor stratigrafice fara pericolul amestecarii continutului material al fiecarei US, analizat astfel exclusiv in integralitatea sa in ceea ce priveste inventarul material. Orice amestec, telescopare, care face posibila aparitia (descoperirea) unui material intr-un context strain lui, altul decat cel care l-a produs si in care s-a pastrat, ce duce la interpretari eronate, respectiv la concluzii gresite.

Prima regula ce trebuie respectata de orice arheolog este aceea a corectei identificari a fiecarei unitati stratigrafice, urmata de corecta identificare a relatiilor existente intre diferitele U.S. respectiv a raporturilor de anterioritate si/sau de posterioritate (succesiunile). Inregistrarea acestor raporturi, asociata interpretarii tipului de activitate umana ce a generat fiecare U.S. (prin diferite metode de analiza), insotita de colectarea continutului artefactual separat pentru fiecare U.S., reprezinta momentele cele mai importante in cadrul demersului sapaturii propriu-zise. De corectitudinea in care se efectueaza aceste operatiuni depinde calitatea concluziilor extrase pe baza rezultatelor si, practic, intreaga reconstituire arheologica.

In urma analizelor efectuate asupra uor catacteristici si parametrii (fizici, chimici etc) pot fi avansate si ipoteze asupra cauzelor, respectiv factorilor cre au dus la formarea U.S., bineinteles si in urma unei corelari logice cu artefactele continute. Inca din aceasta faza, inregistrarea datelor relevate in sapatura este deosebit de importanta, acordandu-se cu acuratetea sapaturii si cu reflexia permanenta.

Pentru a nu se ajunge la situatii in care succesiunea stratigrafica sa fi fost "perduta" este recomandat ca in permanenta sa fie pastrati cat mai multi "martori" stratigrafici, de la care pornind se poate reconstitui orice derulare si succesiune a U.S.. Pentru corecta "citire" a acestora, operatiunile de indreptare permanenta si curatare (uneori de umezire) sunt absolut necesare.

Curatenia, eliminarea pamantului dizlocat din pozitia primara, neaglomerarea spatiilor excavate cu unelte inutile, stabilirea unor locuri speciale de acces si circulatie in sapatura, efectuarea exclusiva a activitatilor de sapare si cercetare in spatiile aferente, iata cateva din elementele ce trebuie respectate pe un santier arheologic, disciplina si asumarea (distribuirea) responsabilitatilor fiind una din principalele indatoriri ale responsabilului de santier respectiv a responsabililor de sectoare. Unitatile de cercetare trebuie sa fie pregatite in orice moment sa fie usor protejate de unele fenomene naturale (ploaie, vant, soare puternic, prabusiri ale profilelor) sau activitati antropice () ce ar putea pune in pericol starea contextelor partial sau integral excavate sau chiar a depunerilor stratigrafice.

In momentul descoperirii unor artefacte ce apartin unei U.S. sau complex, se spacluieste cu grija pamantul care se afla in imediata vecinatate, in asa fel incat sa nu fie dislocat artefactul (in scopul usoarei localizari a lui ulterior, prin fotografie si prin desenare. Pamantul indepartat este analizat cu grija, pentru a fi recuperate posibile fragmente ce au apartinut respectivului artefact, in asa fel incat aceasta informatie sa poata fi consemnata. In plus, ca un specific al sapaturilor din siturile preistorice multistratificate, intreg pamantul rezultat in urma excavarii este trecut prin site de diferite dimensiuni, astfel incat sa fie recuperate si materiale arheologice cu cele mai mici dimensiuni (aschii de silex si cuartit, microlite, fragmente ceramice, obiecte metalice) care altfel ar putea fi pierdute. Se recupereaza toate resturile faunistice precum si esantioane de pamant necesare procesarilor pentru recuperarea resturilor macrovegetale, malacologice, ihtiologice etc.

Pentru a nu pierde din vedere raportarile stratigrafice si pentru interpretarea corecta a locului (pozitiei) fiecarui context stratigrafic, este necesara permanenta raportare a noilor unitati excavate la situatii cunoscute anterior, prin pastrarea unor "martori stratigrafici". Saparea separata a fiecarui strat/context presupune multa rabdare, atentie si permanenta raportare la contextele anterior sapate, respectiv consemnarea locatiei sale conform unui sistem bidimensional (desene, grafice) dar si tridimensional (sistem de axe XOY, relevee topografice, fotografii).

4. Metode si instalatii folosite la prelevarea materialelor arheologice.

Practica sapaturii arheologice presupune utilizarea unor aparate/instalatii fara de care realizarea sapaturii a afea de suferit. Pantograful, este un instrument destul de complex, bazat pe principiul parghiilor si a transpunerii la scara a unui desen, cu ajutorul caruia un complex (obiectiv) de dimensiuni mai mari poate fi desenat, direct, pe hartie milimetrica, la o scara proportionala. Tot pentru desenarea complexelor, prim metode "mai traditionale", este nevoie de un cadran de 1x1m cu departajari in 10x10 cm (pentru structuri orizontale), de un fir cu plumb, de o nivela, un fir "de pescuit" si chiar un teodolit simplu (pentru inregistrarea structurilor verticale).

Pentru realizarea unor planuri cat mai drepte in vederea "citirii" prezentei unor complexe de tip adancit pe baza diferentelor cromatice si/sau de textura, se utilizeaza rascheta.

Instalatia de sitare a pamantului, realizata in diferite maniere si dimensiuni, face posibila recuperarea din pamantul excavat, prin operatia de agitare si sortare dupa dimensiunile perticolelor, a unor materiale de dimensiuni mici (1-3 cm), care ar putea foarte bine sa fie pierdute prin aruncarea "traditionala" a pamantului pe marginea sapaturii.

Daca uneori, din cauza uscaciunii excesive si/sau a particolelor de praf profilele verticale sau grund-urile nu pot fi "citite", se utilizeaza stropitoarea pulverizator de apa, pentru omogenizarea structurilor. Pentru evacuarea pamantului si a obiectelor arheologice de dimensiuni mai mari este necesara prezenta platformei cu scripeti, care poate face posibila utilizarea fortei umane pentru ridicarea unor greutati care, in conditii normale, nu ar putea fi ridicate.

Metode de conservare-restaurare "in situ"

Din colectivul interdisciplinar al oricarui santier arheologic nu trebuie sa lipseasca restauratorul, care are ca principala menire intreprinderea actiunilor obligatorii pentru prelevarea si conservarea in conditii optime a materialelor arheologice. In timp ce arheologul se straduieste sa reconstituie, pe baza cunostintele sale, vechile culturi, folosindu-si datele in interpretarea si deschiderea "arhivei solului", conservatorul aplica cunostintele sale tehnice in conservarea si examinarea obiectelor, pastrandu-le cat mai apropiate de starea lor initiala pentru investigatiile viitoare. Exista inca multe situatii, regretabile - chiar si la noi in tara - cand conservatorul si/sau restauratorul ajunge rar pe santierul arheologic, fiind perpetuate metode "diletante" de prelevare, ambalare si transport a bunurilor arheologice, metode care pericliteaza starea lor, prin distrugerea echilibrului preexistent si neaplicarea unor metode care sa compenseze astfel de neajunsuri. De modul in care se intervine in momentul descoperirii unui artefact sau a unei situatii contextuale afectate de conditiile in care s-a pastrat, depinde, in ultima instanta, si modul in care poate fi recuperata informatia cu privire la acel artefact (context), din punct de vedere arheologic si istoric. Primii pasi in conservarea preventiva a artefactelor arheologice, respectiv masurile luate in momentul si imediat dupa descoperire, de prelevare, impachetare si transport, sunt deosebit de importante pentru salvarea materialelor arheologice.

Cunoasterea tuturor stadiilor prin care trece un artefact arheologic constituie etapa preliminara ce sta la baza intelegerii si aplicarii corecte a masurilor de prim ajutor acordate artefactelor arheologice. O deosebita atentie trebuie acordata problemei interactiunii dintre obiectul arheologic si mediul sau de pastrare, trecandu-se in revista etapele degradarii pe care acesta le parcurge de la "nasterea" sa pana la faza de laborator. In tarile in care etica conservarii-restaurarii a atins un inalt nivel, exista o bibliografie care ofera solutii si tehnici detaliate in privinta conservarii de santier, reguli si materiale foarte stricte, evidentierea rosturilor conservarii si atributiilor conservatorului de sit. Conservatorul de sit trebuie sa aiba o serie de responsabilitati, clar definite, cum ar fi:

• intocmirea planului de conservare, care sa prevada dotarea financiara si materiala necesara desfasurarii activitatii de conservare pe santier;
• coordonarea operatiilor de prelevare/ridicare a materialelor care necesita tratament special;
• executarea tratamentelor simple, accesibile pe santierul arheologic;
• supravegherea si coordonarea procedeelor de ambalare si depozitare pe santier;
• asigurarea conditiilor optime de transport a obiectelor de pe santier catre institutia directoare sau spre laborator;
• inregistrarea tuturor operatiilor de conservare efectuate printr-un sistem organizat de evidenta

Principiile stricte ale conservarii, potrivit carora va fi mentinut standardul profesional si etic, sunt urmatoarele:

actiunile trebuie sa fie guvernate de respect pentru integritatea fizica si documentara a obiectului;

• responsabilitatea pentru bunastarea obiectului trebuie sa inceapa din momentul scoaterii sale din mediul de ingropare si sa continue de-a lungul stadiilor de dupa sapatura;
• conservarea tuturor obiectelor, indiferent de orice opinie asupra valorii sau calitatii obiectului, aplicand tratamente adecvate si precise;
• sa nu limiteze gradul de precizie a tratamentului in functie de circumstante;
• sa nu recomande solutii nepotrivite in conservarea obiectelor;
• sa utilizeze materiale si tehnici bazate pe ultimele cunostinte, care sa nu afecteze imediat sau pe termen lung obiectul sau sa pericliteze obtinerea informatiilor ulterioare prin analize stiintifice;
• sa execute interventii minime, selectand cele mai moderne materiale si tehnici;
• toate tratamentele aplicate sa fie reversibile;
• sa nu indeparteze parti de pe/dintr-un artefact decat atunci cand exista dovezi suficiente ca acestea au o provenienta straina si nu au nici o legatura cu obiectul sau cu destinatia sa.

Inca de la producerea lor, artefactele sunt supuse unei lente si continue deteriorari, datorata procesului natural de imbatranire a materialelor din care sunt confectionate precum si datorita utilizarii lor si a potentialelor accidente. Ajunse in sol obiectele sufera un prim soc al schimbarii mediului. Noile conditii din cadrul depozitelor pedologice (umiditate, aciditate, alcalinitate, presiune fizica, dezagregari mecanice, actiunea depunerilor compusilor chimici si minerali etc.) determina, in marea majoritate a cazurilor, o accelerare brusca a proceselor de degradare. Pentru obiectele arheologice (atat organice cat si anorganice), descoperirea reprezinta momentul cel mai critic. Pericolul este dat de socul produs datorita schimbarii bruste a mediului obiectului, echilibrul - fragil - stabilit anterior fiind rupt. Socul este cu atat mai mare pentru obiect cu cat diferenta de parametrii intre cele doua medii, de pastrare si cel nou aerian, este mai pronuntata. Noii factori ambientali, temperatura, lumina, umiditatea, actioneaza sinergic asupra obiectelor arheologice proaspat excavate activand si antrenand diferite procese de degradare. Noul mediu va avea un efect deteriorant pentru materialele arheologice, deoarece are un continut de oxigen mai mare decat solul, temperatura este fluctuanta, nivelul de umiditate si de luminozitate este, de asemenea, schimbator, si, in fine, este mai bogat in bacterii si ciuperci. Obiectele arheologice sunt vulnerabile pe toata durata santierului. Activitatile in care sunt implicate acestea, imediat dupa descoperire (dezvelirea completa a contextului, fotografierea, desenarea, demontarea etc.) prelungesc perioada de asteptare in noul mediu si intarzie masurile de adaptare lenta.

Printre principalele materiale necesare unui conservator pe santierul arheologic amintim: acizi (clorhidric, acetic, azotic, indicatori de PH etc), adezivi (poliacetat de vinil, nitrati celulozici etc.), consolidanti (Paraloid B72; poliacetat de vinil, rasini si emulsii acrilice), materiale de ridicare (gipsul, bandaje de panza, bandajele de ghips, spuma de poliuretan, cleiul animal, bandaje de fibra de sticla pe banda adeziva, poliacetat de vinil), materiale de impachetare (pungi de polietilena, saci de polipropilena, cutii de polistiren, cutii de polietilena, cutii de carton si lemn, rezervoare de plastic, folia cu alveole, hartie neutra, burete polietilenic, burete polieteric, plase de plastic, biocizi, silicagel); echipament de siguranta si protectie (manusi de cauciuc, ochelari de protectie, masca protectoare); instrumente (bisturie, pietre de ascutit, instrumente dentare, pensule, perii); diverse alte materiale (indicator de umiditate, sigilator la cald, capsator, pungi plastic cu fermoar, folie plastic, folie aluminiu, bilete impermeabile plasticate, markere, lac alb, tus insolubil, tije de lemn, betisoare cu vata, vata etc.).

Prelevarea include atat dezvelirea obiectului, adica indepartarea depunerilor de sol de pe acesta, cat si ridicarea in sine a obiectului din sol. Ridicarea este o operatie simpla, dar uneori poate fi complicata, datorita starii de fragilizarea a obiectului, utilizandu-se in acest sens diferite tehnici (bandaj, incastrare, consolidare). Alegerea metodei de prelevare depinde de rezistenta materialului din care este confectionat materialul arheologic, de conditiile de sol, de dimensiunile si natura obiectului. Masurile de prelevare au, aproape intotdeauna, un caracter de urgenta datorita socului termic si hidric la care sunt supuse materialele. Din acest motiv se va actiona in consecinta. In cazul operatiilor de prelevare se vor respecta cateva principii:

• decopertarea se face cu mare atentie si rabdare de catre persoanele implicate, pentru ca de aceasta depinde recuperarea intacta a obiectelor;
• nu se va ridica nici un obiect inainte de a se analiza starea lui de conservare (atentie, aspectul poate fi inselator);
• toate obiectele se vor desena, respectiv fotografia, inainte de prelevare;

Inainte de a se ridica un obiect, acesta va fi bine analizat, pentru a se intui forma si elementele componente aflate inca in pamant, lucru ce va asigura o eliberare totala a piesei evitandu-se deteriorarile. In cazul in care pamantul este tare si casant forta necesara indepartarii lui poate sa dauneze obiectului. De aceea se apeleaza la inmuierea pamantului cu apa sau cu o solutie hidroalcoolica, prin pulverizare sau chiar pensulare, fiind acordata o atentie sporita metalelor si la piesele organice deshidratate. Trebuie evitata tentatia, imediata prelevarii, de a curata obiectele pentru a constata aspectul lor. Se aplica diferite metode de extragere: in casete de pamant, dublare cu fese de ghips, incastrare in capsula de ghips. Se folosesc substante realizate din mase plastice, care au avantajul ca sunt mai usoare: spume poliuretanice, poliomidice, polistirenice. Exista diferite tehnici de extragere, procedee de baza utilizate in prelevarea obiectelor fragile (tehnica bandajului, tehnica ridicarii pe suport, tehnica ridicarii in bloc, etc.).

Ridicarea vaselor intacte, care se gasesc intr-o stare buna de conservare, nu necesita nici o tehnica speciala. In prima faza se va indeparta pamantul din jurul vasului, cu foarte mare grija. Dupa aceea se va sapa usor sub vas, indepartand pamantul. Cand vasul este complet eliberat se va ridica si se va plasa provizoriu intr-un container captusit cu material tampon.

Daca vasul ceramic se afla intr-o stare proasta de conservare si prezinta crapaturi, fisuri, rupturi, prelevarea se poate face folosind una din tehnicile bandajului. Atunci cand vasul este mare si are fragmente lipsa, bandajul se va aplica treptat pe masura ce se va indeparta pamantul din jurul vasului. Daca bandajul simplu nu este suficient el se poate impregna cu ghips sau rasina

Ceramica de slaba calitate, foarte fragila, nu poate fi prelevata prin simpla ridicare deoarece necesita un tratament special de consolidare. Aceasta situatie implica urmatorii pasi:

. asigurarea ca exista la indemana toate materialele necesare ridicarii;

. realizarea prealabila, intr-un termen cat mai scurt, a unui plan de prelevare, care sa implice utilizarea unor lucrari speciale sau sfaturile unui specialist;

. curatirea si izolarea obiectului de solul ce il inconjoara

. incastrarea obiectului intr-un mediu de suport sau intr-o matrice din pamant (sau alt material), aceasta din urma urmand a fi indepartata in laborator;

. ridicarea obiectului in mediul/suport artificial/matricea initiala.

Tehnica de prelevare in bloc este potrivita materialelor ceramice fragmentare, zidurilor tencuite, ansamblurilor osoase (schelete intregi sau fragmentare), obiectelor metalice fragile de mai mari dimensiuni si fragmentelor de lemn fosilizat in mediul umed.

Si ea presupune o serie de etape succesive, de respectarea carora depinde succesul demersului: izolarea obiectului/complexului pe un bloc/piedestal de pamant; realizarea de fotografii si desene, la diferite scari cat mai mari; stabilizarea oricarei suprafete aflate in suspensie cu tesut anacid (in cazul obiectelor uscate) sau spuma polietherica (in cazul obiectelor umede); adaugarea biocid-ului pe obiectele umede (doar in cazurile cand nu este ceruta vreo analiza ulterioara sau o datare cu radiocarbon!); acoperirea obiectului/complexului cu tesut anacid/spuma polietherica; executarea cu mare atentie a unei sectiuni partiale sub blocul-matrita si adaugarea in acest spatiu obtinut de tesut anacid si daca este necesar bandajarea blocului de jur imprejur pentru suport aditional; acoperirea intregului bloc cu o folie de aluminiu ce are ca rol eliberarea ulterioara a obiectului; aplicarea de fasii de bandaj textil lungi de 10 cm si late de 4 cm ce au fost inmuiate intr-o solutie de gips de Paris, prin suprapunerea a doua astfel de straturi ce includ si elemente de suport interior pentru obiectele mari (ca alternativa la benzile cu gips poate fi folosita si banda din fibra de sticla); utilizarea unei placi din prefabricat (minim 10 mm grosime) pentru finalizarea sectiunii pe sub blocul matrita si, daca greutatea o face necesara, ingradirea cu grinzi exterioare dupa ce devine fundul cutiei; invelirea in mortar usor amestecat cu spuma poliuretanica pentru suport suplimentar de jur-imprejur; realizarea unei lazi de lemn in jurul blocului; invelirea obiectului cu folie de aluminiu din nou si separarea cutiei in doua jumatati cu ajutorul unei placi mici separatoare; umplerea celor doua jumatati cu elemente de stabilizare cu gips de Paris sau cu spuma poliuretanica; acoperirea cutiei cu un capac fixat cu holsuruburi de pereti.

Metodele de consolidare sunt masuri temporare ce se vor aplica cu maxima grija si atentie si doar atunci cand este cu adevarat nevoie. Alegerea rasinii pentru consolidare se va face in functie de starea ceramicii. O mare atentie se va acorda curatarii pentru ca, uneori, depozitele de sol pot avea o tarie similara cu cea a artefactelor. Pentru curatare se folosesc instrumente ca perii, pensule, spatule. Se foloseste apa cat mai curata care sa nu contina saruri. Depunerile mai rezistente se umezesc local, cu apa sau alcool (solutia de inmuiere va fi de 1:1 apa si alcool).

Materialele arheologice provenite din siturile aflate in zone aride sau marine sunt susceptibile sa contina saruri. Acestea au fost incorporate de prin patrunderea apelor cu continut de saruri in structura lor datorita porozitatii, fiind periculoase pentru integritatea fragmentelor ceramice. Indepartarea sarurilor solubile este un tratament care necesita o mare cantitate de apa distilata.

In lipsa acesteia fragmentele cu continut de saruri solubile vor fi rehidratate si reambalate umede. Indepartarea solurilor insolubile se poate face in doua moduri: prin curatire mecanica sau prin tratament cu acid.

O solutie de compromis, atunci cand obiectul/complexul este de prea mari dimensiuni sau nu poate fi manipulat din diferite cauze, exista o solutie de compromis, aceea a incapsularii acestuia, solutie care exclude incorporarea pamantului: expunerea jumatatii superioare a obiectului prin indepartarea pamantului din jur; umplerea tuturor suprafetelor goale (concave) cu bucati de tesut anacid/spuma polietherica; invelirea intregii suprafete du tesut anacid/spuma polietherica si apoi cu folie de aluminiu (pentru obiectele metalice pot fi folosite servetele de hartie); acoperirea partii superioare cu bandaje cu gips sau cu banda din fibra de sticla; expunerea partii inferioare si executarea acelorasi operatiuni cu asigurarea suprapunerii bandajelor pentru realizarea unei incapsulari; asigurarea suportului celor doua jumatati obtinnute prin bandajare (poate fi aplicata o atela metalica sau din lemn); repetarea operatiunilor ca in cazul ridicarii in bloc. Aceasta tehnica, utilizand insa fasii de panza de in (medicale) si aracet fara plastifianti, a fost utilizata la ridicarea "altarului-granar" descoperit la seusa-"Gorgan", aflat la ora actuala, restaurat, in expozitia didactico-arheologica a Universitatii din Alba Iulia.

Vasele ceramice intregi dar fragile din contextele arheologice se ridica prin tehnica bandajului: se excaveaza pamantul de jur-imprejurul vasului, pamantul din interior ramanand la locul lui; pe masura ce se avanseaza cu dezvelirea vasului acesta este infasurat intr-un bandaj lung, pornind intr-un singur sens, decopertarea vasului continuand in paralel cu bandajarea lui; odata atinsa baza vasului se continua bandajarea in sens opus in sens opus, pana sus. Ca alternativa la aceasta metoda exista posibilitatea ridicarii in tehnica blocurilor de gips/spuma poliuretanica, turnate pe cate o jumatate de vas expusa succesiv si acoperita cu folie de aluminiu in prealabil.

Marcarea; Reasamblarea; Ambalarea.

Tot pe santierul arheologic se realizeaza marcarea, reasamblarea si ambalarea ceramicii precum si a altor materiale arheologice. Marcarea se realizeaza direct pe partea interioara sau mai putin expusa a piesei, folosind un tus impermeabil. Pentru acoperirea si protajarea marcajului se poate folosi o solutie de poliacetat de vinil in acetona, solutie de Paraloid B.72, sau o solutie de nitrolac in acetona. Imbinarea fragmentelor ceramice este o operatie delicata, care cere experienta, deoarece asamblarile facute de persoane necunoscatoare vor avea efecte negative asupra pieselor, iar ulterior, cand acestea se vor desface si realipi in laborator se vor intampina probleme. Pentru a se purta cu succes aceasta operatie, trebuie sa se aleaga un adeziv bun reversibil si o tehnica adecvata adezivilor.

Se recomanda nitratii de celuloza precum si adezivi copolimeri acrilici. Nitratii de celuloza sunt mai rapizi, dizolvabili in apa (reversibili) si mai usor de folosit. La noi in tara Aracetul fara plastifianti (!) este intrebuintat in mod frecvent. Nu se utilizeaza adezivi cianacrilati, adezivi instanti tip Super Glue, plastic (polietilena, celuloid) topit, clei etc.

Pentru ambalarea (impachetarea) materialelor arheologice pot fi utilizate pungi de polietilena rezistente, bine uscate, care nu vor fi lasate in soare pentru ca materialele pot sa contina inca umiditate, care va fi evaporata si depusa pe peretii pungii. Pungile pot fi perforate pentru a se permite circulatia aerului. Pentru materialele de slaba calitate se iau masuri suplimentare de protectie fizica. Fragmentele pot fi impachetate individual sau in grupuri mici in materiale tampon, ca panza neutra sau buretele de polietilena, prinse ca intr-un "sandwich" si plasate in cutii sau pungi de polietilena. Toate cutiile de depozitare si transport vor avea baza si spatiul interior captusit cu material elastic tampon, asa incat sa imobilizeze piesele depozitate.