Metoda stratigrafica

Metoda stratigrafica

A fost preluata de la geologie, in cadrul careia, prin intermediul metodei se stabileste succesiunea cronologica a straturilor scoartei terestre (geologice) si se reconstituie vechimea lor. In cercetarea arheologica metoda are un caracter istoric, ducand la determinarea cronologica si evolutiva a straturilor de sol care contin urme de cultura, situate succesiv de la inferior la superior, de la vechi la nou. Principiul fizic fundamental de la care se porneste in investigatiile stratigrafice verticale este acela conform caruia toate entitatile materiale cu masa proprie aflate la suprafata pamantului sunt subordonate, imuabil, legii atractiei gravitationale (fig. 2).

Principial, proprietatile si procesele fizice specifice ale pamantului (gravitatia, structura moleculelor, procesele geologice precum formarea solurilor si sedimentarea) ar fi fost aceleasi in prezent ca si in trecut. Aceasta presupunere s-a aflat in centrul dezvoltarii geologiei moderne si apoi a stratigrafiei in arheologie, in secolul XIX. Astfel, contextele si artefactele aflate in depozitele pedologice aflate mai adanc (profund) sunt mai vechi, iar cele aflate mai aproape de suprafata sunt mai recente (fig. 2).

Stratigrafia reprezinta si astazi, "abc"-ul oricarui arheolog practician, de buna "citire" a modului in care se succed straturile culturale intr-un sit arheologic depinzand, practic, succesul oricarui demers de acest gen. Orice locuire umana reprezinta o "suma" deosebit de complexa de resturi depuse la suprafata (nivel/niveluri de calcare), de complexe adancite (gropi) cu diferite destinatii si diferite moduri de umplere, complexe care se suprapun, lentile distincte reprezentand diferite interventii specifice, amenajari ale spatiului, acumulari de materiale, modificari de chimism ale solului. In cazul locuirii succesive a aceluiasi spatiu, in diferite epoci, urmele materiale ale activitatilor umane sunt suprapuse pe straturi distincte, stratigrafia devenind deosebit de coplexa, intersectarile inerente dintre straturile culturale, respectiv nivelurile de locuire, fiind frecvente si inevitabile, facand posibile situatii in care stratigrafia poate fi serios afectata (inversiuni stratigrafice, telescopari de materiale, amestecuri stratigrafice si de materiale etc.). Urmarirea si interpretarea stratigrafiei devine in aceste cazuri un demers deosebit de complicat.

Fig. 2. Reconstiuirea unei secvente stratigrafice (dupa Encarta Enciclopedia 2002)

In practica, este necesara combinarea stratigrafiei verticale cu cea orizontala. Stratigrafia orizontala presupune cercetarea a doua sau mai multe (asezari) statiuni relativ contemporane apropiate (sau chiar partial suprapuse) pentru a fi comparate.

Stratigrafia stabilita pentru situl arheologic corespunzator unui microareal respectiv unei regiunii nu poate fi general valabila. Fiecare secventa de stratigrafie verticala reprezinta o situatie unica, ce nu trebuie generalizata, existand o serie de alternative, diferite, in chiar imediata apropiere. Trebuie utilizata stratigrafia comparata pentru a se putea stabili si sincronizari ale unor civilizatii si culturi. Metoda stratigrafica ofera, implicit, posibilitatea reconstituirii mediului ecologic, social - economic si cultural al diferitelor culturi omenesti. Observatiile stratigrafice, impreuna cu cercetarile cantitative si calitative stau la baza cronologiei relative, a modului de asociere a diferitelor obiecte indicand si vechimea lor relativa.

Pentru studierea unui obiectiv arheologic, metoda stratigrafica a fost aplicata pentru prima data de catre H. Schliemann, cu ocazia sapaturilor efectuate, incepand din anul 1871, pe colina Hisarlak, in nord-vestul Asiei Mici (Peninsula Anatoliana), unde a identificat depunerile Troiei "homerice". Ulterior, W. Drpfeld, asistentul si tehnicianul sau de sapatura, a fost cel care a pus la punct principiile stiintifice de baza ale metodei, stabilind si stratigrafia corecta a Troiei, cea care i-a permis identificarea nivelului 7B₂ cu cetatea homerica.

Metoda stratigrafica s-a dovedit a avea o aplicabilitate larga indeosebi in cercetarea siturilor multistratificate pre- si protoistorice (de tip tell, tepe, moghila-magoula sau hyk), unele dintre acestea dovedindu-se a fi adevarate "etaloane" in stabilirea evolutiilor culturale si a cronologiei relative din diferite epoci. Amintim, pentru Europa, exemplul sitului de la Vina, care prin succesiunea sa de peste 12 metri grosime a constituit "cheia" periodizarii neoliticului dezvoltat din zona Serbiei, precum si cel al sitului de la Karanovo (Bulgaria), a carui depuneri de peste 14 metri grosime reprezinta etalonul de periodizare a segmente importante din evolutia cronologica si culturala a preistoriei Peninsulei Balcanice. Exemple similare ofera statiunile de la Argissa Magula, Sesklo si Otzaki Magula din Tesalia, Achilleion si Nea Nikomedea in nordul Greciei, alaturi de cel de la Anzabegovo din Macedonia.

Pe teritoriul Romaniei metoda stratigrafica a fost aplicata pentru prima data la cercetarea culturilor Ariusd si Cucuteni. Astfel, Fr. Lszl a identificat, intre anii 1907-1910, in asezarea de la Ariusd (jud. Covasna) a culturii eponime, 7 straturi culturale distincte, stratul 1 corespunzandu-i fazei B a culturii, iar straturile 2-7 fazei A-B si A. Ulterior, H. Schimdt, in urma cercetarilor de la Cucuteni-Cetatuia si Dambul Morii, in anii 1909-1910, a stabilit stratigrafia verticala si orizontala pentru a stabili succesiunea cronologica a locuirilor eneolitice, rezultatele (publicate in 1930), imbunatatind periodizarea culturii Cucuteni (A, A-B, B). Principiile stratigrafice au fost aplicate, cu deosebit succes, si de catre I. Nestor in sapaturile efectuate la Sarata Monteoru, importante pentru periodizarea epocii bronzului extracarpatic. Fiind o metoda adecvata in special cercetarii arheologice a epocilor preistorice, stratigrafia s-a bucurat si se bucura de o deosebita aplicabilitate in cazul unor situri de epoca paleolitica, mezolitica, neolitica si epoca bronzului. Ea s-a dovedit insa a fi valabila in cazul oricarui tip de obiectiv arheologic, fie ca este clasic, medieval sau chiar modern.

Recunoasterea succesiunii straturilor continand depuneri culturale reprezinta un element important in identificarea locurilor de prelevare a esantioanelor reprezentative in vederea realizarii unor analize complexe (sedimentologice, pedologice, palinologice, paleobotanice, etc.), ce contribuie la mai buna delimitare a nivelurilor de locuire, a evolutiei lor cronologice respectiv la reconstituirea, in anumite limite, a mediului societatilor studiate.

Metoda stratigrafica ofera un suport temeinic pentru stabilirea cronologiei relative, insa este recomandat ca rezultatele obtinute prin intermediul ei sa fie coroborate cu cele ale altor metode (traditionale sau moderne), in scopul verificarii obiectivitatii lor, stiut fiind faptul ca, nu de putine ori, fenomene naturale sau chiar antropice pot duce la aparitia unor "accidente" stratigrafice, traduse prin inversiuni ale pozitiei unor straturi culturale. O aplicatie derivata a metodei stratigrafice, cu certe valente moderne, este sedimentologia (microsedimentologia), iar noile tipuri de tehnici de sapatura (contextuala) urmaresc tocmai relatiile si corelatiile stabilite intre unitatile stratigrafice (US).