OBIECTIVUL SI IZVOARELE ARHEOLOGIEI

OBIECTIVUL SI IZVOARELE ARHEOLOGIEI

"Arheologia, desi foloseste mijloace tehnice,

este cu totul altceva decat o tehnica.

Ea nu este, dealtfel, nici o stiinta exacta,

este stiinta omului prin excelenta"

(Guy Rachet)

Cuvantul 'arheologia' provine din compunerea termenilor grecesti: archaios = vechi si logos = stiinta. Arheologia este o stiinta autonoma, aparuta la sfarsitul secolului XIX, care are ca scop depistarea, sistematizarea, clasificarea, datarea, reconstituirea si interpretarea vestigiilor materiale care se afla in pamant, la suprafata solului sau sub apa, in scopul reconstituirii proceselor culturale, social-economice sau politice ce au avut loc in etapele timpurii (dar si mai recente) ale istoriei omenirii. Metodele de lucru ale acestei discipline sunt determinate de specificul categoriilor de documente ce intra in campul ei de investigatie, respectiv de specificul conditiilor (mediului) in care acestea s-au pastrat. Fiecare perioada istorica din evolutia omenirii este reprezentata intr-un spatiu dat prin urme specifice: salasuri, asezari, fortificatii, necropole, depozite descoperite izolat, amenajari de diferite tipuri si destinatii, etc.; care ofera diferite artefacte (obiecte de piatra, os sau corn, piese de olarie, unelte si arme din metal etc). In principiu, in atentia arheolgiei intra orice activitate umana care a lasat urme ("amprente") identificabile in structura solului. Conditiile de pastrare a vestigiilor afecteaza, de cele mai multe ori, starea lor initiala, motiv pentru care arheologia se prezinta ca o stiinta a detaliilor, fiecare dintre cele mai nesemnificative aspecte de acest gen reprezentand, de fapt, cate o "piesa" importanta din imensul "puzzle" pe care-l presupune reconstituirea unor "imagini" ale trecutului.

Termenul "arheologie" a desemnat, la inceput, studiul istoriei antice ca un tot, dar ulterior a fost extrapolat la tot ceea ce presupunea studiul reminiscentelor materiale produse ale activitatii omenesti pastrate in panant, prin intermediul unor tehnici, metode si teorii specifice.

Cercetarea arheologica are ca punct de pornire cercetarea de teren, coroborata cu investigatiile de birou, avand ca scop identificarea, in spatiu, prin intermediul perieghezelor, a aerofotogrammetriei si a metodelor arheo-geofizice, a potentialelor obiective de interes istoric. Prin sapatura sistematica, arheologia urmareste identificarea monumentelor fixe, dezvelirea lor si recoltarea inventarului mobil cu precizarea dispozitiei diferitelor complexe in plan si succesiunea straturilor. Din punct de vedere al demersului de reconstituire a obiectivului urmarit, deosebit de importanta se dovedeste a fi inregistrarea detaliilor si a observatiilor ce pot fi facute, pentru a duce la recrearea ambientului si a cadrului concret de folosinta a acestor obiecte. Pornind de la aceste date concrete se poate ajunge, uneori, la reconstituirea istoriei evenimentiale a unei comunitati sau a ansamblului de comunitati etno-culturale, la evaluarea dezvoltarii lor etnoculturale, la stabilirea si urmarirea miscarilor lor in spatiu si a relatiei spatiu - timp. Se intreprind studii sistematice ale asezarilor si necropolelor, precum si ale diferitelor categorii functionale de obiecte. Rezultatele obtinute duc la distingerea strategiilor de subzistenta a comunitatilor umane, a nivelului de dezvoltare tehnologica a acestora, a structurilor sociale, militare si/sau socio - politice.

Precum toate disciplinele istorice si arheologia se afla la ora actuala intr-o prefacere si dezvoltare continua, atat in ceea ce priveste premizele sale epistemologice cat si din perspectiva metodologica. Din acest motiv, fiecare arheolog este nevoit sa se straduiasca sa fie la curent si sa caute surse de informatii provenite dintr-un spectru larg de domenii de cercetare. Perioada de dupa al doilea razboi mondial a fost marcata de o adevarata "explozie" in ceea ce priveste numarul si varietatea de tehnici "cu baza stiintifica" utilizate in arheologie. Acestea includeau utilizarea computerelor, studiul mediului inconjurator si reconstituirea lui pe baza unor "urme" identificabile, realizarea de diagrame polinice, tehnici de datare precum: "carbonul 14"; dendrocronologia; cronologia paleomegnetismului remanent; studiul dinamicii geomorfologiei; paleopatologia; genetica populatiilor si asa mai departe. S-a ajuns astfel sa se vorbeasca in ultimii 20 de ani de o adevarata "Noua Arheologie", cu deosebire in mediile occidentale unde arheologia, ca disciplina, a parcurs o serie de transformari pe taram epistemologic, teoretic si metodologic (procesualismul, postprocesualismul, New Achaeology etc.).

Arheologia poate constitui un supliment de informatii si pentru alte epoci decat cea preistorica (unde, practic, se constituie ca unica sursa de informatii), chiar daca exista si alte surse de informatii (scrise), insuficiente insa pentru reconstituirea anumitor aspecte ale vietii cotidiene. Numeroasele fatete ale stiintei arheologice fac necesara situatia in care arheologul trebuie sa beneficieze de o cunoastere larga a metodelor de cercetare proprii stiintelor naturale si exacte. Aceasta impune o stransa colaborare cu oameni de stiinta din diverse domenii de specialitate, prin care arheologiei i se deschid noi perspective. In ultimele decenii se insista asupra cercetarilor pluri-, trans- si interdisciplinare^[1], angajand 'stiintele de contact' sau "stiintele auxiliare" ale arheologiei ca: paleoantropologia, arheozoologia, paleoetnobotanica, geografia fizica, etc., care ajuta la reconstituirea mediului si a modurilor de procurare a hranei. La acestea se adauga stiintele moderne, cu metode tehnice de inalta peformanta, ca cele de datare absoluta bazate pe proprietatile radioactive, precum si pe alte proprietati fizice si chimice ale materialelor din care sunt compuse resturile arheologice (metoda arheomagnetismul remanent, a termoluminiscentei, a racemizarii aminoacizilor etc.).

Se poate ajunge la identificarea surselor de materii prime (prin metoda mineralogico-petrografica) si/sau identificarea tehnologiilor de confectionare/prelucrare a artefactelor (prin metoda traseologica). Prin coroborarea arheologiei si informaticii s-au realizat metode noi de stocare, gestiune, analiza si interpretare a datelor arheologice cu ajutorul calculatorului, cantitatea imensa a informatiilor necesitand, tot mai imperios, aportul sistemelor informatizate, digitale (chiar a sistemelor expert).

Arheologia si-a gasit locul in cadrul stiintelor numai atunci cand s-a depasit cadrul prezentarii singulare a unei personalitati sau eveniment, astfel incat deschide o perspectiva complexa asupra omului, asupra locului si rolului sau in cadrul istoriei vietii pe pamant, odata cu perceperea lui ca element component, integrat in sistemul deosebit de complex reprezentat de mediul natural.

Istoria omului ne apare ca un proces natural, astfel ca'istoria omului si a societatii este o parte a lumii vii, in continua transformare si modificare' (A. Leroi-Gourhan). Izvoarele arheologice incorporeaza si date privitoare la gandirea omului: obiecte de cult, practicile magice, spatii sacre etc; care pot reprezenta, cu limitele inerente ale capacitatii cunoasterii acestui fenomen, felul in care omul primitiv s-a integrat cosmosului. Obiectele si izvoarele arheologice au aceeasi importanta pentru cunoasterea omenirii precum resturile fosile pentru reconstituirea speciilor, respectiv a evolutiei lor.

Dorinta de a cunoaste si de a explica obarsiile omului este semnificativa pentru insasi natura omeneasca si nu exista nici o societate omeneasca care sa nu aiba un ansamblu de mituri referitoare la propriile sale origini. Orice comunitate umana, indiferent de epoca in care a trait sau traieste, si-a pus (si isi pune!) intrebari cu privire la nasterea pamantului, aparitia oamenilor, a animalelor, despre originea focului, a fenomenelor naturale, etc., intrebari la care, in masura posibilitatilor dictate de potentialul spiritual si nivelul de dezvoltare atins, si-a dat si raspunsuri.

Chiar daca, prin unele dintre metodele si tehnicile sale de cercetare si chiar prin unele din finalitatile urmarite, arheologia se apropie - uneori foarte mult - de stiintele naturii, ea ramane eminamente o stiinta istorica, data fiind interpretarea realitatilor ce constituie aceste izvoare, din perspectiva devenirii umane.

Ca si istoria, arheologia are drept obiect cunoasterea trecutului omenirii, interpretand intr-un mod rational diferitele ei manifestari, intr-un context caracterizat prin trei elemente: spatiul, timpul si cultura sau civilizatia, folosind in acest scop metode proprii.

Notiunea de cultura in arheologie are un continut cuprinzator, intelegandu-se prin acest termen atat rezultatele muncii in productia materiala - reprezentand diferite obiecte realizate in vederea obtinerii unui anumit scop - cat si organizarea sociala a grupelor respective, ca si modalitatea de expresie a unui anumit stadiu al dezvoltarii gandirii umane.

In ciuda faptului ca inca de la inceputurile sale ca disciplina autonoma arheologia realiza - dupa cum afirma unul din pionierii arheologiei - "legatura intre geologie si istorie" (John Lubbock, Prehistoric Times, 1865), doar ultimii 20-30 de ani au consacrat in cadrul demersului general arheologic ideea interdisciplinaritatii, de data aceasta insa intr-o perspectiva mult mai larga, incluzand discipline din cele mai diverse. Arheologia mileniului III se dovedeste a fi devenit pe deplin un domeniu pluri- si chiar interdisciplinar, aceasta caracteristica manifestandu-se in intreg spectrul de demersuri specifice ei: metode moderne de detectare si prospectare a obiectivelor arheologice; tehnici noi de sapatura; tehnici de prelevare a esantioanelor; metode moderne de datare absoluta; metode moderne de analiza a materialelor arheologice si de reconstituire a paleomediului, a habitatului, a aspectelor generale si particulare de subzistenta si organizare sociala, a comportamentelor cotidiene umane, a principalelor unelte si arme.

In evolutia sa ca disciplina stiintifica, arheologia s-a divizat in mai multe ramuri consacrate, la inceput in functie de criteriul cronologic respectiv de epoca cercetata. Au aparut astfel (si se poate vorbi despre): arheologia preistorica; cea clasica (a antichitatii orientale si greco-romane); medievala; industriala.

Arheologia preistorica, ale carei inceputuri - in ceea ce priveste domeniul cronologic de cercetare - se confunda cu debutul procesului de devenire a speciei umane, se ocupa de doua perioade, si anume: preistoria propriu-zisa, sau epoca pietrei si a metalelor, epoci lipsite total de izvoare scrise si protoistoria (care include un segment important al sfarsilului epocii fierului) in care exista anumite stiri scrise despre unele comunitati umane. Pentru prima oara termenul de perioada ante-istorica (la priode ante-historique) a fost utilizat in anul 1833 de omul de stiinta francez Paul Tournal (1805-1872), acesta facand referire la perioada din istoria umana intinsa pana la aparitia documentelor scrise. In a doua jumatate a sec. XIX, din unirea stiintelor naturii (geologia, paleontologia, etc.) cu stiintele umaniste (etnografia, etnologia, antropologie, etc) a luat nastere, ca disciplina autonoma, arheologia preistorica. Naturalistii (geologii si paleontologii), care creasera metoda stratigrafica si notiunea marilor epoci geologice, conferind un cadru cronologic si spatial, laolalta cu etnologii, cei ce adunau informatii cu privire la triburile primitive contemporane, pe care le comparau cu cele preistorice, reuseau prin apropierea tot mai accentuata a preocuparilor sa dea nastere acestei noi discipline, care se dezvolta de la inceput pe baze interdisciplinare.

Preistoria reprezinta sectorul temporal cel mai indepartat din istoria omenirii si totodata cel mai indelungat. Daca acceptam faptul ca debuturile procesului antropogenezei umane pot fi plasate undeva inainte de 5 milioane de ani B.P., practic, preistoria reprezinta mai mult de 99 % din istoria noastra temporala ca specie. Arheologia preistorica este domeniul care apeleaza, probabil cel mai mult, la aportul datelor si metodelor altor discipline. In cadrul ei exista zeci de specializari, intre care distingem: paleoantropologia, antropologia fizica, traseologia, paleoetnobotanica, paleogeo-morfologia, geologia, sedimentologia, malacologia, ihtiologia, paleozoologia, studiile IMDA, arheometria, etc.

Arheologia clasica - se ocupa cu studiul dezvoltarii societatilor antice din Orient, continuate de civilizatia greco - romana si statele contemporane cu aceasta din jurul Mediteranei. Arheologia greco - romana este prima constituita cronologic, pana au aparut noi domenii (subdomenii) ca arheologia sumeriana, hitita, hindusa etc. Aceste noi aspecte au dat la iveala noi scrieri.

Arheologia medievala - prin aplicarea metodelor clasice arheologice la obiective medievale a aparut arheologia medievala. Rolul ei consta in cunoasterea mai adancita a vietii materiale si aduce elemente noi pentru o mai buna cunoastere a bazelor de istorie sociala.

Arheologia preindustriala si industriala - a aparut din incercarea de a gasi dovezi materiale pentru perioada 'manufacturiera'. Preocupari de o astfel de natura au aparut pentru prima data in Anglia.

*

Departe de a mai constitui o 'stinta a cazmalei' ("ein Wissenschaft des Spatens"), cum o definea H. Schmidt la inceputul secolului XX, arheologia moderna porneste in demersurile sale concrete de la premisa principial-fundamentala, conform careia orice sapatura arheologica (cu foarte putine exceptii, ce tin de cercetarile ultimilor 5-10 ani) constituie, in ultima instanta, o deteriorare, o distrugere a unei situatii contextuale care s-a pastrat in pamant (in situ). Din acest motiv, in incercarea deosebit de migaloasa de reconstituire a evolutiei si a principalelor caracteristici ale unei anumite culturi, comunitati si/sau grupuri umane ce au existat in preistorie, cercetarea arheologica trebuie sa fie efectuata cu o deosebita minutiozitate, completata, in aceeasi masura, de rigurozitate in inregistrarea si interpretarea datelor.

De precizia metodelor si tehnicilor de sapatura adoptate pe de o parte si de acribia datelor si observatiilor sesizate si inregistrate pe de alta parte, depinde, in cea mai mare masura, succesul demersului arheologic, demers care este ireversibil. Putem afirma, din acest punct de vedere, ca arheologia este o disciplina a detaliilor prin excelenta (de la cele mai nesemnificative, la prima vedere, pana la cele mai evidente si spectaculoase). Numai exactitatea surprinderii si inregistrarii detaliilor face posibil ca, in final (cand acestea sunt luate ca un intreg, prin punerea lor 'cap la cap'), sa furnizeze informatii corecte si coerente, capabile care sa conduca la deductii si consideratii de ordin istoric.

Particularitatile generale ale siturilor cu obiective arheologice preistorice, la care se adauga particularitatile intrinseci, specifice fiecarui tip de obiectiv in parte, fac ca aceasta ramura a arheologiei sa se constituie intr-o adevarata disciplina de avangarda, ea fiind cea care a furnizat si inca mai furnizeaza, numeroase din principalele 'instrumente' de lucru (metode, tehnici, mijloace, aparate, etc.), arheologiei.

Vechimea deosebita a urmelor materiale (de ordinul miilor si a zecilor sau chiar sutelor de mii de ani), materialele din care acestea au fost confectionate (nu de putine ori friabile si instabile ca urmare a vechimii), precum si conditiile de pastrare, sunt tot atatia factori care au facut ca din preistorie sa nu se pastreze, decat cu foarte putine exceptii (conditii anaerobe, inghetari accidentale, carbonizari partiale), decat acele obiecte confectionate din materiale cu structuri cristaline si/sau amorfe si minerale, care au proprietatea de a se fosiliza. Din pacate, materialele organice (lemnul, pielea, fibrele vegetale, cerealele, etc) au ca insusire de baza perisabilitatea, descompunerea, de obicei in perioade scurte, cauzata de reactiile de oxidare realizate in contact cu mediul, astfel ca sunt rarissime cazurile in care acestea fosilizeaza.

Figura 1. Schema sintetica ilustrand corelatiile sinergice dintre arheologie

si disciplinele "anexe" geografiei fizice (geologia si geomorfologia)

Iata unul din motivele pentru care arheologia face apel la o serie de discipline 'de granita', care reusesc, prin rezultatele lor, sa completeze, in parte, lipsurile, imense uneori, cu care se confrunta investigarea obiectivelor preistorice. Caracterul inter- si pluridisciplinar este astfel o premiza esentiala a demersului arheologic. Daca nu cu mult timp in urma demersurile stiintifice ale unor grupari de cercetatori incercau, prin mijloace si metode separate, sa raspunda la intrebari diferite legate de istoria omenirii, in prezent, incercarile respectiv metodele de reconstituire a diferitor aspecte ale societatilor umane din diferite timpuri, fac obiectul unor impletiri si sinergii specifice.

O problema care a fost de mult timp depasita in mediile occidentale este aceea a raportului dintre arheologie si disciplinele (naturii sau exacte) implicate in realizarea demersurilor arheologice interdisciplinare. Atat conceptia conform careia acestea din urma se constituie ca "auxiliare" (activitatile specialistiilor fiind "tolerate" de arheologi) cat si cea conform careia arheologia ar fi complet tributara sprijinului acordat de aceste stiinte, au fost abandonate. In acest din urma caz este suficient sa amintim faptul ca arheologia a servit drept "camp experimental" in cazul metodei radiocarbon

Arheometria sau aplicarea stiintelor exacte in arheologie se constituie intr-o interfata intre arheologie, stiintele naturii si stiintele fizice. Arheometria este un termen sintetic care indica faptul ca artefactele antice sau fenomenele legate de acestea sunt supuse unor riguroase masuratori si cuantificari stiintifice de catre cercetatori. Arheologul se vede astfel pus in situatia de a utiliza nu doar cunostintele sale de istorie dar si cele furnizate de alte stiinte si tehnici. O serie de discipline autonome, considerate (impropriu) ca auxiliare, reconstituie anumite aspecte ale 'peisajului' lumilor preistorice. Astfel, geologia, paleobotanica, palinologia, paleozoologia, paleogeografia, paleoastronomia etc. sunt cateva dintre disciplinele care ajuta la reconstituirea mediului climatic si geografic, respectiv a florei si faunei din diferite paliere ale preistoriei. Omul a fost, este, si cel mai probabil va fi, un element component al naturii, un sistem autonom vazut ca o parte integranta a mult mai vastului sistem natural, astfel ca evolutia sa nu poate fi, in nici un caz, inteleasa in mod separat de aceasta din urma, ci numai odata cu surprinderea si cunoasterea relatiilor, raporturilor, interconexiunilor dintre aceste doua sisteme (Om - Mediu, sisteme intre care au loc schimburi de ordin material, energetic, informational) (fig. 1). Pentru cunoasterea sistemului (edificiului) uman, antropologia fizica, demografia istorica si plaeoantropologia, permit reconstituirea edificiului somatic uman, a morfologiei si a starii de sanatate a acestuia in diferite epoci. La intelegerea unor mecanisme psihice si cutumiare ale omului preistoric, participa, pe baza unor analogii cu societatile primitive si traditionale contemporane si alte discipline cum ar fi: istoria si studiul comparat al religiilor, mitologia, istoria artelor, psihologia, sociologia, etnografia, etnologia, antropologia etc.

Caracterul interdisciplinar poate fi aprofundat prin aplicarea unor discipline si stiinte exacte (fizica, chimia, astronomia, matematica, cibernetica, genetica), care, prin aplicatiile pe care le pot avea, atat in cadrul efectuarii sapaturii propriu-zise cat si in interpretarea materialelor rezultate (pe criterii calitative si cantitative). S-a afirmat chiar, recent, ca "una din conditiile de baza a oricarei discipline intelectuale, pentru a fi recunoscuta ca stiinta, este aceea de a avea la baza o conceptie de ordin matematic, de natura sa-i garanteze obiectivitatea si sa asigure posibilitatea verificarii asertiunilor propuse la diverse niveluri ale activitatii specifice" (Florescu 2003).

in esenta, utilizarea tehnicilor stiintifice nu a presupus utilizarea "stiintei" drept o abordare distincta de dezvaluire a trecutului. Astfel, D. Clarke considera ca utilizarea tehnicilor stiintifice venite din sfera stiintelor exacte "nu face din arheologie o stiinta intr-o masura mai mare decat aceea in care un picior de lemn transforma un om intr-un copac" (Clarke 1978, 465). Pentru arheologul traditional arheologia a ramas in mod esential o preocupare umanista, nu eminamente stiintifica (in sensul stiintelor exacte), deoarece: "desi sunt folosite metode stiintifice, scopurile ei finale sunt istorice" (Hawkes 1968, 257). In mod paradoxal pentru unii, dar cat se poate de firesc pentru altii, arheologia contemporana ("Noua Arheologie") se afla in pragul unor "dileme" programatice si paradigmatice (pozitivism, procesualism, post-procesualism). Noua Arheologie a incercat sa generalizeze; a incercat sa adopte un model universal de testare; intregul sau proiect a fost acela al lui A. Compte, acela de a conduce arheologia de-a lungul unei cai analoage celei a stiintelor naturale, catre o disciplina matura, riguroasa, autocritica. Pentru D. Clarke (1973), aceasta a fost o parte din "pierderea inocentei" arheologiei.

Definitia culturii - ca unul din conceptele cel mai frecvent utilizat de arheologi - a fost si ramane din acest motiv, si din perspectiva Noii Arheologii, foarte diferita. Pentru aceasta, cultura a fost si este un sistem. Un sistem a fost definit de catre acelasi D. Clarke drept "o retea intercomunicanta de atribute sau entitati care formeaza un intreg complex" (Clarke 1978, 495). Pentru Flannery si Marcus, sistemele sunt caracterizate de schimburi de material, energie si informatie intre componentele lor. L. Binford a definit cultura drept "mijloacele extrasomatice de adaptare ale Omului", in vreme ce D. Clarke definea cultura (arheologica) drept un grup polithetic de tipuri specifice si cuprinzatoare care se intalnesc impreuna frecvent in asamblaje in cadrul aceleiasi limitate arii geografice (Clarke 1968, 285). Dupa cum afirma un bun cunoscator al arheologiei romanesti (Florescu 2003), faptul ca arheologia romaneasca nu a asimilat inca noile metodologii arheologice este dovedit inclusiv de modul "traditional" in care este definit conceptul de "cultura arheologica" in ultimul tratat de istorie (Istoria Romanilor 2001, p. 211).

Studiile de arheologie moderna prezinta trei obiective (scopuri) majore: pozitionarea cronologica (1), reconstituirea (2) si interpretarea/explicarea contextelor relevate (3). Primul obiectiv stabileste "varsta" materialelor excavate. Reconstituirile reprezinta modele care urmaresc modul in care aratau asezarile, salasurile sau orasele umane in diferite epoci, precum si imprejurimile lor, precum si modurile in care acestea functionau.

Multi arheologi au acceptat abordarea procesuala in cercetare si interpretare in vreme ce altii au criticat aceasta maniera, propunand alte abordari. Criticii afirma ca arheologia procesuala este prea impersonala si mult prea concentrata asupra metodelor stiintifice. Multi arheologi au inceput sa utilizeze cercetarile proprii pentru a "spune povesti" despre oamenii din trecut si despre modul in care acesti oameni au interactionat intre ei sau cu alte grupuri mai mari sau mai mici. Aceasta noua abordare in interpretare este numita la modul generic "arheologie post-procesuala". Acest concept acopera mai mule tipuri de cercetare, insa toate acestea sunt concentrate asupra modurilor in care oamenii din trecut au actionat si au gandit in viata de zi-cu-zi. Arheologii post-procesualisti au incercat sa reconstituie sistemul de gandire, de credinte precum si cel al sistemului ierarhizarii valorilor in cazul oamenilor din trecut. Tot ei considerau ca majoritatea "arheologiilor au prezentat intr-o maniera incorecta societatile ca omogenitati.

Arheologia post-procesualista este concentrata asupra modurilor in care societatile trecutului, ca organisme dinamice, s-au compus din mai multe grupuri mai mici iar societatile din vechime cuprind diferite tipuri de familii, grupuri etnice, grupuri diferentiate de sex, grupe de varsta si clase sociale.

Toate aceste grupuri interactioneaza cu elelalte, iar aceste interactiuni conduc la (provoaca) multe schimbari culturale. Din acest motiv, intelegerea vietii de zi cu zi a oamenilor obisnuiti devine mai mult decat o preocupare pentru arheologi in intelegerea marelui proces al schimbarilor culturale si al evolutiei

In concluzie, putem afirma faptul ca arheologia, ca sub-disciplina a antropologiei, este studiul stiintific al fenomenelor culturale pornind de la studiul ramasitelor lor materiale, un studiu caracterizat la ora actuala prin interdisciplinaritate si procesualitate stiintifica. Sistemele culturale studiate evidentiaza similaritati in ceea ce priveste comportamentele umane pornind de la necesitati de baza ale existentei, insa si modalitati infinit variate de concepere si materializare a acestora. In consecinta, o gama larga de metode si echipamente sunt astazi utilizate in scopul realizarii unei introspectii unice, relationate cronologic, prin continut si asocieri, asupra evolutiei umane, sub toate aspectele sale existentiale.

In Romania, credem ca etapa argumentarii necesitatii impunerii pluri- si interdisciplinaritatii in cercetarea arheologica a fost deja depasita. Totusi, cu toate bunele intentii venite din diverse medii "de specialitate", inca nu exista inca o structura institutionala care sa favorizeze la modul real aceasta directie in cercetarea arheologica. O posibila premisa a unor certe progrese in aceasta directie ar fi, reconsiderarea raportului universitate - institut de arheologie - muzeu (atat pe taram teoretic cat si legislativ - vazut ca un tot unitar, cu aceleasi orientari teoretice si metodologice, in cadrul caruia, universitatii^[2] sa-i revina rolul fundamental, de formare a viitorilor specialisti.