CICLUL INFERNAL IEZUIT: Primul razboi mondial

CICLUL INFERNAL

Capitolul 1. Primul razboi mondial.

La furia provocata la Vatican de alianta franco-rusa (si dovedita atat de bine in afacerea Dreyfus), la supararea provocata de unirea Frantei cu Italia, aratata de cazul Loubet, s-a adaugat resentimentul amar cauzat de Antanta Cordiala cu Anglia. Franta hotarase ferm sa nu ramana singura in fata "grozavului ei vecin" si a Imperiului Austro-Ungar. Politica aceasta "bolnava si prost condusa", dupa spusele monseniorului Cristiani, era privita intr-un mod deloc favorabil de catre papa. Pentru ca, pe langa ca oprea "pedeapsa sangeroasa" de care avea nevoie aceasta Franta necredincioasa, aceasta politica era un sprijin inestimabil pentru schismatica Rusie, aceasta oaie ratacita a carei reintoarcere in tarcul bisericii romane fusese sperata fara incetare, chiar daca realizarea acestui lucru ar fi insemnat declansarea unui razboi.

Dar pentru moment, biserica ortodoxa statea ferm implantata in Balcani, mai ales in Serbia, unde tratatul de la Bucuresti - care punea capat conflictului din Balcani - stabilise centrul de atractie pentru slavii din sud si mai ales pentru acei de sub jugul Austriei. Planurile ambitioase ale Vaticanului si imperialismul apostolic al habsburgilor erau atunci in deplin acord, ca si in trecut. Pentru Roma si Viena, puterea crescanda a Serbiei a desemnat-o pe aceasta ca inamicul ce trebuia infrant .

Acest lucru a fost stabilit intr-adevar intr-un document diplomatic gasit in arhivele austro-ungare. El raporteaza, in folosul ministrului austriac Berchtold, despre discutiile pe care printul Schnburg le-a avut la Vatican in octombrie-noiembrie 1913: "Printre subiectele discutate cu cardinalul secretar de stat (Merry del Val) saptamana trecuta, pe primul loc a fost, dupa cum se prevazuse, problema Serbiei. Mai intai, cardinalul si-a exprimat bucuria fata de atitudinea noastra ferma si oportuna din luna trecuta. In timpul audientei pe care am avut-o in acea zi la Sfintia Sa, Sfantul Parinte - care a inceput conversatia mentionand cateva dintre actiunile noastre energice in Belgrad, a facut cateva remarci deosebite: ,Ar fi fost desigur mai bine daca Austro-Ungaria ar fi pedepsit pe sarbi pentru toate greselile pe care le-au comis'".

Asa ca, atitudinea razboinica a lui Pius X era deja clar exprimata in 1913. Nu este nimic surprinzator in aceasta, cand luam in considerare pe cei care inspirau politica Romei.

"Ce trebuiau sa faca habsburgii? Sa pedepseasca Serbia, o natiune ortodoxa. Prestigiul Austro-Ungariei, al acestor habsburgi care, impreuna cu bourbonii Spaniei, erau ultimii sustinatori ai iezuitilor, si mai ales prestigiul mostenitorului, Franz Ferdinand, omul lor, ar fi crescut foarte mult. Pentru Roma, problema a devenit de importanta religioasa; o victorie a monarhiei apostolice asupra tarismului putea fi considerata ca victorie a Romei asupra schismei din Est" (Pierre Dominique).

Totusi, afacerea se misca greu in anul 1913. Dar, in 1914, pe 28 iunie, arhiducele Franz Ferdinand a fost ucis la Sarajevo. Guvernul sarb nu avea nimic de-a face cu aceasta crima comisa de un student macedonean, dar faptul in sine reprezenta un pretext perfect pentru ca imparatul Franz Joseph sa inceapa ostilitatile.

"Contele Sforza mentioneaza ca principala problema era sa-l convinga pe Franz Joseph ca razboiul era necesar. Sfatul papei si al ministrului sau a fost cel care l-a influentat cel mai mult" (Pierre Dominique).

Acest sfat a fost, bineinteles, dat imparatului si a fost de natura la care ne asteptam din partea papei si ministrului sau - acest "elev preferat al iezuitilor". In timp ce Serbia incerca sa mentina pacea, cedand tuturor doleantelor guvernului austriac care trimisese o nota amenintatoare la Belgrad, Contele Palffy, reprezentantul Austriei la Vatican, dadea Ministrului Berchtold, pe 29 iulie, un rezumat al convorbirilor pe care le avusese pe 27 ale lunii cu cardinalul secretar de stat, Merry del Val; aceasta discutie era despre "problema care tulbura Europa in acest moment".

Diplomatul a negat dispretuitor zvonurile "fanteziste" despre presupusa interventie a papei care, dupa cat se pare, "il implorase pe imparat sa crute natiunile crestine de ororile razboiului". Fiind nevoit sa se pronunte asupra acestor supozitii 'absurde', el a expus "adevarata opinie a Conducerii bisericii", asa cum i-a fost spusa de secretarul de stat: "Ar fi imposibil sa descoperi orice urma de indulgenta sau conciliere in cuvintele Eminentei Sale. Este adevarat ca el a calificat nota trimisa Serbiei drept foarte aspra, dar cu toate acestea, el a fost intru-totul de acord cu continutul ei si, in acelasi timp, si-a exprimat in mod indirect dorinta ca monarhia sa duca la indeplinire aceasta treaba. Intr-adevar, a adaugat cardinalul, era pacat ca Serbia nu fusese ingenunchiata mai devreme, caci s-ar fi putut face aceasta atunci fara riscuri atat de mari. Aceasta declaratie este un ecou al dorintelor papei care, in ultimii ani, isi exprimase des regretul ca Austro-Ungaria neglijase pedepsirea aspra a vecinului ei periculos de la Dunare".

Intr-adevar, iata un lucru total opus zvonurilor "fanteziste" despre o interventie a pontifului in favoarea pacii.

De fapt, diplomatul austriac nu este singurul care raporteaza despre "adevarata opinie" a pontifului roman si a ministrului sau.

In ziua precedenta, pe 26 iulie, Baronul Ritter, insarcinatul cu afaceri al Bavariei la Vatican, scria guvernului sau: "Papa este de acord cu atitudinea severa a Austriei fata de Serbia. El nu da prea mult pe armatele Rusiei si Frantei si este de parere ca acestea nu ar putea face mare lucru in fata Germaniei. Cardinalul secretar de stat nu vede cand mai avea Austria ocazia sa declare razboi daca nu se hotaraste acum". Prin urmare, Sfantul Scaun este pe deplin constient de marele risc reprezentat de conflictul dintre Austria si Serbia dar, cu toate acestea, facea tot ce ii sta in putere sa-l incurajeze.

Pe Sfantul Parinte si sfatuitorii lui iezuiti nu-i interesau suferintele 'natiunilor crestine'. Nu era pentru prima oara cand aceste natiuni erau folosite in beneficiul politicii romane. Imprejurarea mult dorita venise in sfarsit: sa fie folosita armata germana impotriva Rusiei ortodoxe, a Frantei "necredincioase", care avea nevoie de o pedeapsa sangeroasa si, pe deasupra, impotriva Angliei "eretice". Totul parea sa promita un razboi "rapid si cu sfarsit fericit".

Pius X nu a mai apucat sa vada amploarea si urmarile conflictului, contrare previziunilor sale. El a murit la inceputul conflictului, pe 20 august 1914. Dar, 40 de ani mai tarziu, Pius XII l-a canonizat pe acest pontif, iar "Istoria Sfantului Scaun", folosita pentru catehismul parohial, i-a dedicat urmatoarele cuvinte: "Pius X a facut tot ce a putut sa previna inceperea razboiului din 1914 si a murit de durere cand si-a da seama de suferintele care le-ar fi putut dezlantui acel conflict". Daca aceasta ar fi o satira, nu se gaseau cuvinte mai potrivite!

Cativa ani inainte de 1914, Yves Guyot, un adevarat prooroc, a spus: "Daca izbucneste razboiul, ascultati-ma, voi oameni care credeti ca biserica romana este simbolul ordinii si pacii, nu cautati sa condamnati pe cineva din afara Vaticanului: el va fi vicleanul instigator, ca si in cazul razboiului din 1870".

Instigator al macelului, Vaticanul i-a sustinut, nu fara viclenie, pe luptatorii austro-germani chiar in timpul razboiului. Expeditia militara in Franta, pe care Kaiserul se lauda ca o va termina rapid, a fost oprita pe Marna si agresorul a fost intors si obligat sa se apere dupa fiecare din atacurile lui furioase. Dar diplomatia pontificala i-a dat tot ajutorul posibil, si asta nu este de mirare cand ne gandim ca 'Providenta divina', reprezentata de Sfantul Scaun, parea sa-si gaseasca placerea in a face favoruri imperiilor centrale.

Cardinalul Rampolla, considerat pro-francez - si de aceea inlaturat de la cursa pentru scaunul pontifical prin veto-ul Austriei - murise cu cateva luni inaintea lui Pius X, o moarte care se pare ca a. venit la momentul potrivit. Dar acesta nu a fost intregul amestec al lui 'Dumnezeu', dupa cum promisese, chiar inainte de votare, noul papa, Benediet XV l-a numit pe cardinalul Ferrata ca secretar de stat.

Dar cardinalul, care nu-i vedea prea bine pe iezuiti, nu a apucat sa-si ia pe deplin in posesie functia. El si-a luat in primire functia la sfarsitul lui septembrie, dar A MURIT PE NEASTEPTATE la 20 octombrie, victima a unei teribile indispozitii dupa ce mancase niste APERITIVE USOARE. "El statea la biroul sau cand deodata i s-a facut rau. El a cazut ca trasnit de fulger. Servitorii s-au grabit sa-i vina in ajutor. Doctorul care a fost chemat si-a dat imediat seama de gravitatea situatiei si ceru sa faca imediat o consultatie. Cat despre Ferrata, el a inteles deja si stia ca nu mai era nici o speranta El starui sa nu fie lasat sa moara la Vatican Consultatia medicala a avut loc la resedinta sa si a fost facuta de sase medici Ei au refuzat sa intocmeasca un buletin medical: cel publicat nu purta nici o semnatura" (Abatele Daniel, "Botezul sangelui"). El nu suferea la acea vreme de nici o boala si nu avea nici o infirmitate.

"Scandalul generat de moartea lui a fost atat de mare, incat o ancheta asupra cauzelor decesului nu a putut fi evitata. Rezultatul ei a fost: un borcan fusese spart in birou. Prezenta prafului de sticla in vasul cu zahar folosit de cardinal era o explicatie cat se poate de simpla in acest caz. Zaharul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici" (Abatele Daniel).

Abatele Daniel adauga ca "plecarea subita - cateva zile dupa moartea cardinalului - a servitorului acestuia, a provocat o serie de comentarii mai ales ca se pare ca acesta fusese si servitorul monseniorului von Gerlach, inainte ca stapanul sau sa intre in Sfintele ordine. Acest prelat german, un spion notoriu, urma sa fuga din Roma in 1916. El urma sa fie arestat si invinuit de sabotaj impotriva vasului de razboi italian 'Leonardo da Vinci', care a explodat in golful Tarento, omorand 21 de ofiteri si 221 de marinari. Procesul lui s-a tinut in 1919. Von Gerlach nu a aparut si a fost condamnat la 20 de ani munca silnica" (Brugerette).

Prin cazul acestui "sambelan participant", director al ziarului 'Osservatore Romano', ne putem face o idee clara despre starea de spirit in sferele inalte ale Vaticanului. Din nou abatele Brugerette este acela care descrie "anturajul Sfantului Scaun": "Profesori sau ecleziasti, ei nu sint descurajati de nici un obstacol in a cauta sa imprime clerului italian si lumii catolice respectul si admiratia pentru armata germana si ura pentru Franta" .

Ferrata, care favoriza neutralitatea, murise chiar la timp, iar cardinalul Gasparri a devenit secretar de stat; in deplin acord cu Benedict XV, el a facut tot ce i-a stat in putere pentru a servi interesele Puterilor centrale. Luand in consideratie toate acestea, nu ne surprinde ca papa Benedict XV, in lunile urmatoare, trudi din greu pentru a mentine Italia pe calea interventiilor militare, ceea ce servea cel mai bine interesele iezuitilor, prietenii habsburgilor" (Pierre Dominique).

In acelasi timp, moralul aliatilor a fost subminat cu viclenie. "Pe 10 ianuarie 1915, un decret semnat de cardinalul Gasparri, secretarul de stat al lui Benedict XV, hotara o zi de rugaciune pentru a grabi instalarea pacii Unul din exercitiile spirituale obligatorii era de a recita o rugaciune scrisa de insusi Benedict XV Guvernul francez a ordonat ca documentul pontifical sa fie confiscat. Aceasta rugaciune pentru pace a fost considerata o manifestare de linistire si distrugere totodata, capabila sa slabeasca eforturile armatei noastre, intr-un moment cand hoardele germane simteau presiunea irezistibila care i-ar fi impins in cele din urma afara din teritoriile noastre si cand Kaiserul ar fi putut vedea apropiindu-se pedeapsa pentru crimele lui de neiertat Papa, se spunea, voia pacea cu orice chip, dar numai atunci cand ea favoriza Puterile centrale. Papa nu iubea Franta, el era 'german'" (Abatele Brugerette).

Charles Ledre, un alt scriitor catolic, confirma aceasta: "In doua ocazii, mentionate in articole celebre din 'La Revue de Paris', Sfantul Scaun, prin invitatia facuta Italiei si Statelor Unite de a se tine departe de razboi, nu dorea un sfarsit rapid al conflictului Cum spunea abatele Brugerette, acesta servea inamicilor nostri si lucra impotriva noastra".

Dar actiunile iezuitilor, si de aceea actiunile Vaticanului, nu s-au resimtit numai in Italia si Statele Unite. Orice mijloc, orice loc sunt destul de bune pentru ei.

"Nu este surprinzator sa vedem diplomatia pontificala preocupata de la inceput cu retinerea rezervelor noastre de alimente, sfatuind pe cei neutri sa nu se alieze cu noi, in scopul de a rupe legaturile ce stateau la baza Antantei Nimic nu era considerat prea nesemnificativ daca putea ajuta acest mare tel, aducand pacea prin slabirea aliatilor"

"Era ceva si mai rau: solicitarea unei paci separate. Intre 2 si 10 ianuarie 1916, cativa catolici germani au plecat in Belgia pentru a propovadui - in numele papei, spuneau ei - pacea separata. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciuna, dar nuntiul papal a ramas tacut"

"Apoi Sfantul Scaun s-a gandit sa aduca la masa tratativelor Franta si Austria, sperand astfel sa determine Franta sa semneze o pace separata sau sa ceara ca, impreuna cu aliatii ei, sa negocieze o pace generala Cateva saptamani mai tarziu, pe 31 martie 1917, printul Sixte de Bourbon a dat faimoasa scrisoare a imparatului Carol presedintelui Republicii. Cum manevra esuase de aceasta parte a Alpilor, erau datori sa incerce oriunde in alta parte, in Anglia, in America si mai ales in Italia".

,Distrugeti fortele Antantei pentru a opri ofensiva acesteia, ruinati-i prestigiul moral in scopul slabirii curajului ei si a o face sa cada la invoiala' Aceste doua lucruri alcatuiau politica lui Benedict si toate eforturile lui au fost si sint inca indreptate spre acest scop sa ne loveasca pe la spate" (Louis Canet, "Politica lui Benedict XV").

Acestea au fost scrise de un catolic convins, Louis Canet; si iata ce scrie abatele Brugerette: "Am aflat doar eu patru ani mai tarziu, prin declaratiile lui Erzberger, publicate in ziarul 'Germania' la 22 aprilie 1921, ca propunerea de pace proclamata de papa in august 1917 fusese precedata de un acord secret intre Sfantul Scaun si Germania".

Alt punct interesant este ca diplomatul ecleziast care a negociat acest "acord secret" a fost nuntiul (ambasadorul - n.t.) din Mnchen, monseniorul Pacelli, viitorul Pius XII. Unul dintre apologetii lui, iezuitul Fernesolle, scria: "La 28 mai 1917, M. Pacelli si-a prezentat scrisorile de acreditare regelui Bavariei El a incercat din rasputeri sa castige cooperarea lui Wilhelm II si a cancelarului Bethmann-Holveg. Pe 29 iunie, monseniorul Pacelli a fost primit in mod solemn de catre imparatul Wilhelm II la cartierul general de la Kreuznach".

Asa ca, viitorul papa si-a inceput cei 12 ani de activitate ca ambasador al Vaticanului la Mnchen si apoi la Berlin, urmand calea aceasta potrivit conceptiilor lui, pentru ca, de-a lungul acestor ani, el si-a inmultit intrigile in vederea rasturnarii Republicii germane proclamata dupa primul razboi mondial si tot el a pregatit razbunarea din 1939 prin aducerea lui Hitler la putere.

Totusi, cand aliatii au semnat Tratatul de la Versailles, in iulie 1919, ei erau constienti de rolul pe care il jucase Vaticanul in acest conflict, acesta fiind tinut departe de masa tratativelor. Ceea ce este si mai surprinzator este faptul ca cel mai catolic stat, Italia, insistase pentru excluderea Vaticanului de la tratative.

"Prin articolul XV al Pactului de la Londra (26 aprilie 1915), prin care se preciza participarea Italiei la razboi, baronul Sonnino a obtinut promisiunea celorlalti aliati ca acestia sa se opuna oricarei interventii a papalitatii in tratatul de pace" (Charles Pichon, "Istoria Vaticanului"). Aceasta masura a fost foarte intelepta, dar nu a fost suficienta. In locul aplicarii unor sanctiuni Sfantului Scaun, pe care le merita din cauza rolului jucat in declansarea razboiului, invingatorii nu au facut nimic pentru a impiedica viitoarele intrigi ale iezuitilor si ale Vaticanului. Acestia au dus in cele din urma, 20 de ani mai tarziu, la o catastrofa chiar mai mare, poate cea mai mare pe care a cunoscut-o lumea vreodata.

Capitolul 2. Pregatiri pentru cel de al doilea razboi mondial.

In 1919, fiii lui Loyola au cules fructele amare ale politicii lor criminale. Franta nu cedase sub "pedeapsa sangeroasa". Imperiul apostolic al Habsburgilor, pe care iezuitii ii incurajasera sa-i pedepseasca pe sarbi, s-a dezintegrat, eliberandu-i pe slavii ortodocsi de sub jugul Romei. Rusia, in loc sa se intoarca la turma romana, a devenit marxista, anticlericala si ateista in mod oficial. Cat despre invincibila Germanie, ea s-a scufundat in haos.

Dar firea mandra a Companiei nu s-a gandit niciodata sa-si marturiseasca pacatul. Cand Benedict XV a murit in 1922, ea era gata sa-si reinceapa activitatea pe o noua baza. Nu este ea atotputernica in Roma?

Sa-l ascultam pe Pierre Dominique: "Noul papa Pius XI care este, dupa unii, un iezuit, incearca sa aplaneze lucrurile. El il roaga pe parintele iezuit d'Herbigny sa plece in Rusia, intr-o incercare de-a strange ce a mai ramas din catolicism si, in special, sa vada ce se mai poate face. Speranta mare si confuza: sa strangi in jurul pontifului catolic lumea ortodoxa atat de persecutata".

In Roma sunt 39 de colegii ecleziastice a caror fondare marcheaza datele marilor contraofensive; cele mai multe dintre aceste contraofensive erau iezuite ca orientare si actiune: Colegiul Germanic (1552), Englezesc (1578), Irlandez (1628, refacut in 1826), Scotian (1600), Nord-American (1859), Canadian (1888), Etiopian (1919, refacut in 1930)

Pius XI a creat Colegiul Rus (Ponteficio collegio russo di Santa Teresa del Bambino Gesu) si l-a asezat sub ingrijirea iezuitilor. Ei aveau de asemenea sub supraveghere Institutul Oriental, Institutul Sfantul Ioan Damaschinul, Colegiul Polonez - si, mai tarziu, Colegiul Lituanian. Sunt oare acestea urme ale parintelui Possevino, ale lui Ivan cel Groaznic sau ale falsului Dimitri? Al doilea din cele trei obiective stabilite in timpul lui Ignatiu, este asezat pe primul loc. Inca odata, iezuitii sunt agenti instigatori si actori in aceasta mare desfasurare".

In infrangerea pe care tocmai o suferisera, fiii lui Loyola au intrezarit o licarire de speranta. Revolutia rusa, prin eliminarea tarului protectorul bisericii ortodoxe, nu decapitase ea oare pe marele rival, ajutand la patrunderea bisericii romane? Trebuie sa batem fierul cat e cald! Faimosul 'Russicum' (Colegiul Rus - n.t.) este creat si misionari clandestini vor duce Vestea Buna in aceasta tara schismatica. Un secol dupa expulzarea lor de catre tarul Alexandru I, iezuitii vor initia o campanie de cucerire a lumii slave. Din 1915, generalul lor este Halke von Ledochovschi.

Din nou, Pierre Dominique: "Unii vor spune ca eu vad iezuiti pretutindeni! Dar eu sint obligat sa demasc prezenta lor si actiunile lor; sa spun ca ei au fost in spatele monarhiei lui Alfonso XIII, al carui confesor era parintele Lopez; ca, atunci cand monarhia spaniola lua sfarsit,

iar manastirile si colegiile iezuite erau arse, ei se aflau din nou in spatele lui Gil Robles, iar apoi, cand a izbucnit razboiul civil, in spatele lui Franco. In Portugalia, ei il sustineau pe Salazar. In Austria si Ungaria il sustineau pe imparatul Carol, care a fost detronat de trei ori; (ce rol au jucat ei in acele incercari de recastigare a tronului Ungariei? Cine stie?). Ei au pastrat locul cald fara sa stie prea mult pentru cine sau pentru ce. Monseniorul Seipel, Dolfus si Schussing sunt din randurile iezuitilor. Ei visau la o mare Germanie, cu o majoritate catolica, careia Austria i-ar apartine neconditionat: o versiune moderna a vechii aliante din secolul 16 intre Wittelsbach si Habsburgi. In Italia iezuitii l-au sustinut mai intai pe Don Sturzo, fondatorul partidului popular, iar apoi pe Mussolini Parintele iezuit Tacchi Venturi, secretar general al Companiei, servea drept mijlocitor intre Pius XI, ai carui confesori erau parintii iezuiti Alissiardi, Celebrano si Mussolini.

"Papa, in februarie 1929, in vremea tratatului de la Lateran, il numeste pe Mussolini 'omul pe care Providenta ni l-a scos in cale'. Roma nu condamna ceea ce era numit in mod general agresiunea etiopiana, iar in 1940 Vaticanul era in continuare prietenul sincer al lui Mussolini".      

"Iezuitii isi au resedinta lor secreta aici. Din acest loc ei supravegheaza biserica universala cu ochiul rece si calculat al unui politician" (Franois Charles-Roux, "Opt ani la Vatican", pag.47).

Acesta este un rezumat perfect al activitatii iezuite intre cele doua razboaie mondiale. 'Resedinta secreta' a fiilor lui Loyola nu este altceva decat creierul politic al Vaticanului. Confesorii lui Pius XI sint iezuiti, cei ai succesorului sau, Pius XII vor fi iezuiti si nemti pe deasupra. Nu conteaza daca, din cauza asta, intriga a devenit evidenta: totul era pregatit pentru razbunare.

Dar, sub pontificatul lui Pius XI s-a desfasurat doar perioada de pregatire. Armata germana, "bratul laic al Vaticanului", fusese invinsa. si lasase armele jos. In timp ce astepta ca sa le ridice, iezuitii pregateau in Europa un teren de lupta demn de ispravile viitoare si, mai ales, vor opri ridicarea amenintatoare a democratiei.

Italia va fi primul camp de actiune. Era acolo o personalitate socialista zgomotoasa care strangea in jurul sau pe fostii combatanti. Acest barbat proclama o doctrina intransigenta, dar este destul de ambitios si lucid ca sa-si dea seama cat de precara este pozitia lui, in ciuda laudelor sale extravagante. Diplomatia iezuita l-a castigat curand de partea ei.

Franois Charles-Roux, care era ambasador francez la Vatican in timpul acela, spune: "In vremea cand viitorul duce era doar un simplu deputat, cardinalul Gasparri, secretar de stat, a avut o intrevedere secreta cu el Conducatorul fascist a fost imediat de acord ca papa ar trebui sa exercite suveranitatea pamanteasca asupra unei parti din Roma

"Cand mi-a relatat despre acea intrevedere, cardinalul Gasparri a conchis: ,Cu aceasta promisiune, am fost sigur ca daca acest om ajunge la putere, am putea reusi sa ne atingem telul. Nu voi pomeni nimic despre meritul acestor agenti secreti ai lui Pius XI si Mussolini'"

Acesti agenti secreti, cel mai de seama fiind parintele iezuit Tacchi Venturi, si-au indeplinit misiunea extraordinar de bine. Acest lucru nu este de mirare cand stim deja ca parintele Tacchi Venturi era secretar al Companiei lui Isus si, in acelasi timp, confesorul lui Mussolini. De fapt, el a fost 'indreptat' spre misiunea de a-l ademeni prin vorbe inselatoare pe conducatorul fascist de catre generalul ordinului sau, Halke von Zedochovschi, asa cum ne spune Gaston Gaillard.

"Pe 16 noiembrie 1922, Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pentru si 116 impotriva, si, la acea adunare s-a vazut gruparea catolica a lui Don Sturzo - cei ce se dadeau drept crestini-democrati - votand in unanimitate pentru primul guvern fascist" (Pietro Neni, "Sase ani de razboi civil in Italia", pag.146).

Zece ani mai tarziu, aceeasi manevra a dat un rezultat asemanator in Germania. 'Zentrum-ul' catolic al monseniorului Kaas asigura, prin votul sau, stabilirea dictaturii naziste.

De fapt, Italia a fost in 1922 terenul de incercare pentru noua forma de conservatorism autoritar: fascismul, impodobit acolo unde imprejurarile locale o cereau, cu ceva socialism. De acum incolo, toate eforturile iezuitilor Vaticanului vor fi indreptate spre popularizarea aceste doctrine in Europa, doctrina a carei ambiguitate este tipica iezuitilor.

Chiar astazi, nici caderea regimului lui Mussolini, nici infrangerea, nici ruinele nu au fost in stare sa discrediteze, in ochii democratiei crestine din Italia, pe dictatorul maniac impus tarii lor de catre Vatican. Renegat in exterior, prestigiul sau ramane intact in inimile clerului. In presa pot fi citite urmatoarele: "Am hotari in felul urmator: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice din 1960, vor vedea obeliscul de marmura ridicat de Benito Mussolini pentru propria glorie, pentru ca obeliscul va domina, de pe malul Tibrului, stadionul Olimpic. Acest monument comemorativ, cu o inaltime de 33 de metri, poarta inscriptia 'Mussolini Dux' si este decorat cu mozaicuri si inscriptii care proslavesc fascismul. Expresia 'Traiasca Ducele' este repetata de peste 100 de ori si sloganul 'Multi dusmani inseamna mai multa onoare' este de asemenea repetat de mai multe ori. Monumentul are, pe fiecare parte, blocuri de marmura comemorand principalele evenimente fasciste, de la fondarea publicatiei 'Popolo d'Italia' de catre Mussolini, pana la stabilirea imperiului fascist de scurta durata, incluzand si razboiul din Etiopia. Obeliscul urma sa fie decorat cu o gigantica statuie a. lui Mussolini, in postura unui atlet gol, de aproape 100 de metri inaltime. Dar regimul a cazut inainte ca acest proiect ciudat sa se fi realizat. Dupa un an de controverse, guvernul Segni a hotarat ca obeliscul sa ramana pe locul lui".

Razboiul, sangele care a curs din abundenta, lacrimile si ruinele nu conteaza. Sunt simple fleacuri, mici pete pe monumentul ridicat spre glorificarea "omului trimis de Providenta", asa cum l-a descris Pius X.

Nici un fel de neajunsuri, crime, erori nu pot sterge meritul lui principal: acela de a fi restabilit puterea pamanteasca a papei, a proclamat romano-catolicismul ca religie de stat si a dat clerului, prin legi care sint inca in vigoare, putere completa asupra existentei natiunii. Obeliscul lui Mussolini trebuia sa stea in inima Romei ca o marturie a tuturor acestor lucruri, in beneficiul tuturor turistilor straini ce il privesc cu admiratie sau ironie, si in speranta unor timpuri mai bune care ar permite ridicarea 'atletului gol' inalt de 100 de metri, campionul simbolic al Vaticanului.

Tratatul de la Lateran, prin care Mussolini isi exprima gratitudinea fata de papalitate, dadea Sfantului Scaun, pe langa rasplata cu 20.000.000 lire sterline, suveranitatea pamanteasca asupra teritoriului orasului Vatican. Monseniorul Cristiani, prelat al papei explica semnificatia acestui eveniment: "Este evident, Constitutia orasului Vatican era o chestiune de prima importanta in scopul stabilirii papalitatii ca o putere politica".

Nu ne vom pierde timpul incercand sa impacam aceasta marturisire evidenta cu afirmatia auzita atat de des: "Biserica romana nu este implicata in politica". Noi vom demasca numai pozitia unica in lume a unui stat laic si sacru si urmarile acestei pozitii echivoce.

Care sunt trucurile abile ale iezuitilor folosite de aceasta putere care, in functie de imprejurari, se foloseste de caracterul ei laic si spiritual, pentru a fi scutita de toate regulile impuse de legile internationale? Insesi natiunile au dat o mana de ajutor acestor trucuri si, facand aceasta, au ajutat patrunderea acestora in teritoriul lor.

"Papa parea sa se identifice atat de mult cu dictatorii", scria Franois Charles-Roux, ambasadorul francez la Vatican. Dar poate fi altfel cand Sfantul Scaun insusi ridicase acesti oameni la putere?

Mussolini, prototipul, a fost cel ce a inaugurat aceasta serie de oameni 'providentiali', acesti purtatori de arme care au pregatit revansa pentru 1918. Din Italia, unde prospera atat de bine sub ingrijirea parintelui iezuit Tacchi Venturi si a acolitilor sai, fascismul urma in curand sa fie transportat in Germania. "Hitler primeste imbold de la Mussolini; idealul nazistilor este acelasi ca si in Italia Cat timp Mussolini este la conducere, Berlinul este simpatizatIn 1923, fascismul sau fuzioneaza cu national-socialismul; el devine prieten cu Hitler, caruia ii furnizeaza armele si banii" (Antonio Aniante "Mussolini").

In acel timp, monseniorul Pacelli, viitor Pius XII si cel mai bun diplomat al Vaticanului, era ambasador (nuntiu) in Mnchen, capitala Bavariei catolice. Acolo, steaua viitorului dictator german incepe sa rasara; el este de asemenea catolic, ca cei mai multi dintre asociatii lui. Despre acea tara, leagan al nazismului, Maurice Laporte ne spune: "Cei doi inamici ai sai sint protestantismul si democratia". Teama Prusiei este de aceea de inteles. "Este usor sa ghicesti ce fel de ingrijire deosebita acorda Vaticanul Bavariei, unde national-socialismul lui Hitler recruta contingentul cel mai puternic".

A prelua de la Prusia "eretica" controlul "armatei laice" germane si apoi a-l transfera Bavariei catolice. Ce vis! Monseniorul Pacelli isi va da toate silintele sa realizeze acest obiectiv, actionand impreuna cu conducatorul Companiei lui Isus.

"Dupa razboiul din 1914-1918, generalul iezuit Halke von Ledochovschi a conceput un plan vast crearea, cu sau fara imparatul Habsburg, a unei federatii a natiunilor catolice in Europa centrala si de Est: Austria, Slovacia, Boemia, Polonia, Ungaria, Croatia si, desigur, Bavaria. Acest nou imperiu central trebuia sa lupte pe doua fronturi: la est impotriva Uniunii Sovietice, la vest impotriva Prusiei, a Marii Britanii protestante si a Frantei republicane si rebele. In acel timp, monseniorul Pacelli era ambasador (nuntiu) la Mnchen si prieten intim cu cardinalul Faulhaber, colaboratorul principal al lui von Ledochovschi. Planul lui Ledochovschi era un vis din tineretea lui Pius XII".

Dar era doar un vis din tinerete? "Mittel Europa" pe care Hitler a incercat s-o organizeze era ceva similar acestui plan, fara a mai vorbi de prezenta in acel bloc a Prusiei luterane, o minoritate nu prea periculoasa si a recunoscutelor zone de influenta care - poate doar temporar - apartineau Italiei. De fapt, era planul Ledochovschi, adaptat la necesitatile timpului si pe care :Hitler a incercat sa-l realizeze sub patronajul Sfantului Scaun, cu ajutorul lui Franz von Papen, sambelanul secret al papei si, de asemenea, cu ajutorul nuntiului de la Mnchen si apoi de la Berlin, monseniorul Pacelli".

Franois Charles-Roux scrie: "De-a lungul epocii contemporane, niciodata nu a simtit lumea politica o interventie catolica mai puternica decat in timpul serviciului monseniorului Pacelli".

Si ce scrie Joseph Rovan: "Acum, Bavaria catolica urmeaza sa primeasca si sa protejeze pe toti aceia care seamana vrajba, toti acei confederati si asasini de la Saint Vehme"

Din mijlocul acestor agitatori, alegerea "celui care va regenera Germania" va cadea asupra lui Hitler, care era destinat sa triumfe asupra "greselilor democratice" aflate sub standardul Sfantului Parinte.

"Regimul nazist este ca o reintoarcere la putere a unui guvern din sudul Germaniei. Numele si originea capilor sai o demonstreaza: Hitler este austriac specific, Goering este bavarez, Goebbels este din zona Rinului si asa mai departe" (Gonzague de Reynold, "De unde vine Germania", pag.185).

In 1924, Sfantul Scaun a semnat un Concordat cu Bavaria. In 1927 se putea citi in 'Cologne's Gazette': "Pius XI este evident cel mai german papa care a stat vreodata pe scaunul Sfantului Petru".

Succesorul sau, Pius XII, il va priva de aceasta victorie. Dar pentru moment, el isi urmeaza cariera diplomatica - secundata de cea politica - in aceasta Germanie pentru care, cum ii spunea mai tarziu lui Ribbentrop, "a avut intotdeauna o afectiune deosebita".

Avansat ca nuntiu (ambasador) in Berlin, el lucreaza impreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii de la Weimar. La 20 iulie 1932 in Berlin se proclama stare de asediu, iar guvernul social-democrat Braun-Severing este inlaturat prin forta armata de von Papen. Este primul pas spre dictatura lui Hitler. Sunt pregatite noi alegeri care vor intari succesul nazistilor.

"Cu aprobarea lui Hitler, Goering si Strasser au intrat in legatura cu monseniorul Kaas, seful Partidului catolic 'Zentrum' (Walter Gorlitz si Herbert A.Quint, "Adolf Hitler", pag.32).

Cardinalul Bertram, arhiepiscop de Breslau si primat al Germaniei, declara: "Noi, crestini si catolici, nu recunoastem nici o religie sau rasa" Impreuna cu multi alti episcopi, el incearca sa previna credinciosii asupra 'idealului pagan al nazismului'. Cu siguranta acest prelat nu intelesese politica papala, dar curand urma sa si-o insuseasca. Revista 'Mercure de France' dadea publicitatii in 1934 un excelent studiu: "La inceputul anului 1932, catolicii germani nu considerau ca pierdusera cauza dar, in primavara, conducatorul lor parea putin descumpanit: li se spusese ca 'papa era personal in favoarea lui Hitler'. 'Ca papa Pius XI il simpatiza pe Hitler, nu ne surprinde Pentru el, Europa nu se putea linisti decat prin hegemonia Germaniei Vaticanul se gandise sa schimbe centrul de greutate al Reich-ului prin Anschluss (alipirea Austriei la Germania) pentru un timp indelungat, iar Compania lui Isus lucra deschis in acest scop (planul Ledochovschi), mai ales in Austria. Stim cum Pius XI depindea de Austria in realizarea a ceea ce e numea ,triumful propriu in politica'. Ceea ce trebuia oprit era hegemonia Prusiei protestante si, cum Reich-ul era cel care urma sa domine Europa trebuia reconstruit un Reich in care catolicii sa fie stapani

"In martie 1933, episcopii germani, intalnindu-se la Fulda, au profitat de cuvantarea lui Hitler la Potsdam, ca sa declare: ,Trebuie sa admitem ca cel mai inalt reprezentant al guvernului Reich-ului, care este in acelasi timp conducatorul miscarii national-socialiste, a facut publica o declaratie prin care sunt recunoscute inviolabilitatea doctrine catolice, activitatea si drepturile bisericii' Von Papen a plecat la Roma. Acest om, al carui trecut este atat de pacatos, devine un pelerin pios cu misiunea de a incheia un acord (Concordat) - pentru intreaga Germanie - cu papa. Si el il va stimula pe Mussolini sa inceapa tratative cu Vaticanul" ('Mercure de France' - "Pius XI si Hitler", 15 ian.1934).

De fapt, acelasi lucru se intampla in ambele tari: in Italia, partidul catolic al lui Sturzo asigura ascensiunea la putere a lui Mussolini; in Germania, 'Zentrum-ul' monseniorului Kaas face acelasi lucru pentru Hitler - si in fiecare din aceste cazuri, un Concordat pecetluieste pactul.

Domnul Joseph Rovan serie urmatoarele: "Multumita lui von Papen, deputat in Zentrum din 1920 si proprietar al publicatiei oficiale a partidului, 'Germania', Hitler a venit la putere pe 30 ianuarie 1933 Catolicismul politic german, in loc sa devina crestin-democrat, a determinat in cele din urma conferirea intregii puteri lui Hitler, la 26 martie 1933 Pentru a vota in favoarea puterii totalitare era necesara o majoritate formata din doua treimi din voturile exprimate, iar voturile Zentrum-ului erau indispensabile pentru a o obtine'. Acelasi autor adauga: "In corespondenta si declaratiile demnitarilor ecleziasti, vom gasi intotdeauna sub regimul nazist, ferventa aprobare a episcopilor" (Joseph Rovan).

Aceasta pasiune este usor de explicat cand citim urmatoarele randuri ale lui von Papen: "Conditiile generale ale Concordatului erau mult mai favorabile decat orice alte intelegeri similare semnate de Vatican si 'cancelarul Hitler m-a rugat sa-l asigur pe secretarul de stat al Vaticanului (cardinalul Pacelli) ca el ar reduce imediat la tacere gruparea anticlericala" (Franz von Papen, "Memorii").

Nu a fost o promisiune desarta. Deja in timpul acelui an (1933), pe langa masacrarea evreilor si asasinatele comise de nazisti, existau 45 de lagare de concentrare in Germania, cu 40.000 prizonieri de diverse orientari politice, dar mai ales liberali. Franz von Papen, sambelanul secret al papei, definea perfect intelesul adanc al pactului semnat intre Vatican si Hitler, prin aceasta declaratie: "Nazismul este o reactie crestina impotriva spiritului de la 1789".

In 1937 Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale, "condamna" teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu doctrina si principiile catolice, intr-o scrisoare enciclica numita de apologetii lui ca "teribila", avand titlul 'Mit brennender Sorge'. Rasismul nazist este condamnat, dar nu si Hitler, promotorul acestuia; iar Vaticanul are grija sa nu demaste avantajosul Concordat incheiat cu patru ani in urma cu Reich-ul nazist.      

In timp ce crucea lui Hristos si zvastica cooperau in Germania, Benito Mussolini facea cunoscuta cucerirea usoara a Etiopiei, cu binecuvantarea Sfantului Parinte.

"Suveranul pontif nu a condamnat politica lui Mussolini si a dat mana libera clerului italian de a coopera complet liber cu guvernul fascist Ecleziastii, de la simplii preoti pana la cardinali, predicau in favoarea razboiului. "Unul din cele mai socante exemple vine de la cardinalul arhiepiscop al orasului Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atat de departe incat a numit aceasta campanie "o cruciada catolica". Pius XI este si mai explicit: "Italia crede ca, acest razboi este justificat datorita unei nevoi presante de expansiune"

"Zece zile mai tarziu, vorbind unui public format din fosti combatanti, Pius XI si-a exprimat dorinta ca cererile legitime ale unei mari si nobile natiuni - din care el insusi se tragea - sa fie satisfacute".

Agresiunea asupra Albaniei comisa de fascisti in vinerea mare a anului 1939 s-a bucurat de aceeasi intelegere, asa cum ne spune si Camille Cianfarra: "Ocuparea Albaniei de catre italieni era foarte avantajoasa pentru biserica Dintr-o populatie de un milion de oameni, care au devenit supusi italieni, 68% erau musulmani, 20% greci ortodocsi si numai 12% romano-catolici. Din punct de vedere politic, anexarea tarii de catre o putere catolica era de natura sa imbunatateasca pozitia bisericii si sa satisfaca Vaticanul".

In Spania, stabilitatea republicii nu incetase sa displaca conducerii bisericii romane, fiind considerata o ofensa personala. "Nu am indraznit niciodata sa pomenesc despre problema spaniola in fata lui Pius XI", scria Franois Charles-Roux. "El mi-ar fi reamintit probabil ca interesele bisericii in acel maret si istoric tinut al Spaniei erau o chestiune ce tinea numai de competenta papei".

Prin urmare, acest "teren de vanatoare protejat" urma sa fie inzestrat in curand cu un dictator similar acelora care avusesera deja succes in Italia si Germania. Aventura Generalului Franco a inceput de-abia la mijlocul lui iulie 1936, dar inca din 21 martie 1934 fusese incheiat 'Pactul Romei' intre Mussolini si sefii partidelor reactionare din Spania, unul dintre acestia fiind Goicoechea, seful publicatiei 'Renovacion Espaola'. Prin acest pact, partidul fascist italian a inceput sa aprovizioneze pe rebeli cu bani, material de razboi, arme si munitii. Stim ca au facut chiar mai mult decat promisesera si ca Mussolini si Hitler au continuat sa alimenteze rebeliunea spaniola cu materiale, aviatie si 'voluntari'".

Cat despre Vatican - este cert ca dupa propriile lui principii credinciosii trebuie sa respecte guvernul instituit - el persecuta Spania cu amenintarile lui. "Papa i-a excomunicat pe conducatorii Republicii Spaniole si a declarat razboi spiritual intre Sfantul Scaun si Madrid. Apoi a scos scrisoarea enciclica 'Dilectissimi Nobis' Arhiepiscopul Goma, noul primat al Spaniei, a proclamat razboiul civil" (Andre Ribard, "1960 si secretul Vaticanului", pag.45).

Prelatii Sfintiei Sale au acceptat cu bucurie ororile acestui conflict fratricid, iar monseniorul Gomara, episcop de Cartagina, a interpretat admirabil atitudinea lor prin spusele: "Binecuvantate fie tunurile daca prin spartura pe care o provoaca patrunde Evanghelia".

Vaticanul a recunoscut guvernul lui Franco pe 3 august 1937, 12 luni inainte ca razboiul civil sa se sfarseasca.

Belgia era si ea supravegheata de Actiunea Catolica, nu mai este nevoie s-o spunem, o organizatie ultramontanista si iezuita prin excelenta. Terenul trebuia pregatit pentru apropiata invazie a armatei Fhrer-ului. Prin urmare, sub pretextul unei "renasteri spirituale", evanghelia hitleristo-fascista a fost propovaduita cu staruinta acolo de catre monseniorul Picard (iezuit), parintele Arendt (iezuit), parintele Foucart (iezuit) si altii. Un tanar belgian, care a fost o victima a lor, ca multi altii, a declarat: "La timpul acela, toti eram deja obsedati de un fel de fascism: Actiunea Catolica, din care faceam si eu parte, simpatiza foarte mult fascismul italian. Monseniorul Picard proclama pe Mussolini drept un geniu si il dorea cu ardoare ca dictator Erau organizate pelerinaje pentru a favoriza contactul cu Italia si cu fascismul. Cand, cu trei sute de studenti am plecat spre Italia, toata lumea la intoarcerea acasa saluta dupa moda Romei si canta Givinezza" (Raymond de Becker, "Cartea celor morti si a celor vii").

Un alt martor spune: "Dupa 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora cu regularitate cu monseniorul Picard Picard a cooptat grupul lui Leon Degrelle pentru o misiune deosebit de importanta: a conduce o noua editura la centrul Actiunii Catolice. Editurii i s-a dat un nume devenit celebru: "Rex".

"Apelurile pentru un nou regim s-au multiplicat Rezultatul acestei propagande in Germania era observat cu mare interes. In octombrie 1933, un articol in ziarul 'Vlan' ne reaminteste ca nazismul nu avea decat sapte membri in 1919 si ca Hitler le-a adus, cativa ani mai tarziu, ca zestre nimic altceva decat talentul sau de a-si face publicitate Fondata pe principii similare, echipa de la 'Rex' a inceput un program de propaganda activa in tara. Intrunirile lor au atras in curand cateva sute, apoi cateva mii de ascultatori" (Jaques Saint-Germain, "Batalia lui Rex").

Desigur, Hitler adusese cu sine noului nascut, national-socialismului, ceva mai mult decat talentul de a-si face publicitate: sprijinul papalitatii! Acelasi lucru l-a adus Mussolini fascismului italian.

Fiind doar o copie palida a acestor doi dictatori, Leon Degrelle, conducator al publicatiei 'Christus Rex', beneficia de acelasi sprijin, dar pentru un scop foarte diferit. Pentru ca treaba lui era sa deschida tara sa in calea invadatorului.

Raymond de Becker spune: "Am colaborat cu 'Avant-Garde' Aceasta publicatie (sustinuta de Picard) tintea sa rupa legaturile dintre Belgia, Franta si Anglia".

Cunoastem acum cat de usor a infrant armata germana apararea belgiana, tradata de "coloana a cincea clericala". Poate ne mai amintim ca apostolul de la "Christus Rex", imbracand uniforma germana, a plecat, insotit de o zgomotoasa campanie publicitara sa lupte pe frontul de est in fruntea "Waffen SS-ului" sau, recrutat mai ales din randul tinerilor de la Actiunea Catolica; apoi, o retragere binevenita i-a facilitat accesul in Spania. Dar, inainte de aceasta, el a dat frau liber din plin si pentru ultima data sentimentelor lui patriotice.

Maurice de Behaut scrie: "Acum zece ani (1944) portul Anvers, al treilea in lume ca importanta, a cazut aproape intact in mainile trupelor britanice In timp ce populatia incepea sa intrevada sfarsitul suferintelor si lipsurilor sale, cea mai diabolica inventie nazista cazu asupra lui: rachetele V1 si V2. Acest bombardament, cel mai lung din istor razboiului, caci a durat sase luni zi si noapte, a fost tinut secret din ordinul cartierului general aliat. Acesta este motivul pentru care astazi martirajul oraselor Anvers si Liege este inca ignorat total.

"In timpul primului bombardament (12 octombrie), unii au auzit la Radio Berlin remarcile alarmante ale tradatorului 'rexist', Leon Degrelle: ,I-am cerut Fhrer-ului meu 20.000 de bombe. Ele vor pedepsi aspru acest popor idiot. Va promit ca ele vor face din Anvers un oras fara port sau un port fara oras' Din acea zi, ritmul bombardamentelor a crescut si s-au intensificat cauzand catastrofele si dezastrul, in timp ce Leon Degrelle zbiera la Radio Berlin, promitand cataclisme si mai ingrozitoare".

Acesta a fost "ramas bun"-ul de la pamantul natal al acestui produs monstruos al Actiunii Catolice. Ucenic supus al monseniorului iezuit, Picard, al parintelui iezuit Arendt, etc., seful publicatiei 'Christus Rex' a urmat cu strictete regulile impuse de papalitate.

"Cei de la Actiunea Catolica nu si-ar face datoria daca nu ar incerca sa dirijeze politica provinciilor sau tarii lor atunci cand au ocazia", scria Papa Pius XI. Intr-adevar, Leon Degrelle si-a facut datoria, iar rezultatul, dupa cum am vazut, a fost proportional cu zelul sau.

Putem citi in cartea lui Raymond de Becker: "Actiunea Catolica a gasit in Belgia un om exceptional care sa o dirijeze, si acesta era monseniorul Picard Un altul a fost Canon Cardijn, fondator al miscarii 'jociste', un tip irascibil si un vizionar"

Acesta din urma jura astazi ca nu a "auzit si nici nu l-a vazut" niciodata pe colegul sau, Leon Degrelle. Asa ca, acesti doi lideri ai Actiunii Catolice din Belgia, amandoi lucrand sub toiagul cardinalului van Roey, aparent nu s-au intalnit niciodata! Prin ce miracol oare? Desigur, sus mentionatul Canon nu ne-o spune; de atunci el a fost facut 'monsenior' de catre Pius XII si director al miscarii 'jociste' din intreaga lume.

Un alt miracol: monseniorul Cardijn nu l-a intalnit pe rau famatul sef al publicatiei 'Rex' nici chiar in timpul acelui congres descris chiar de Degrelle: "Imi amintesc marele congres al tineretului catolic de la Bruxelles, in 1930. Eram in spatele monseniorului Picard, care era langa cardinalul van Roey. O suta de mii de tineri au trecut in mars pe langa noi timp de doua ore, salutand autoritatile religioase adunate pe platforma"

Unde era ascuns atunci seful J.O.C-ului, ale carui trupe luasera parte la acel gigantic mars? Oare sa se fi intamplat, printr-o hotarare speciala a Providentei, ca acesti doi oameni sa fi fost condamnati sa treaca unul pe langa celalalt fara sa se vada pe acea platforma oficiala sau la sediul Actiunii Catolice pe care amandoi il frecventau cu regularitate? Monseniorul Cardijn, un iezuit, merge si mai departe. El sustine ca ar fi purtat dispute verbale cu cei de la 'Rex'.

Intr-adevar, Actiunea Catolica era o organizatie ciudata! Nu numai ca sefii principalelor ei miscari, 'J.O.C.' si 'Rex', se jucau de-a v-ati ascunselea pe coridoare, dar mai mult unul putea numi - dupa cum sustine el - "lupta", ceea ce altul facea cu intreaga aprobare a 'ierarhiei'!

Un lucru nu poate fi negat: Degrelle era pus in fruntea 'Rex'-ului de monseniorul Picard personal, sub autoritatea cardinalului van Roey si a nuntiului apostolic, monseniorul Micara. Prin urmare, potrivit monseniorului Cardijn, acesta dezaproba cu putere actiunile colegilor de la Actiunea Catolica, aflati ca si el sub patronajul primatului Belgiei si fara nici o consideratie fata de nuntiul papal, ,protectorul si prietenul' sau, dupa cum spune papa Pius XII".

Afirmatia este chiar severa. Suntem cu atat mai constienti de asta atunci cand descoperim care a fost atitudinea, dupa invadarea Belgiei catre Hitler, acelora ca Cardijn si asociatii sai care astazi il ataca pe Degrelle si 'rexismul'. Intr-o carte care a fost pusa sub interdictie dupa publicare, insusi seful 'Rex'-ului isi pune in functiune memoria, cum vom vedea, si pentru ca noi sa luam la cunostinta, ceea ce el a spus nu a fost dezmintit niciodata.

"Fiind un crestin zelos, familiarizat cu intrepatrunderea dintre cele spirituale si pamantesti, nu as fi intentionat sa colaborez cu Hitler fara a consulta mai intai autoritatile religioase ale tarii mele Am solicitat o intrevedere eminentei sale, cardinalul van Roey Cardinalul m-a primit intr-un mod foarte prietenos, intr-o dimineata, la palatul episcopal de la Malines El este animat de un fanatism total si furtunos Daca ar fi trait cu cateva secole mai inainte, ar fi trecut pe necredinciosi prin sabie sau i-ar fi ars, in timp ce ar fi cantat 'Magnificat', sau ar fi condamnat la carcera pe oile ratacite ale turmei sale. Cum ne aflam in sec.XX, el are numai carja episcopala, dar pe care o foloseste pentru indeplinirea marii sale lucrari. Pentru el, totul era important atat timp cat servea interesele bisericii: daca era ceva bun, noi il sustinem, dar orice este rau, este distrus. Iar biserica avea atatea cai 'de serviciu': actiunile ei, partidele, ziarele, cooperativele agricole (Boerenbond), institutiile bancare, care asigurau puterea pamanteasca a institutiei 'divine'"

"Iar acum pot spune sincer si cinstit ca acesta a fost intelesul remarcii cardinalului: ,colaborarea era cel mai potrivit lucru de facut de fapt singurul lucru pe care o persoana inteligenta l-ar fi facut'. De-a lungul intregii intrevederi, el nu a crezut nici o clipa ca ar putea fi posibila si o alta atitudine. Pentru cardinal, in toamna anului 1940, razboiul se terminase. El nici nu a pomenit numele 'englezi' si ni nu s-a pronuntat asupra presupunerii ca era de asteptat o revenire a aliatilor. Cardinalul nu credea ca, din punct de vedere politic, mai era posibil si altceva afara de a colabora cu nazistii El nu obiecta la nici unul dintre proiectele sau conceptiile mele El ar fi putut - sau ar f trebuit - sa ma previna daca ar fi crezut ca ideile mele in materie de politica ar fi luat-o pe un drum gresit, deoarece venisem pentru a-i ce sfatul Inainte sa plec, cardinalul mi-a dat binecuvantarea sa parinteasca"

"Alti catolici priveau de asemenea cu incredere, in toamna anului 1940, spre turnul bisericii Saint Rombaut Multi intrau in palatul episcopal sa ceara sfatul monseniorului van Roey sau celor din anturajul sau, asupra moralitatii, utilitatii sau necesitatii colaborarii Mai mult de 1000 de primari catolici, chiar daca fusesera alesi cu grija, s-au adaptat imediat noului Ordin" Toti acei oameni buni, inchisi sau batjocoriti in 1944, trebuie sa se fi intrebat in 1940: ce crede oare Malines? Dar cine ar fi crezut ca nici Malines, cu toti episcopii lui, nici preotii lor nu fusesera capabili sa dea liniste sufletelor lor!

"Opt din zece belgieni colaborationisti erau catolici In timpul acelor saptamani hotaratoare, datorita alegerii care trebuia facuta, Malines si diferite episcopate emiteau chiar sfaturi contrare, verbale sau scrise, mie sau tuturor acelor colaborationisti"

"Chiar daca nu este prea placut, acesta este adevarul gol-golut. Atitudinea inaltului cler catolic din strainatate putea doar intari convingerea credinciosilor ca aceasta colaborare era perfect compatibil cu credinta. La Vichy, cei mai inalti prelati francezi s-au fotografiat stand in picioare langa maresalul Petain si Pierre Laval, dupa intrevederea dintre Petain si Hitler. La Paris, cardinalul Baudrillart a declarat in mod public ca era colaborationist".

"Chiar in Belgia, cardinalul van Roey a permis unuia dintre cei mai celebri preoti ai Flandrei - cel mai mare intelectual catolic - abatele Verschaeve, sa declare, pe 7 noiembrie 1940 in timpul unei sesiuni solemne a Senatului si in prezenta unui general german, presedintele Raeder: ,Este datoria Consiliului Cultural sa construiasca un pod care sa uneasca Flandra cu Germania'"

"Pe 29 mai 1940, ziua urmatoare capitularii, cardinalul van Roey descria invazia ca o prezenta cereasca. ,Fiti siguri', scria el credinciosilor, ,ca suntem martori in prezent ai unei exceptionale interventii a Providentei divine care isi arata puterea prin evenimente deosebite'. ,Deci, dupa toate acestea, Hitler parea a fi nici mai mult nici mai putin decat un instrument purificator, care pedepsea in mod providential poporul belgian'" (Leon Degrelle, 'La Cohue de 1940").

Ceva asemanator s-a intamplat in Franta, unde se reamintea in continuu ca "apararea este mai profitabila (rodnica) decat victoria" ca si inainte, in 1914, cand se dorea ca Franta sa fie purificata prin sange. Tot in aceste memorii care au cazut - sau mai degraba au fost aruncate - prada uitarii, gasim cateva detalii foarte interesante privind 'Boerenbond-ul', marea masina politica si financiara catolica a cardinal lui van Roey, care finanta cu darnicie sectia flamanda a Universitatii Louvain" (Leon Degrelle).

"Tipografia 'Standard' si-a asigurat functionarea prin tiparirea celor mai colaborationiste apeluri ale partidei nationaliste V.N.V. Curand, afacerea a inceput sa prospere Fiind de doua ori catolici si stalpi ai bisericii din Flandra, conducatorii de la 'Standard' nu ar fi luat in seama colaborarea daca nu ar fi avut loc mai intai binecuvantarea clara si deschisa a acesteia de catre cardinalul Van Roey Acelasi lucru se spunea despre intreaga presa catolica" (Leon Degrelle).

Toate aceste eforturi nu tinteau spre nimic altceva decat spre dezbinarea Belgiei, asa cum ne aminteste un alt scriitor catolic, Gaston Gaillard: "Catolicii flamanzi si cei autonomi din Alsacia isi justificau atitudinea - sprijinul lor tacit - prin sprijinul pe care Sfantul Scaun il acorda propagandei germane. Cand se refereau la scrisoarea memorabila trimisa de Pius XI secretarului sau de stat, cardinalul Gaspari, pe 26 iunie 1923, ei erau convinsi ca politica lor avea aprobarea Romei si, desigur, Roma nu a facut nimic ca sa-i convinga de contrariul. Nu-i sustinuse nuntiul (ambasadorul Vaticanului - n.t.) Pacelli (viitorul Pius XII) cu dibacie pe nationalistii germani si nu incurajase el asa-zisa populatie 'oprimata' din Silezia superioara? Nu primisera provinciile care doreau autonomia Alsacia, Eapen-Malmedy si Silezia aprobarea ecleziastica, aprobare care nu a fost data intotdeauna cu discretie? Era atunci usor pentru flamanzi sa-si ascunda faptele lor, indreptate impotriva unitatii Belgiei, in spatele instructiunilor Romei" (Gaston Gaillard).

De asemenea, in 1942, papa Pius XII l-a rugat pe ambasadorul sau la Berlin sa transmita condoleantele sale la Paris cu ocazia mortii cardinalului Baudrillart, prin asta intelegand ca el considera anexarea nordului Frantei de catre Germania deja o realitate. Prin aceasta se confirma inca odata 'sprijinul tacit' acordat intotdeauna de Sfantul Scaun, si in special de papa, expansiunii germane.

Astazi, nu putem decat sa zambim cand ii vedem pe iezuitii papei eschivandu-se de la ceva atat de evident si incercand sa respinga amestecul lor si complicitatea cu coloana a cincea pe care ei insisi o organizasera, si in special cu Degrelle. Cat despre el - tinut bine la pastrare caci stie prea multe - el poate sa-si aminteasca in voie faimoasele versuri ale lui Ovidiu: "Atat timp cat vei fi fericit, vei avea multi prieteni; cand se strang norii, vei fi singur".

Zambim cand citim urmatoarele cuvinte ale R P_. Fessard, un iezuit: "In 1916 si 1917 am asteptat cu atata nerabdare intariri din partea americanilor! In 1939 ne-am dat seama cu tristete ca, chiar dupa ce razboiul fusese declarat, Hitler era primit favorabil de o mare parte dintre americani; chiar si de catolici! In 1941 si 1942 ne intrebam din nou daca Statele Unite vor interveni sau nu" (R.P. Fessard).

Prin urmare, se pare ca Sfantul Parinte privea rezultatele obtinute in America de catre proprii lui frati iezuiti "cu tristete"! Pentru ca, si acesta este un fapt istoric, "Frontul crestin", o miscare catolica opusa interventiei Statelor Unite, era condusa de parintele iezuit Coughlin, un pro-hitlerist notoriu.

"Aceasta organizatie pioasa nu ducea lipsa de nimic si primea de la Berlin o bogata provizie de material propagandistic pregatit de biroul lui Goebbels. Prin publicatia 'Justitia sociala' si prin emisiunile radiofonice, parintele iezuit Coughlin, apostol al zvasticii, a intrat in contact cu un numeros public. De asemenea, el avea in grija 'celulele de comando' din principalele centre urbane, conduse dupa metodele fiilor lui Loyola si antrenate de agenti nazisti" (Edmond Paris, "Vaticanul impotriva Europei" ).

Un document secret din Wilhelmstrasse clarifica urmatorul lucru: "Studiind evolutia antisemitismului in Statele Unite, observam ca numarul ascultatorilor emisiunilor radiofonice ale parintelui Coughlin, binecunoscut pentru antisemitismul sau, se ridica la 20 de milioane".

Trebuie sa mai amintim actiunile parintelui iezuit Walsh, un agent al papei, decan al Scolii de Stiinte Politice la Universitatea din Georgetown, pepiniera iezuita a diplomatiei americane - si un zelos propagandist al politicii germane? In acel timp general al Ordinului iezuit era, ca din intamplare, Halke von Zedochovschi, un fost general al armatei austriece; el ii urma lui Wernz, un prusac, in anul 1915.

R.P. Fessard mai uitase ceea ce scria 'La Croix' in timpul razboiului: "Nu este nimic de castigat prin interventia unor trupe de dincolo de Canal sau de Atlantic" ('La Croix', 10 august 1943).

Nu-si aminteste nici aceasta telegrama a Sfintiei sale Pius XII: "Papa isi trimitea binecuvantarea publicatiei 'La Croix', vocea vointei pontificale".

Avand in vedere atata lipsa de memorie, trebuie sa ajungem la concluzia ca membrii Societatii lui Isus au memoria foarte scurta? Ei nu-si atrag un asemenea repros nici chiar din partea dusmanilor lor! Sa mai subliniem ca R.P. Fessard isi exprima teama lui patriotica din 1941-1945 de-abia in 1957. "Meditatiile lui libere" dupa 15 ani au adus ceva rezultate si el a avut timp sa reciteasca un anumit pasaj din "Exercitiile spirituale" care spuneau ca "iezuitul trebuie sa fie gata ca, daca biserica declara ca ceea ce vede este alb este negru, sa fie de acord cu aceasta, chiar daca simturile lui ii spun exact contrariul". In ceea ce-l priveste, R.P. Fessard pare a fi un foarte bun iezuit!

Pe 7 martie 1936, Hitler a adus Wehrmacht-ul in regiunea demilitarizata a Rinului, calcand astfel pactul de la Locarno. Pe 11 martie 1938 a urmat Anschluss (alipirea Austriei la Germania), iar pe 29 septembrie al aceluiasi an, la Mnchen, Franta si Anglia au trebuit sa accepte (li s-a impus) anexarea de catre Reich a regiunii sudete a Cehoslovaciei. Fhrer-ul a venit la putere multumita voturilor partidului catolic 'Zentrum', numai cu cinci ani mai inainte, dar cele mai multe obiective expuse cu cinism in "Mein Kampf" erau deja realizate; aceasta carte, o provocare insolenta pentru democratiile vestice, fusese scrisa de parintele iezuit Staempfle si semnata de Hitler. Pentru ca - desi multi ignora acest fapt - Societatea lui Isus imbunatatise acel celebru program pan-german asa cum apare el din cartea sus-mentionata, iar Fhrer-ul il aprobase.

Capitolul 3. Agresiunea germana si iezuitii. Austria si Polonia

Sa vedem cum a fost pregatit Anschluss-ul.

Mai intai de toate, si printr-o sincronizare 'providentiala', cand Mussolini a pus mana pe putere in Italia multumita lui don Sturzo, iezuit sef al partidului catolic, monseniorul Seipel, un iezuit, a devenit cancelar al Austriei. El a detinut aceasta pozitie pana in 1929, cu o intrerupere de doi ani si, in timpul acelor ani decisivi, el a condus politica interna a Austriei pe calea clericala si reactionara; succesorul sau a urmat aceeasi cale, care a condus la absorbtia acestei tari in blocul german. Reprimarea sangeroasa a revoltelor clasei muncitoare i-a adus numele de "cardinalul fara mila".

"In primele zile ale lunii mai 1936, von Papen a intrat in negocieri secrete cu dr. Schussnigg (cancelarul Austriei) atingandu-i punctul sensibil si aratandu-i cit de avantajoasa ar fi o reconciliere cu Hitler din punctul de vedere al Vaticanului; argumentul poate parea ciudat, dar Schussnigg era foarte devotat, iar von Papen era doar sambelanul papei" (G.E.R. Gedye, "Sinuciderea Austriei", pag.188).

Nimic surprinzator, sambelanul secret al papei era cel care conducea intreaga afacere si care s-a incheiat pe 11 martie 1938 cu demisia piosului Schussnigg (elev al iezuitilor) in favoarea lui Seyss-Inquart, sef al nazistilor austrieci. In ziua urmatoare, trupele germane au intrat in Austria si guvernul marioneta al lui Seyss-Inquart a proclamat unirea Austriei la Reich. Acest eveniment a fost intampinat cu o declaratie entuziasta a arhiepiscopului Vienei, cardinalul Innitzer, iezuit.

Pe 15 martie, presa germana publica urmatoarea declaratie a cardinalului Innitzer: "Preotii si credinciosii trebuie sa sustina fara ezitare marele stat german si pe Fhrer-ul a carui lupta de a instaura puterea, onoarea si prosperitatea Germaniei este in asentimentul Providentei".

Ziarele au tiparit in facsimil aceasta declaratie pentru a imprastia orice indoiala asupra autenticitatii ei. Reproduceri ale acestei declaratii au fost lipite pe zidurile caselor din Viena si din alte orase ale Austriei. Cardinalul Innitzer scrisese cu propria lui mana urmatoarele cuvinte sub semnatura sa: "Si Heil Hitler!"

"Trei zile mai tarziu, intregul episcopat austriac adresa o scrisoare pastorala tuturor episcopilor sai; ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie: era o adeziune fatisa la regimul nazist ale carui virtuti erau ridicate in slavi".

Cardinalul Innitzer, reprezentantul la nivelul cel mai inalt al bisericii romane in Austria, mai scria in declaratia sa: "Ii invit pe sefii organizatiilor de tineret sa pregateasca unirea lor cu organizatia Reich-ului german".

Prin urmare, nu numai ca arhiepiscopul-cardinal al Vienei, urmat de episcopatul sau, s-a avantat cu entuziasm alaturi de Hitler, dar a transmis ordinul ca tineretul 'crestin' sa fie instruit in conformitate cu metodele de pregatire naziste; aceste metode fusesera "condamnate in mod oficial" in teribila scrisoare enciclica (circulara) 'Mit brennender Sorge'!

Atunci, 'Mercure de France' nota pe buna dreptate: "Acesti episcopi nu au luat o hotarare care sa implice biserica, ca un tot, din proprie initiativa; Sfantul Scaun le dadea indicatii pe care ei pur si simplu le urmau". Aceasta este sigur! Dar ce alte 'directive' se puteau astepta din partea Sfantului Scaun care i-a adus la putere pe Mussolini, Hitler, Franco si a creat in Belgia 'Cristus Rex'' al lui Leon Degrelle? Inteleg atunci de ce autori englezi ca F.A. Ridley, Secker si Warburg s-au ridicat impotriva politicii lui Pius XI care a favorizat miscarile fasciste, oriunde au aparut ele".

Cat despre Anschluss, Franois Charles-Roux ne spune de ce era biserica atat de mult in favoarea lui: "Opt milioane de catolici austrieci uniti cu catolicii Reich-ului ar fi putut crea un corp catolic german care sa-si faca simtita puterea si greutatea".

Polonia se afla in aceeasi situatie ca Austria cand Hitler, dupa ce a invadat-o, a anexat o parte din ea in numele patriei. Au fost adaugate inca cateva milioane de catolici pentru a intari contingentul german aflat sub carmuire romana: Sfantul Scaun nu putea decat sa fie in favoarea acestei invazii, in ciuda intregii sale iubiri pentru "dragul popor polonez". De fapt, el nu privea cu ochi rai unirea violenta a catolicilor din Europa centrala conform planului generalului iezuit, Halke von Ledochovschi.

Tamaietorii autorizati ai Vaticanului continuau sa aminteasca cititorilor lor ca Pius XII "a protestat" impotriva agresiunii in scrisoarea enciclica 'Summi Pontificatus'. In realitate, acest document ridicol, ca toate documentele de acest gen care numara nu mai putin de 45 de pagini, contine numai o singura fraza, spre sfarsit, privitoare la Polonia strivita de Hitler. In aceasta scurta aluzie este dat un sfat poporului polonez de a se ruga mai mult la fecioara Maria! Contrastul este izbitor intre cele cateva cuvinte banale de condoleante si paginile magulitoare dedicate Italiei fasciste si de prea-marire a tratatului de la Lateran; acest tratat era incheiat de Sfantul Scaun cu Mussolini, colaboratorul lui Hitler care, la vremea cand papa isi scria scrisoarea enciclica, el tinea un discurs scandalos, rostit ca o provocare aruncata lumii si care incepea cu cuvintele: "Liquidata la Polonia!" (Lichidati Polonia!).

Dar ce riscuri exista in folosirea acestor alibiuri ridicole, atunci cand predici convertitilor? Pe langa aceasta, cati dintre ei erai dornici sa examineze aceste aluzii?

Deci, ce putem vedea atunci cand cercetam atitudinea Vaticanului fata de aceasta treaba? Mai intai de toate, vedem ca nuntiul (ambasadori Vaticanului) la Varsovia, monseniorul Cortesi, a silit guvernul polonez sa cedeze lui Hitler in toate aspectele: Danzig-ul, "coridorul", teritoriile unde locuiau minoritatile germane. Odata treaba incheiata, il vedem pe Sfantul Parinte dand o mana de ajutor agresorului, incercand sa faca Parisul si Londra sa ratifice amputarea unei mari parti din "draga lui Polonie".

Acelora care ar fi mirati de o asemenea comportare fata de o tara catolica, le vom aminti de un precedent celebru: dupa prima divizare a Poloniei in 1772 - o catastrofa in care intrigile iezuite au jucat un rol important - papa Clement XIV, scriind imparatesei Austriei, Maria Tereza, isi exprima satisfactia in felul urmator: "Invadarea si divizarea Poloniei nu au fost facute numai din motive politice; era in interesul religiei, si spre profitul spiritual al bisericii ca, Curtea de la Viena sa-si extinda dominatia asupra Poloniei cat de mult posibil".

Cu siguranta nu este nimic nou sub soare, mai ales in Vatican. In 1939 nu mai era nevoie sa se schimbe nici un cuvant din acea declaratie cinica, in afara de "profitul spiritual al bisericii" care, de aceasta data, consta in unirea catorva milioane de catolici polonezi cu marele Reich. Acest fapt explica cu usurinta zgarcenia condoleantelor papale exprimate in "Summi Pontificatus".

In Cehoslovacia, Vaticanul a reusit chiar mai bine: a reusit sa-i furnizeze lui Hitler un prelat care a devenit capul acestui stat satelit al Reich-ului.

Anschluss-ul a facut mare zarva in Europa. De atunci incolo, amenintarea hitlerista incepu sa planeze asupra Cehoslovaciei, iar razboiul plutea in aer. Dar la Vatican nimeni nu parea interesat in asta. Sa-l ascultam pe Franois Charles-Roux: "La mijlocul lui august, incercasem sa-l conving pe papa ca ar trebui sa vorbeasca in favoarea pacii - o pace dreapta, desigur Primele mele incercari au fost fara succes. Dar, incepand cu luna septembrie 1938, cand criza internationala a ajuns la cel mai inalt nivel, am sesizat la Vatican impresii linistitoare care contrastau in mod ciudat cu deteriorarea rapida a situatiei".

"Toate incercarile mele", adauga fostul ambasador francez, "primeau acelasi raspuns din partea lui Pius XI: ,Ar fi fara rost, lipsit de necesitate, inoportun'. Nu am putut intelege incapatanarea lui in a pastra tacerea".

Evenimentele urmau sa. explice curand aceasta tacere. Mai intai a fost anexarea regiunii Sudete de catre Reich, desigur cu sprijinul Partidului Social Crestin; aceasta anexare a fost validata de consimtamantul de la Mnchen, iar Republica Cehoslovacia a fost divizata. Dar Hitler, care promisese sa respecte integritatea ei teritoriala, intentiona in realitate sa anexeze pamanturile cehe separat de Slovacia, si sa le stapaneasca personal sau prin imputerniciti.

Era usor pentru el sa realizeze aceste lucruri mai ales ca multi dintre sefii principalelor curente politice din Slovacia erau ecleziasti catolici, potrivit spuselor lui Walter Hagen. Printre acestia, preotul Hlinka (iezuit) avea la dispozitie o "garda" antrenata dupa principiile naziste. Se stie ca, potrivit legii canonice, nici un preot nu putea accepta un post public sau un mandat politic fara consimtamantul Sfantului Scaun.

Acest lucru este confirmat de R.P. de Soras, un cunoscut iezuit: "Cum ar putea fi altfel? Am spus-o deja: un preot, in virtutea 'caracterului' cu care il inzestreaza ordinarea, in virtutea functiei oficiale pe care el o exercita in cadrul bisericii, in virtutea sutanei pe care o poarta, are datoria sa actioneze ca un catolic, cel putin atunci cand este vorba de o actiune publica. Unde este preotul, acolo este biserica!"

Atunci, datorita consimtamantului Vaticanului, membrii clerului ocupau pozitiile din Parlamentul Cehoslovac. Si mai mult, unul dintre acesti preoti a trebuit sa obtina aprobarea Sfantului Scaun atunci cand insusi Fhrer-ul l-a investit cu functia de sef al statului, mai tarziu oferindu-i cele mai inalte distinctii hitleriste: Crucea de Fier si decoratia Vulturului Negru.

Asa cum se anticipase, pe 15 martie 1939 Hitler a anexat restul Bohemiei si Moraviei si a pus Republica Slovaca - pe care el insusi o crease dintr-o intorsatura de condei - sub protectia lui. In fruntea statului Slovac l-a asezat pe monseniorul Tiso, un iezuit care "visa sa contopeasca catolicismul cu nazismul". O ambitie 'nobila' si usor de realizat, caci fusese deja dovedita de episcopatele Germaniei si Austriei. "Catolicismul si nazismul - proclama Tiso - au multe in comun; ele lucreaza mana in mana la reformarea lumii".

Aceasta trebuie sa fi fost si opinia Vaticanului, in ciuda 'teribilei' enciclice "Mit Brenneder Sorge" caci nu a argumentat nici un pic la aprobarea numirii preotului conducator.

In iunie 1940, Radio Vatican anunta: "Declaratia monseniorului Tiso, sef al statului slovac, in care isi afirma intentia sa de a cladi Slovacia potrivit unui plan crestin, are intreaga aprobare a Sfantului Scaun".

"Regimul lui Tiso a afectat in mod special biserica protestanta din acea tara care cuprindea in sanul sau o cincime din populatie. Tiso a incercat sa reduca influenta protestanta la minim si chiar sa o elimine. Membrii influenti ai bisericii protestante au fost trimisi in lagarele de concentrare".

Ei s-ar putea considera norocosi, daca avem in vedere declaratia prusacului Wernz, general al iezuitilor intre 1906 si 1915: "Biserica poate condamna pe eretici la moarte, caci orice drept pe care il au se datoreaza ingaduintei noastre".

Sa vedem acum ce fel de 'blandete apostolica' era folosita de prelatul conducator in ceea ce-i priveste pe evrei: "In 1941, primul contingent de evrei din Slovacia si Silezia superioara a sosit la Auschwitz; de la bun inceput, cei care nu erau in stare sa munceasca erau trimisi la camera de gazare". Cine a scris aceasta? Un martor care nu poate fi pus la indoiala, Lordul Rusell din Liverpool, consilier juridic la procesul criminalilor de razboi.

Prin urmare, Sfantul Scaun nu degeaba imprumutase lui Hitler pe unul din prelatii sai. Seful de stat iezuit facea o treaba buna si satisfactia exprimata de Radio Vatican era justificata. Sa fii primul furnizor al Auschwitz-ului, ce glorie pentru acest om sfant si pentru intreaga Companie a lui Isus! De fapt, acestui triumf nu-i lipsea nimic. In timpul eliberarii, acest prelat a fost luat prizonier de americani si predat cehilor, condamnat la moarte in 1946 si spanzurat - culmea - ca martir!

"Tot ce am facut impotriva evreilor se datoreaza dragostei fata de natiunea noastra. Dragostea pentru aproapele nostru si pentru tara noastra s-a dezvoltat intr-o lupta fructuoasa impotriva dusmanilor nazismului".

Un alt inalt demnitar al bisericii romane, dintr-o tara invecinata si-ar fi putut insusi aceasta declaratie a monseniorului Tiso. Caci daca fondarea "Orasului lui Dumnezeu" in Slovacia a insemnat ura si persecutie, potrivit traditiilor durabile ale biserici, ce se poate spune despre eminentul stat catolic al Croatiei, nascut din colaborarea ucigasului Pavelici cu monseniorul Stepinac si cu asistenta nuntiului papal, Marco.

Ar trebui sa privim in urma nu mai departe decat la cucerirea Lumii noi, punand laolalta actiunile aventurierilor lui Cortez cu nu mai putin ferocii calugari care se ocupau cu convertirea, ca sa descoperim ceva comparabil cu atrocitatile acelor "ustasi" sustinuti, comandati, stimulati de clerul fanatic pana la paroxism. Ceea ce au facut acesti "asasini in Numele Domnului" - cum au fost supranumiti de Herve Lauriere - timp de patru ani, sfideaza orice imaginatie, iar analele bisericii romane, chiar daca sint foarte bogate in material de acest fel, nu pot avea egal in Europa. Trebuie oare sa mai adaugam ca prietenul cel mai bun al acestui insetat de sange, Ante Pavelici, era monseniorul Stepinac, un alt iezuit?

Organizatia terorista croata 'Ustasi', condusa de Pavelici, a devenit cunoscuta poporului francez prin asasinarea la Marsillia a regelui Alexandru I al Iugoslaviei si a ministrului francez de externe, Louis Barthou, in 1934. "Cum guvernul lui Mussolini era in mod cert implicat in aceasta crima", extradarea lui Pavelici, care se refugiase in Italia, a fost ceruta de guvernul francez; Ducele a avut de grija desigur sa nu se permita acest lucru si Curtea de juri din Aix-en-Provence a fost nevoita sa ceara pedeapsa cu moartea, in lipsa, pentru seful ustasilor.

Acest cap al teroristilor, platit de Mussolini, "lucra" pentru expansiunea Italiei pe coasta Adriaticii. Cand, in 1941, Hitler si Mussolini au invadat si divizat Iugoslavia, acest presupus patriot croat a fost pus de ei in fruntea statului satelit creat de ei sub numele de "Statul independent al Croatiei". La 18 mai acelasi an, la Roma, Pavelici oferea coroana acelui stat ducelui de Spolete, care si-a luat numele de Tomislav II. Desigur, el a avut grija sa nu calce niciodata pe pamantul patat cu sange al pseudo-regatului sau.

"In aceeasi zi, Pius XII acorda o audienta particulara lui Pavelici si 'prietenilor' sai, unul din ei fiind monseniorul Salis Sewis, vicar al monseniorului Stepinac. Prin urmare, Sfantul Scaun nu se temea sa-si stranga mainile cu un criminal recunoscut, condamnat la moarte in contumacie pentru asasinarea regelui Alexandru I si a lui Louis Barthou, o capetenie terorista avand pe constiinta cele mai oribile crime! De fapt pe 18 mai 1941, cand Pius XII il intampina cu bucurie pe Pavelici si banda lui criminala, masacrarea ortodocsilor croati era la apogeu, simultan cu convertirile fortate la catolicism" (Herve Lauriere, "Asasini in Numele lui Dumnezeu").

Ei urmareau tocmai minoritatea sarba, asa cum mentioneaza si Walter Hagen: "Multumita ustasilor, tara a fost transformata curand intr-un haos sangeros Ura de moarte a noilor stapani a fost indreptata catre evrei si sarbi, care au fost declarati in mod oficial in afara legii Toate satele, chiar regiuni intregi au fost rase sistematic de pe fata pamantului Sarbii ortodocsi au fost fortati sa se converteasca la catolicism. Aceste convertiri obligatorii constituiau desavarsirea procesului de "croatizare".

Andria Artukovici, ministrul de interne, a fost marele orator al acestor masacre si convertiri fortate; dar, in timp ce el facea aceste lucruri, el se apara pe sine din punct de vedere "moral", asa cum afirma un martor aflat intr-o pozitie inalta. Intr-adevar, cand guvernul iugoslav a cerut extradarea sa din Statele Unite unde acesta se refugiase, s-a gasit cineva sa vorbeasca in numele sau: iezuitul R.P. Lackovici, locuind de asemenea in Statele Unite si fost secretar al lui Stepinac, arhiepiscopul Zagrebului in timpul razboiului. "Artukovici - afirma iezuitul - era purtatorul de cuvant al monseniorului Stepinac. Intre 1941-1945 nu trecea o zi in care sa nu-l vad in biroul meu sau in al lui. El cerea sfatul arhiepiscopului in toate actiunile intreprinse, acolo unde aspectul moral era implicat" ("Mirror News" din Los Angeles, 24 ian.1958).

Cand stim care erau "actiunile" acestui calau, ne dam seama ce fel de 'sfaturi' moral-edificatoare ii dadea Stepinac.

Masacrele si convertirile au durat pana la eliberare iar bunavointa Sfantului parinte fata de acesti ucigasi nu s-a alterat de fel. Se poate citi in ziarele catolice croate din acea perioada despre un schimb de complimente intre Pius XII si Pavelici, "Poglavnik-ul" caruia monseniorul Saric, arhiepiscop de Sarajevo si poet in timpul liber, i-a dedicat versuri impregnate de o admiratie nemarginita.

Dar acesta nu era doar un spectacol al bunelor maniere: "Monseniorul Stepinac a devenit membru al Parlamentului 'ustas'. El poarta decoratii 'ustase', este prezent la cele mai importante manifestatii oficiale ale acestora, ocazii cu care tine cuvantari" Trebuie sa ne mai miram de respectul aratat monseniorului Stepinac de statul satelit croat? Sau ca laudele lui erau expuse in presa 'Ustasa'? Este, vai!, prea evident ca fara ajutorul monseniorului Stepinac pe plan politic si religios, Ante Pavelici nu ar fi obtinut niciodata colaborarea catolicilor croati".

Pentru a intelege intreaga extindere a colaborarii, trebuie citita presa catolica croata, 'Katolicki Tjednik; 'Katolick List', 'Hrvatski Narod' si alte publicatii care se intreceau in a-l maguli pe sangerosul "Poglavnik". Pius XII era atat de multumit ca acesta era un "catolic practicant", iar stima cea mai inalta a suveranului pontif imbratisa chiar si pe complicii acestui 'mare' om.

'Osservatore Romano' ne informeaza ca la 22 iulie 1941, papa primea 100 de membri ai Politiei de Securitate Croata., condusi de seful politiei din Zagreb, Eugen Kvaternik-Dido. Acest grup de SS-isti croati, varfurile calailor si tortionarilor ce activau in lagarele de concentrare, a fost prezentat Sfantului parinte de catre cineva care comitea crime atat de monstruoase, incat propria lui mama s-a sinucis de disperare. Bunavointa lui Pius XII este usor de explicat prin telul apostolic al acestor ucigasi. Un alt "catolic practicant", Mile Budak, preot militar, exclama la Karlovac, in august 1941: "Miscarea ustasa este bazata pe religie. Intreaga noastra activitate se sprijina pe loialitatea fata de religia si biserica catolica' (Herve Lauriere, "Asasini in Numele lui Dumnezeu", pag.97).

Pe langa aceasta, la 22 iulie, la Gospic, acelasi preot a definit foarte bine aceasta activitate: "Vom ucide cativa sarbi, vom deporta pe altii, iar restul vor fi siliti sa imbratiseze religia romano-catolica".

Acest program groaznic a fost dus la indeplinire punct cu punct. Cand eliberarea punea capat acestei tragedii, 300.000 de sarbi si evrei fusesera deportati si mai mult de 500.000 masacrati. Prin aceste mijloace, biserica romana a determinat de asemenea 240.000 credinciosi ortodocsi sa intre sub stindardele sale credinciosi care revenira la religia lor traditionala imediat dupa eliberare.

Dar, pentru a obtine acest rezultat ridicol, ce orori s-au abatut asupra acestei tari nenorocite! In cartea "Asasini in Numele lui Dumnezeu" a lui Herve Lauriere, se pot citi detalii despre torturile monstruoase pe care acesti "catolici practicanti" - 'ustasii' - le aplica sarmanelor lor victime.

Ziaristul englez J.A. Voigt a scris: "Politica croata consta in masacre, deportari si convertiri. Numarul celor masacrati ajungea la sute de mii. Masacrele erau insotite de torturi brutale. 'Ustasii' scoteau ochii victimelor lor, din care isi faceau ghirlande pe care le purtau sau le tineau ca amintire".

"In Croatia, iezuitii au implantat clericalismul politic". Acesta este cadoul oferit mereu de faimoasa Compania a lui Isus tuturor natiunilor care au intampinat-o cu bunavointa. Acelasi autor adauga: "Prin moartea marelui tribun croat Radici, Croatia pierde principalul opozant al clericalismului politic; acest clericalism politic va cuprinde actiunea catolica, definita foarte bine de Friedrich Muckerman. Acest iezuit german, bine cunoscut inainte de ridicarea lui Hitler, a facut-o de cunoscut in 1928 intr-o carte a carei cuvant inainte era scris de monseniorul Pacelli, pe atunci nuntiu papal la Berlin. Muckerman se exprima dupa cum urmeaza: "Papa este interesat de cruciada actiunii catolice. El este calauza care poarta stindardul imparatiei lui Hristos. Actiunea catolica inseamna reunirea la nivel mondial a catolicismului. Acesta trebuie sa-si traiasca varsta eroica Noua epoca poate fi castigata pentru Hristos numai cu pretul sangelui".

Zece ani dupa cele scrise mai sus, cel ce scrisese cuvantul inainte la cartea parintelui iezuit Muckermann statea pe scaunul Sfantului Petz si, in timpul pontificatului sau, "sangele pentru Hristos" a curs in fluvii in Europa; dar Croatia a suferit cele mai cumplite atrocitati ale acelei "noi epoci".

Acolo, nu numai ca erau preoti care predicau infaptuirea acelor maceluri, dar unii chiar defilau in fruntea criminalilor. Altii detineau, pe langa functiile lor bisericesti, posturi oficiale de prefecti sau sefi ai politiei 'ustasi', si chiar de sefi ai lagarelor de concentrare, unde ororile nu au fost intrecute nici de cele comise la Dachau sau Auschwitz.

Pe aceasta lista a criminalilor sangerosi trebuie sa-i adaugam si pe abatele Bozidar Bralo, pe preotul Dragutin Kamber, iezuitul Lackovici si abatele Ivan Salici, secretari ai monseniorului Stepinac, preotul Nicolae Bilogrivici, etc si nenumarati franciscani; unul dintre cei mai cruzi dintre acestia a fost fratele Miroslav Filipovici, principalul organizator al masacrelor, sef si calau al lagarului de concentrare de la Jasenovac, cel mai respingator dintre aceste iaduri pamantesti.

Soarta fratelui Filipovici a fost asemanatoare cu cea a lui Tiso, in Slovacia: cand a venit eliberarea, el a fost spanzurat, purtand sutana preoteasca. Dar multi dintre rivalii sai, nu foarte nerabdatori sa castige laurii martirajului, au fugit in Austria, amestecandu-se cu asasinii pe care ii ajutasera.

Dar ce facea ierarhia, cand se confrunta cu frenetica sete de sange a atator subordonati ai sai? Ierarhia, sau episcopatul si conducatorul ei, monseniorul Stepinac, au votat in Parlamentul 'Ustasilor' in favoarea decretelor privind convertirea ortodocsilor la catolicism, trimiterea de 'misionari' in mijlocul taranilor terorizati, convertirea fara cracnire a satelor intregi, luarea in posesie a proprietatilor biserici ortodoxe sarbe, si fara incetare turnau laude si binecuvantari asupra Poglavnik-ului, urmand exemplul Papei Pius XII.

Papa Pius XII era reprezentat la Zagreb de un calugar eminent, R.F Marcone. Acest "Sancti Sedis Legatus" primea locul de onoare la toate ceremoniile regimului 'ustas' si se fotografia cu evlavie in casa sefului criminalilor - Ante Pavelici - impreuna cu familia acestuia, care il primise ca pe un prieten. "Cine se aseamana se aduna".

Prin urmare, relatiile dintre asasini si ecleziasti erau guvernate de cea mai sincera prietenie - desigur, multi dintre ecleziasti detineau ambele pozitii, pentru care nu au fost niciodata invinuiti. "Scopul scuz mijloacele".

Cand Pavelici si cei 4000 de ustasi - care includeau si pe arhiepiscopul iezuit Saric, episcopul Garic si 400 de clerici - au parasit scena unde si-au expus ororile pentru a merge mai intai in Austria si apoi in Italia, ei au lasat in urma o parte din 'comorile' lor: filme, fotografii, discursuri imprimate ale lui Ante Pavelici, fisete pline cu bijuterii, monezi de aur, aur si platina de provenienta dentara. Prada luata de la bietii nenorociti care fusesera omorati era ascunsa in palatul arhiepiscopiei, loc unde a si fost descoperita in cele din urma.

Cat despre fugari, ei au profitat de 'Comisia pontificala pentru ajutor', creata special pentru a salva criminalii de razboi. Aceasta institutie de caritate ii ascundea in manastiri, mai ales in Italia si Austria si le procura pasapoarte false, dandu-le posibilitatea sa plece spre tari mai 'prietenoase', unde ar fi putut sa se bucure in pace de roadele jafurilor lor. Acest lucru a fost facut si pentru Ante Pavelici, a carui prezenta in Argentina a fost descoperita in 1957, printr-un atentat la viata lui, prilej cu care el a fost ranit.

De atunci, regimul dictatorial din Buenos Aires a inceput sa se prabuseasca. Ca si fostul presedinte, Peron, protejatul sau a trebuit sa praseasca Argentina. Din Paraguay, unde a plecat mai intai, el a ajuns in Spania, unde a murit la 28 decembrie 1959, la spitalul german din Madrid. Cu aceasta ocazie, presa franceza a reamintit in paginile sale sangeroasa lui cariera si - mult mai discret - pe 'puternicii complici' care l-au facut scapat fara pedeapsa.

Sub titlul "Belgradul cere in zadar extradarea lui", citim in ziarul 'Le Monde': "Informatiile sumare publicate in presa de azi dimineata reinvie, in mijlocul poporului iugoslav, amintirile unui trecut plin de suferinte si amaraciune impotriva acelora care, ascunzandu-l pe Ante Pavelici de mai mult de 15 ani, blocheaza cursul justitiei". 'Paris-Presse' demasca ultimul adapost oferit teroristului, cu o scurta dar semnificativa fraza: "El a sfarsit intr-o manastire franciscana din Madrid". De fapt, de acolo fusese luat Pavelici la spitalul unde si-a platit datoriile fata de natura - dar nu si fata de justitia sfidata de acesti "puternici complici" usor de identificat.

Monseniorul Stepinac care avea, precum el o spunea, "o constiinta curata", statea la Zagreb unde a fost prins in 1946. Condamnat la munca silnica, el a fost, de fapt, obligat doar sa locuiasca in exclusivitate in satul sau natal. Pedeapsa era usor de indurat, dupa cum putem vedea,

dar biserica romana avea nevoie de martiri. Arhiepiscopul Zagrebului a fost facut membru al suitei pontificale de catre Pius XII, care s-a grabit sa-i confere titlul de cardinal, recunoscandu-i astfel "apostolatul care genereaza stralucirea cea mai pura".

Suntem familiarizati cu insemnatatea simbolica a hainei cardinalilor (purpurie): cel care o imbraca trebuie sa fie gata sa-si marturiseasca credinta lor chiar "pana la varsarea sangelui". Nu putem nega ca aceasta varsare de sange nu a fost abundenta in Croatia in timpul apostolatului acestui om 'sfant', dar sangele care a curs acolo in torente nu a fost, desigur, al prelatului: era sangele credinciosilor ortodocsi si al evreilor. Se poate vedea cu uimire ca acolo a avut loc o inversare a meritelor.

Daca asa stau lucrurile, dreptul la rangul de cardinal al monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. In dioceza Gornii Karlovac, parte a episcopatului sau, din 460.000 de ortodocsi care locuiau acolo, 50.000 au reusit sa se ascunda in munti, 50.000 au fost trimisi in Serbia, 40.000 au fost convertiti fortat la catolicism, iar 28.000 au fost masacrati" (Jean Hussard, "Vazut in Iugoslavia").

La 19 decembrie 1958, citim in 'Franta catolica': "Pentru preamarirea eroismului eminentei sale, cardinalul Stepinac, pe 21 decembrie 1958 va avea loc o mare adunare la ora 4, la biserica Saint-Odile, Paris. Va fi prezidata de cardinalul Feltin, arhiepiscop de Paris. Senatorul Ernest Pezet si parintele Dragoun, paroh al misiunii croate in Franta, vor lua si ei parte. Excelenta sa, monseniorul Rupp va celebra liturghia si impartasania". Iata cum o noua figura, si nu una de mica importanta, cea a cardinalului Stepinac, veni sa imbogateasca galeria iezuitilor celebri.

Un al scop al acelei intruniri din 21 decembrie 1958, de la biserica Saint-Odile, a fost cel de a 'lansa' o carte scrisa in apararea arhiepiscopului Zagrebului de catre insusi R.P. Dragoun; monseniorul Rupp, coleg al cardinalului Feltin, scria prefata. Nu putem oferi acum o analiza minutioasa, dar sa spunem totusi urmatoarele.

Cartea este intitulata: "Dosarul cardinalului Stepinac", ceea ce pare sa promita cititorului o expunere obiectiva a procesului de la Zagreb. De fapt, in acest volum care numara 285 de pagini, gasim discursurile complete ale celor doi avocati ai arhiepiscopului, insotite de remarci extinse ale autorului. Dar nici invinuirea, nici cuvantarea acuzatorului nu sunt mentionate, nici macar pe scurt, in aceasta carte.

R.P. Dragoun pare sa ignore proverbul francez "Exista doua puncte de vedere in fiecare intamplare", desi, desigur, il cunoaste prea bine.

Sa luam in consideratie, totusi, ratiunea si motivele invocate pentru disculparea lui Stepinac. Dar intai de toate, la intrebarea: era monseniorul Stepinac mitropolit al Croatiei si Sloveniei?, cartea lui Dragoun nu raspunde. La pag.142 a acestei carti, citim urmatoarele privind copia unui raport al monseniorului Stepinac, a carui autenticitate fusese contestata de aparare: "In textul copiei, arhiepiscopul este descris ca "Metropolita Croatie et Slavoniae", dar arhiepiscopul nu este mitropolit si nici nu se prezentase vreodata astfel.

Acestea ar clarifica lucrurile, daca nu am citi, la pag.114, urmatoarele cuvinte preluate chiar dintr-o declaratie a monseniorului Stepinac inaintea tribunalului: "Sfantul Scaun a subliniat deseori ca natiunile mici si minoritatile nationale au dreptul sa fie libere. Nu as avea eu dreptul, ca episcop si mitropolit, sa ma apar?" Cu cat citim mai mult, cu atat intelegem mai putin!

Nu conteaza! Cum ni se aminteste iarasi si iarasi, monseniorul Stepinac nu ar fi putut influenta in nici un fel comportamentul clerului si turmei sale.

Celor care au publicat articole in presa catolica, articole care proslaveau talentele lui Pavelici si ale asasinilor lui platiti, li se da urmatorul raspuns: "Este de-a dreptul ridicol sa-l faci pe monseniorul Stepinac responsabil pentru ceea ce au scris ziarele". Chiar si atunci cand acest ziar era 'Katolicki List', cea mai importanta publicatie catolica din Zagreb, dioceza monseniorului Stepinac. In aceste conditii mentionam, fara suparare, si publicatiile 'Andjeo Cuvar' (Ingerul pazitor) al franciscanilor, 'Glasnik Sv. Ante' (Glasul sfantului Anton) al calugarilor franciscani, 'Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova' (Publicatia garzii de onoare a Sfintei Inimi) apartinand iezuitilor.

Prin urmare, se pretindea ca monseniorul Stepinac, mitropolit contestat, nu avea nici o influenta asupra acestor publicatii, al caror presedinte era si care se intreceau una pe alta in adularea lui Pavelici si a regimului sau sangeros.

Nici acesta din urma nu avea nici o putere, asa spun aparatorii, asupra episcopilor 'ustasi' Sacric, Garic, Acsamovici, Simrak si altii, care il inundasera pe Pavelici cu laude si preamareau crimele sale asupra 'cruciatilor' Actiunii Catolice, sau asupra criminalilor franciscani sau asupra calugaritelor din Zagreb care marsaluisera cu mainile ridicate dupa moda salutului hitlerist. Ce 'atotstapanitor' straniu, fara putere asupra nimic si a nimanui!

Faptul ca facea parte, impreuna cu alti zece preoti catolici, din Parlamentul 'ustas', nu il compromitea pe arhiepiscop - sau cel putin asta trebuie sa credem din moment ce evenimentul era pur si simplu ignorat. Nu ar trebui, deci, sa-i reprosam nici prezidarea conferintelor episcopale, nici a comitetelor de aplicare a decretului privind convertirea ortodocsilor. Astfel, pretextul 'umanitar' de a fi facut pe atatia sa intre in biserica romano-catolica, fortati desigur, este in intregime - si cu indemanare - lamurit. Se pot citi urmatoarele despre 'ingrozitoarea dilema' cu care se confrunta Stepinac: "Datoria sa pastorala era sa mentina intacte principiile canonice dar, pe de alta parte, dizidentii care refuzau sa imbratiseze religia catolica erau masacrati; prin urmare, el a micsorat severitatea regulilor".

Ramanem si mai uimiti cand citim putin mai departe: "El incearca sa rezolve aceasta alternativa dramatica prin scrisoarea circulara din 2 martie 1942, in care ordona preotilor sa cerceteze cu atentie motivele convertirii". Este intr-adevar o metoda speciala de "a atenua severitatea regulilor" si de a rezolva "dramatica alternativa"!

Monseniorul Stepinac a deschis sau a inchis usile bisericii romane falsilor convertiti? Ar fi absolut imposibil sa aflam asta daca ne-am opri doar la aceasta cuvantare a apararii. Aparatorii arhiepiscopului par sa aleaga varianta musamalizarii atunci cand declara: "Cazurile de re-botezare au fost rare pe teritoriul arhidiocezei Zagrebului" (R.P. Dragoun, "Dosarul (cazul) cardinalului Stepinac").

Din pacate, statisticile nu arata contrariul, cum am aratat si mai inainte: "Numai in dioceza Gornii Karlovac, parte a arhiepiscopiei Zagrebului, 40.000 de persoane au fost re-botezate".

Este evident ca asemenea rezultate nu puteau fi obtinute decat prin convertiri in masa a unor sate intregi, cum a fost cazul satului Kamensko, unde 400 de oi ratacite s-au intors intr-o singura zi in poala bisericii romane, "in mod spontan si fara nici o presiune din partea autoritatilor civile si ecleziastice".

Atunci de ce a fost tinut ascuns acest numar? Daca acest numar de convertiri se datora, intr-adevar, "sentimentelor caritabile" ale clerului catolic croat si nu exploatarii cinice a terorii, ei ar fi trebuit sa fie mandri. Adevarul este ca valul aruncat peste aceste infamii, in incercarea de a le ascunde, este transparent si nu destul de mare. Daca l-ar acoperi pe Stepinac, altii ar trebui sa ramana descoperiti: episcopii Saric, Garic, Simrak, preotii Bilogrivici, Kamber Bralo si asociatii lor, franciscanii si iezuitii, iar in final, insusi Sfantul Scaun.

Am putea sa-l lasam pe acest arhiepiscop sa se bucure de "constiinta lui curata", acest primat al Croatiei asa-zis lipsit de orice autoritate, auto intitulandu-se 'mitropolit' cand nici nu era si, culmea culmilor, deschizand portile, cand de fapt le inchidea. Dar, de partea acestui prelat fantastic era un altul, important si puternic, R.P. Marcone, reprezentantul personal al lui Pius XII. Era acest "Sancti Sedis legatus", de asemenea lipsit de orice autoritate asupra clerului croat? Nimeni nu poate sti! Pentru ca "dosarul" atat de bine cenzurat nu face nici o afirmatie in legatura cu aceasta persoana importanta; totusi, am putea fi siguri de existenta ei, chiar daca nu am avea alte informatii cum ar fi fotografiile care il arata oficiind in catedrala din Zagreb, in mijlocul statului major al 'ustasilor' si mai ales stand la masa cu familia lui Pavelici, catolicul practicant, care organiza masacrele.

Trebuind sa faca fata unui asemenea document, nu este de mirare ca prezenta reprezentantului papei era camuflata; misticii ar numi asta 'luminarea intunericului'! Dar aceste cateva randuri din dosar sunt si mai 'iluminante': "Insusi procurorul, in nota sa de acuzare, il expune pe Secretarul de stat al Sfantului Scaun, cardinalul Maglione, care, in 1942 il desemnase pe arhiepiscopul Stepinac sa stabileasca legaturi mai sincere si cordiale cu autoritatile 'ustase'.

Intelegerea secreta dintre Vatican si criminalii ustasi este destul de clara. Insusi Sfantul Scaun il indemna pe monseniorul Stepinac sa colaboreze cu ei, iar reprezentantul personal al lui Pius XII, luand loc la masa lui Pavelici, aplica instructiunile pontificale litera cu litera: sinceritatea si cordialitatea in relatiile cu ucigasii credinciosilor ortodocsi si ai evreilor. Aceasta nu ne surprinde!

Dar la ce gandeau iezuitii cand afirmau cu incapatanare ca neintreruupta cooperare acordata dictatorilor de catre prelatii Sfintiei sale era o idee absolut personala si nu dictata de Vatican? Atunci cand cardinalul Maglione trimitea recomandarea mai sus mentionata catre arhiepiscopul Zagrebului, era aceasta o "idee personala" pe care si-o exprima sub pecetea slujbei de Secretar de stat?

Dovada complicitatii intre Sfantul Scaun si ustasi, adusa de R.P. Dragoun si pe care tocmai am mentionat-o, incheie acest capitol. Dar iata o noua confirmare a sentimentelor evanghelice care infloreau si inca mai infloresc printre credinciosii bisericii catolice croate fata de sarbii ortodocsi. "Federatia muncitorilor croati din Franta trimitea o invitatie pentru o adunare solemna organizata duminica, 19 aprilie 1959, la ,Centrul confederatiei generale a muncitorilor crestin in Paris', pentru a sarbatori a 18-a aniversare a fondarii organizatiei croate 'Ustasi'. Pe invitatie se putea citi: ,Ceremonia va incepe cu o liturghie sfanta la biserica Notre Dame de Lorette'. Dar cititorul, edificat asupra acestui inceput pios, este cu atat mai uimit cand descopera imediat dupa aceea, acest indemn direct: MOARTE SARBILOR! ('Le Monde', 19 aprilie 1959). Prin urmare, acest deloc banal document exprima regretul ca nu mai sunt ucisi acum ,fratii intru Hristos'!"

Cartea lui R.P. Dragoun, rector a1 Misiunii croate din Franta, insinueaza ca francezii catolici nu i-au intampinat prea calduros pe refugiatii croati. Aceasta ni se spune la pagina 59 si 60, iar la paginile 280 si 281, autorul arata 'dureroasa dezamagire' pe care au incercat-o acesti refugiati, fiind intampinati cu totala lipsa de intelegere din partea fratilor intru credinta.

Luand in consideratie documentul mentionat anterior, aceasta lipsa de intelegere pare de inteles; suntem bucurosi ca ai nostri concetateni au aratat atat de putina simpatie unei forme de pietate in care chemarea la crima mergea mana in mana cu liturghia, dupa cea mai buna traditie romano-catolica - 'Ustasa'. Am fi si mai bucurosi daca asemenea brosuri sangeroase ar fi interzise tiparului si distribuirii lor in Paris.

La 10 februarie 1960, infamul arhiepiscop de Zagreb, Alois Stepin murea in satul sau natal, Karlovice, unde i se impusese sa locuiasca. Moartea sa a creat Vaticanului ocazia sa organizeze una din cele mai spectaculoase manifestari, in care dealtfel exceleaza.

Cu acea ocazie, multe au trebuit facute ca majoritatea catolicilor sa nu aiba nici o indoiala asupra 'cazului' Stepinac, Prin urmare, Sfantul Scaun s-a autodepasit pentru a da acestei manifestari toata stralucirea posibila, 'Osservatore Romano' si intreaga presa catolica au dedicat mul coloane laudelor inchinate "martirului", "testamentului sau spiritual", iar cuvantarile tinute de Ioan XXIII au proclamat "respectul acestuia si afectiunea deosebita"; acestea au fost motivele care l-au indemnat sa acorde acestui cardinal, care nu facea parte din conducerea bisericii (Curia), onorurile unui serviciu religios in catedrala Sf. Petru din Roma, unde el insusi i-a dat iertarea de toate pacatele. Si pentru a desavarsi aceasta ridicare in slavi, presa a anuntat inceperea pregatirilor pentru beatificarea acestei ilustre persoane.

Trebuie sa admitem ca merita o asemenea proslavire, si chiar si aureola primita, pentru ca a respectat 'sfanta supunere' si pentru ca a dus la indeplinire directivele Sfantului Scaun privind relatiile "sincere si cordiale" dintre el si ustasi.

Dar, chiar si printre catolici, speram ca se vor gasi cativa care sa discerna in spatele acestei exaltari a acestui viitor sfant si in spatele ingroparii in flori a sangeroaselor amintiri ale "apostolatului" sau, incercarea Vaticanului de a-si ascunde propriile sale crime.

Capitolul 4. Miscarea iezuita in Franta inainte si in timpul razboiului din 1939 - 1945.

Am vazut modul in care Actiunea Catolica, in frunte cu Leon Degrelle si asociatii lui, au pregatit calea lui Hitler spre Belgia cu ajutorul publicatiei 'Christus Rex'. In Franta, aceeasi actiune subminanta are loc; ea incepe in momentul in care Mussolini a venit la putere si se sfarseste in 1940 prin caderea sistemului de aparare nationala. Cat despre Belgia, asa cum ni se spunea, acolo trebuiau refacute "valorile spirituale" in folosul tarii. F.N.C. (Federatia Nationala Catolica) a luat fiinta si fost pusa sub conducerea generalului Castelnau; ea avea aproape 3 milioane de membri. Alegerea sefului organizatiei a fost foarte inteligenta: generalul, o figura militara foarte importanta la cei 78 de ani, acoperea cu propriul sau prestigiu - dar bineinteles, fara sa-si dea seama - un intens program de propaganda clerico-fascista.

Ca F.N.C., ca si Actiunea Catolica, era de provenienta iezuita in intregime, era evident pentru oricine. Dar mai stim ca bunii parinti, al caror pacat de capatai era mandria, le placea sa-si puna semnatura pe creatia geniului lor. Asta au facut ei cu F.N.C., dedicand aceasta armata catolica "Inimii Sfinte a lui Isus", un cult infiintat de Compania lor si a carui biserica se afla pe colina Montmarte, loc de unde Ignatiu de Loyola si tovarasii lui au pornit sa cucereasca lumea.

O carte care trateaza istoria F.N.C.-ului, a carei prefata a fost scrisa de R.P. Janvier, pastra pentru posteritate actul dedicarii citit "la altar" de catre batranul general. Vom cita numai cateva fraze: "Inima sacra a lui Isus, sefii si reprezentantii catolicilor francezi se prostern acum inaintea ta, dupa formarea si organizarea FNC, pentru a restabili domnia ta asupra acestui pamant Noi toti, cei prezenti si cei absenti, nu am fost totdeauna fara greseala Noi purtam povara crimelor pe care natiunea franceza le-a comis fata de tine De aceea, cu scopul de a repara si ispasi toate acestea iti infatisam astazi dorinta noastra, intentiile si hotararea tuturor de a restabili sfanta si imparateasca ta suveranitate asupra intregii Frante, ca sa eliberam sufletele copiilor ei de o invatatura nelegiuita Noi nu ne vom mai abate din fata acestei lupte pentru care ne-ai inarmat. Noi dorim ca totul sa se inchine inaintea ta si sa-ti fie devotat tie Sacra inima a lui Isus, te imploram, prin fecioara Maria, sa primesti omagiul etc." (George Viance, "Federatia Nationala Catolica", cu prefata de R.P. Janvier).

Cat despre crimele natiunii franceze, acelasi autor catolic le insira: cuvinte fatale si obiective generale: socialismul este condamnat, liberalismul este condamnat. Leon XIII a aratat ca libertatea cuvantului si a exprimarii nu pot fi acordate in mod justificat. Papa a aratat

de asemenea ca libertatea inchinarii (religioasa) nu este justificata Prin urmare, libertatea gandirii, a presei, invatamantului si religiei, drepturi considerate de unii ca naturale pentru om, nu pot fi acordate sub nici o forma "Noi trebuie - spunea Pius XI - sa reinstauram invataturile si regulamentele bisericii".

Acesta era principalul scop al F.N.C.-ului, sub controlul guvernarii autoritare, asigurat prin descentralizarea comitetelor din dioceze.

"In Actiunea Catolica, ca si in razboi, faimosul cuvant al generalului Castelnau ramane valabil: Inainte!. Clar si explicit. Stim atunci la ce sa ne asteptam, mai ales cand citim cele spuse de Pius XI: "Actiunea Catolica este apostolatul credinciosului" (Scrisoare catre cardinalul van Roey, 15 august 1929).

Straniu apostolat, constand in respingerea tuturor libertatilor pretuite in tarile civilizate si in locul acestora, sa fie patronul evangheliei totalitare! Este acesta "dreptul de a comunica altora comorile Mantuirii"? (Pius XI, "Non abiamo bisogno").

In Belgia, Leon Degrelle si prietenii lui, eroi ai Actiunii Catolice, au imprastiat in jur aceste 'comori ale mantuirii' revizuite si aduse la zi de parintele iezuit Staempfle, autorul din umbra al lucrarii "Mein Kampf".

Acelasi lucru s-a intamplat in Franta, unde apostoli laici "alaturandu-se activitatii apostolatului ierarhic (bisericesc)", dupa cum a spus Pius XI, erau foarte ocupati in stabilirea unei noi colaborari. Sa citim ce a scris Franz von Papen, sambelanul secret al papei si mana dreapta a Fhrer-ului privitor la acest subiect: "Prima noastra intalnire a avut loc in 1927, cand o delegatie germana, din care aveam onoarea sa fac parte, a venit la Paris pentru 'Saptamana Sociala a Institutului Catolic', sub presedentia monseniorului Baudrillart. A fost intr-adevar un prim contact fructuos pentru ca marca inceputul unui indelung schimb de vizite intre personalitati importante din Franta si Germania. Din partea Frantei la acea conferinta au participat: R.P. Delattre (iezuit), de la Briere (iezuit) si Denset (iezuit)" (Franz von Papen, "Memorii").

Mai departe acest apostol adauga ca, din cand in cand, "aceasta conferinta a catolicilor atingea maretii supraomenesti". Aceasta "maretie" a atins apogeul la 14 iunie 1940, ziua in care steagul cu svastica flutura deasupra Parisului. Stim ca Goebbels, seful propagandei hitleriste, indicase acea data cu trei luni inainte, pe 14 martie, si ca ofensiva germana fusese lansata abia pe 10 mai.

Acuratetea acestei preziceri nu este chiar atat de uimitoare pe cat pare. "Iata raportul secret al agentului 654 J.56 aflat in slujba Serviciului Secret German, care trimitea aceste dezvaluiri lui Himmler". "Paris, 5 iulie 1939: Pot sa declar ca, in Franta, situatia se afla acum in mainile noastre. Toate sunt pregatite pentru ziua 'J' si toti agentii nostri sunt la posturile lor. In mai putin de cateva saptamani politia si sistemul militar vor cadea ca un pachet de carti".

"Multe documente secrete relateaza ca tradatorii fusesera alesi cu mult timp inainte. Oameni ca Luchaire, Bucard, Deat, Doriot si Abel Bonnard de la Academia Franceza (Andre Guerber, "Himmler si crimele lui"). Acesta din urma a fugit in Spania dupa eliberare. A revenit in Franta 11 iulie 1958, s-a predat, dar a fost eliberat imediat de catre presedintele Curtii Supreme de Justitie!

Cartea extrem de bine documentata a lui Andre Guerber da detalii in ceea ce priveste fondurile alocate acestor tradatori de catre S.R.-ul german. Acesti bani erau castigati pe merit din moment ce munca acestora era foarte eficace.

Pe langa aceasta, atmosfera fusese pregatita cu mult timp inainte. Pentru 'regenerarea' unei tari potrivit vointei Actiunii Catolice, a fost pregatit un intreg incubator de ucenici-dictatori, dupa modelul lui Leon Degrelle, oameni ca Deat, Bucard, Doriot (cel care era, potrivit lui Andre Guerber, agentul nr.56 BK al serviciului secret german). Din toata aceasta banda pestrita el era, de asemenea, cel mai bine vazut de arhiepiscopie si, desigur, de Hitler, care mai tarziu, la Sigmaringen i-a dat puteri depline.

Doriot era steaua care se ridica; dar pentru viitorul imediat si pentru a crea cu multa prudenta, o tranzitie spre prevazuta si dorita infrangere era nevoie de alt om, un sef mult respectat care sa fie capabil sa camufleze un dezastru si sa-l prezinte ca pe o 'regenerare nationala'.

Deja in 1936, Canon Coube scria: "Domnul Dumnezeu care l-a adus pe Carol cel Mare si pe eroii cruciadelor, mai poate inca ridica salvatori. Printre noi trebuie sa existe oameni pe care El si-a pus pecetea Sa si care vor iesi la iveala atunci cand le va veni vremea Printre noi trebuie sa existe oameni ai clerului care sunt constructori ai marii regenerari a neamului. Dar care sunt conditiile necesare de care au nevoie pentru a duce la indeplinire aceasta misiune? Calitati naturale cum sunt inteligenta si caracterul; calitati supranaturale ca supunerea fata de Dumnezeu si legile Lui - aceasta fiind cu atat mai indispensabila cu cat aceasta activitate politica este mai intai morala si religioasa. Acesti izbavitori si oameni cu inimi generoase lucreaza numai pentru gloria lui Dumnezeu" (Canon Coube, "Sfanta Tereza a copilului Isus si crizele timpului prezent").

Cand discipolul lui Loyola compunea aceste reflectii religioase si politice, el stia cine ar fi piosul 'izbavitor', pentru ca numele acestuia nu era un secret intre clerici si fascisti; aceasta ne este confirmata de Franois Tenand: "O campanie propagandistica inteligenta si insistenta a inceput in sprijinul unei 'dictaturi Petain' In 1935, Gustave Herve a publicat un pamflet pe care il vom examina mai jos El este intitulat: 'Avem nevoie de Petain', prefata lui fiind o apologie entuziasta a "regenerarii Italiei" si "a si mai uimitoarei regenerari a Germaniei", de asemenea o exaltare a minunatilor conducatori care erau autorii acestor regenerari. Acum ce putem spune despre poporul nostru francez? Exista un om pe aici in jurul caruia ne-am putea strange. Avem si noi un om providential Vreti sa-l stiti, sa-i cunoasteti numele? Este Petain".

'Avem nevoie de Petain' pentru ca patria noastra este intr-o pozitie periculoasa; si nu numai patria, dar si catolicismul: "Civilizatia crestina este condamnata la moarte daca regimul dictatorial nu ia fiinta in fiecare tara" Ascultati: "In vremuri de pace, un regim poate fi inlaturat doar printr-o lovitura de stat, daca se vrea sau daca regimul nu are sprijinul armatei si administratiei. Operatiunea poate avea succes numai printr-un razboi si mai ales printr-o infrangere" (Franois Tenand, "Ascensiunea politica a maresalului Petain").

Prin urmare, calea care trebuia urmata era deja clara inca din 193 cu scopul de a 're-crestina' Franta; regimul trebuia inlaturat si cea mai buna metoda era de a suferi o infrangere militara care ne-ar fi plasat sub stapanirea germana. In 1943, acelasi lucru a fost confirmat de Pierre Laval, nobil papal si presedinte al guvernului de la Vichy: "Sper ca Germania va fi biruitoare. Poate pare ciudat sa auzi pe cineva care este infrant ca doreste victoria biruitorului. Dar asta pentru ca acest razboi nu este ca cele dinainte. Este un adevarat razboi al religiei! Da, un razboi al religiei" (Postul de radio national [Franta], 2 ian.1943).

Aceasta era intr-adevar ceea ce dorea biserica, chiar daca este neplacuta pentru uitucul parinte Fessard, pe care l-am mentionat putin mai devreme si care nu doreste sa mai stie de ceea ce era transmis la radio in America pentru 20 de milioane de ascultatori ai 'Frontului crestin', de catre fratele sau intru Loyola, parintele Coughlin: "Razboiul german este o batalie pentru crestinism" (7 iulie 1041).

Dar in timpul aceleiasi perioade, in Franta ocupata, cardinalul Baudrillart, rector al Institutului Catolic din Paris, spunea acelasi lucru. Ascultati-l: "Razboiul lui Hitler este o solutie nobila facuta cu scopul de a apara cultura europeana" (30 iulie 1941).

Prin urmare, pe ambele maluri ale Atlanticului, ca si in intreaga lume de altfel, vocile clerului cantau proslavirea nazismului victorios. In Franta, cardinalul Suhard, arhiepiscop de Paris, dadea un exemplu de colaborare deplina tuturor episcopatelor si la fel facea si nuntiul iezuit, monseniorul Valerio Valeri.

Dupa eliberare, guvernul a rugat Vaticanul sa recheme nu mai putin de 30 de episcopi si arhiepiscopi care erau total compromisi. In final, Vaticanul a consimtit sa recheme trei dintre ei.

"Franta a uitat, scria Maurice Nadeau si 'La Croix', cel mai periculos purtator de cuvant al colabora^tionismului, si-a reluat locul printre publicatiile Frantei libere, prelatii care i-au indemnat pe tinerii francezi sa lucreze pentru victoria Germaniei nu au fost judecati" (Prefata la "A fost biserica colaboratoare?", de Jean Cotereau).

In ziarul 'Artaban' din 13 dec.1957, se putea citi: "In 1944, 'La Croix' a fost pusa sub urmarire pentru ca fusese de partea dusmanului, si a fost adusa in fata Curtii de justitie din Paris; cazul a fost dat judecatorului Raoult, care l-a respins. Afacerea a fost discutata in Parlament pe 13 martie 1946 si s-a aflat atunci ca M. Menthon, ministru al Justitiei si responsabil cu cercetarea amanuntita a presei, luase apararea publicatiei 'La Croix'.

De fapt, "vocea gandirii pontificale" - asa cum l-a calificat Pius XII in 1942, cand l-a binecuvantat - a fost singura publicatie care a fost scutita de masurile de suprimare a publicatiilor aparute in timpul ocupatiei, si chiar si asa, 'Artaban' ne reaminteste: "'La Croix' primea indicatii de la locotenentul german Sahm si, la Vichy, de la Pierre Laval".

Desigur, 'gandirea pontificala' si directivele hitleriste coincideau in mod fericit. Acest fapt este confirmat daca studiem cu atentie editiile de razboi ale acestui ziar atat de stimat.

Una din atributiile iezuitilor, si nu de cea mai mica importanta, era de a dirija intreaga presa catolica. In diferite ziare, ajustate nevoilor cititorilor lor, ei aruncau ca lucru de maxima necesitate, umbre ale acestei 'gandiri pontificale' care, sub aspectele ei unduitoare, isi atingea in mod implacabil telul propus. Nu exista nici un ziar sau periodic 'crestin' care sa nu se bucure de colaborarea catorva iezuiti, desigur, foarte discreti.     

Acesti preoti care sunt "totul pentru toti" sunt desigur cei mai potriviti pentru rolul de cameleoni. Stim ce au facut ei, desi dupa eliberare am avut surpriza sa vedem aparand pretutindeni preoti care "au facut parte din rezistenta" (alaturandu-se acesteia mai tarziu decat ceilalti, cei drept!) si care marturiseau acum ca biserica nu colabora: NICIODATA, NICIODATA.

Uitate, abolite, evaporate au fost articolele din 'La Croix' si din celelalte ziare catolice, mandatele episcopale, scrisorile pastorale, comunicarile din partea Consiliului Cardinalului si arhiepiscopilor, predicile cardinalului Baudrillart, care chemau tineretul francez sa imbrace uniforma nazista si sa serveasca L.V.F.-ul, nu inainte de a jura credinta lui Hitler! Toate acestea au fost uitate!

"Istoria este un roman", spunea un ganditor deziluzionat. Cea corespunzatoare epocii noastre ar putea fi descrisa eu adevarat in aceasta definitie: romanul este scris sub ochii nostri. Multi 'istorici' contribuie la aceasta, clerici binevoitori ca si laici, si putem fi siguri ca rezultatul va fi edificator: un roman catolic, desigur. Contributia iezuitilor este foarte mare, ei fiind merituosi urmasi ai parintelui Loriquet, a carui "Istorie a Frantei" ne-a dat o asemenea imagine ireala a lui Napoleon.

In comparatie cu aceasta fapta vitejeasca plina de indemanare, camuflarea colaborarii dintre clerici si ocupantii germani din perioada 1940-1944 era o chestiune simpla, la fel si contributia la disparitia dovezilor acestei colaborari. Si aceste fapte inca mai continua; peste ani, atat de multe articole au fost scrise in ziare, periodice, carti sub patronajul lui 'Imprimatur', menite sa cante laude indreptate catre super-patriotii neintelesi ca Suhard, Baudrillart, Duthoit, Auvity, Du Bois de la Villerabel, Mayol de Luppe, etc.!!! Ce multime de pagini umplute cu laude la adresa atitudinii eroice a episcopatului in timpul anilor de razboi in care Franta a trecut prin situatii care au determinat episcopii francezi sa devina 'aparatorii cetatii', cum scria un fals mucalit" (R.P. Deroo).

"Calomnie si iar calomnie a ceea ce a fost!", spunea Basile, acest tip desavarsit de iezuit. "Reabilitare si iar reabilitare!", spun succesorii lui, marii scriitori ai 'romanelor istorice'. Si aceasta reabilitare este continuata pe scara larga. Generatii viitoare, afundate sub torente de exagerari, isi vor devota gandul plin de recunostinta spre acesti 'aparatori' ai cetatii, acesti eroi ai bisericii romane si ai Patriei, imbracati in vesmintele albe ale nevinovatiei datorita activitatii apologetilor lor; iar unii din ei au fost chiar canonizati!

La 25 august 1944, cardinalul iezuit Suhard, arhiepiscop al Parisului (incepand cu 11 mai 1940!) si capetenie a colaboratorilor clerici, a hotarat imperturbabil sa sarbatoreasca 'Te Deum'-ul victoriei in catedrala Notre-Dame. Am fost crutati de aceasta farsa scandaloasa numai datorita "protestului energic al capelanului general al Fortelor Franceze de Interior -      F.F.I.").

Citim in 'France-Dimanche' din 26 decembrie 1948: "eminenta sa, cardinalul Suhard, arhiepiscop al Parisului, cu ocazia aniversarii intrarii sale in randurile preotimii, tocmai primea o scrisoare autografa de la Pius XII care il felicita, printre altele, pentru rolul jucat de acesta in timpul ocupatiei. Stim ca atitudinea cardinalului in timpul acelei perioade a fost criticata sever dupa eliberare. Cand generalul de Gaulle s-a intors la Paris, in august 1944, a refuzat sa se intalneasca cu cardinalul la "Te Deum"-u1 de la Notre-Dame. La vremea aceea, cardinalul era acuzat fatis de "tendinte colaborationiste".

Felicitarile papei sunt atunci de inteles. Dar exista o poveste a 'Te Deum'-ului si mai edificatoare. Iat-o:

Dupa debarcarea aliatilor, orasul Renne a avut mult de suferit in luptele care au urmat si au fost foarte multi morti in randul populatiei civile, deoarece ofiterul comandant al garnizoanei germane refuzase sa evacueze populatia. Cand orasul a fost luat, tocmai urma sa se celebreze 'Te Deum'-ul, dar episcopul Roques a refuzat categoric nu numai sa oficieze ceremonia dar, de asemenea, nu a permis ca ea sa se desfasoare in catedrala sa. Sa multumesti Cerului pentru eliberarea orasului era o rusine intolerabila in ochii prelatului. Din cauza atitudinii sale, el a fost arestat de catre autoritatile franceze la resedinta arhiepiscopului.

O asemenea loialitate fata de 'gandirea papala' cerea o recompensa pe masura. Ea a venit curand de la Roma sub forma palariei de cardinal. Putem sa-l invinuim pe Pius XII de multe lucruri, dar trebuie sa recunoastem ca intotdeauna i-a recompensat pe ai sai. O scrisoare menita sa-l laude pe cardinalul Suhard, colaborator deosebit, mantia purpurie de cardinal pentru monseniorul Roques, erou al Rezistentei; acest mare papa a practicat o dreptate impartita in mod just.

Desigur, anturajul sau era in stare sa-l sfatuiasca in mod intelept: doi iezuiti germani, Leiber si Hentrich, "cei doi secretari particulari si favoriti ai sai". ('La Croix', 10 oct.1958). Confesorul sau era iezuitul german, Augustin Bea. Sora Pasqualina, o calugarita germana era supraveghetoarea casei si pe deasupra ii gatea masa. Chiar si canarul, care raspundea la suavul nume de 'Dumpfal', fusese importat de prin partile Rinului.

Dar nu-i spusese Suveranul pontif lui Ribbentrop, dupa invadarea Poloniei de catre Hitler, ca "el intotdeauna avusese o afectiunea deosebita pentru Germania"? ("Documentatia catolica", din 15 martie 1954).

Capitolul 5. Gestapo-ul si iezuitii.

Daca bunavointa si prietenia lui Pius XI si Pius XII nu s-au oprit niciodata fata de Fhrer-ul pe care l-au adus la putere, atunci trebuie sa recunoastem ca el a indeplinit toate conditiile pactului prin care era legat de Vatican. Asa cum promisese in mod expres sa "stranguleze" pe anticlericali, acestia i-au urmat curand pe evrei si liberali in lagarele de concentrare. Stim cum a decis conducatorul celui de al III-lea Reich soarta evreilor: ei erau pur si simplu masacrati sau, cand era mai avantajos, erau pusi sa trudeasca pana la epuizare si apoi lichidati. In acest caz, "solutia finala" era doar intarziata.

Dar sa vedem mai intai cum o personalitate special "autorizata", Franco, Cavaler al Ordinului lui Hristos, confirma explicit cardasia dintre Vatican si nazisti. Potrivit ziarului 'Reforma', iata ce publica presa dictatorului spaniol (Franco) la 3 mai 1945, data mortii lui Hitler: "Adolf Hitler, fiu al bisericii catolice, a murit aparand crestinismul. Prin urmare, este de inteles ca nu pot fi gasite cuvinte pentru a deplange moartea lui, cand s-au spus atatea pentru a-i preamari viata. Deasupra ramasitelor lui pamantesti se inalta figura sa morala biruitoare. Odata cu cununa de martir, Dumnezeu i-a dat lui Hitler laurii Victoriei" ('Reforma', 21 iulie 1945). Un comunicat dat la Vatican, via Madrid.

Desigur, eroul disparut merita cu prisosinta gratitudinea bisericii romane si ei nu uitau. Hitler a servit biserica cu credinciosie: toti cei pe care biserica ii socotea dusmani, au suferit consecintele. Si acest 'fiu' bun n-a pregetat sa plateasca ceea ce datora sfintei biserici mama, si in special celor ce s-au inrolat ca soldati ai ei.

"Am invatat mult de la Ordinul iezuit", spunea Hitler "Pana acum nu a existat ceva mai grandios, pe pamant, ca organizatia ierarhica a bisericii catolice. Am transferat o mare parte a acestui tip de organizatie, in propriul meu partid Va voi impartasi un secret. Pun bazele unui ordin In orasele (in sensul de 'cetatile') ordinului meu, vom educa un tineret care va face lumea sa tremure Hitler s-a oprit apoi, spunand ca nu poate divulga mai mult" (Hermann Rauschning, "Hitler mi-a spus").

O alta personalitate hitlerista, Walter Schellenberg, fost sef al contra-spionajului german, completa aceste confidente ale Fhrer-ului dupa razboi: "Organizatia SS a fost constituita de Himmler potrivit principiilor Ordinului iezuit. Regulamentul si exercitiile spirituale prescrise de Ignatiu de Loyola erau modelul pe care Himmler a incercat sa le copieze cu exactitate Reichfhrer SS - titlul lui Himmler ca sef suprem al SS-ului - urma sa devina omologul generalului iezuitilor si intreaga structura a directiei era o imitatie sau copie fidela a ordinii ierarhiei bisericii catolice. Un castel medieval de langa Paderborn in Westfalia, numit 'Webelsburg' a fost restaurat; el a devenit ceea ce ar putea fi denumit 'o manastire SS'" (Walter Schellenberg, "Seful contraspionajului nazist va vorbeste").

In ceea ce ii privea, cei mai buni scriitori-teologi erau ocupati cu demonstrarea asemanarii dintre doctrinele naziste si catolice. Si in acest domeniu, fiii lui Loyola erau cei mai ocupati. De exemplu, sa vedem cum prezenta publicului Michaele Schmaus, teolog iezuit, o serie de studii pe marginea acestui subiect. 'Imperiul si biserica' reprezinta o serie de scrieri care ar trebui sa ajute la edificarea celui de al III-lea Reich, caci ea uneste statul national-socialist cu crestinatatea catolica "Miscarea national-socialista este cel mai viguros si mai masiv protest impotriva spiritului secolelor XIX si XX Un compromis intre credinta catolica si gandirea liberala este imposibil Nimic nu se opune mai puternic catolicismului decat democratia Sensul redescoperit al 'autoritatii stricte' deschide din nou calea unei interpretari reale a autoritatii ecleziastice Neincrederea in libertate este bazata pe doctrina catolica a pacatului originar Poruncile national-socialiste si cele ale bisericii catolice au acelasi tel"

Acest tel era 'noul Ev-mediu' pe care Hitler il promisese Europei. Asemanarea dintre pasionatul anti-liberalism al acestui iezuit din Mnchen si fanatismul exprimat in timpul actului dedicarii F.N.C.-ului din biserica Montmartre era izbitoare. In timpul ocupatiei, R.P. Merkle scria: "In aceste zile, libertatea nu mai merita nici o consideratie".      

Citate precum acesta ar putea fi date la infinit. Nu este aceasta ura de libertate sub toate formele ei insasi caracteristica stapanului de la Roma? Este usor de inteles cum de s-au armonizat atat de bine doctrinele naziste cu cele catolice. Cel care a demonstrat cu pricepere acest acord, "iezuitul Michaele Schmaus", a fost numit de 'La Croix', zece ani dupa terminarea razboiului, "marele teolog din Mnchen" si nimeni nu va fi surprins sa afle ca el a fost facut "Print al bisericii" de catre Pius XII.

In aceste conditii, ce mai ramane din scrisoarea enciclica 'Mit brennender Sorge' a lui Pius XI, care parea ca ataca nazismul? Nici un cazuist nu a incercat sa ne lamureasca desigur!

'Marele teolog' Michaele Schumaus avea multi rivali, potrivit unui autor german care vede in cartea "Katolisch-Konservatives Erbgut" cea mai uimitoare carte publicata vreodata de editurile catolice germane. "Aceasta antologie care aduna la un loc texte din principalii teoreticieni catolici ai Germaniei, de la Gorres la Vogelsang, ne face sa credem ca national socialismul a izvorat din ideile catolice". Cand a scris aceasta prefata, Gnter Buxbaum nu-si dadea seama ca descrierea sa era perfecta.

O alta persoana bine informata, principalul izvor al pactului dintre Sfantul Scaun si Berlin si sambelanul secret al papei, Franz von Papen, era si mai explicit: "Al III-lea Reich este prima putere mondiala care nu numai ca recunoaste, dar pune si in practica inaltele principii ale papalitatii".

Acestei afirmatii noi i-am adauga rezultatul acestei "puneri in practica": 25 de milioane de victime ale lagarelor de concentrare - cifra oficiala publicata de ONU.

Aici gasim necesar sa amintim ceva in special pentru acei care nu pot admite ca masacrele organizate erau unul din 'inaltele principii' ale papalitatii. Desigur, aceasta candoare este mentinuta cu sarguinta: "Asemenea fapte barbare tin de trecut!" Asta o spun 'bunii apostoli' oamenilor de rand, in timp ce ridica din umeri in fata necatolicilor "pentru care focurile Sfintei inchizitii mai ard inca" ('Marturia crestina', ziar, 6 dec.1957).

Asa sa fie! Dar sa punem de-o parte marturiile foarte abundente despre ferocitatea clericala a anilor de demult si sa le luam in consideratie pe cele de privesc secolul XX. Nu vom reaminti nici ispravile unor oameni ca Stepinac sau Marcone din Croatia, nici de cele ale lui Tiso in Slovacia, dar ne vom limita sa examinam cat de ortodoxe erau 'inaltele principii' pe care ei le puneau in practica. Sunt aceste principii, astazi, renegate printr-o 'doctrina luminoasa', sunt ele respinse in mod oficial de Sfantul Scaun, la fel ca si alte greseli ale trecutului intunecat? Este usor de aflat.     

Sa deschidem, de exemplu, "Mari apologii" a abatelui Jean Vieujan, care cu greu ar putea fi considerata "medievala", desi este datata Ce citim aici? "Pentru a accepta principiile Inchizitiei, trebuie sa posezi doar o mentalitate crestina, si asta este tocmai ceea ce le lipseste crestinilor Biserica nu are nici o sfiala in acest domeniu". Nimeni nu ar fi putut s-o spuna mai bine. Este necesara o alta dovada, nu mai putin ortodoxa si moderna? Ascultati-l pe R.P. Janvier, un faimos predicator la Notre Dame: "Prin natura puterii ei indirecte asupra chestiunilor pamantesti, nu ar trebui ca biserica sa aiba dreptul sa astepte de la statele catolice ca acestea sa oprime pe eretici chiar pana la lichidarea lor? Iata raspunsul meu: Da, eu sustin aceasta, sa se mearga pana la moartea acestora! Sprijinindu-ma mai intai de toate pe practica si apoi pe invatatura bisericii; si sunt convins ca nici un catolic nu va sustine contrariul fara a pacatui in mod grav".

Nu am putea sa-l acuzam pe acest teolog ca ar vorbi in dodii. Cuvantarea sa a fost clara si limpede. Ar fi imposibil sa spui mai mult cu mai putine cuvinte. Totul este aici, privitor la dreptul pe care biserica si-l aroga de a-i extermina pe acei a caror credinta nu corespunde cu a ei: "invatatura" care o sileste, "practica" ce o legitimeaza prin traditie si chiar "chemarea la ordine a statului crestin", reprezentata atat de bine de cruciada hitlerista.

Urmatoarele cuvinte, departe de a fi ambigui, nu au fost pronuntate in intunecimea Evului Mediu: "Biserica poate condamna pe eretici la moarte pentru ca orice drept pe care acestia il au exista numai datorita tolerantei noastre, si aceste drepturi sint aparente doar, nu si reale". Autorul acestei afirmatii este generalul iezuit, Franz Wern (1906-1915) si faptul ca era german da si mai multa greutate declaratiei sale.

Tot in timpul secolului XX, cardinalul Lepicier, conducator notoriu al bisericii, scria: "Daca cineva declara in mod public ca este un eretic sau incearca sa-i converteasca pe altii prin cuvantul sau faptele sale, nu numai ca poate fi excomunicat, dar de asemenea poate fi pe buna dreptate omorat". Daca acesta nu este un apel caracteristic la crima, atunci nu stiu ce sa mai zic.

Este dorita de asemenea si contributia suveranului pontif? Iat-o, din partea unui papa modern al carui 'liberalism' a fost criticat de clerul intransigent: papa iezuit, Leon XIII: "Blestemul este asupra oricarui om care spune ca Duhul Sfant nu doreste ca noi sa-i omoram pe eretici". Ce alta autoritate poate fi invocata mai presus de cea a Duhului Sfant? Chiar daca acest lucru poate nemultumi pe cei ce manipuleaza perdelele de fum (cu referire la cei ce semnalizeaza prin coloane de fum alegerea unui nou papa), care incearca sa linisteasca constiintele nelinistite, 'inaltele principii' ale papalitatii raman neschimbate si, printre altele, exterminarea in numele credintei este tot atat de valabila si canonica azi precum a fost si in trecut. O concluzie "foarte iluminanta" - ca sa folosim un cuvant atat de drag misticilor - cand luam in considerare ceea ce s-a intamplat in Europa intre 1939 si 1945.

"Hitler, Goebbels, Himmler si cei mai multi membri din vechea garda a partidului erau catolici", scria Frederic Hoffet. "Si asta nu intamplator, caci datorita apartenentei religioase a sefilor, guvernul national-socialist a fost unul din cele mai catolice din cate a avut Germania Aceasta inrudire intre national-socialism si catolicism este si mai izbitoare daca studiem cu mai multa atentie metodele de propagare da si organizarea interna a partidului. Privitor la acest subiect, nimic nu este mai concludent decat activitatea lui Josef Goebbels. Acesta fusese crescut intr-un colegiu iezuit si facuse seminarul teologic inainte de a se dedica literaturii si politicii Fiecare pagina, fiecare rand al scrierilor sale reinvie invatatura profesorilor sai; asa ca el pune accentul pe supunere pe dispretul fata de adevar "Unele minciuni sint tot atat de necesare ca si painea!", proclama el in virtutea relativismului moral extras din scrierile lui Ignatiu de Loyola.

Hitler nu acorda laurii iezuitismului sefului propagandei, ci sefului Gestapo-ului, dupa cum spunea si celor apropiati: "Il pot vedea pe Himmler ca pe un Ignatiu de Loyola al nostru". Ca sa vorbeasca astfel, Fhrer-ul trebuie sa fi avut motive serioase. Mai intai observam ca Kurt Heinrich Himmler, Reichfhrer al SS-ului, Gestapo-ului si fortelor politienesti germane, parea a fi unul din cei mai impregnati de clericalism dintre toti membrii anturajului catolic al lui Hitler. Tatal sau fusese director al unei scoli catolice in Mnchen si apoi tutore al Printului Rupecht al Bavariei. Fratele sau, calugar benedictin, traise la manastirea Maria Zaach, unul din locurile cele mai inalte ale pangermanismului. El a mai avut un unchi care a ocupat o pozitie inalta in canonul Curtii Bavariei, iezuitul Himmler.

Autorul german, Walter Hagen, da de asemenea unele informatii discrete: "Generalul iezuitilor, contele Halke von Ledochovschi, era pregatit sa organizeze, pe bazele obisnuite ale anti-comunismului, unele colaborari intre Serviciul secret german si Ordinul iezuitilor".

Ca rezultat, in cadrul Serviciului central de securitate al SS, s-a infiintat o organizatie, iar majoritatea pozitiilor cheie erau ocupate de preoti catolici purtand uniforma neagra a SS-ului. Parintele iezuit Himmler era unul din ofiterii superiori ai acestei organizatii.

Dupa capitularea celui de al treilea Reich, parintele iezuit Himmler a fost arestat si inchis la Nremberg. Audierea lui de catre tribunalul international ar fi putut dezvalui lucruri foarte importante, dar Providenta a vegheat cu ochi vigilenti: unchiul lui Heinrich Himmler nu a mai aparut inaintea tribunalului. Intr-o dimineata, el A FOST GASIT MORT IN CELULA LUI, iar publicul nu a aflat niciodata cauza mortii sale. Nu vom pata memoria acestui cleric presupunand ca isi pusese capat zilelor de buna voie, impotriva invataturii solemne a bisericii romane.

Desigur, moartea lui a fost la fel de brusca si oportuna ca aceea a unui alt iezuit, cu putin timp inainte, parintele Staempfle, autorul nerecunoscut al cartii lui Hitler, 'Mein Kampf'. Stranie coincidenta, desigur.

Dar sa ne intoarcem la Kurt Heinrich Himmler, sef al Gestapo-ului, ceea ce inseamna ca a tinut in mainile sale principalele parghii ale puterii acelui regim. Care este meritul sau personal in castigarea unei ase menea pozitii inalte? A vazut Hitler in el un geniu superior, atunci cand l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? Desigur, nu este ceea ce spun marturiile celor care il cunosteau si care vedeau in el nimic mai mult decat o mediocritate.

Oare stralucea acea stea cu o lumina de imprumut? Cine este cu adevarat K. H. Himmler, seful oficial care a domnit de fapt peste Gestapo si peste serviciile secrete? Cine trimitea milioane de oameni, deportati din motive politice, impreuna cu evreii la moarte? Era cumva nepotul insipid al unchiului, fost canon al Curtii Bavariei, unul din favoritii lui Ledochovschi, un parinte iezuit si ofiter superior in SS?

Poate parea necugetat si chiar obraznic sa scrutezi atat de indiscret scena ascunsa a istoriei. Piesa se joaca pe scena inaintea luminilor combinate ale rampei. Acest lucru este normal pentru orice spectacol; iar cel care vrea sa priveasca dincolo in culise poate fi privit ca unul car produce tulburari si este prost crescut.

Totusi, vraja care ii leaga pe actori de acela asupra caruia sint fixate privirile publicului, vine in intregime din spatele scenei. Acest lucru este mai evident atunci cand studiem pe acesti 'monstri sacri' si ne dam seama ca, de fapt, ei sint departe de ceea ce ne inchipuim noi ca reprezinta.

Aceasta s-a intamplat si in cazul lui Himmler. Dar n-ar fi drept sa spunem acelasi lucru despre cel care l-a folosit ca mana lui dreapta, adica Hitler? Cand il vedeam pe Hitler gesticuland pe ecran sau il auzeam latrandu-si cuvantarile lui isterice, nu aveam oare impresia ca priveam miscarile unui automat gresit reglat, cu resorturile intinse la maxim? Chiar miscarile sale cele mai simple ne reamintesc de o papusa mecanica. Cat despre ochii lui goi si bulbucati, nasul lipsit de fermitate, fizionomia puhava a carei vulgaritate nu putea fi salvata de mesa de par sau mustata perie care parea lipita sub nas

Era oare acest tip mormait la intalnirile publice, un adevarat sef? Era el adevaratul 'stapan' al Germaniei, un autentic om de stat al carui geniu urma sa intoarca lumea cu susul in jos? Sau era doar un inlocuitor rau al tuturor acestora? O piele de acoperire istet umflata si o fantoma pentru manuirea maselor, un agitator al multimilor?

El insusi a recunoscut aceasta atunci cand a spus: "Eu sint doar o trambita". Franois Poncet, ambasadorul Frantei la Berlin, confirma ca Hitler muncea foarte putin, nu prea citea si ii lasa pe colaboratorii sai sa-si vada de ale lor. Cei care il ajutau dadeau aceeasi impresie de goliciune si irealitate. Primul, Rudolf Hess, care a zburat spre Anglia in 1941, a aparut la procesul de la Nremberg ca un strain de aceasta lume si nu am aflat niciodata daca era complet nebun sau era doar lunatic.

Al doilea era grotescul Goering, increzut si obez, care purta cea mai spectaculoasa uniforma de opereta, un mancau, un mare jefuitor de picturi si, pe deasupra, morfinoman.

Celelalte personalitati principale ale partidului era asemanatore si la procesul de la Nremberg una din cele mai mari surprize a ziaristilor a fost ca acesti oameni, pe langa defectele lor individuale, erau lipsiti de inteligenta, caracter si erau mai mult sau mai putin insignifianti.

Singurul care a stat deasupra acestei adunari vulgare - datorita agerimii dar nu si meritelor sale morale - a fost Franz von Papen, sambelanul papei, "omul bun la toate" care urma sa fie achitat.

Daca Fhrer-ul se dovedeste a fi o marioneta extraordinara, era oare cel care l-a creat mai deosebit? Sa ne amintim maimutarelile acelui "Cezar potrivit pentru carnaval", rostogolindu-si ochii lui mari si negri pe care ii dorea scanteietori, pe sub acea neobisnuita palarie impodobit cu ciucuri! Si acele fotografii destinate propagandei, luate dinspre picioare si care scoteau in evidenta doar falcile, omul minune, ca o stanca neclintita - simbol al vointei care nu cunostea obstacole!

Ce vointa! Din marturisirile catorva tovarasi ai lui, aveam imaginea cumplita a unui om mereu indecis; acest 'om minune' care urma sa "cotropeasca totul" in forta (ca sa folosim termenii cardinalului Ratti, viitor Pius XI), nu a rezistat avansurilor facute de catre cardinalul iezuit Gasparri, Secretar de Stat, in numele Vaticanului. Doar cateva intalniri secrete l-au convins pe 'revolutionar' sa se inroleze cu tot calabalacul sub stindardul Sfantului Scaun, pentru a-si construi o cariera stralucita pe care o stim atat de bine, incat fostul ministru, Carlo Sforza, a putut scrie: "Intr-o zi, cand timpul va fi atenuat amarul si ura, se va recunoaste ca orgia brutalitatilor sangeroase care au transformat Italia intr-o inchisoare pentru 20 de ani si in ruine de-a lungul razboiului din 1940-1945, isi au originea intr-un caz aproape unic in istorie: completa disproportie dintre legenda creata artificial in jurul unui nume si reala capacitate a bietului diavol care a purtat acel nume, un om care nu se impiedica de cultura".

Aceasta formula perfecta este aplicabila lui Hitler, ca si lui Mussolini: aceeasi disproportie intre legenda si capacitate, aceeasi lipsa de cultura a acestor aventurieri mediocri cu trecut aproape identic; carierele lor luminoase isi pot gasi explicatia numai in darul lor de a manipula masele, un dar care le-a adus o publicitate orbitoare.

Ca legenda era "creata artificial", este evident atunci cand stim ca astazi aparitia retrospectiva a Fhrer-ului pe ecranele din Germania provoaca nimic mai mult decat un imens ras.

Dar nu era chiar aceasta certa inferioritate a acestor "oameni providentiali" adevaratul motiv al alegerii lor si ridicarii lor la putere. De fapt, aceasta lipsa de calitati individuale poate fi gasita la toti cei alesi de papalitate spre a fi conducatori. Atat in Germania cit si in Italia erau cativa oameni de Stat, adevarati conducatori, care erau capabili sa preia conducerea si sa guverneze fara a trebui sa apeleze la acest mistic delirant. Dar acestia erau prea stralucitori din punct de vedere intelectual si nu erau suficient de intelegatori. Vaticanul, si in special "eminenta cenusie", von Zedochovschi, nu i-ar fi putut tine ca pe un baston in mana sa, si nu i-ar fi putut determina sa serveasca scopurilor sale cu orice pret, pana la lovitura finala.

Am vazut ca atat Mussolini cat si Hitler s-au dovedit foarte maleabili cand emisarii Sfantului Scaun le-au oferit puterea. Planul lui Zedochovschi era sa creeze o federatie a natiunilor catolice in centrul Europei, in care Bavaria si Austria (guvernata de iezuitul Seipel) ar fi avut intaietate. Bavaria trebuia sa fie separata de Republica Germana de la Weimar - si, ca din intamplare, agitatorul Hitler, de origine austriaca, era atunci separatorul Bavariei.

Dar sansa de a realiza aceasta federatie si de a-l aseza pe un Habsburg la conducerea ei devenea tot mai slaba, pe masura ce Pacelli devenea tot mai constient de slabiciunea Republicii germane datorita slabului ajutor acordat ei de aliati. Speranta de a pune mana pe Germania ca un intreg s-a nascut apoi la Vatican si planul a fost modificat in consecinta: "Hegemonia Prusiei protestante trebuia distrusa si Reich-ul trebui sa domine Europa - si pentru a preveni federalismul german - Reich-ul trebuia reconstruit in asa fel incat catolicii sa fie stapani" (ziarul 'Mercure de France', 'Pius XI si Hitler', 15 ianuarie 1934).      

Aceasta este de ajuns. Facand "stanga imprejur", Hitler, impreuna cu "camasile lui brune", s-a transformat dintr-un separatist al Bavariei, intr-un apostol al Marelui Reich.

Capitolul 6. Lagarele mortii si cruciadele antisemite.

In ce masura au fost catolicii stapani ai Germaniei naziste, a iesi curand la iveala, la fel si severitatea cu care au fost aplicate cateva dintre 'inaltele principii ale papalitatii'.

Liberalii si evreii au avut destul timp liber ca sa-si dea seama cat de "la zi" erau aceste principii, fapt confirmat de cele mai multe voci ortodoxe. Dreptul pe care si l-a arogat biserica de a extermina incet sau rapid pe cei ce-i stateau in cale, a fost pus in practica la Auschwitz, Dachau, Belsen, Buchenwald si alte lagare ale mortii.

Gestapo-ul lui Himmler, "Ignatiu de Loyola al nostru", executa cu sarguinta aceste fapte de caritate; Germania civila si militara a trebuit sa se supuna "ca un cadavru in mana celui ce-l cara" acestei puternice organizatii.

Nu este nevoie sa spunem ca Vaticanul si-a spalat mainile in legatura cu aceste orori. Acordandu-i un interviu ziaristului elvetian dr. Nerin F.Gun, care fusese el insusi deportat si se intreba de ce nu intervenise papalitatea atunci, macar acordand un minim de ajutor acelor nenorociti, papa Pius XII a avut nerusinarea sa raspunda: "Stiam ca, din motive politice, in Germania au avut loc persecutii violente, dar noi nu am fost informati niciodata asupra caracterului inuman al represiunii naziste" ('Gazette of Lausanne', 15 nov.1945). Si asta pe vremea cand prezentatorul de la Radio Vatican, R.P.Mistiaen, declara ca fusesera primite "dovezi zdrobitor de documentate" asupra caracterului represiunii naziste.

Fara indoiala, Sfantul Parinte "nu era informat" nici de ceea ce se intampla in lagarul de concentrare al ustasilor, in ciuda prezentei la Zagreb a propriului sau legat.

Odata, totusi, Sfantul Scaun a fost vazut interesandu-se de soarta unor oameni condamnati la deportare. Erau 528 de misionari protestanti, supravietuitori ai celor care fusesera luati prizonieri de japonezi in insulele din Pacific si internati in lagarele din Filipine. Andre Ribard, in excelenta sa carte "1960 si secretul Vaticanului", dezvaluie interventia pontificala in numele acestor nenorociti.

Textul apare sub numarul 1591, datat: Tokio, 6 aprilie 1943, intr-un raport din partea Departamentului de probleme religioase din teritoriile ocupate, si citez urmatorul paragraf: "Se exprima dorinta bisericii catolice de a-i vedea pe japonezi urmandu-si politica fara a permite anumitor propagatori religiosi sa faca greseala de a recastiga o libertate care nu li se permite".

Din punct de vedere "crestin", acest pas caritabil nu are nevoie de nici un comentariu, dar nu reprezinta oare ceva semnificativ din punct de vedere politic? In Slovacia - dupa cum stim - M. Tiso, iezuitul conducator, era de asemenea liber sa persecute "fratii de alta credinta", desi Germania - stat fata de care Slovacia era satelit - era protestanta in mare parte. Aceasta spune multe despre influenta pe care o avea biserica romana in Reich-ul hitlerist!

Am vazut, de asemenea, rolul jucat de reprezentantii acestei biserici in Croatia, in exterminarea credinciosilor ortodocsi.

Cat despre cruciada antisemita, capodopera a Gestapo-ului, trebuie sa mentionez din nou rolul jucat aici de Roma, fiindca am amintit deja de ispravile monseniorului Tiso, principalul furnizor al camerelor de gazare de la Auschwitz. Iata cateva documente la acest dosar.

Mai intai, iata o scrisoare din partea monseniorului Leon Berard, ambasador al guvernului de la Vichy la Sfantul Scaun:

"Domnului Maresal Petain,

In scrisoarea dvs., datata 7 august 1941, ma onorati cu rugamintea de a va da unele informatii privind dificultatile ce ar putea aparea - din punctul de vedere al bisericii catolice -      ca urmare a masurilor pe care guvernul dvs. le-ar lua in ceea ce-i priveste pe evrei. Am onoarea sa va raspund ca nu mi s-a spus la Vatican nimic care ar putea fi interpretat ca o critica sau dezaprobare a legilor sau directivelor in chestiune"

Periodicul 'L'Arche', mentionand aceasta scrisoare intr-un articol intitulat "Tacerea lui Pius XII", vorbeste despre un raport ulterior complementar trimis de Leon Berard la Vichy pe 2 septembrie 1941: "Este vreo contradictie intre statutul evreilor si doctrina catolica? Numai una, si Leon Berard o aseaza cu respect sub ochii sefului statului. Ea rezida din faptul ca legea din 2 iunie 1941 ii defineste pe evrei ca fiind o rasa., Biserica (scria ambasadorul Vichy-ului) nu a declarat niciodata deschis ca tuturor cetatenilor li s-ar cuveni drepturi egale Asa cum mi-a spus o persoana cu autoritate de la Vatican, nu veti avea necazuri in ceea ce priveste statutul evreilor" ( 'L'Arche', noiembrie 1958).

Iata, "pusa in practica", 'teribila' scrisoare enciclica 'Mit Brennender Sorge', impotriva rasismului, la care se refera toti apologetii. Dar gasim ceva si mai bun in cartea lui Leon Poliakov: "Propunerea bisericii protestante din Franta ca, impreuna cu biserica romana, sa ia unele masuri impotriva arestarii evreilor in timpul verii anului 1942, a fost respinsa de demnitarii catolici".

Multi parizieni isi aduc aminte cum copiii evrei erau luati de la mamele lor si trimisi cu trenuri speciale in crematoriile de la Auschwitz. Aceste deportari ale copiilor sunt confirmate, printre alte documente oficiale, intr-o nota a SS Haupsturmfhrer Danneker, din 21 iulie 1942. Aceasta groaznica cruzime a biserici romane - si mai ales a sefilor sai - a inspirat, cu putin timp in urma, randurile razbunatoare ale periodicului mai sus mentionat, 'L'Arche': "De-a lungul a cinci ani nazismul fost autorul atrocitatilor, profanarilor, blasfemiei si crimei. De-a lungul a cinci ani a masacrat milioane de evrei - 6 milioane - dintre care 1.800.000 de copii. Cine, da, cine spunea odata: lasati copiii sa vina la mine? Si pentru care motiv? "Lasati copiii sa vina la mine ca sa-i pot macelari?" Acel papa militant a fost urmat de unul diplomat.

Din Parisul ocupat, mergem la Roma, ocupata de asemenea de Germania dupa caderea Italiei. Iata mesajul adresat lui Ribbentrop, ministrul afacerilor externe al guvernului nazist german: "Ambasada Germaniei la Sfantul Scaun, Roma, la 28 octombrie, 1943. Chiar daca a fost presat din toate partile, papa nu si-a exprimat dezaprobarea fata de deportarea evreilor din Roma. El se poate astepta din partea dusmanilor nostri la reprosuri fata de atitudinea sa, fapt ce va fi exploatat de protestantii din tarile anglo-saxone in propaganda lor impotriva catolicismului; gandindu-ne la aceasta delicata problema, periclitarea relatiilor noastre cu guvernul german a fost factorul decisiv" Semnat: Ernst von Weiszaeker ("Arhivele secrete din Wilhelmstrasse").

Referindu-se la cariera acestui baron von Weiszaeker - judecat ca si criminal de razboi "pentru ca a pregatit listele de exterminare" - 'Le Monde' scrie pe 27 iulie 1947: "Prevazand infrangerea Germaniei, el s-a numit pe el insusi ambasador la Vatican, profitand de aceasta ocazie pentru a lucra mai indeaproape cu Gestapo-ul".

In sprijinul cititorilor nostri care nu s-au convins pe deplin, vom cita urmatorul document german care dezvaluie ordinele date de Vatican - si de iezuiti - impotriva evreilor, inainte de inceperea razboiului: "Studiind evolutia antisemitismului in Statele Unite, observam cu interes ca numarul ascultatorilor postului de radio condus de parintele iezuit Coughlin, bine-cunoscut pentru antisemitismul lui, depaseste 20 de milioane" ("Arhivele secrete din Wilhelmstrasse", doc. 83-2619-I, Berlin).

Antisemitismul militant al iezuitilor in Statele Unite, ca pretutindeni de altfel, nu ne mira la acesti ultramontanisti, pentru ca este in deplina concordanta cu "doctrina". Sa vedem ce are de spus in legatura cu acest subiect Daniel Rops de la Academia Franceza; acest autor specializat in literatura religioasa, a publicat numai sub auspiciile "Imprimatorului". Citim intr-una din cele mai cunoscute lucrari ale sale, "Isus si timpul Sau", publicata in 1944, in timpul ocupatiei germane: "Peste veacuri, oriunde a fost imprastiata rasa evreiasca, a curs sange si intotdeauna chemarea la crima rostita in sala de judecata a lui Pilat s-a inecat intr-un strigat de disperare repetat de mii de ori. Chipul unei natiuni evreiesti persecutate umple istoria, dar nu poate umbri cealalta fata, manjita cu sange si scuipata, fata de care multimea evreiasca nu simte nici o mila. Fara indoiala, Israel nu a avut de ales si a trebuit sa-L omoare pe Dumnezeul sau dupa ce l-a renegat, si, cum sangele cere in mod tainic sange, mila crestina se poate sa nu aiba nici ea de ales; cum sa nu compenseze Cel Sfant cumplita crima (crucificarea) cu pogromuri cumplite?"

Bine zis! Sau spus mai pe sleau, daca mii de evrei au trebuit sa mearga in camerele de gazare de la Auschwitz, Dachau sau alte lagare, atunci aceasta era ceea ce ei meritau. Aceasta nenorocire venea prin "vointa divina" si "mila crestina" ar fi facut o greseala daca s-ar fi indreptat spre ei.

Eminentul profesor Jules Isaac, presedinte al organizatiei "Prietenia iudeo-crestina", a exclamat atunci cand s-a referit la acest pasaj: "Aceste teribile si blasfemiatoare fraze provoaca o oroare insuportabila", afirmatie si mai accentuata printr-o nota care spune: "Printre evreii de azi, unii incearca sa se scuture de aceasta grea responsabilitate. Onorabile sentimente, desigur, dar nu putem contrazice evidentele istoriei. Teribila greutate (a mortii lui Isus) pe care trebuie sa o poarte Israelul nu depinde de oameni ca sa fie respinsa" (Jules Isaac, 'Isus si Israel").

Deci, de la afirmarea doctrinala a inaltelor principii papale, pana la punerea lor in practica de catre Himmler, "Loyola al nostru", cercul se inchide - si putem spune - antisemitismul furibund al Fhrer-ului si-a pierdut cea mai mare parte din mister. Dar, intorcandu-ne la subiect - nu arunca aceasta mai multa lumina asupra acelui personaj inselator? Lucrurile imaginate inainte de razboi intr-o incercare de a explica disproportia evidenta dintre om si rolul pe care l-a avut de jucat! Era un gol, un vid simtit de toti. Pentru a umple acest gol, au abundat legendele: au fost imprastiate in strainatate povesti, nu totdeauna fara scopul secret de a induce in eroare! Stiinte oculte, magicieni orientali, astrologi, au inspirat - se spunea - pe sihastrul somnambul de la Berchtesgaden. Si alegerea zvasticii ca insigna a partidului nazist, originara fiind din India, parea sa sustina aceasta idee.

Domnul Maxime Mourin respinge insa aceasta afirmatie: "Adolf Hitler fusese elev al scolii din Lambach si a cantat in corul de baieti al catedralei cu acelasi nume. El a descoperit acolo zvastica, pentru ca era semnul heraldic al preotului Hagen, administratorul abatiei" (Maxime Mourin, "Istoria marilor puteri").

Inspirarea Fhrer-ului este, de asemenea, explicata cu usurinta, fara a fi nevoie sa se recurga la filozofii tainice sau exotice. Daca este evident ca acest "fiu al bisericii catolice", cum l-a descris Franco, era supus unor impulsuri din partea unor conducatori tainici, stim, de asemenea, ca acestia nu au nimic in comun cu magia orientala.

Iadul pamantesc care a devorat 25 de milioane de victime poarta o alta pecete, usor de recunoscut: cea a oamenilor care au fost nevoiti sa treaca printr-o lunga si meticuloasa "instruire" prescrisa de "Exercitiile spirituale" (ale iezuitilor).

Capitolul 7. Iezuitii si Collegium Russicum.

Printre nenumaratele cauze care au determinat Vaticanul sa hotarasca inceperea primului razboi mondial, prin indemnarea lui Franz Iozef, imparat al Austriei, de a "pedepsi crunt pe sarbi", una din cele mai importante a fost, dupa cum am vazut, dorinta de a da o lovitura decisiva bisericii ortodoxe, aceasta biserica rivala de secole.

In spatele micii natiuni sarbe Vaticanul vedea Rusia, traditionalul protector al bisericii ortodoxe din Balcani si din Europa de Est; si lovind Serbia, tintea si Rusia. Iata ce scria Pierre Dominique: "Pentru Roma, aceasta afacere a devenit de o importanta vitala: o victorie a monarhiei apostolice asupra tarismului putea fi considerata ca o victorie a Romei asupra bisericii schismatice din Est".

Conducerea bisericii romane nu s-a indoit nici o clipa ca o asemenea victorie ar putea fi obtinuta fara un macel gigantic. Riscul, sau mai bine zis certitudinea acestuia, a fost acceptat, pentru ca aliantele il faceau inevitabil. Indemnat de secretarul sau de stat, Merry del Val, Pius X nu l-a tinut secret si insarcinatul cu afaceri al Bavariei scria guvernului sau in ajunul conflictului: "El (papa) nu crede ca armatele franceze si ruse ar reusi intr-un razboi impotriva Germaniei" (Baverische Dokumente zum Kriegsausbruch, III, pag. 206).

Aceste calcule josnice s-au dovedit a fi gresite. Primul razboi mondial, care a devastat nordul Frantei si a lasat in urma lui cateva milioane de morti, nu a implinit dorintele Romei; in schimb a divizat Austro-Ungaria, lipsind Vaticanul de cea mai importanta fortareata din Europa si i-a eliberat pe slavii care faceau parte din acea dubla monarhie a stapanirii apostolice a Vienei.

In plus, revolutia rusa a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici - din care mare parte de origine poloneza -      care traiau in fostul imperiu tarist.

Infrangerea a fost totala. Dar cu recunoscuta-i rabdare si migala, biserica romana era gata sa reinceapa cu noi eforturi atacul asupra Estului, fapt care se combina atat de bine cu ambitiile pangermanismului.

De aici, asa cum am mentionat mai devreme, iesirea la suprafata a dictatorilor si cel de al doilea razboi mondial cu ororile sale; lichidarea (dezmembrarea} Poloniei si "catolicizarea fortata" a Croatiei erau numai doua exemple atroce ale acestor orori.

Nu avea nici o importanta ca 25 de milioane au murit in lagarele de concentrare, ca alte 32 de milioane de soldati au murit pe campul de lupta si 29 de milioane au fost raniti si mutilati; acestea sunt statisticile oficiale ale ONU si arata marimea acelui macel! De aceasta data, conducerea bisericii romane credea ca scopurile sale fusesera atinse; si se putea citi in ziarul 'Basler Nachrichten' din Basel: "Actiunea germana asupra Rusiei ridica problema evanghelizarii acestei tari; Vaticanul este foarte interesat in aceasta" ("Basler Nachrichten", 27 martie 1942).

Si acest extras dintr-o carte menita sa-l glorifice pe Pius XII: "Vaticanul si Berlinul au incheiat un pact care permitea misionarilor catolici de la Collegium Russicum sa patrunda in teritoriile ocupate si sa plaseze teritoriile Baltice sub nunciatura Berlinului" ("Mesaje din timpul razboiului, adresate lumii", de Pius XII).

Catolicizarea Rusiei era pe punctul de a incepe sub protectia Wehrmacht-ului si SS-ului in acelasi mod in care fusese facuta in Croatia de catre Pavelici si asociatii lui, dar la o scara mult mai mare. Acesta era cu adevarat un triumf pentru Roma!

Ce dezamagire apoi cand atacul hitlerist s-a oprit in fata Moscovei si cand von Paulus si armata sa au fost prinsi la Stalingrad! Era in perioada Craciunului din 1942 si se poate citi din nou mesajul - mai degraba o vibranta chemare la arme - adresat "natiunilor crestine" de catre Sfantul Parinte: "Acesta nu este un timp pentru plangere, ci pentru actiune. Fie ca entuziasmul pentru cruciada sa cuprinda crestinatatea si chemarea Dumnezeu o vrea sa fie auzita; fie ca noi sa fim gata sa ne sacrificam si sa slujim ca cruciatii din vechime Noi va rugam si va imploram sa luati asupra voastra gravitatea si grozavia situatiei Cat despre voluntarii care participa la aceasta sfanta cruciada a timpurilor moderne, ridicati sus stindardul si declarati razboi intunericului acelei lumi care este despartita de Dumnezeu".

In aceasta zi a nasterii lui Isus suntem departe de "pacea crestina". Aceasta cuvantare razboinica nu era expresia acelei "stricte neutralitati" cu care se auto-magulea Vaticanul cand era vorba de probleme internationale. Acea cuvantare era cu atat mai nepotrivita cu cat Rusia era aliatul Angliei, Americii si Frantei libere! Zambim cand citim vehementele contestatii ale aparatorilor lui Pius XII, care ne spun ca razboiul lui Hitler nu a fost o cruciada, cand acest cuvant apare clar mentionat in mesajul Sfantului parinte. "Voluntarii" pe care papa ii chema la arme, acestia erau din Diviziile "Azul" si din cei recrutati de cardinalul Baudrillart la Paris. Acesta declarase pe 30 iulie 1941: "Razboiul lui Hitler este un plan nobil de aparare a culturii europene".

Notam, totusi, ca Vaticanul nu mai este interesat in apararea acestei culturi, caci el tinde sa revolte natiunile Africii impotriva Frantei. Pius XII spunea: "Biserica catolica nu se identifica cu cultura Vestului" ( 'Le Monde', 13 aprilie 1956).

Inselatoriile si contradictiile grosolane sunt interminabile, mai ales din partea celor care-l acuza pe Satan a fi "tatal tuturor minciunilor"!

Campania din Rusia a armatelor hitleriste, "acesti nobili aparatori ai culturii europene", a fost sustinuta si a avut parte si de implicarea iezuitilor care converteau oameni. Cineva ar fi mirat de ceea ce facea Sfanta Tereza inainte de acest dezastru! Pius o numise (Pius XI) "sfanta care patrona nefericita Rusie" si Canonul Coube a reprezenta stand in picioare "zambind, dar tot atat de teribil ca o armata pregatita pentru lupta cu gigantul bolsevic".

Isi daduse duhul sfanta din Lisieux - folosita pentru tot feluri de lucrari de catre biserica - sub marea si gigantica sarcina data acesteia de catre Sfantul Parinte? Nu ar fi de mirare.

Dar, in locul micutei sfinte, exista inca Regina cerului care isi asumase deja raspunderea in 1917 de a aduce inapoi in turma bisericii romane pe schismatica Rusie. Sa citim ce scrie 'La Croix' despre asta: "Le vom reaminti cititorilor nostri ca insasi Fecioara din Fatima promisese convertirea rusilor, daca toti crestinii ar fi executat cu sinceritate si bucurie toate legii evanghelice" ('La Croix', 11 iunie 1947).

Vrem sa subliniem ca, potrivit preotilor iezuiti care sunt mari specialisti in lucruri miraculoase, Mijlocitoarea cereasca recomanda, ca fiind foarte eficace, folosirea rozariului. Aceasta fagaduinta a Fecioarei a fost pecetluita de "un dans al soarelui", o minune care s-a petrecut din nou in 1951, in gradinile Vaticanului, numai in folosul lui Pius XII.

Cu toate acestea, rusii au patruns in Berlin, in ciuda cruciadei cerute de papa - si, pana acum, conationalii lui Hrusciov nu s-au arata nerabdatori, din cate stiu, sa apara in haine de pocainta si cu lanturi de gat la usa catedralei Sfantul Petru.

Ce a mers gresit? Nu au facut crestinii destule rugaciuni cu rozariul lor? Nu se implinise numarul de "zeci" de rugaciuni cerut din cer? Am fi tentati sa credem ca aceasta ar fi cauza daca, desigur, nu ar exista anumite detalii obscene in povestea legendara a Fatimei. Promisiunea convertirii Rusiei, data vizionarei Lucia in 1917, a fost scoasa la lumina abia in 1941, cand a devenit calugarita si a fost facuta publica in octombrie 1942 de cardinalul Schuster, un partizan aprins al Axei Roma-Berlin; a fost facuta publica la cererea, sau sa zicem ordinul lui Pius XII, acelasi Pius XII care trei luni mai tarziu facea sus mentionata chemare la cruciada.

Foarte "edificator", desigur: unul din apologetii Fatimei admite ca din aceasta cauza, problema "si-a pierdut in mod evident ceva din valoarea profetica" (Michael Agnellet, "Miracolul de la Fatima", pag.54). Acesta este ultimul lucru care s-ar putea spune despre ea! Un anumit canonic, mare specialist in problema 'miracolelor portugheze', ne spune ca pe o confesiune: "Trebuie sa marturisesc ca, in ceea ce ma priveste, am adaugat cu mare repulsie la prima mea editie textul facut public de Eminenta sa, Cardinalul Schuster" (Canon Barthas, "Fatima, miracolul sec. XX"). Intelegem, desigur, bunele intentii ale canonului Barthas

Deci, Sfanta Fecioara i-a spus pastoritei Lucia, in 1917: "Daca cerintele mele vor fi luate in seama, Rusia va fi convertita", povatuind-o in acelasi timp sa tina secretul numai pentru ea. Atunci cum ar fi putut crestinii sa afle cerintele si sa le respecte? "Credibile quia ineptum".

Se pare ca, din 1917 pana in 1942, 'nenorocita Rusie' nu a avut nevoie de rugaciuni oferite in numele ei, dar ele au fost cerute de urgenta numai dupa infrangerea nazistilor la Moscova si atunci cand von Paulus a fost prins la Stalingrad!

Singura concluzie pe care o permite aceasta dezvaluire tarzie este urmatoarea: supranaturalul este un lucru puternic, dar trebuie manuit cu multa atentie.

Dupa Montoire, generalul iezuit Halke von Ledochovschi vorbise deja cu trupa sa despre prima adunare generala a Companiei care ar urma sa aiba loc la Roma dupa capitularea Angliei, adunare a carei importanta si stralucire nu si-ar fi gasit egal in intreaga istorie a Companiei!

Dar Cerul a hotarat altfel, in ciuda Sfintei Tereza si a Doamnei de la Fatima. Marea Britanie si-a adunat toate puterile in fata inamicului, Statele Unite au intrat in razboi (chiar daca parintele iezuit Coughlin s-a straduit tare mult sa nu se intample aceasta), aliatii au debarcat in Africa de Nord iar campania nazistilor in Rusia a fost un dezastru. Pentru Ledochovschi aceasta a insemnat prabusirea marelui sau vis. Exterminatorii din randurile Wehrmacht-ului si SS-ului se retrageau impreuna cu convertitorii iezuiti. Sanatatea generalului nu a rezistat acestui dezastru si acesta a murit.

Sa vedem insa ce este acest 'Russicum' pe care Pius XI si Ledochovschi l-au adaugat, in 1929, organizatiei si asa destul de bogate si variate a bisericii romane. "Odata cu Constitutia apostolica 'Quam Curam', Pius XI a creat acest seminar rusesc, in Roma, unde tineri apostoli de toate nationalitatile puteau primi pregatirea, 'cu conditia ca ei sa adopte, inainte de toate, ritualul religios slav-bizantin, si apoi mintile lor erau prelucrate in asa fel incat sa se dedice in intregime indatoririi de a aduce Rusia inapoi la turma lui Hristos" ('Noua casa' Viitorul catolic - 7 decembrie 1958).

Acesta era scopul colegiului pontifical rus, numit 'Collegium Russicum', al Colegiului pontifical Oriental si al Colegiului Roman - toate aceste trei centre fiind administrate de Compania lui Isus. La Colegiul Roman - din Piata del Gesu, 45 - gasim pe ucenicii iezuiti, si printre acestia pe unii care poarta numele de 'Russipets', caci ei sint destinati sa mearga in Rusia. Credinciosii ortodocsi ar trebui sa fie foarte atenti, caci foarte multi campioni valorosi sint hotarati sa-i sfarame. Trebuie sa mentionam, totusi, ca mai sus numitul "Noua casa", afirma: "Toti acesti preoti sint desigur destinati sa plece in Rusia. Dar acest proiect nu se poate realiza in momentul de fata".

Potrivit acestei publicatii speciale, presa sovietica numea pe acesti apostoli, "parasutistii Vaticanului". Si, din marturia unui om bine informat asupra subiectului, am ajuns la concluzia ca aceasta denumire li se potriveste foarte bine. Persoana in cauza nu este altul decat iezuitul Alighiero Tondi, profesor la Universitatea pontificala gregoriana, care a respins exercitiile spirituale ale lui Ignatiu de Loyola, nu fara valva, si a demisionat din Companie.

Putem citi urmatoarele, intre alte declaratii, intr-un interviu acordat de acesta unui ziar italian: "Activitatea din Collegium Russicum si din alte organizatii legate de acesta este foarte variata. De exemplu, impreuna cu fascistii italieni si cu ceea ce a mai ramas din nazismul german, iezuitii organizeaza si coordoneaza numeroase grupe anti rusesti, grupe aflate sub ordinele autoritatii ecleziastice. Scopul cel mai inalt este de a fi gata pentru rasturnarea guvernului din Est. Finantarea este facuta de organizatiile ecleziastice conducatoare. Aceasta este activitatea la care recurg capii clerului. Tot acestia ar putea repede sa-si dezbrace sutanele atunci cand sint acuzati ca se amesteca in politica, indemnand episcopii si preotii din Est sa conspire impotriva guvernelor lor.

Cand am discutat cu iezuitul Andrei Urusov, am spus ca era condamnabil sa afirmi in 'Osservatore Romano', vocea oficiala a Vaticanului, si in alte publicatii ecleziastice, ca spionii demascati sunt "martiri ai credintei", Urusov a izbucnit in ras.

"Ce ai scrie, parinte?" m-a intrebat. "I-ai numi spioni, sau mai rau? Astazi politica Vaticanului are nevoie de martiri. Dar, pentru moment, sunt greu de gasit acesti martiri. Asa ca ii fabricam".

"Dar acesta este un joc necinstit!" El si-a scuturat capul cu ironie.

"Esti inocent, parinte. Datorita muncii tale, ar trebui sa stii mai bine decat oricine ca sefii bisericii au fost intotdeauna inspirati de aceleasi reguli".

"Si cu Isus Hristos, cum ramane?" am intrebat. El a ras.

"Nu ar trebui sa ne gandim la Isus Hristos", a spus el. "Daca ne-am gandi la El, am sfarsi pe cruce. Iar azi a venit timpul sa-i punem pe altii pe cruce si nu sa ne punem pe noi insine acolo" (Interviu aparut in 'Il Paese', pe 2 octombrie 1954.

Prin urmare, asa cum bine a spus iezuitul Urusov, politica Vaticanului are nevoie de martiri, voluntari sau nu. El "a creat" milioane in timpul celor doua razboaie mondiale.

Capitolul 8. Papa Ioan XXIII ridica masca.

Dintre toate inchipuirile in general acceptate in lume, spiritul de pace si armonie atribuit Sfantului Scaun este probabil cel mai dificil de dezradacinat, caci acest spirit pare a fi mostenit in natura autoritatii apostolice

In ciuda lectiei istoriei - nu pe deplin cunoscuta sau prea repede uitata - cel care se numeste pe sine 'VICARIUS FILII DEI' (Loctiitorul Fiului lui Dumnezeu) trebuie in mod necesar sa intruchipeze - in ochii multora - idealul dragostei si fraternitatii pe care ni-l arata Evanghelia. Nu este logic sa fie asa, intrucat si sentimentele o cer?

In realitate, evenimentele ne fac sa ne dam seama ca aceasta presupunere favorabila trebuie combatuta cu putere, si credem ca acest lucru a fost demonstrat in mod suficient. Dar biserica este foarte prudenta - asa cum ni se aminteste adesea - si intotdeauna actiunile ei reale sunt inconjurate in mod indispensabil de precautiuni care inseala aparentele. "Un renume bun face mai mult decat o punga plina cu aur", spune un proverb. Dar este si mai bine sa le ai pe amandoua. Vaticanul - care este extrem de bogat - se ghideaza dupa acest principiu. Pofta lui de dominare politica are intotdeauna pretexte "spirituale si umanitare", acest asa-zis 'centru al crestinatatii' fiind ridicat in slavi datorita pungii pline cu aur (sau cu ajutorul ei) si astfel 'bunul renume' asigura curgerea continua a aurului in punga despre care am vorbit.

Vaticanul nu se abate de la aceasta linie de conduita, si cand pozitia pe care o ia in probleme internationale este clar aratata prin atitudinea celor din ierarhia lui, legenda despre absoluta lui impartialitate de-abia mai este tinuta in viata prin acele scrisori enciclice solemne si prin alte documente pontificale. Era hitlerista a demonstrat si multiplicat aceste exemple. Dar ar putea oare sa fie altfel cand o putere autoritara vrea sa fie in acelasi timp transcendenta (spirituala) si universala (pamanteasca)?

Momente cand aceasta masca a parut ca se ridica au fost foarte putine. Pentru ca lumea sa fie martora unui asemenea spectacol, era necesar un moment neprevazut, o intamplare neasteptata care, in ochii Sfantului Scaun, sa pericliteze interesele sale vitale. Numai atunci ar pune deoparte toate ambiguitatile si isi pune tot creditul pe care-l are la dispozitia unei anumite partide.

Aceasta s-a intamplat la Roma, pe 7 ianuarie 1960, cu ocazia conferintei 'la varf', care aducea impreuna pe conducatorii din Est si din Vest intr-o incercare de stabilire a conditiilor unei adevarate coexistente pasnice intre aparatorii celor doua ideologii. Desigur, pozitia Vaticanului inaintea unui astfel de proiect nu ne lasa nici un dubiu. In Statele Unite, cardinalul Spellman a demonstrat-o cu prisosinta prin indemnul adresat catolicilor de a-si exprima ostilitatea fata de Hrusciov, atunci cand acesta a fost oaspetele presedintelui american. De partea lui, dar fara a o exprima in mod clar, papa Ioan XXIII a aratat putin entuziasm fata de destindere in mesajul 'crestin'. 'Speranta', pe care mesajul o exprima, de a vedea restabilita pacea in lume, dorinta care ar fi trebuit sa fie un imperativ intr-un astfel de document, este foarte fragila in comparatie cu nenumaratele apeluri catre conducatorii vestici de a fi prudenti. Dar, pana la acea data, Vaticanul isi aratase doar fata cea buna.

Ce s-a intamplat atunci in mai putin de doua saptamani? Cumva vreo alta "speranta" - poate de a vedea pe cea dintai dand gres - s-a dovedit zadarnica? Poate decizia presedintelui Republicii Italia, Gronchi, de a merge la Moscova a facut sa dea pe afara paharul amaraciunii romane?

Orice ar fi fost, furtuna a izbucnit brusc pe 7 ianuarie 1960 si tunetele ecleziastice au inceput sa bubuie (cu o furie fara precedent) asupra conducatorilor statelor "crestine", vinovati de a vrea sa puna capat razboiului rece. Pe 8 ianuarie, 'Le Monde' scria urmatoarele: "In ziua in care presedintele Republicii Italia se pregatea sa mearga intr-o vizita oficiala la Moscova, cardinalul Ottaviani, succesorul cardinalului Pizzardo ca secretar al Sfantului Scaun sau sef al tribunalului suprem al bisericii, a tinut o cuvantare uimitoare in biserica Santa Maria Maggiore. Niciodata vreun conducator al bisericii, cu un post atat de important la Vatican, nu a atacat autoritatile sovietice cu atata furie sau sa mustre cu atata asprime puterile Occidentale de a fi tratat cu ele".

'Le Monde' a publicat largi extrase din acest discurs violent care justifica pe deplin calificativul de 'uimitor'.

"Timpurile lui Tamerlanes sau intors", afirma Ottaviani, iar conducatorii Rusiei sint descrisi ca "noii antihristi" care "condamna la deportare, inchisoare, masacreaza si nu lasa in urma decat pustiu". Oratorul este socat ca nimeni nu este "speriat cand da mana cu ei" si ca "din contra, se intrec in a schimba zambete amabile cu ei". Apoi el aminteste ascultatorilor sai ca Pius XII s-a retras la Castel Gandolfo atunci cand Hitler a venit la Roma - uitand, totusi, sa adauge ca acelasi pontif a incheiat cu numitul Hitler un Concordat foarte avantajos pentru biserica.

Calatoriile spatiale nu au fost nici ele crutate in aceasta denuntare violenta: "omul cel nou crede ca poate viola Cerurile prin acte de bravura in spatiu si astfel sa demonstreze inca odata ca Dumnezeu nu exista".

"Politicienii si oamenii de stat din Occident care", dupa spusele cardinalului, "s-au prostit de frica", erau pusi pe jaratic, la fel si "crestinii" care "nu reactionau in nici un fel"

In final, concluzia virulenta si semnificativa: "Putem fi noi multumiti cu orice fel de destindere caci, in primul rand, nu poate fi nici un fel de liniste in omenire pana cand nu se respecta dreptul la libertatea constiintei si credintei si astfel fata lui Hristos este inca o data scuipata, incoronata cu spini si lovita? Putem noi oare intinde mana acelora care fac astfel de lucruri?"

Aceste adresari dramatice nu ne pot face sa uitam ca Vaticanul cu greu poate vorbi despre "respectul constiintei", caci l-a nesocotit fara rusine in tarile in care avea suprematia, cum a fost Spania lui Franco, unde protestantii au fost crunt persecutati. De fapt, este foarte imprudent - in special din partea Secretariatului Sfantului Scaun - sa ceara altora sa aiba "un elementar respect" fata de ceea ce biserica romana nu avea deloc.

Scrisoarea enciclica 'Quanta cura' si 'Syllabus' sunt foarte explicite. "Anatema asupra celor ce spun: fiecare om este liber sa imbratiseze sau sa practice religia pe care o considera a fi corecta" (Syllabus).

"Este o nebunie sa gandesti ca libertatea de constiinta si religioasa sunt simple drepturi ale fiecarui om" (Enciclica 'Quanta cura'). Judecand dupa modul in care-i trateaza pe eretici, nu este de mirare ca Vaticanul condamna in mod sistematic toate incercarile de a se cadea la invoiala intre tarile "crestine" si cele care erau numite in mod oficial "ateiste". "Nu exista pace pentru cei rai".

Si parintele iezuit Cavelli, ca multi altii inaintea lui, declara ca aceasta intransigenta este "legea cea mai imperativa" a bisericii romane.

Ca un corespondent al acestei explozii de furie din partea cardinalului, vom cita un alt articol care a aparut in acelasi numar al ziarului 'Le Monde' din 9 ianuarie 1960: "Umanitatea se apropie de situatia in care distrugerea reciproca devine posibila. In lumea de azi nu exista un alt eveniment care sa poata fi comparat cu acesta De aceea, noi trebuie sa luptam fara incetare in vederea realizarii unei paci juste". Astfel a vorbit presedintele Eisenhower ieri, marti, inaintea Congresului Statelor Unite, in acelasi timp cand la Roma, cardinalul Ottaviani condamna coexistenta ca fiind partasie cu crima lui Cain.

Contrastul dintre cele doua moduri de gandire nu poate fi mai izbitor: cel uman si cel teocratic, la fel si primejdia de moarte ce pluteste deasupra lumii datorita acelui nucleu de fanatici orbi - am numit astfel Vaticanul.

'Sfantul' lor egoism este deasupra unei asemenea imprejurari si nu tine cont de urgenta si necesitatea unui acord international, cu scopul evitarii unei exterminari totale care ameninta lumea.

Secretariatul Sfantului Scaun - tribunalul suprem, al carui trecut este bine cunoscut -      nu tine cont de aceste aspecte minore. Participa rusii la liturghie? Acesta este lucrul important si daca presedintele Eisenhower nu-l intelege, aceasta este din cauza ca "s-a prostit de frica", pentru a folosi termenii vajnicului predicator.

Frenezia deliranta a cuvantarii cardinalului Ottaviani ne face sa zambim si in acelasi timp ne socheaza. Si multi se gandesc ca acest instigator cu greu ar putea convinge pe "crestini" ca bomba atomica trebuie acceptata cu recunostinta. Dar noi trebuie sa fim atenti! In spatele acestui purtator de cuvant al Sfantului Scaun sta intreaga organizatie pontificala - si in special aceasta armata secreta a iezuitilor, formata nu din simpli soldati. Toti membrii acestei faimoase Companii lucreaza pe coridoarele puterii si actiunile lor, fara a face mare zarva, pot fi foarte eficiente, asta insemnand ca pot face mult rau.

S-a raspandit zvonul ca atacul brutal al cardinalului Ottaviani nu reflecta cu exactitate conceptia Sfantului Scaun, ci numai pe cea a gruparii asa-numite 'integriste'. Presa catolica din Franta a incercat sa atenueze efectele acestui discurs violent - si 'La Croix', in special, a prezentat doar scurte extrase din el, omitand partea violenta. Oportunism inteligent, desigur, dar aceasta nu a putut insela pe nimeni. Este pur si simplu imposibil ca o astfel de critica ascutita, de o importanta politica deosebita si care a fost expusa de la amvonul bisericii Santa Maria Maggiore de catre secretarul Sfantului Scaun, sa se fi facut fara aprobarea sefului conclavului, a insusi suveranului pontif.

Si, dupa cate stim, el nu l-a renegat niciodata pe elocventul sau subordonat. Papa Ioan XXIII nu putea arunca el insusi o astfel de bomba - ci facand pe unul din cei mai marcanti demnitari ai conducerii biserici sa-i ia locul, el a vrut sa arate in mod evident acordul sau tacit.

Mai mult, printr-o stranie coincidenta, o explozie de mai mici dimensiuni a avut loc in acelasi timp sub forma unui articol in 'Osservatore Romano' (ziarul Vaticanului - n.t.) care condamna din nou socialismul, chiar si pe cel ne-marxist, ca fiind opus adevarului crestin. Totusi, cei care 'practicau' aceasta greseala politica nu erau excomunicati precum comunistii. Ei inca aveau speranta de a scapa de iad - dar ramanea amenintarea purgatoriului.

Prin opozitia vehementa la orice incercare de a aduce impreuna Estul si Vestul, astepta Vaticanul unele rezultate pozitive? Spera intr-adevar sa-i sperie pe sefii de state care urmareau o politica de pace? Sau era cel putin speranta de a provoca o miscare printre credinciosi, contrara "destinderii"?

Pe cit de irationala poate parea o astfel de speranta, pe atat de posibil este ca ea a cuprins aceste minti clericale. Viziunile lor ciudate sunt cu necesitate legate de producerea unor astfel de iluzii. Si mai mult, acesti prezicatori nu puteau da uitarii o anumita iluzie pe care au folosit-o indelung pentru a-i insela pe cei ce se incredeau in ei si pe ca re se parea ca o impartasesc. Ne referim la "convertirea Rusiei", anuntata de Sfanta Fecioara in persoana la Fatima in 1917 pastoritei Lucia, care apoi a imbracat haina monahala si a marturisit mult mai tarziu (in 1941) despre ea.

Aceasta poveste cu cocosul rosu ne face sa zambim, dar ramane faptul ca Vaticanul - sub pontificatul lui Pius XII - a propagat-o in toata lumea prin predici, declaratii solemne, discursuri, un torent de carti si pamflete si prin peregrinarile statuii prin tot continentul, a acestei noi si foarte politice 'Notre Dame' careia, se zice, si animalele veneau sa i se inchine. Aceasta propaganda zgomotoasa avea scopuri precise, asa cum se aminteste in afirmatiile clare din 'La Croix' din 1 noiembrie 1952: "Fatima a ajuns o raspantie. Soarta natiunilor poate fi decisa mai bine acolo decat in jurul mesei tratativelor".

Sustinatorii ei nu se mai pot ascunde in ambiguitati. Alternativa este foarte clara: "Destindere sau razboi rece". Vaticanul a ales razboiul si nu ascunde acest lucru.

Alegerea nu ar trebui sa surprinda pe nimeni. Daca experientele trecute, chiar si cele mai recente, au fost o lectie pentru noi si daca aceasta surprinde pe cineva, noi credem ca aceasta se intampla datorita declaratiei neceremonioase sau a lipsei de camuflaj.

Incepem sa intelegem aceasta violenta cand ne dam seama de importanta mizei pentru suveranul pontif. Am judeca gresit Vaticanul crezand ca a renuntat la o speranta tot atat de veche ca insasi schisma: aceea de a aduce pe credinciosii ortodocsi inapoi sub ascultare de Roma, printr-o victorie militara. Ridicarea lui Hitler a avut acest scop, dar nici infrangerea cruciadei lui nu a deschis ochii conducerii bisericii romane asupra nebuniei unor astfel de ambitii.

Mai era o dorinta arzatoare: de a elibera in Polonia, Cehoslovacia si Ungaria, aceasta "biserica tacuta", care a devenit asa datorita schimbarii neasteptate a evenimentelor - pentru Sfantul Scaun - cruciadei naziste. "Cine vrea prea mult, pierde totul", spune un proverb care nu i-a inspirat niciodata pe fanatici.

Pentru a-si relua asaltul asupra Estului si a-si recastiga vechile fortarete, Vaticanul se sprijina inca pe Germania, campionul ei european care este in mare nevoie de o noua vigoare si putere. In fruntea RFG - partea vestica a marelui Reich - Vaticanul a plasat un om de incredere, cancelarul Conrad Adenauer, sambelanul secret al papei si politica pe care a dus-o timp de 15 ani a purtat cu claritate amprenta Sfantului Scaun. Aratand la inceput o mare precautie si un liberalism oportunist, omul care a ramas in amintirea concetatenilor sai ca "Vulpoiul batran", a lucrat la reinarmarea tarii sale. Desigur, reinarmarea 'morala' a populatiei si a tineretului german in special, era un imperativ de prim rang.

De aceea, posturile din ministere si administratie ale Germaniei de Vest au fost detinute de indivizi cu trecut hitlerist notoriu - lista este foarte mare - Si conducatori ai industriei ca von Krupp si Flick, care nu demult fusesera condamnati ca si criminali de razboi, directionau din nou lucrarea gigantica ce le fusese incredintata. Ca intotdeauna, scopul scuza mijloacele.

Legatura dintre Adenauer si Roma poate fi vazuta si din vizita pe care Adenauer a facut-o la Vatican cu cateva zile inainte de discursul incendiar al cardinalului Ottaviani. Coincidenta? Presa a fost unanima in a sublinia atmosfera de simpatie si prietenie din timpul audientei la papa Ioan XXIII. Am putea aminti aici si lunga intrevedere dintre Adenauer si cardinalul Tardini, secretarul de stat al Vaticanului.

Spectaculosul amestec al Sfantului Scaun in politica international prin glasul cardinalului Ottaviani a socat chiar si pe catolicii care erau obisnuiti cu acest tip de afaceri politice ale Vaticanului. Dar perpetuarea razboiului rece era vitala pentru puterea politica si financiara a Vaticanului, incat acesta nu a ezitat sa repete astfel de fapte, chiar daca prima de acest f el a fost primita destul de rau.

Vizita lui Hrusciov in Franta din martie 1960 a fost un alt exemplu. Viceprimarului din Dijon i s-a interzis de catre episcopul de Burgundi sa-l intampine pe Hrusciov, locul acestuia fiind tinut de un functionar. Pe buna dreptate se intreba 'Le Monde' in 30 martie: "Cine are autoritate asupra primariei din Dijon: episcopul sau prefectul? Si deasupra acestor reprezentanti ai puterii centrale, papa sau guvernul francez?" Raspunsul este, desigur, mai intai teocratia.

Dupa vizita lui Hrusciov si demonstratiile ostile organizate de cardinalii Spellman si Cushing, opinia publica a inceput sa-si puna intrebarea asupra realei independente pe care o poate avea un presedinte fata de Sfantul Scaun. Multi se tem, in acest caz, ca afacerile externe vor fi inclinate in favoarea intereselor bisericii romane, in prejudiciul intereselor nationale ale Statelor Unite.

Rezistenta fata de destinderea Est-Vest a fost organizata in mod fatis dupa "bomba" aruncata de cardinalul Ottaviani. Vaticanul, recurgand la arme spirituale, a facut tot posibilul pentru a tine natiunile si natiile intr-un antagonism ireconciliabil, recurgand intotdeauna la vechiul principiu: "Dezbina si stapaneste". Trebuie sa ne asteptam sa-i vedem pe fiii lui Loyola - cei care fac politica Vaticanului - opunand dorintei de pace si securitate a natiunilor, intregul lor arsenal de inselatorii. Este un razboi fara mila, un razboi sfant, aprins de discursul nebunesc al cardinalului Ottaviani. Si Compania lui Isus il va urmari cu incapatanarea unei insecte - "spre o si mai mare slava a papei" - fara nici o teama fata de catastrofa care ar putea rezulta. Mai degraba sa piara lumea, decat suprematia suveranului pontif!