Clasele sociale in Transilvania

Clasele sociale in Transilvania

Nobilimea

Baza sociala a autoritatii regale din Ungaria era formata de nobilime. Nobilii erau proprietari de mosii, cu drept de stapanire recunoscut prin diplome regale. Dreptul de stapanire asupra mosiei era exercitat de catre familia sau clanul nobiliar, care insuma toti descendentii unui stramos comun, cu drepturi comune de proprietate asupra patrimoniului stramosesc. Unii membrii ai clanului obtineau noi mosii prin danie regala, cu titlul de noua donatie. Aceste mosii nu intrau in patrimoniul comun si, de obicei, dupa impartirea averii stramosesti, se formau familii distincte. In secolul al XIV-lea in voievodatul Transilvaniei erau circa 230-250 de familii si clanuri nobiliare, din care au evoluat majoritatea familiilor nobiliare atestate documentar in secolele urmatoare.

Originea familiilor nobiliare era in vechile neamuri ale ungurilor descalecatori ( membrii acestor familii apar adesea in documente cu mentiunea: din neamul ), din slujitori regali (o categorie militara de oameni liberi care a fost ridicata la rangul nobiliar in secolul al XIII-lea) si din iobagi ai cetatii (oameni dependenti de o cetate, in cadrul careia prestau slujbe militare; in secolele XIII-XIV au fost asimilati nobilimii. A nu se confunda cu iobagii, adica cu taranii dependenti). Elitele sasilor si secuilor din Transilvania au dobandit mosii nobiliare prin danie regala sau prin achizitii si dupa cateva generatii cei mai multi s-au integrat nobilimii.

O parte a cnezilor si voievozilor romani a urcat la rangul nobiliar in secolele XIV-XV. Conform unei hotarari regale, cnezii romani care beneficiau de diploma regala erau echivalati nobillimii. Cu exceptia districtului Caransebes, nu a existat nici o restrictie religioasa pentru ascensiunea cnezilor romani la rangul nobiliar! Densitatea manastirilor franciscane din regiunea Caransebesului si implicarea regelui Ludovic in procesul de Unire bisericeasca l-au determinat pe regele respectiv sa conditioneze dreptul de proprietate in regiunea Caransebes de apartenenta la religia catolica. In rest, nici in voievodatul Transilvaniei si nici in restul Ungariei, nu exista documente care sa ateste aceasta conditionare, exagerata de istoriografia romana!

Prin recunoasterea rangului nobiliar pentru cnezii cu diploma regala, feudalitatea romaneasca a fost integrata statusului nobiliar. Aceasta asimilare a cnezimii romanesti este dovedita de mentionarea participarii romanilor ca stare politica la congregatiile generale ale Transilvaniei la sfarsitul secolului al XIII-lea si pana la mijlocul secolului al XIV-lea. Ulterior elita romanilor a participat la congregatii in calitate de nobili, nu ca reprezentanti ai romanilor, ceea ce a exclus formarea unei stari politice romanesti.

Nobilimea romaneasca era majoritara in districtul Hategului, in regiunea Banatului si in Maramures. Razlet, antalnim familii nobile romanesti in comitatele Cluj, Turda si Dabaca. Cnezii si voievozii romani din regiunea Bihorului si a Zarandului, precum si boierii din Tara Fagarasului, au fost doar nobili conditionari, deoarece statutul lor superior era recunoscut doar pe domeniile de origine. Cnezii bihoreni de pe domeniile episcopale au fost echivalati nobilimii in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, dupa secularizarea averilor episcopiilor catolice.

O caracteristica importanta a nobilimii ardelene este absenta marilor domenii in vooievodatul Transilvaniei. Cateva familii nobiliare aveau peste 10 sate. Cea mai mare parte a nobilimii ardelene avea sub trei sate, deci o putere economica redusa. Pe de alta parte, din cauza autonomiei Transilvaniei si a guvernarii acestei provincii de catre voievod, nobilii ardeleni nu aveau posibilitatea sa activeze in jurul curtii regale si sa beneficieze de functii inalte sau de danii regale substantiale. Doar nobilii din comitatele supuse direct autoritatii curtii regale, inclusv Maramures, Satmar, Bihor etc. au avut posibilitatea unei ascensiuni sociale.

Dintre marile familii ardelenesti se remarca familia Losonci (stapanise in secolul al XIV-lea peste 75 de sate, impartite ulterior intre ramurile familiei, dintre care si renumita familie Banfi) si familia Lackfi (la mijlocul secolului al XIV-lea au reusit sa ocupe numeroase functii centrale, inclusiv timp de aproape trei decenii functia de voievod al Transilvaniei). In secolul al XV-lea s-au remarcat familiile Vingarti Gereb, Betleni etc.

Dintre familiile romanesti se remarca familia Hunedorestilor, prin Iancu, care a fost voievod al Transilvaniei si guvernator al Ungariei si fiul sau Matia, care a fost rege al Ungariei (1458-1490). Descendentii lui Dragos intemeietorul Moldovei, Balc si Drag, s-au retras in Ungaria dupa ce au fost alungati de Bogdan si dupa 1365 au stat la curtea regala. Au ocupat numeroase functii in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, cumuland la un moment dat patru functii de comiti. Urmasii lui Drag au format familia Dragfi, din membrii careia se remarca Bartolomeu Dragfi (mare paharnic al regelui si apoi voievod al Tarnsilvaniei) si fiul sau Ioan, care a fost jude al curtii regale. O alta familie romaneasca, ai carei membri au intrat in randul magnatilor, ocupand functii inalte la curtea regala si beneficiind de donatii regale importante a fost More de Ciula.

Taranimea

Cea mai mare parte a taranimii din Transilvania era dependenta. Taranii dependenti se numeau iobagi. Iobagii erau si romani si unguri, fara sa fie vreo discriminare pe criterii etnice.

Obligatiile iobagilor erau mult mai mari decat ale taranilor dependenti din Tara Romaneasca si Moldova, datorita faptului ca rezerva senioriala era mult mai mare. Iobagii catolici plateau a zecea parte din produse Bisericii catolice subn numele de dijma. A noua parte din prduse era data nobilului, stapanul domeniului feudal. Iobagii mai erau obligati la daruri in piei de animale vanate (jder), la diverse daruri cu ocazia sarbatorilor mari religioase sau a sarbatorilor stapanului feudal (nunta, botez etc.). In plus, iobagii erau obligati ca un numar de zile pe saptamana sa lucreze pe domeniul seniorial. Fata de stat, taranii plateau asa numitul venit al camarii, adica o suma de bani pentru fiecare poarta (gospodarie, in care puteau trai mai multe familii). Mai plateau censul, o dare pe gospodarie la anumite date fixe din an, precum si capitatia sau birul pe cap de familie. Acesta a fost cedat nobililor in dauna vistieriei. Pentru sustinerea razboaielor cu turcii s-a impus o dare exceptionala, care apoi s-a permanentizat - subsidium. Fiecare poarta iobageasca platea o jumatate de florin, iar din 1478 un florin intreg. In plus, 20 de porti iobagesti (ulterior 33) trebuiau sa dea un soldat bine echipat.

Romanii aveau o dare specifica, numita cincizecimea oilor, care se dadea fiscului. Prin concesii regale, aceasta dare putea sa ramana nobilului.

Iobagii aveau in folosinta loturi numite sesii, care puteau fi intregi sau partiale. Pe o sesie se afla o intreaga familie cu ramurile sale. Dupa achitarea obligatiilor fata de stapan, pana in 1514 iobagii se puteau muta pe o alta mosie. Iobagii isi puteau transmite sesia mostenitorilor.

O categorie aparte de tarani dependenti o formau jelerii, care nu aveau un lot de pamant transmisibil prin mostenire.Ei se puteau mai usor muta de pe un domeniu pe altul, dar erau mai saraci decat iobagii.

Datorita cresterii obligatiilor taranimii fata de stapanul feudal, fata de biserica si fata de stat, taranii au ales ca forma de protest rascoala. Cele mai mari rascoale au fost cele de la Bobalna din 1437 si cea din 1514. La aceste rascoale au participat atat iobagii romani, cat si cei maghiari. In 1514 au particpat chiar si fruntasi secui (chiar Gheorghe Doja, conducatorul rascoalei a fost secui) si nobilli romani din Maramures.

Taranimea libera se afla mai ales in scaunele sasesti si secuiesti, precum si in districtele romanesti supuse cetatilor regale. Ea avea obligatii specifice fata de fisc. Fiecare gaspodarie secuiasca trebuia sa dea regelui cate un bou la incoronare, la casatorie si la nasterea primului fiu, iar cate o suma de bani cu ocazia nasterii celorlalti copii ai regelui.

Orasenimea

Populatia urbana din Transilvania era formata in cea mai mare parte din lucratori agricoli, care cultivau o parcela de pamant situata in vecinatatea orasului.

Un numar redus la orasenilor se ocupa cu mestesugurile. Mesterii erau organizati in bresle, care puteau avea mai multe branse. Breslele erau organizatii cu caracter corporatist si monopolist, care aveau legile proprii, numite statutele de breasla, o organizare stricta, cu o conducere aleasa de comuinitatea respectiva. Aceste regulamente sau statute reglementau atat ascensiunea in breasla, cat mai ales stabileau criteriile de calitate (care erau strict verificate pentru a nu afecta renumele breslei), de achizitii a materiilor prime si de desfacere a marfurilor. Breslele isi protejau membrii si familiile lor. Invatarea unui mestesug necesita mai multe etape: dupa cativa ani de ucenicie, in care ucenicul era la dispozitia mesterului, urma o perioada in care tanarul, ca si calfa, se pregatea pentru examenul de mester, lucrand efectiv in ateliere si fiind platit. Calfele puteau sa calatoreasca si in alte tari ca sa invete mestesugul. Examenul de mester consta in realizarea unei lucrari specifice mestesugului respectiv la standardele de calitate cerute de breasla. Breslele au avut functii economice 8prin organizarea productiei de marfuri si prin indepartarea concurentei), sociale (prin ajutorarea membrilor aflati in dificultate economica sau a familiilor lor), religioase (fiecare breasla intretinea un altar in biserica parohiala si avea un sfant protector) si militare (trebuiau sa apare si sa fortifice un secotr al orasului). In secolul al XVI-lea au inceput sa apara uniunile de bresle din mai multe orase, care a determinat unificarea partiala a legislatiei breslelor. Calfele erau organizate in asociatii, numite fratii, care aveau rolul de a le proteja interesele fata de mesteri. Protestul putea sa fie colectiv, cum a fost greva calfelor de argintari din Cluj in 1576 si 1591.

Un numar mic al orasenilor se ocupa cu comertul. O parte a negustorilor, care era implicata in marele comert international, forma elita orasului, asa numitul patriciat, care avea de fapt in mana conducerea comunitatii orasenesti. Activitatile de desfacre a marfurilor, de transport si de depozit angrenau o parte redusa a populatiei orasenesti. Desfacerea marfurilor pe plan local era asigurata de micii negustori, care aveau pravalii sau dughene. In general puterea economica era concentrata in mana unui numar redus de familii negustoresti.