BIZANTUL SI STATELE BALCANICE IN FATA OFENSIVEI OTOMANE (1355-1402)

BIZANTUL SI STATELE BALCANICE IN FATA OFENSIVEI OTOMANE (1355-1402)

Lunga perioada a razboaielor civile a epuizat Imperiul care n-a mai putut sa se ridice prin forte proprii astfel ca, in fata ascensiunii otomane, rezistenta sa a fost minima. Nici statele crestine din Balcani care traversau o perioada de criza interna, de lupte dinastice, n-au reusit sa realizeze un front comun impotriva pericolului iminent. Aceste state erau amenintate in egala masura si de tendintele expansioniste ale Ungariei si, atunci cand aceasta s-a convins ca nu-si va putea disputa teritoriile peninsulei de la egal la egal cu statul militar otoman, era prea tarziu. Ideea realizarii unei cruciade crestine pornita din Apus impotriva islamului pentru ajutorarea Bizantului, nu a fost primita cu receptivitatea din perioada cruciadelor "clasice". Rand pe rand, statele balcanice vor cadea sub dominatia Portii otomane cu exceptia Tarii Romanesti, Moldovei si Albaniei, care vor dobandi, prin victoriile obtinute pe campul de lupta, un statut special in raporturile cu ea.

1. Bizantul si Peninsula Balcanica la sfarsitul razboaielor civile

Dupa victoria sa din 1355 Ioan al V-lea Paleologul domnea peste un stat ruinat si in totala descompunere. Era o tara bulversata, in care coexistau mai multe focare de razboi civil, framantata de dispute religioase, dezmembrata de straini, expusa arbitrarului puterii otomane in continua crestere. Incapabil de a reactiona, Ioan al V-lea a fost constrans sa accepte capitulare dupa capitulare. De la urcarea pe tron el era dependent de italieni. A trebuit sa cedeze insula Lesbos lui Francesco Gattilusio care l-a ajutat sa-si redobandeasca puterea (iulie 1355). Era la dispozitia lui Orhan, cumnatul sau, care l-a facut vinovat de capturarea fiului sau de catre piratii din Phoceea. Basileul nu a putut obtine eliberarea captivului decat in urma achitarii unei mari sume ca rascumparare si semnand un tratat dezastruos prin care recunostea sultanului posesiunea asupra oraselor din Tracia, pe care acesta le cucerise. El a trebuit sa lupte in interior impotriva lui Matei Cantacuzino care purta titlul de imparat si isi pastra ca posesiune Adrianopolul si regiunea invecinata. Dupa un an de razboi, Matei a renuntat la titlul de imparat si s-a retras in Moreea, alaturi de fratele sau, despotul Manuel, pe care Ioan al VI-lea l-a trimis pentru restabilirea ordinii tulburate de corsarii turci si de discordia dintre locuitori.

Alaturi de Ahaia latina, Moreea bizantina a devenit o provincie autonoma care a continuat sa fie un teritoriu al Cantacuzinilor si in timpul lui Ioan al V-lea. Pana la caderea Imperiului aceasta provincie a ramas supusa Bizantului. Sub administrarea despotilor, Moreea a devenit o veritabila pastratoare a culturii grecesti iar Mistra, capitala ei, atragea invatati si artisti din toata lumea bizantina.

Cu toata prosperitatea acestei provincii indepartate de Constantinopol, autoritatea puterii imperiale nu era mai putin precara.

Disputele profesionale au reizbucnit la urcarea pe tron a lui Ioan al V-lea. Nichifor Gregoras a fost eliberat din inchisoare. Basileu era impotriva lui Grigore Palamas dar nu dorea tulburari interne astfel ca a reusit sa impiedice o disputa publica pe care Gregoras a voit s-o aiba cu acesta si numai moartea lui Gregoras a pus capat, temporar, conflictului (1360).

Aceasta era trista situatie a statului bizantin dupa revenirea lui Ioan al V-lea. Paleologul. Venetienii isi dadeau seama de conditia sa disperata si vedeau deja in Bizant "omul bolnav", a carui succesiune trebuia discutata. Dogele Venetiei era sfatuit in aceasta perioada sa ocupe Constantinopolul, daca nu avea sa asiste la caderea capitalei bizantine in mana turcilor.

Un sprijin important pentru Imperiu cadea si el caci tarul sarb, Stefan Dusan, care intentionase sa-si reuneasca fortele cu cele ale grecilor, a murit prematur, la varsta de 47 de ani (dec. 1355). Moartea sa a insemnat destramarea statului sarb, compus din provincii disparate, ai caror voievozi au suportat greu administratia sa. Profitand de moartea tarului, ei s-au declarat independenti.

Nici un alt stat balcanic nu era pregatit sa preia hegemonia in peninsula.

Bulgaria era slabita de tulburarile provocate de bogomili, de criza survenita prin divortul tarului Ioan Alexandru de Teodora si de a doua sa casatorie cu evreica Rebecca. El a trebuit sa imparta statul intre fiii proveniti din aceste doua casatorii iar dupa moartea sa (1365), intre acestia a izbucnit un razboi civil care a permis ungurilor sa ocupe Vidinul iar turcilor sa intervina in disputele interne.

In sfarsit, Ungaria, sub dinastia angevina de Neapole, desi nu facea parte din statele balcanice, manifesta veleitati asupra teritoriilor de aici. Stat feudal bine organizat, sub regele sau Ludovic cel Mare (1342-1382), fiul lui Carol Robert de Anjou a dus o politica activa in Balcani dar el a avut un rol nefast, impiedicand prin permanentele sale ingerinte, intarirea Tarii Romanesti si a Moldovei, luand parte la dezmembrarea Serbiei de la care a luat Belgradul si, mai ales, a Bulgariei de la care a obtinut Vidinul. Prin pacea de la Torino (1381), Ungaria dobandea Dalmatia. Cruciada proclamata de ea a urmarit scopuri politice proprii nefiind interesata in apararea statelor din aceasta zona de pericolul otoman.

2. Formarea statelor feudale romanesti si rolul lor in politica balcanica

Pe teritoriile de la sud si est de Carpati, intocmai ca si in interiorul arcului carpatin, pana in Campia Tisei, romanii, popor nascut din sinteza daco-romana, si-a continuat prezenta permanenta in spatiul in care s-a format. Existenta lor pe ambele maluri ale Dunarii este dovedita de izvoarele bizantine si persane iar aportul lor la crearea si evolutia statului vlaho-bulgar l-am amintit deja.

Pe teritoriile mentionate romanii au trait in secolele ce au armat parasirii Daciei de catre romani, organizati in obsti teritoriale, conduse de cneji care, mai multe la un loc, s-au constituit in voievodate conduse de voievozi. Zone geografice mai mici, asezate de obicei in depresiuni si care le-au permis supravietuirea in vremurile tulburi ale migratiilor barbare, s-au constituit in asa numite "tari" (Terra) distincte: Tara Birsei, Tara Fagarasului, Tara Maramuresului.

La descalecarea ungurilor in Pannonia (896), in Transilvania existau formatiuni politice romanesti si romano-slave. Sunt cele mentionate de Notarul Anonim al unuia din regii Bla ai Ungariei (Anonymus) si mentionate in Gesta Hungarorum: ducatele (voievodatele) lui Menumorut in Crisana, al lui Gelu in Campia Somesului, si Glad in Banat, unele din ele, in special cel al lui Menumort, in bune relatii cu Bizantul. Cucerirea lor de catre unguri n-a insemnat disparitia elementului romanesc, dupa cum la est si sud de Carpati, la Dunarea de jos, izvoarele bizantine mentioneaza o prezenta romaneasca constanta.

Priscus Panites care, in 448, a fost in solie la curtea lui Attila, a descris modul de viata al locuitorilor bastinasi, de la nord de Dunare, atestand astfel prezenta romanilor aici. La fel, Paulus Orosius, care a trait pe la sfarsitul secolului al IV-lea si in prima jumatate a celui urmator, vorbeste in lucrarea sa Historiarum adversum Paganos libri VII despre Dacia ca o realitate contemporana lui.

Un cronicar armean, Moise Chorenati mentioneaza tara Balak, in secolul al IX-lea, in preajma Dunarii.

La sfarsitul secolului al XI-lea, Anna Comnena, in Alexiada vorbind despre imprejurarile anului 1086, mentioneaza trei capetenii politice la Dunarea de jos: Tatos, Seslav si Satza. Georgios Kedrenos este cel ce atesta prima oara in scris, in expresie bizantina, termenul blach, la inceputul secolului al XIII-lea. Dupa aceasta perioada romanii sunt mentionati, sub diferite forme, tot mai des de catre cronicarii bizantini: Ioannes Kinnamos, Nicetas Choniates. Acesta din urma relateaza intamplarea cu prinderea de catre blachi a viitorului imparat Andronic I Comnenul (1183-1185) care, scapand din inchisoare, in urma unui complot impotriva imparatului, a fugit spre Galitia. Romanii, probabil cei din partile moldovene, l-au predat imparatului de atunci, Alexios al II-lea Comnenul.

Navalirea mongolilor in 1241 a franat mult procesul de unificare a cnezatelor si voievodatelor romanesti. Daca acest proces a fost total intrerupt in Transilvania de cucerirea de catre regatul ungar, in secolele XI-XIII, cnezatele si voievodatele romanesti de aici, ca forme distincte de organizare, vor supravietui pana la veacul al XVIII-lea.

Evolutia interna a societatii romanesti ca si stabilirea dominatiei Hanatului Hoardei de Aur asupra teritoriilor dintre Nistru si Carpati, dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra, au favorizat constituirea sau reconstituirea primelor formatiuni care sunt mentionate in 1247 in Diploma cavalerilor ioaniti: in dreapta Oltului, voievodatul lui Litovoi, cnezatele lui Farcas si Ioan, in stanga Oltului, pe Arges, "tara lui Seneslau, voievodul Romanilor" iar pe teritoriul Moldovei sunt amintiti "locuitorii vadurilor" (brodnicii) si bolohovenii, acestia din urma pastrand in numele lor originea romaneasca (voloh - roman, in limba slava).

O unificare a incercat-o la sud de Carpati, Litovoi, prin 1272, dar incercarea sa n-a reusit. La inceputul secolului al XIII-lea, o noua tentativa a lui Basarab, fiul lui Tihomir, a fost incununata de succes si, pe la 1324, noul stat exista sub suzeranitatea nominala ungara. Stingerea dinastiei arpadiene (1301) si perioada de interregn ce a urmat a dat posibilitatea tanarului stat romanesc sa se intareasca. Atunci cand dinastia angevina prin Carol Robert de Anjou a incercat sa-si impuna suzeranitatea, Basarab I, a provocat o grava infrangere regelui Ungariei in batalia de la Posada (1330). Ea a consfintit independenta noului stat romanesc.

La est de Carpati, dominatia hanatului tataro-mongol a fost mai puternica iar incursiunile acestuia in Transilvania, destul de frecvente. Pentru a preintampina aceste actiuni, urmasul lui Carol Robert, Ludovic, a intemeiat pe teritoriul viitoarei Moldove o marca, un stat militar, care sa protejeze Ungaria si sa anihileze loviturile navalitorilor. In fruntea sa a fost pus voievodul roman Dragos, din Maramures, cu resedinta noii injghebari statale la Baia. Numirea unui voievod roman in fruntea acestui stat indica, fara dubii, existenta unei populatii romanesti aici. Ceva mai tarziu, pe la 1359, o rascoala a romanilor maramureseni impotriva tendintelor de imixtiune a regelui Ungariei, a determinat pe voievodul Bogdan sa treaca Carpatii, sa alunge pe urmasii lui Dragos si sa se proclame voievod. O incercare a lui Ludovic de Anjou de a-l readuce pe Bogdan sub suzeranitatea coroanei ungare, a avut acelasi rezultat ca si cel al bataliei de la Posada. S-a constituit astfel, statul independent al Moldovei.

Cele doua state romanesti n-au intarziat sa se afirme in viata politica a Peninsulei Balcanice. Desi, timida, ele trebuind sa faca fata si tendintelor de expansiune teritoriala a Ungariei si incursiunilor tatare, prezenta lor se va face tot mai mult simtita si inspre sud.

Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul si urmasul lui Basarab, a avut legaturi stranse cu bulgarii si sarbii iar fata de Ungaria a pastrat o atitudine demna. El a intemeiat Mitropolia Tarii Romanesti, avand in frunte pe Iachint, mitropolitul de Vicina - oras azi disparut, pe malul dobrogean al Dunarii - mitropolit care se afla la curtea sa. Iachint a devenit astfel primul mitropolit "a toata Ungrovlahia" (1359). Nicolae Alexandru a fost, in acelasi timp, primul domn roman ctitor la sfantul Munte (manastirea Cutlumus). Casatorit de doua ori, a doua oara cu o catolica, doamna Clara, a avut doi fii, pe Vladislav si pe Radu, care au ajuns domni ai Tarii Romanesti si trei fiice: pe Ana, sotia tarului bulgar Strasimir, pe Anca, sotia tarului sarb Stefan Uros si pe Elisabeta, al carei sot a fost Ladislau de Oppeln, palatinul Ungariei, adica al unui demnitar ce era al doilea in ierarhia statului, dupa rege. Elisabeta a murit si a fost inmormantata la Oradea, in catedrala din cetate, inainte de anul 1375.

Urmasul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I sau Vlaicu Voda, a participat la luptele impotriva turcilor, alaturi de unguri si bulgari, in luptele pentru cetatea Vidin. El a intemeiat in 1370 o noua episcopie, pe cea a Severinului si, in timpul sau, calugarul athonit Nicodim, venit din Serbia, a zidit primele manastiri muntene, Vodita si Tismana iar apoi Prislop, in Transilvania.

Urmasii lui Bogdan in Moldova, au consolidat dinastia Musatinilor si, fiind mai departe de framantarile din peninsula, au putut sa-si indrepte eforturile spre intarirea statului si spre realizarea unor raporturi acceptabile cu Polonia. Printre primii musatini se detaseaza Petru I (1374-1391) si Roman I (1391-1394). Sub acesta din urma, Moldova a atins hotarul firesc spre sud: tarmul marii. In timpul lui a izbucnit un conflict intre Biserica moldoveana si Patriarhia din Constantinopol. Roman I a voit sa impuna ca mitropolit pe Iosif, episcopul de Cetatea Alba, care fusese sfintit ca mitropolit la Halici, in Polonia. Patriarhul, suparat ca s-a trecut peste el, n-a vrut sa-l recunoasca si a trimis pe grecul Ieremia. Acesta nefiind acceptat nici de domn si nici de tara, patriarhul a aruncat anatema asupra locuitorilor, episcopilor si asupra domnitorului. Conflictul s-a aplanat abia la inceputul domniei lui Alexandru cel Bun.

Atat Roman I cat si urmasul sau, Stefan (1394-1399), au trebuit sa faca fata permanentei presiuni a celor doua mari puteri vecine, Ungaria si Polonia, care voiau sa-si impuna suzeranitatea asupra Moldovei.

3. Ioan al V-lea si esecul cruciadelor antiotomane (1355- 1389)

Neputand conta nici pe sarbi si nici pe bulgari, Ioan al V-lea a reluat proiectul de cruciada cu fortele Apusului. Pentru aceasta insa a trebuit sa se renunte la schisma iar initiativa era asteptata din partea Constantinopolului care urma sa beneficieze de ajutoare.

Basileul dorea unirea cu ardoarea transmisa lui de Ana de Savoia. Intr-un chrysobul, din 15 decembrie 1355, el a jurat ca, personal, sa ramana fidel Sf. Scaun si a propus stabilirea la Constantinopol a unui legat permanent cu autoritatea de a numi demnitari ecleziastici. Unul din fiii sai urma sa fie trimis ca ostatic la Avignon (sediul scaunului papal, din 1309), dar papa, in schimb, trebuia sa organizeze o cruciada al carui conducator urma sa fie basileul. Acestea au fost propunerile pe care Ioan al V-lea le-a trimis lui Inocentiu al VI-lea. Niciodata, nici un alt basileu, n-a facut asemenea concesii Romei si nu a oferit garantii atat de serioase pentru realizarea ei. Papa nu a avut insa incredere in posibilitate de realizare a unui astfel de plan si el a esuat.

Un nou apel a fost adresat papei Urban al V-lea, atunci cand acesta a initiat o cruciada spre Locurile Sfinte (1365). Un rol important revenea, in cadrul ei, regelui Ludovic al Ungariei si, de aceea, Ioan al V-lea nu a ezitat sa mearga in capitala Ungariei, la Buda. Pentru a-l umilii, la intoarcere, tarul bulgar de la Sofia, Ioan Sisman, i-a barat drumul si a trebuit sa astepte la Vidin limpezirea situatiei. Acest incident a facut sa esueze cruciada generala. Papa a ramas cu speranta apropierii dintre cele doua Biserici dar, la Constantinopol, parerile a ramas impartite cu privire la mijloacele de rezistenta in fata turcilor. Basileul si curtea sa nu vedeau alta speranta de salvare decat cruciada. Patriarhul Filotei si clerul ortodox, dimpotriva, punea aceasta speranta intr-o liga a tuturor statelor ortodoxe impotriva turcilor.

Dand curs angajamentelor luate, in aprilie 1369, Ioan al V-lea, a plecat spre Roma unde a fost fixata intalnirea cu papa Urban al V-lea, si, la 21 octombrie, basileul a depus juramantul personal de credinta in fata papei, in piata Sf. Petru din Roma.

Aceasta abjurare a sa era totala. Ea se referea, mai ales la problemele care divizau cele doua Biserici, dogme, rit, disciplina. Ioan V. merse pana la a renega liturghia religiei nationale a supusilor sai. El devenea, pur si simplu, un latin. Dar actul basileului era strict personal si nu angaja cu nimic Biserica greaca. In plus, el nu a avut nici un rezultat practic si nu a determinat pornirea cruciadei, potrivit promisiunilor papei. Aceasta a indemnat pe toti credinciosii sa-l ajute pe "noul Constantin si a autorizat pe Ioan al V-lea sa angajeze cetele de cavaleri ratacitori ce bateau drumurile Italiei. Dar regele Ungariei ramanea nepasator fata de soarta Bizantului si, singura, Venetia mai conta ca o certitudine in ajutorarea Constantinopolului. Republica si-a schimbat total atitudinea, devenind cea mai activa sustinatoare a ideii de cruciada, menita sa salveze Bizantul.

Pentru a realiza o intelegere cu Venetia trebuiau aplanate o serie de dificultati (reinoirea armistitiilor, stabilirea modalitatilor de achitare a sumei de treizeci si cinci de mii de ducati cu care basileu era dator Venetiei, si altele).

Sosit la Venetia, Ioan al V-lea a promis cedarea insulei Tenedos dar cerea in schimb restituirea bijuteriilor coroanei, furnizarea unor nave de transport si un avans de douazeci si cinci de mii de ducati. In aprilie 1371, Ioan al V-lea s-a intors la Constantinopol.

In timpul absentei basileului, patriarhul Filotei, pentru a contracara concesiile suveranului, a initiat o cruciada a statelor ortodoxe, actionand pentru unitatea crestina in Rusia, in Serbia unde a obtinut reunirea Bisericii sarbesti cu Patriarhia ecumenica, in Tara Romaneasca, unde a a combatut cu succes tendintele catolice.

Stradaniile lui Filotei au fost zadarnicite insa de tulburarile interne din statele respective si de lipsa unitatii de actiune. Principii bulgari ai lui Ioan Alexandru au continuat sa se certe, atragand de partea lor pe turci. La Vidin era tar Ioan Strasimir (1360-1396). Tarul de la Sofia, Ioan Sisman (1371-1393), se declara vasal al sultanului Murad si, cu trupe turcesti, alunga pe unguri din Vidin permitand astfel otomanilor sa-si faca prima aparitie la Dunare (1370).

De aceasta situatie s-au alarmat sarbii. Doi frati de origine dalmata, Ugliesa si Vucasin, deveniti independenti dupa moartea lui Stefan Dusan, au alcatuit o armata compusa din sarbi, romani si unguri si au invadat teritoriile otomane. Au fost insa zdrobiti de forte turcesti inferioare numeric (sept. 1371) iar grecii nu numai ca nu i-au sustinut pe sarbi ci au profitat de pe urma infrangerii lor ocupand Serrhes. O alianta a lui Sisman cu sarbii a fost infranta si ea. Consecintele au fost dezastroase pentru Bulgaria: ea inceta sa mai existe ca stat independent iar cucerirea Serbiei, Murad a incheiat-o in cateva luni (1372). Succesiv au fost ocupate si colonizate orasele din Macedonia sarbeasca, bisericile au fost transformate in moschei iar pamanturile impartite sub forma de zeameturi si timaruri nobilimii militare turce si reprezentantilor religiei islamice.

Murad a lasat in fruntea statuletelor ca vasali pe membrii dinastiei sarbesti care-si impartisera imperiul lui Dusan. Fiul lui Vucasin, Marco Kralevici, eroul legendelor sarbesti, si-a pastrat titlul de kral (rege), dar a trebuit sa-si trimita trupele pentru a lupta alaturi de otomani in bataliile purtate de acestia.

Sperantele patriarhului Filotei au fost, astfel, spulberate, la fel ca si ale papei Grigore al IX-lea (1370-1378), succesorul lui Urban al V-lea. Ioan al V-lea, deznadajduit, a incheiat un tratat cu Murad, devenind vasalul acestuia (iulie 1374). Incercarea lui Ioan al V-lea de a-l numi ca succesor pe fiul sau, Manuel, a determinat pe Andronic sa organizeze un complot, apoi o rascoala ce a avut ca rezultat alungarea lui Ioan al V-lea si Manuel.

Domnia dezastruoasa a lui Andronic a durat mai bine de trei ani (1376-1379). Ioan al V-lea si Manuel, eliberati din inchisoare de catre venetieni, au reintrat in Constantinopol la 1 iulie 1379. Cu o mare viclenie, Murad a fost cel ce a alimentat neintelegerile din sanul familiei basileului, profitand de efectele ei morale.

Murad si-a continuat ofensiva in Balcani vizand Tesalonicul si Macedonia, unde se afla Manuel. A urmat valea raului Vardar (1380), cu orasele Monastir si Prilep, apoi Ohrida. In 1385 turcii au ajuns la hotarele Albaniei, divizata in clanuri razboinice. Otomanii au infrant pe principii reuniti in fata pericolului iminent si au ocupat Croia si Scutari. Dupa un asediu de patru ani (1383-1387), cel de-al doilea oras ca importanta din Imperiu, Tesalonicul, a cazut in mana otomanilor.

Intre timp, Murad, cu un remarcabil simt strategic, a ocupat principalele noduri rutiere ale peninsulei, care ii puteau oferi acces la Marea Adriatica, la Marea Egee sau la Dunare. In 1386 a fost cucerita campia si orasul Sofia de la bulgari iar in anul urmator, orasul Nis de la sarbi.

Statul otoman era in culmea puterii sale si parea ca nu va mai intalni rezistenta intre crestini. Dar, intre timp, cneazul Lazar, succesor la tronul sarb al lui Stefan Dusan si care a fost nevoit sa accepte suzeranitatea otomana, a pregatit o ridicare de proportii impotriva jugului otoman, cu ajutorul regelui Bosniei, Tvirtko. Murad a trimis o expeditie impotriva Bosniei (1388) dar o armata foarte puternica, de sarbi si bosnieci, a barat drumul invadatorilor la Placinik, pe valea raului Toplita. Cea mai mare parte a armatei otomane a fost masacrata si, in cursul unor alte victorii dobandite de aliati la Rudnik si Bileci (27 august), s-a declansat o revolta in toata peninsula. Conducatorul albanezilor, Gheorghe Castriotul, toti principii sarbi si bulgari, au denuntat tratatul lor cu Murad. Coalitiei sarbo-bulgare i s-a alaturat si domnul Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418).

Murad a raspuns provocarii la lupta abia in 1389, a invadat Serbia, insotit de mai multi principi sarbi vasali. Batalia s-a dat la Campia Mierlei (Kossovopolje) si, la inceput, a inclinat in favoarea crestinilor. Dar Baiazid, unul din fiii lui Murad, a restabilit situatia pe campul de lupta. Un nobil sarb, Milos Obilici, a ajuns pana in preajma lui Murad si l-a ucis. Ciocnirea, foarte incrancenata, s-a incheiat fara sa incline balanta in favoarea uneia sau alteia din parti. Dar Vuk Brancovici a tradat, parasind campul de batalie cu cei douasprezece mii de oameni ai sai. Acest incident a asigurat victoria totala a otomanilor (15 iunie 1389).

Peninsula Balcanica era subjugata in intregime. Singurul teritoriul care mai ramanea necotropit, in afara de ceea ce mai ramasese din Imperiul bizantin si din Albania, era Tara Romaneasca pe tronul careia se afla un domn pe cat de viteaz pe atat de intelept: Mircea, ramas in istorie sub numele de Mircea cel Batran.

4. Bizantul si incheierea procesului de constituire a Imperiului otoman (1389-1402)

La moartea sa, Murad a lasat elementele unui Imperiu in formare, care cuprindea mai multi principi vasali decat teritorii anexate. Forta sa o constituia armata admirabil organizata, cu un nou rol acordat infanteriei si la care se adaugau ostile vasalilor, ceea ce ii dadea caracterul multietnic pe care il aveau si armatele bizantine. Acestui Imperiu in formare, Baiazid voia sa-i dea un caracter definitiv si intinderea pe care a avut-o odinioara Imperiul bizantin. Statul lui Murad era aproape in intregime european. Baiazid revendica mostenirea Bizantului in intregimea sa, adaugandu-si stapanirea totala a Asiei Mici si a Peninsulei Balcanice. De la inceputurile domniei sale, el si-a propus trei teluri: sa reduca la calitatea de vasali sau sa-i inlature pe principii crestini care au mai ramas independenti, sa supuna pe emirii turci din Asia Mica inca puternici si sa incoroneze aceasta opera prin ocuparea Constantinopolului care sa devina capitala unui mare Imperiu musulman.

Fata de Paleologi, Baiazid a urmarit subordonarea lor totala, a-i umili paralizandu-le orice initiativa si de a se amesteca in luptele dintre ei. El a pretins lui Ioan al V-lea sa plateasca tribut si sa trimita pe Manuel cu o suta de cavaleri pentru a lua parte la operatiunile armatei otomane.

In 1390, Baiazid a favorizat rasturnarea de la tron a lui Ioan al V-lea Paleologul de catre nepotul sau, Ioan al VII-lea, fiul lui Andronic al IV-lea dar, dupa cateva luni, Manuel si-a restabilit tatal la putere. La sfarsitul aceluiasi an, turcii au cucerit ultimul oras bizantin din Asia Mica, Philadelphia, obligandu-i pe Ioan al V-lea si pe Manuel sa contribuie la asedierea propriului lor oras.

In februarie 1391, Ioan al V-lea a murit lasand ca urmas pe Manuel. Baiazid a blocat Constantinopolul timp de sase luni si a atacat Moreea guvernata de Teodor Paleologul, fratele lui Manuel. A impus basileului conditii umilitoare: marirea tributului, colonie musulmana si moschee cu minaret si muezin la Constantinopol, garnizoana turca in Galata.

In timpul blocadei Constantinopolului, Baiazid i-a trimis un mesaj lui Manuel al II-lea in care, foarte deschis, el il povatuia pe basileu: "Daca vrei sa-mi indeplinesti poruncile, inchide portile orasului si domneste in interior caci tot ceea ce este in exterior este al meu". Era, de fapt, cruda realitate in fata careia era pus suveranul bizantin.

In Asia Mica, Baiazid a avut de luptat cu emiri deosebit de puternici, cum era Marele Caraman Alaedin, ginerele lui Murad care dispunea si de o flota foarte bine echipata. Nedispunand de asa ceva, Baiazid a atacat pe emirii provinciilor maritime, pe uscat, a ocupat emiratele maritime de Sarukhan si Mentese, si-a creat o flota si a inceput atacarea insulelor din Arhipelag. Ultimul ramas a fost emirul de Caramania, Alaedin care, invins la Kutayeh, a fost strangulat din dispozitia lui Baiazid (1391). Emirul de Kastamuni a fugit la mongoli si otomanii au atins tarmurile de sud ale Marii Negre, ocupand porturile Samsun si Sinope.

Campaniile din Asia nu l-au impiedicat pe Baiazid sa continue politica de cuceriri dusa de Murad. El a respectat, la inceput, independenta Bosniei, in timpul regelui Tvartko, stapan al Croatiei si Dalmatiei si care dispunea de o flota aproape egala cu cea a Venetiei. Dar, dupa moartea acestuia, in 1391, Baiazid a ocupat aproape toate posesiunile sale, succesorul sau pomenindu-se, dintr-o data, singur in fata turcilor.

Participand cu un corp de oaste la batalia de la Campia Mierlei, Mircea cel Batran, a atras asupra sa mania lui Baiazid. Dupa cateva atacuri ale unor corpuri de oaste respinse de romani, Baiazid supranumit Ildirim (Fulgerul) a trecut Dunarea si batalia a avut loc la Rovine (1394 sau 1395), sultanul fiind invins initial dar domnul Tarii Romanesti a fost silit sa se retraga in Transilvania, tradat de proprii sai boieri.

Ungaria, prin noul sau rege, Sigismund de Luxemburg (1387-1437), a voit sa continue politica de impunere a suzeranitatii ungare asupra popoarelor crestine din Balcani si, mai ales, asupra Bulgariei. Incercarea sa de a ajuta pe bulgari s-a incheiat cu un dezastru, in iulie 1393 fiind cucerit Tarnovo, dupa un asediu de trei luni. Patriarhul bulgar si locuitorii au fost mutati in Anatolia, toate orasele ocupate de garnizoane otomane iar statutul de autonomie acordat tarii de catre Murad, abrogat.

In fata situatiei disperate a Constantinopolului, supus unei blocade inca din 1392, crestinatatea occidentala s-a pus in miscare. Venetia insasi se temea de o alianta turco-bizantina indreptata impotriva intereselor sale. Dar initiativa cruciadei a fost luata de Sigismund de Luxemburg, ambasadele trimise de el in acest scop la curtea regelui Carol al VI-lea, la ducele de Lancaster, la Venetia, fiind primite cu cele mai mari onoruri.

Cruciada a pornit pe uscat, cavalerii concentrandu-se la Buda, de unde au coborat pe Dunare, pe care au trecut-o pe malul drept in aval de Portile de Fier. Batalia s-a dat la Nicopole, la 25 septembrie 1396 si la ea a participat si Mircea cel Batran. Cruciatii au suferit o grea infrangere, fiind prima ocazie cand s-au infruntat doua armate organizate total diferit, doua mentalitati opuse - armata otomana disciplinata iar armata cavalerilor apuseni patrunsa si ea de anarhia ce caracteriza lumea feudala apuseana.

In anul urmator, ca represalii, Baiazid a pustiit Grecia continentala, a patruns in Peloponez unde a infrant pe Teodor I Paleologul, obligandu-l la plata unui tribut.

Otomanii vizau Constantinopolul si, de aceea, Manuel Paleologul s-a decise sa mearga in Occident pentru a cere ajutor. Dupa o escala in Moreea, in mai 1399 a sosit la Venetia, apoi, atingand Padova si Milano a mers in Franta. Si-a facut intrarea solemna in Paris, la 3 iunie 1400. Carol al VI-lea i-a promis o mie doua sute de oameni, sub comanda generalului Boucicaut si plata unui ajutor anual. Si-a continuat drumul in Anglia unde a avut intrevederi cu Henric al IV-lea, apoi, in primavara lui 1403, a ajuns din nou la Constantinopol. Rezultatele au fost slabe, Manuel neprimind decat promisiuni. Se dovedea odata in plus ca Bizantul nu mai putea conta decat pe sine. Orice initiativa apuseana nu era decat o diversiune care putea intarzia dar nu putea inlatura pericolul care plana asupra Constantinopolului.

Dar, in momentul in care tanara putere otomana parea ajunsa intr-un stadiu in care nimeni nu mai putea sa i se opuna, a fost suficienta o singura batalie pentru a rasturna totul.

Principala forta a statului otoman a fost intotdeauna in Europa iar cuceririle cele mai recente ale lui Baiazid in Asia Mica au ramas superficiale. Cea mai mare parte a emirilor s-au refugiat la Timur Lenk, noul cuceritor al Asiei. Diplomatia lui Baiazid, concentrata asupra problemelor europene, se pare ca a neglijat puterea uriasa care s-a format timp de 30 de ani in inima Asiei. Sultanul turc a fost luat pe neasteptate si, in loc sa se inteleaga cu adversarul, l-a atras asupra sa. De origine foarte modesta, fiul unui mic nobil din Transoxiana, Timur Lenk ("cel Schiop"), sau Tamerlan, cum era cunoscut in lumea contemporana a Occidentului, a dus o viata de aventurier in Iran, apoi si-a constituit o hoarda incepand cuceririle. Ajungand rege al Transoxianei, el si-a creat un stat teocratic inlocuind obiceiurile mongole cu legea musulmana, apoi, sub pretextul razboiului sfant impotriva paganilor a inceput cucerirea prin jaf a Asiei Mici.

Spre deosebire de Gingis-han, Timur Lenk nu avea nici un plan de ansamblu. Nu a incercat sa-si organizeze cuceririle, abandonand o tara dupa ce a cucerit-o reluand de mai multe ori atacul asupra acelorasi teritorii. Profitand de tulburarile interne din statele mongole, le-a cucerit pe rand (1378-1399). In martie 1401, Timur Lenk nu mai avea in fata decat un singur stat puternic: Imperiul otoman al lui Baiazid. In luna iunie 1402, dupa victoria asupra mamelucilor din Siria, a invadat Asia Mica.

Batalia decisiva s-a dat la Angora (Ankara), la nord-est de acest oras, la Tsibukabad, la 20 iulie. Ea a fost lunga si indarjita, Baiazid a fost infrant, a cazut in mainile invingatorilor, inchis intr-o cusca si purtat prin intregul Imperiu. A murit ceva mai tarziu (martie 1403).

Intr-o singura zi, Imperiul otoman s-a prabusit. Folosindu-se de victoria sa, Timur Lank a cucerit usor toate orasele din Asia Mica si a ocupat Smyrna de la cavalerii de Rhodos. Emirii turci, deposedati de Baiazid, au fost repusi in fruntea statelor pe care le detinusera iar teritoriul otoman a fost restrans la Bithinia si o parte a Frigiei.

Statele crestine n-au asteptat victoria de la Ankara pentru a se supune. Imparatul de Trapezunt, Manuel al III-lea, a fost salvat prin alianta incheiata dar a trebuit sa dea galere si trupe care au luat parte la batalia de la Ankara, alaturi de tatari. La Constantinopol, Ioan al VIII-lea, a acceptat aceleasi obligatiuni (15 mai 1402) si dupa batalie, a transferat lui Timur Lank tributul pe care il platise pana atunci lui Baiazid. Ramane inca nelucidata participarea lui Mircea cel Batran la batalia de la Ankara.

Prin celebra victorie, una din cele mai de rasunet din istoria Evului Mediu, Timur Lank a salvat, fara sa vrea, crestinatatea de ofensiva otomana si a asigurat Bizantului o supravietuire de inca o jumatate de secol.

B I B L I O G R A F I E

C. Marinescu, Infiintarea mitropoliilor in Tara Romaneasca si in Moldova, in Acad.Rom., Mem. Sect.Ist., seria III, tom II, 1924;

A.A.Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin, tome II (1081-1453), Paris, 1932;

I.I.Nistor, Temeiurile romano-bizantine ale inceputurilor organizatiei noastre de stat, in An.Acad.Rom., Mem. Sect.Ist., seria III, tom XXV, 1942-1943;

M. Ducas., Istoria turco-bizantina, 1341-1462, Bucuresti, 1958;

Pr.prof.dr. M.Sesan, Teologia ortodoxa in sec.al XIV-lea, in M.B., 1967, nr.1-3;

Ch.Diehl, Histoire de l'Empire byzantin, Paris, 1969;

R.Constantinescu, Note privind istoria Bisericii romane in secolele XIII-XIV, in Studii si Materiale de Istorie Medie, 1973, vol. VI;

A.Decei, Istoria Imperiului otoman pana la 1656, Bucuresti, 1978;

A. Radulescu, Les Roumains au bas Banube durant les VII^e-XII^e siècles, in Revue roumaine d'histoire, 1981, nr.4;

S.Brezeanu, Les Roumains et "le silence des sources" dans le "millenaire obscur", in Revue Roumaine d'histoire, 1982, nr. 3-4;

N.Iorga, Studii asupra Evului Mediu romanesc, Bucuresti, 1984; Gh.I.Bratianu, Marea Neagra, II, Bucuresti, 1988;

L.Borcea, I.Tepelea, Menumorut, Bucuresti, 1988;

B.G.Spiridonakis, Grecs, Occidentaux et Turcs de 1054 à 1453: quatre siècles d'histoire, de relations internationalesThessaloniki, 1990.