Comunicare si manipulare in crizele si conflictele post Razboi Rece

Comunicare si manipulare in crizele si conflictele post Razboi Rece

Comunicarea in conflictele postrazboi rece s-a desfasurat pe cel pusin trei paliere. La nivelul primului palier s-a desfasurat un intens dialog intre actorii mediului international (state, organiuatii internationale regionale, globale etc., organizatii nonguvernamentale internationale,etc.,) interesati in a stopa cit mai rapid aceste conflicte si partile aflate in conflict. La cel de-al doilea palier s-a desfasurat un dialog-competitie prin intermediul mass media, intre actorii aflati in conflict/razboi pe de o parte si opinia publica internationala pe de alta. Fiecare din parti dorea sa confinga opinia publica internationala de justetea cauzei pentru care lupta. In sfirsit un alt nivel al comunicarii s-a materializat, pe timpul desfasurarii conflictului intre partile beligerante. Acest tip de comunicare se poate incadra in ceea ce specialistii numesc razboi informational .

Din punct de vedere al canalelor de comunicare folosite in primul palier al acestor crize se poate constata ca predomina cele clasice, de la diplomatia clasica la public diplomacy , dar si cele care se regasesc in cele mai moderne mijloace de comunicare in masa. Formele concrete in care acestea s-au materializat au imbracat la rindul lor o gama diversificata de manifestare. A fost uzitata atit persusiunea cit si constringerea diplomatica, amenintarea cu folosirea fortei cit si promisiunea de a se indeplini unul sau altul din scopurile politice urmarite daca se renunta la forta.

Ca structura mesajul a fost complex si a vizat, practic, problemele cele mai presante care au stat si pe agenda marilor actori ai scenei internationale: suveranitatea si dreptul de autodeterminare al populatiilor de alta etnie decit majoritatea care alcatuieste, astazi, statul; interventia si dreptul statelor la autoaparare; drepturile omului si neamestecul in treburile interne ale altor state.[2]

O problema importanta care trebuie avuta in vedere in analiza mesajului care a circulat pe acest palier este cea a valorilor politice, morale ,etice sau chiar religioase pe care acesta le incorporeaza si modul cum acestea sint decodate de actorul receptor. Este foarte important sa se tina seama de ele deoarece se considera ca "valorile sint in acelasi timp instrument dar si obiect al comunicarii"[3]. Acest lucru este cu atit mai important cu cit organizatii si organisme internationale sau alti mari actori ai scenei internationale cu un "set" propriu de valori intervin intr-un spatiu de criza care are un "set" de valori fundamental diferit in raport cu actorul care intervine. Cazul interventiei in Afganistan, Iraq sau alte state din Asia Centrala este relevant .

Din acest punct de vedere actiunile in planul comunicarii si al gestionarii crizei de catre un stat democratic trebuie sa fie raportate la principii si valori cu recunoastere cit mai larga in spectrul international, cum ar fi: principiul libertatii de gindire si expresie; principiul respectarii adevarului; principiul credibilitatii actiunii pentru ambele parti aflate in conflict; principiul echidistantei fata de scopurile promovate de partile aflate in conflict si al adaptarii la situatia din teren . In acest fel vor putea fi evitate o serie de factori care pot briua o buna comunicare. Nu lipsite de importanta in aceste imprejurari sint prejudecatile si stereotipurile care subzista in mentalul colectiv al popoarelor. Chiar si o sumara analiza a sterotipurilor pe care lumea musulmana le are fata de cea occidentala ne poate oferi indicii pretioase asupra unor atitudini si chiar comportamente de neinteles ale acestora fata de trupele americane si britanice. Cind acestea sint cunoscute si luate in calcul atunci cind se "construieste" mesajul destinat actorilor aflati in disputa sansele unei actiuni reusite sint infinit mai mari decit daca acest lucru se ignora. Nu in ultimul rind trebuiesc luati in calcul si factorii care tin de modul cum un actor sau altul isi promoveaza, apara sau impune interesul national in politica internationala. Acest fapt ne indica nu numai tipul de comportament pe care acel actor il va adopta in relatiile internationale ci si modul cum acesta isi va construi discursul/comunicarea prin care isi va legitima comportamentul. Nu intimplator la nivelul institutiilor politice si militare au fost infiintate structuri de PR, PSYOPS, info-guerre etc. In februarie 2002 Pentagonul avea sa reia colaborarea cu firma de relatii publice condusa de John W. Rendon . cu ajutorl acesteia a fost inffintati o structura de comunicare-Office of Strategic Influience-care trebuia sa ofere informatii "credibile" jurnalistilor din lumea intraga in ceea ce priveste justetea actiunilor militare ce urmau sa survina. Pentru a pregati opinia publica americana si internationala cu ceea ce avea sa se intimple Washington Post anunta, la 30 iulie 2002, ca Administratia Bush a infiintat o structura de comunicare-Office of global Communication(OGC)-cu misiunea de a "coordona mesajele de politica externa a Administratiei Bush si de a superviza imaginea Americii in strainatate"

Razboiul din Irak nu a fost un caz special in ceea ce priveste pregatirea opiniei publice mondiale si a liderilor din alte state. Ni se par relevante, din acest punct de vedere, si actiunea desfasurata de SUA in Haiti pe de o parte si in Somalia pe de alta. Criza din mica tara caraibiana ramane un model de referinta pentru demonstrarea performantelor de care sunt capabile armele razboiului informational. Statele Unite, printr-o concentrare masiva si inteligenta a marelui lor potential mediatic, diplomatic, psihologic, imagologic si de relatii publice si-au atins astfel obiectivele politice dictate de interesele lor nationale, evitand o confruntare armata cu deznodamant previzibil.

Prin efortul concertat al agentiilor de informatii si al vastelor capabilitati diplomatice ale Statelor Unite ale Americii acest impas a fost depasit cu succes. Mass-media nord-americane si occidentale au inceput sa fie asaltate cu materiale documentare si diverse alte informatii si materiale de presa, in care liderii haitieni erau prezentati intr-o lumina defavorabila si bineinteles intr-un contrast evident cu preocuparile predominant umanitare ale administratiei. Mass-media se intreceau in transmiterea de relatari privind escaladarea violentelor impotriva drepturilor omului si deplorabilele suferinte ale unui popor caruia ii fusese refuzat dreptul la democratie. Toate acestea constituiau argumente pentru necesitatea si inevitabilitatea unei interventii militare in Haiti.

Toate pregatirile militare ale invaziei s-au desfasurat fara stirea presei, administratia americana intentionand instituirea unui embargou mediatic in primele sase sau opt ore dupa invazie. Doar datorita faptului ca retelele de televiziune americane aveau numerosi reprezentanti in teren, s-a acceptat in final transmiterea de imagini si informatii doar la o ora dupa inceperea operatiilor militare. Operatiunile psihologice si de influentare a haitienilor, indiferent de tabara politica in care se situau, campanile mediatice, de relatii publice si diplomatice americane au fost amplificate in a doua decada a lunii septembrie 1994 prin numeroase avertismente cu caracter ultimativ adresate liderilor militari haitieni cu privire la cei peste 20000 de militari gata de invazie.

In ceea ce priveste comunicarea dintre partile aflate in conflict si marii actori ai scenei internationale, cum a fost, in cazul razboiului din Kosovo si in cele doua conflagratii din Irak (1991 si 2003) constatam ca tema a fost, in principal, legata de respectarea drepturilor omului, si de aplicarea principiilor de drept international. Dupa incheierea razboiului rece problema interventei a revenit in discursul public. A fost considerata o cale de a se pune capat unor crize politice care puteau pune in pericol securitatea unor regiuni sau chiar la nivel global. De pildaa, in 1990, presedintele George Bush. Sr, a apelat poporul iraqian pentru a-l rasturna de la putere pe Saddam Husein, iar, in 1999, Saddam a chemat populatia unor tari arabe sa-i indeparteze pe liderii lor. Astfel de modalitati de comunicare sint menite a influienta comportamentul opiniei publice dintr-o tara si a o transforma astfel intr-o forma de presiune asupra guvernului.

O alta problema care a fost cu predilectie tema comunicarii dintre actorii mediului international contemporan si entitati aflate in conflict in regiunea Balcanilor, in spatiul fostei URSS sau in alte parti ale lumii, a fost legata de autodeterminarea si sprijinirea miscarilor secesioniste. In aceste regiuni ale lumii diferite grupuri etnice au cerut dreptul la autodeterminare. In unele cazuri problema s-a rezolvat insa in altele s-a ajuns la crize si conflicte cu sute de mii de morti si milioane de refugiati. Dupa 1992 musulmanii din Bosnia -Hertegovina au fost supusi unei campanii de epurare etnica de catre fortele sarbesti si croate. Comunicarea a fost ingreunata de perceptiile diferite pe care le aveau ONU, NATO, si UE asupra vinovatiilor dar si asupra modului de solutionare. Populatia albaneza din provincia Kosovo reclama acelasi drept la autodeterminare care a functionat in cazul altor populatii din spatiul fostei Iugoslavii. Kurzii din Turcia, Iran si Iraq au aceleasi aspiratii, si exemplele ar putea continua. Cum sa gasesti mesajul care sa fie valabil pentru o comunicare eficienta cu toti actorii care doresc desprinderea de statul pe care nu-l mai considera legitm sa ii apere interesele ? Specialistii si marii teoreticieni ai relatiilor internationale considera ca principiul autodeterminarii este din punct de vedere moral ambiguu si din aceasta perspectiva dialogul este si mai dificil. In acest proces intervin si erorile de perceptie in a judeca aceleasi evenimente care apar datorita faptului ca mediul comunicational international este intertextualizat. Referindu-se la acest aspect Philippe Breton si Serge Proulx afirma ca "procesul de receptare a unei informatii nu se desfasoara ca intr-un vas inchis, mesajele se inscriu, in fapt, intr-o serie de contexte unde circula in acelasi timp o multitudine de alte mesaje implicite sau explicite provenind de la persoanele care ne inconjoara sau de la alte institutii media."[11] Practic oamenii ar avea posibilitatea sa discearna si sa emita judecati de valoare cit mai apropiate de realitatea din "teren". Crizele si conflictele care au fost mediatizate si pe care opinia publica le-a "consumat" mediatic ne arata ca un "bombardament mediatic" bine pus la punct si profesional facut determina reactii si comportamente dinainte proiectate in laboratoarele razboiului informational.

Experienta Haiti, pare sa confirme aceste asertiuni. Pastrandu-si aparent nota de independenta si neutralitate, mass-media americane au facut jocul admnistratiei de la Washington, lasandu-se orientate de aceasta mai ales pentru obtinerea sprijinului opiniei publice americane, fara de care o operatie militara nu putea fi declansata. Judecind in acest mod faptele ni se par nejustificate si dure aprecierile lui Andre Glucksmann la adresa lui Jurgen Habermas care a dezavuat interventia anglo-americana din Irak dar a fost de acord cu cea a NATO impotriva Serbiei.[13]

Tipul predominant de comunicare care s-a derulat pe timpul crizelor si conflictelor post razboi rece a fost a fost una pe care am putea sa o definim perversa . A fost folosita de toate partile aflate in conflict, fara exceptie, desi fiecare acuza ca asemenea comuniucare o foloseste doaradversarul. Aceasta include persuadarea, influentarea, manipularea, indoctrinarea etc., si urmareste crearea unor atitudini, reactii, convingeri, comportamente atipice, care sa permita comunicatorilor interesati atingerea unor teluri, uneori nici acelea declarate. Propaganda, zvonistica dezinformarea, intoxicarea sunt aceste ipostaze "perverse", metode anti-comunicationale care impun o filozofie speculativa, o strategie cu pasi tactici ai inselarii, demoralizarii, infricosarii, agresiuni informationale exarcebate si sofisticate, intetite si profesionalizate atit in fazele premergatoare crizei cit si in cele din timpul si post conflict. Suportul comun al oricaror evolutii comunicationale "perverse" il reprezinta minciuna, falsul, misitificarea fabulatia, fantezia, amestecul de real si fantastic.

Coautorul uneia din cele mai mari minciuni media din anii '90, Bernard Kouchner a recunoscut, instructiv pentru viitor, ca trucurile pentru manipularea opiniei publice in caz de razboi sunt mereu aceleasi. Acesta marturiseste ca in vara lui '92, fiind cu organizatia sa "Mdecins du monde" in Bosnia a realizat un material de presa pe care l-a difuzat in presa pariziana si afisat pe zidurile principalelor cladiri din Paris. Acesta avea caracteristicile unui material publicitar socant si costisitor. O fotografie-montaj ce prezenta "prizonieri" intr-o tabara sirba din Bosnia aflati intr-un spatiu ingradit cu sirma ghimpata . Kouchner a recunoscut ca a alaturat imaginea unui turn de supraveghere de la Auschwitz. Textul sau acuza sarbii de "executii in masa". Informatie sau intoxicare? Inoxicare, recunoaste Kouchner, 12 ani mai tarziu, in recenta sa carte, "Razboinicii pacii". In aceast volum el relateaza o intrevedere cu Izetbegovic (conducatorul nationalist musulman care era la putere in vremea respectiva la Sarajevo) aflat pe patul de moarte si in care acesta recunoaste ca nu se faceau exterminari sistematice dar ca a afirmat acest lucru pentru a determina o reactie mai rapida sin partea occidentalilor. Acesta recunoaste ca de fapt aceasta minciuna a determinat bascularea efectiva a balantei opiniei publice internationale spre sustinerea bombardamentelor. Toata presa occidentala a difuzat-o masiv. Insa recenta dezmintire a fost trecuta sub tacere. Publicul nu trebuia sa afle ca a fost pacalit.

Asemenea constructii mediatice "comunicate" opiniei publice din statele angajate in conflict sau din tarile neutre au existat cu zecile si in razboiul din Irak incepind cu deja arhicunoscuta afacere a bebelusilor omoriti de trupele irakiene care au invadat Kuweitul in vara anului 1990, construita de firma de relatii publice Hill and Knowlton si cea nu mai putin cunoscuta constructie mediatica referitoare la arsenalul nuclear al lui sadam Hussein.[18]

Propaganda in razboi are alte reguli care transced pe cele ale jurnalistului angajat in transmiterea de informatii. Jurnalistul in asemenea situatii devine "un soldat" al tarii sale. Acest lucru este reconfirmat de unul din gazetarii implicati in transmiterea reportajelor de razboi de pe teatrele de actiuni militare de la inceputul secolului XXI "atunci cand guvernele noastre incearca sa ne antreneze printr-o propaganda de razboi "baieti buni contra baieti rai", este important sa descoperim interesele lor ascunse. Si actiunile lor de trucare a informatiilor. De exemplu, in legatura cu taberele de prizonieri din Bosnia, ONU numarase 6 croate, 2 sarbesti si una musulmana. Si erau mai degraba campuri de regrupare in vederea schimburilor (de prizonieri?) si nu de tabere de exterminare. Dar nationalistii croati si musulmani erau aliatii "nostri", sau mai degraba agentii "nostri", Kouchner, Bernard-Henri Lvy si alti invitati media permanenti, i-au albit in mod interesat. Presa ar fi trebuit in aceste cazuri sa relateze lucrurile asa cum erau ele indifewrent de tabaaa in care erau savirsite[19].

O simpla analiza comparativa a metalimbajului folosit in timpul operatiunii "Forta Aliata" demonstreaza ca ambele tabere s-au folosit, in egala masura, de instrumentele propagandei pentru a-si atinge obiectivele. Iugoslavia se prezenta drept o victima a imperialismului american si a aliatilor lor obiedienti care incalca in mod grosolan drepturile natiunilor la suveranitate si la autodeterminare politica. NATO vedea, la rindul ei, Iugoslavia ultimul bastion al comunismului si al intolerantei etnice si religioase. Interesant ca ambele tabere au apelat la o imagine puternic negativata in constiinta europeana - Adolf Hitler. Presedintele american Bill Clinton era, in viziunea propagandistilor de la Belgrad, un Adolf Hitler pervers sexual si macinat de complexe de inferioritate. De partea celalalta S. Milosevici era tot .Adolf Hitler dar psihopat , lipsit de scrupule , oligarh financiar si criminal de razboi.

Presa prelua selectiv si transmitea imagini si fapte care doar pareau a fi o relatare neutra. Iata un exemplu de relatare in presa occidentala a unor fapte inumane, facuta de un reporter al ziarului The Guardian. Acesta construieste reportajul pe baza interviului luat unor refugiati din Kosovo si a informasiilor preluate de la Human Wrights Watch. " In istorie, afirma acesta, violul a fost mai mereu prezent ca act antisocial dar creste ca intensitate pe timpul razboaielor. A fost un aspect ce a insotit conflictele din perioada romana pina la crizele din Balcani. Marea diferenta in Balcani, dupa organizatia Human Rights, este trupele si fortele paramilitare sirbesti au folosit violul ca un instrument politic..Violul a fost prezent de o parte si de alta , insa numai sirbii l-au folosit ca pe o strategie" Interesant este faptul ca jurnalistul asociaza aceste fapte abominabile savirsite de militarii sirbi cu cele pe care le faceau militarii nazisti, tot in Balcani in perioada ocupatiei germane sau militarii sovietici, anii celui de-al doilea razboi mondial. Acesta isi incheie articolul afirmind ca potrivit estimarilor ONU militarii sirbi au violat aproximativ 20. 000 de femei in teritoriile Bosniace in care ei au actionat.

La rindul lor sirbii au "aruncat" pe piata stirilor informatii care puteau trezi interersul unor medii de informare in goana de senzational. Au difuzat o stire potrivit careia luptatorii apartinind fortelor paramilitare albaneze din Kosovo au fost antrenati de teroristi trimisi de.Bin Laden. Informatia era "furnizata" de un "locuitor" al satului Roptova din sud-estul provinciei.

Modelul de comunicare adoptat de Alianta in conflictul din Kosovo a fost puternic dominat de cel anglo-american, bazat pe tehnicile marketing-ului politic si concentrat in special asupra audientei telespectatorilor . Televiziunea a reprezentat vectorul preferat pentru diseminarea mesajelor propagandistice ale NATO, ea oferind posibilitati aproape nelimitate de influentare a milioanelor de telespectatori printr-o combinare bine dozata a comentariului cu imaginea. De altfel, planificarea conferintelor de presa de la Cartierul General al NATO a fost conceputa in acord cu exigentele orare si specificul transmisiunilor in direct ale CNN-ului si Sky News-ului. Regula de aur aplicata conferintelor de presa NATO a fost aceea a "unui mesaj in fiecare zi", preluata din practica administratiei americane din timpul lui Ronald Reagan.

In toate conferintele de presa si luarile de pozitie au fost repetate cu insistenta fraze cu continut-cheie privind imperativele propagandistice ale aliatilor, de genul: Toate tintele sunt obiective militare, Pagubele colaterale sunt reduse la minim, Unitatea aliatilor este la fel de solida precum o stanca, toate construite pe baza cliseului general: Alianta cea buna, Serbia cea rea. Totodata, s-a amplificat accentul pus pe suportul vizual (foto si video) al conferintelor de presa, care au inceput sa furnizeze mass-media imagini luate din avion in timpul bombardamentelor, harti cu obiective atinse pentru a demonstra cat mai convingator acuratetea loviturilor aeriene ale NATO in Iugoslavia.

Toate acestea aveau ca scop sa convinga opinia publica internationala nu numai de necesitatea de a se interveni militar pentru rezolvarea crizei dar si pentru legitimitatea actiunilor. Acelasi lucru l-au urmarit si sirbii. Efortul lor era indreptat in condamnarea actiunilor militare ale NATO pe care le calificau drept agresiuni si inalcari ale dreptului international. Succesul celor doua parti aflate in conflict a fost reclamat si de o parte si de alta. Sirbii si presedintele S. Milosevici trebuiau sa mascheze, in fata propriei opinii publice esecul. Serbia a fost nu numai invinsa militar dar si impinsa intr-o "splendida izolare" internationala.

Daca jurnalistilor le-au fost impuse restrictii severe de comunicare si de acces in locurile fierbinti ale razboiului si daca mass-media au relatat mai mult sau mai putin trunchiat sau deformat, desfasurarea evenimentelor, in schimb, fata de precedentele conflicte, cetateanul de rand sarb, albanez sau occidental a putut lua legatura direct cu semenul sau occidental dincolo de orice granita sau cenzura prin intermediul INTERNET-ului, sarbii dovedindu-se deosebit de abili in a da puternice atacuri informatice asupra aliatilor, lovindu-i exact in zona in care credeau ca detin superioritatea absoluta

Pe masura ce bombardamentele aliate continuau fara a se simti o cedare sau o slabiciune din partea iugoslava, evenimentele au impus doua curente noi in ceea ce priveste principalele subiecte ale presei occidentale. A intervenit in primul rand suprasaturarea presei occidentale cu drama refugiatilor kosovari si, intr-un ritm ametitor, primele incidente si esecuri ale campaniei aeriene a NATO cum ar fi : doborarea unui aparat "invizibil" F-117, lovirea unor trenuri de pasageri sau a unor convoaie cu refugiati civili, dar si controversata bombardare a ambasadei chineze din Belgrad, cu consecintele sale politico-diplomatice.

Pentru autoritatile de la Belgrad, toate aceste rateuri ale NATO au insemnat tot atatea oportunitati propagandistice exploatabile prin presa de catre sarbi. Au fost organizate imediat deplasari ale corespondentilor de presa straini de la Belgrad la locul faptelor, astfel incat lumea intreaga sa vada toata grozavia loviturilor aeriene ale NATO. Datele statistice au reprezentat solutia salvatoare aplicata de NATO la aceste "daune colaterale" sau "consecinte nefericite ale razboiului"- a caror frecventa incepuse sa fie monitorizata riguros de presa si care puneau sub semnul intrebarii credibilitatea eficacitatii si performantele militare aliate. Aceste date simple aratau ca cele doar 10 rateuri inregistrate, raportate la peste 15000 de lovituri, dovedeau ca bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei au fost cele mai precise din istoria omenirii

O data cu aceste incidente, au inceput sa apara si primele comentarii critice privind eficienta solutiei militare a NATO de rezolvare a crizei din Kosovo. Comunicatele NATO au inceput sa fie acuzate de cinism. In editorialele ziarelor au aparut intrebari legate de costurile acestei operatiuni militare, evaluate la peste 40 de milioane de lire sterline pe zilnic, de eficienta bombardamentelor, care, pe masura ce se intensificau, aveau drept rezultat cresterea ametitoare a numarului de refugiati si anularea oricarei opozitii interne impotriva lui Milosevici, concomitent cu cresterea suportului popular pentru liderul de la Belgrad.⁴⁵

Asa cum televiziunea sarba RTS a detinut monopolul asupra imaginilor foto si video privind ce se intampla pe teritoriul Iugoslaviei, tot asa conferintele de presa de la cartierul general al NATO din Bruxelles au fost ilustrate exclusiv cu imagini foto sau video provenind de la avioanele de lupta sau satelitii Aliantei. Anumite clisee propagandistice, dezvoltate in registre diferite, au fost exploatate cu aceeasi obstinatie de catre ambele tabere: Belgradul a apasat constant pe pedala dramei victimelor inocente ale bombardamentelor aliate, iar NATO a marsat pe tragedia refugiatilor kosovari si pe performantele tehnologiei lor militare. Cu toate acestea, credibilitatea surselor occidentale de informare a fost mult mai mare decat a celor sarbe, datorita traditiilor liberal-democratice occidentale care au permis publicarea a suficient de multe pozitii critice in comparatie cu cenzura si subordonarea institutionalizata a tuturor canalelor si surselor de informare din Iugoslavia de catre un regim recunoscut drept dictatorial.

Chiar daca mai tarziu o parte a personalului apartinind unor organizatii internationale au realizat faptul ca multe din informatiile care erau aruncate in mass media occidentale erau pure actiuni de razboi mediatic si au revenit cu opinii in presa rezultatul pentru opinia publica si pentru soarta conflictului din Kosovo nu se mai contabilizeaza. Relevant din acest punct de vedere este marturia facuta de generalul de brigada suedez Bo Pellns, fost observator OSCE in Kosovo in perioada razboiului din 1999, in ziarul Dagens Nyheter

Daca in plan militar lucrurile au stat destul de clar in privinta invingatorului, o prima evaluare a razboiului informational purtat in perioada martie - iunie 1999 indica un scor de egalitate, nici una din taberele implicate nereusind sa-si impuna suprematia punctelor ei de vedere asupra celeilalte, ceea ce a avut totusi semnificatii si consecinte diferite: pentru NATO se considera ca a fost o infrangere informationala faptul ca nu a reusit sa obtina o victorie de prestigiu de genul celei obtinuta de americani in Golful Persic; pentru Iugoslavia faptul ca nu a fost coplesita de propaganda adversa, precum in razboaiele din perioada 1991-1995, reusind sa-si faca auzita vocea in lume cu destula pertinenta, a insemnat fara indoiala o victorie.

Intr-un contrast total cu rolul major pe care l-a avut mass-media internationale si locale in actiunile de propaganda ale ambelor parti aflate in conflict, merita amintita gluma lui Richard Tait, editor - sef al canalului britanic particular de televiziune ITN, rostita in urma crizei din Kosovo: "Mediatizarea unui razboi este o treaba prea serioasa pentru a fi lasata pe mana propagandistilor".

Razboiul mediatic si propagandistic din Kosovo ar putea fi momentul de cotitura pentru un inceput sau un sfarsit: inceputul unei noi prese nationale si internationale, cu adevarat libere si independente, reflectand cu onestitate constiinta publica sau renuntarea la pretentiile de obiectivitate si de probitate jurnalistica, pentru satisfacerea liderilor politici si militari ai momentului.

Analiza primului razboi din Iraq evidentiaza ca, din punct de vedere al comunicarii, au existat si s-au manifestat toate cele trei nivele amintite anterior: comunicarea directa dintre protagonistii conflictului prin canalele clasice ale diplomatiei sau indirecta prin mass media; comunicarea actoriilor aflati in conflict cu opinia publica internationala si diferite organizatii si organisme internationale in care ONU a detinut prim planul; si comunicarea specifica actiunilor de lupta care a fost prezenta pe teatrele de operatiuni militare sub forma de propaganda, intoxicare si dezinformare, manipulare,etc.

La numai doua ore dela declansarea operatiei "Furtuna in desert" presedintele american George Bush sr. a declarat ca " Eliberarea Kuweit-ului a inceput (.) ca etapa in care lumea se ruga pentru pace iar Saddam se pregatea de razboi a trecut (.) ii vom da un picior in spate lui Saddam Husein" . La rindul sau dictatorul iraqian a declarat printre altele ca "Satana Bush si cuibul de viespi al criminalilor de la Tel Aviv, sprijiniti de tradatorii locurilor sfinte, ai natiunii arabe si ai natiunii islamice, precum regele Fahd al Arabiei Saudite, vor fi spulberati" . In acest tip de comunicare intra si reactiile pe care le-au avut statele si organizatiile internationale in legatura cu desfasurarea ostilitatilor. Functie de natura mesajului transmis acestea pot fi impartite in trei categorii: tari si organizatii care au aprobat si sprijinit actiunea militara declansata de Coalitia multinationala; altele care au exprimat stari de ingrijorare si au chemat partile la dialog si cumpatare si o parte care au dezaprobat actiunea si au condamnat SUA.

Dupa cum se observa comunicarea directa in acest moment este realizata doar prin mass media si are ca scop si de o parte si de alta justificarea propriilor actiuni, fiecare din cele doua parti cauta sa convinga opinia publica d "dreptatea " sa. Prin efortul unor terte state a inceput un dialog indirect pentru a se gasi o solutie de rezolvare diplomatica. Edificator in acest sens sint eforturile diplomatice ale unor cancelarii care au propus beligerantilor planuri de pace. Inainte de declansarea fazei terestre a operatiunilor militare URSS a propus un asemenea plan pe baza rezolutiilor ONU. Planul a fost respins atit de irakieni care au declara ca "fortele antiiraqiene sint incapabile sa-si atinga scopul" cit si de SUA care au afirmat ca acesta "nu schimba cu nimic" atitudinea coalitiei

Aceasta comunicare se incadreaza in ceea ce specialistii apreciaza a fi efortul facut pentru construirii imaginii pozitive in "ochii" opiniei publice si defaimarea adversarului in scopul conturarii unei imagini negative prin strategii mediatice. Acest lucru a fost valabil in ambele tabere. Democratiile occidentale in raport cu regimul de dictatura a lui Saddam aveau insa o problema in plus. Recunoscuta fiind forta opiniei publice in sistemele democratice presa avea de convins atat propriul public cat si comunitatea internationala. In acest punct trebuie sa admitem ca mass-media si puterea politica, chiar daca aveau interese diferite, trebuiau sa urmareasca acelasi scop - legitimarea, de catre opinia publica, a interventiei militare.

Fie ca este vorba de manipulare sau propaganda schimbarea atitudinilor sau convingerilor individuale are la baza perceptia despre o persoana, grup, loc sau eveniment structurate intr-o imagine. Aceasta se formeaza in timp fie direct (prin convietuire in acelasi spatiu, prin relatii economice, politice, militare etc.), fie indirect prin perceptii mediate . Micile esecuri ale strategiilor mediatice, produse in ambele tabere, pot fi asociate asertiunii "cu cat o persoana sau un grup care isi formeaza o imagine despre o tara sau un popor se afla mai departe de acestea cu atat viziunea lui va fi mai difuza si mai confuza" .

Irakul si-a cladit imaginea pe principiile propagandei organizate si desfasurate de regimurile de dictatura si totalitare si in conformitate cu ideologia puternicului partid Baas aflat la putere inca din 1968. Un loc important l-a ocupat si asa zisa charisma a liderului Saddam Hussein, metoda promovata, dealtfel, de toate regimurile de dictatura. Prin sistemul impus si prin oameni credinciosi instalati in aparatul de stat, dictatorul irakian a exercitat un control total asupra societatii deci si controlul exclusiv al tuturor mijloacelor de comunicare in masa. Acestea au fost principalele atuuri ale regimului in manipularea/controlul societatii pentru a o indocrina conform ideologiei de partid. Saddam a devinit astfel "el-Rais el-monadel" (presedintele luptator) supranume ce se potrivea si cu temperamentul sau. Recursul la istorie si identificarea cu simbolurile nationale istorice a fost o alta caracteristica adoptata de dictatori si liderul irakian n-a evitat sa o foloseasca. Din discursul liderului de la Bagdad nu lipseau formulari ca "restaurarea maretiei trecute a Abbasizilor" . Ca orice sistem totalitar regimul de la Bagdad nu isi face prea multe probleme legate de propria imagine sau reactia publicului irakian pe care il controleaza prin alte mijloace. Lipsa de transparenta a sistemului nu il scuteste de "scaparea" in exterior a unor astfel de stiri defavorabile insa intransigentul dictator le justifica prin catalogare ca "acte de tradare" sau le "gestioneaza" abil prin nerecunoastere sau tacere

In plan intern sistemul propagandistic bine controlat functiona in virtutea inertiei, Saddam autorizandu-si interventia prin pretinsa "coruptie a regimului kuweitian" si justetea "istorica" a anexarii acestui stat. Pe de alta parte trebuie mentionat ca sistemul inchis al mass-media irakiene nu permitea patrunderea stirilor din exterior. O alta cauza o constituie faptul ca stirile provenite din surse nearabe nu beneficiau de o prea mare credibilitate in societatea iraqiana. Regimul de la Bagdad realizeaza ca stirile promovate prin mass-media interne nu au "succes" in randul publicului international. Ca urmare Saddam initiaza o campanie mediatica ce se bazeaza pe prezenta televiziunilor occidentale in Bagdad . Prin diseminarea mesajelor irakiene Saddam a urmarit, in special, descurajarea publicului american. La adresa SUA si statelor vest-europene Bagdadul a lansat amenintari cu "mama tuturor bataliilor" ce ar fi umplut caminele americane de sicrie infasurate in drapelul SUA. Liderul de la Washington era "diavolul de la Casa Alba" iar statele vecine ce ajutau Coalitia erau "lachei aserviti americanilor"

Presa irakiana i-a diabolizat in masa pe americani pe criterii ideologice si istorice, caracterizandu-i neoimperialisti care vor sa conduca lumea si "lachei ai evreilor". Tot in incercarea de a descuraja publicul occidental Saddam a declansat actiuni de terorism ecologic prin deversarea unor importante cantitati de titei in apele Golfului Persic sau prin incendierea sondelor de petrol kuweitiene. Multe dintre aceste strategii s-au intors impotriva sa, Hussein fiind caricaturizat si blamat pentru astfel de actiuni .

O alta strategie a constituit-o folosirea ca ostatici a cetatenilor straini surprinsi in Kuweit pe care ii elibereaza in timp pana in decembrie 1990. Cunoscut in acest sens a ramas materialul difuzat de CNN in care liderul de la Bagadad, aflandu-se in mijlocul unor ostatici occidentali, se joaca cu un copil de cinci ani, episodul provocand o vie emotie. Mai mult, ca raspuns la declaratia unei doamne ca "nu este deloc galant din partea lui sa se ascunda in spatele unor femei si copii" Saddam nu se sfieste sa dispuna eliberarea acestora[39]. Evenimentul arata ca liderul de la Bagdad era preocupat de sustinerea unei imagini pozitive chiar daca declansarea crizei il gasise in postura de personaj negativ pentru opinia publica internationala.

Un alt set de mesaje ale Bagdadului a fost difuzat atat prin presa internationala cat si prin cea interna si se adresa, de aceasta data, lumii arabe. Mesajele se refereau la declansarea jihadului (razboiul sfant impotriva Israelului) sau la coruptia regimului izgonit din Kuweit. A fost invocat si "pamantul sfant" de la Mecca, acesta fiind considerat de irakieni in pericol de a fi pangarit de femeile si evreii din trupele americane[40].

Pe timpul desfasurarii conflictului strategiile mediatice irakiene au avut o mai mica intensitate si fara prea mare impact asupra adversarului. Saddam a incearcat sa minimalizeze efectele bombardamentelor sau numarul victimelor si sensibilizarea comunitatii internationale. A recurs la o stratagema care a avut efecte inverse, prin prezentarea victimelor civile ale bombardamentelor efectuate de aviatia Coalitiei sau prezentarea unor militari ai acesteeia capturati. Concomitent prin bombardarea constanta a Israelului irakienii sperau intr-o reactie a acestui stat si extinderea conflictului in zona . Regimul de la Bagdad a esuat si in ceea ce priveste sensibilizarea publicului occidental, si in special a celui american, cu scopul de a determina din partea acestuia un dezacord fata de implicarea armata sau in extinderea conflictului printr-o eventuala riposta a Israelului ce ar fi dus la o faramitare a coalitiei multinationale.

Propaganda irakiana, la fel ca si armata, nu a putut face fata razboiului imagologic care s-a abatut asupra sa. Un alt motiv pentru care mass-media irakiene nu au reusit sa faca fata razboiului mediatic a fost si secretomania caracteristica sistemului. Presa nu a putut trece peste acest obstacol in tentativa de a aduce dovezi credibile in sustinerea tezelor promovate. Secventele cu victimele civile si militari ai coalitiei capturati au infuriat comunitatea internationala. La fel s-a intamplat si in cazul amenintarilor cu arma chimica lansate in special la adresa Israelului cand psihoza creata in randul populatiei a fost foarte bine controlata.

Recunoscut ca un abil lider in materie de propaganda, imagine si relatii publice Saddam a fost considerat unul dintre cei mai charismatici lideri ai lumii arabe. Propaganda supervizata de acesta a urmarit la inceput justificarea interventiei in Kuweit, crearea unei imagini de victima a populatiei irakiene urmare a embargoului economic impus de Natiunile Unite apoi s-a orientat catre specularea "sindromului vietnamez", mobilizarea lumii arabe intr-un razboi sfant - jihadul precum si catre inducerea ideii ca SUA luptau de fapt pentru petrolul din zona[42].

Bazata pe discursuri de tip totalitar ce isi aveau originile in ideologia stalinista, propaganda irakiana a exacerbat forta de riposta a propriei armate dotata cu tehnica moderna de provenienta occidentala. Saddam a profitat aici si de greseala mass-media occidentale care au promovat aceasta imagine. Stiri in mass-media din toata lumea informau ca Irakul dispune de o armata foarte bine echipata ce numara aproximativ un milion de oameni. Acest fapt a sporit temerea publicului, la nivel mondial, ca va fi un razboi cumplit, de lunga durata - mesaj ce era favorabil Irakului[43]. In reliatate campaniile mediatice si in special propaganda adversa a condus la predarea fara lupta a unui mare numar de soldati irakieni impreuna cu tehnica detinuta.

Desi strategiile mediatice au avut un rol important este greu de crezut ca prima utilizare de o asemenea anvergura ar fi putut cauza un efect atat de mare incat soldatii irakieni sa se predea fara lupta. O explicatie a oferit-o un fost militar irakian care in documentarul "Irakul condus de Saddam" [44]declara ca militarii irakieni "nu il mai iubeau pe Saddam" si ca aparuse o uzura morala datorata indelungatului razboi cu Iranul. Aceeasi declaratie sustinea ca in alte conditii, coalitia multinationala nu ar fi avansat nici zece metri pe teritoriul Irakian in perioada ofensivei terestre.

Propaganda Bagdadului a facut si unele greseli. Astfel datorita necunoasterii mentalitatilor occidentale s-au strecurat stiri ce au produs ilaritate. Una dintre ele se referea la faptul ca sotiile militarilor americani dislocati in Golf ar fi seduse de actori celebri printre care si Bart Simpson - un cunoscut personaj de desene animate[45]. Pe planul razboiului psihologic Saddam a incercat sa dezbine tarile vecine participante la coalitie prin atacuri cu rachete.

Ca raspuns coalitia a apelat la un sistem antiracheta si la o temperare a starii de tensiune existente in special in Israel a carui riposta ar fi insemnat anularea fragilei legitimitati acordate coalitiei de catre statele arabe. O alta initiativa abila si curajoasa a lui Saddam Hussein in plan mediatic a constituit-o permisiunea acordata jurnalistilor straini de a ramane in Bagdad. Desi in general aliatii au putut contrabalansa stirile acestor surse au existat momente favorabile Irakului cum ar fi cele referitoare la victimele si suferintele irakienilor produse de bombardamente si embargou sau cazul unor "daune colaterale" produse prin bombardarea unor obiective civile.

Strategiile irakiene au fost insa sortite esecului datorita complexei campanii mediatice lansate in special de SUA. Strategiile mediatice ale democratiilor occidentale au cuprins doua componente. Pe de o parte componenta interna adresata publicului propriu si pe de alta parte una dedicata castigarii sustinerii internationale sau, in cel mai rau caz, a neutralitatii unor state

Asumandu-si rolul incontestabil de lider mondial SUA au fost catalizatorul coalitiei multinationale si initiatorii rezolutiilor anti-irakiene in cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Americanii si-au asumat acest rol nu numai in plan militar dar si in cel mediatic. Inainte insa de a infrunta armata irakiana Administratia SUA avea mai intai nevoie de o opinie publica favorabila care sa-i gireze viitoarea interventie militara in Golf. Pentru a realiza acest deziderat puterea politica avea nevoie de sprijinul mass-media. Dealtfel "alianta" politico-militara era constienta ca doar prin intermediul mass-media putea sa-si atinga trei scopuri importante

crearea unei opinii publice favorabile in randul americanilor care sa-i gireze interventia militara in Irak;

crearea unei opinii publice favorabile la nivel international care sa determine aprobarea actiunilor SUA si participarea cat mai multor state la coalitia multinationala;

folosirea mass-media ca arma in razboiul mediatic cu Irakul.

Circumscris acestor scopuri am putea mentiona folosirea mass-media ca vector de propaganda pentru atingerea unor scopuri de politica externa, descurajarea si dezinformarea adversarului si intarirea moralului publicului propriu.

Pe plan intern SUA avea de luptat impotriva sindromului vietnamez, cunoscuta fiind scindarea care a avut loc la nivelul societatii americane pe timpul conflictului din Vietnam cand populatia cerea aducerea tinerilor americani acasa si incheierea conflictului.

Strategia mediatica a SUA consta in a-si impune o imagine de pacificator, ceea ce i-a si reusit intr-o mare masura[48]. Un sondaj de opinie efectuat de Gallup, in martie 2003, arata ca 62% din populatia americana sustinea interventia militara pentru inlaturarea regimului de dictatura a lui Saddam Husein . In acest scop imediat dupa declansarea Crizei din Golf, SUA au raspuns solicitarii Arabiei Saudite de a-si trimite trupe pe teritoriul acestui stat cu scopul de a o apara in cazul unei eventuale agresiuni irakiene - operatiune denumita "Scutul desertului". Tot pentru atingerea acestui scop SUA nu au actionat singure asteptand formarea unei coalitii multinationale si aprobarea ONU pentru interventia militara.

La consolidarea acestei imagini a contribuit si perioada lunga de timp scursa de la declansarea crizei pana la conflictul propriu-zis. In tot acest timp au cerut Irakului respectarea rezolutiilor care cereau retragerea imediata si neconditionata de pe teritoriul Kuweitului si au sustinut - cel putin la nivel declarativ - incercarile diverselor state sau organizatii de a solutiona conflictul pe cale pasnica. In mass-media sunt lansate teorii conform carora Irakul va acapara un procent dominant din rezervele mondiale de petrol si ca va controla accesul la mare, amenintarea directa a Israelului si hegemonia in zona Golfului ramanand doar o chestiune de timp pe care Bagdadul nu va ezita sa le puna in aplicare. Teoriile erau contrazise de rapoartele serviciilor secrete americane ce semnalau pozitiile defensive ale armatei irakiene in Kuweit . Aceste teorii erau totusi utile strategiilor mediatice. Eforturile diplomatice ale SUA si roadele strategiei mediatice din presa internationala alimentata continuu cu valuri de informatii, comentarii si reportaje, au dus la adoptarea rezolutiei prin care se autoriza interventia militara la 29 noiembrie 1990.

Cu toate aceste eforturi obtinerea voturilor in Consiliul de Securitate cat si participarea unor state arabe la coalitie nu au fost lipsite de costuri materiale. Egiptului i se sterge o datorie de sapte miliarde dolari, alte sase miliarde fiind sterse pentru tari din Golf, Siria beneficiaza de trei miliarde, URSS primeste un ajutor de un miliard din partea Arabiei Saudite si beneficiaza de credite garantate de SUA, Turcia primea ajutor militar anual de 500 milioane de dolari in timp ce Yemenului, pentru ca a votat "gresit", i s-a taiat ajutorul de 70 milioane dolari anual[51].

Un alt punct al strategiei mediatice urmarea inducerea unei imagini negative pentru Irak. Clasica antiteza bun-rau trebuia din punctul de vedere al SUA sa opuna "pacificatoarei coalitii" un invadator tiranic in persoana liderului regimului de la Bagdad. O alta piatra de incercare a constituit-o necesitatea realizarii unei rasturnari imagologice in cazul imaginii lui Saddam Hussein care pana la declansarea crizei fusese unul din regimurile agreate de Casa Alba, inclusiv pe perioada razboiului cu Iranul. Insa americanii aveau experienta cazului Panama cand generalul Noriega a fost debarcat, dupa o abila campanie de presa, in urma operatiunii denumita "Just Cause"[52].

Noua maniera de prezentare a lui Saddam in presa occidentala, caricaturizarea sa, ori fotografiile bine alese au facut curand din liderul irakian un dictator sangeros care impunea un regim dominat de crime si teroare ce persecuta minoritatea kurda si care sacrificase sute de mii de oameni in razboiul contra Iranului[53]. Nerespectarea drepturilor elementare ale omului dar si incalcarea regulilor internationale de neagresiune prevazute in principiile Cartei Natiunilor Unite au completat demonizarea lui Saddam Hussein in viziunea presei occidentale. Atentia mass-media a fost orientata spre imaginea dictatorului irakian deoarece la adresa natiunii nu exista motivatia unei amenintari directe, justificarea morala fiind eliberarea unei tari pasnice si respectarea conventiilor internationale. O strategie mediatica indreptata spre poporul irakian nu ar fi putut avea sorti de izbanda.

La aceasta intensa campanie mediatica un rol importnat l-au avut sauditii care au angajat pentru o campanie de presa firma Hill&Knowlton contra sumei de 12 milioane de dolari[54]. Pe langa inundarea presei din toata lumea cu relatari, dovezi si marturii despre atrocitatile savarsite de irakieni, importanta firma a ramas celebra pentru un caz dovedit de manipulare a presei. Au mediatizat relatarea unui "martor ocular" ce descria ororile invaziei irakiene cu detalii care sa oripileze publicul. Dupa ce strategia si-a atins scopul mistificarea a iesit la iveala . Nu au fost uitate nici incendierea campurilor de petrol din Kuweit si deversarea unor importante cantitati de petrol in apele Golfului. Acuzatiile de terorism ecologic s-au rasfrant si in aceste cazuri tot asupra lui Saddam Hussein.

Experientele anterioare denotau faptul ca nici relatiile dintre sfera politico-militara si tabara mass-media nu erau usor de negociat. Dupa conflictul din Vietnam, cand presa a manifestat o opozitie fatisa fata de incapatanarea sferei politico-militare de a continua acel conflict, au urmat crizele din Grenada si Panama. Acestea au fost mult mai scurte ca durata si s-au incheiat cu succes insa au constituit un subiect inchis presei fapt ce a acutizat ostilitatea intre armata si puterea politica, pe de o parte si mass-media de cealalta parte. Nici mass-media din Marea Britanie nu a fost ferita de aceste neplaceri pe timpul interventiei Armatei Regale in Insulele Falkland.

In alta ordine de idei, evolutia tehnologica si a telecomunicatiilor oferea presei un atuu pe care nu il mai avusese la indemana - independenta. Astfel mass-media considera ca, in conditiile in care nu mai depindea de canalele de comunicare militare, va fi prezenta in sfera publica cu stiri proaspete si ca nu va mai fi nevoita sa faca "micile concesii" inerente vechilor relatii armata-presa[56]. Odata cu evolutia tehnologica au crescut si exigentele publicului impunandu-se astfel noi standarde privind obiectivitatea, cantitatea si mai ales calitatea stirilor. Pentru un conflict de asemenea amploare cum se preconiza Razboiul din Golf mass-media nu concepeau sa fie excluse din miezul evenimentelor pentru a putea oferi publicului o imagine cat mai reala a cursului evenimentelor. Pretul platit pentru aceasta a fost acceptarea a ceea ce specialistii au denumit eufemistic, statutul de jurnalist "incorporat"

Privind retrospectiv sfera politico-militara constientiza, la randu-i, necesitatea schimbarii strategiei in relatia cu mass-media, mai ales in contextul cand isi propune si utilizarea acesteia pentru atingerea unor puncte ale propriei strategii mediatice sau folosirea mass-media ca arma. Nici amploarea crizei sau durata nu mai erau la fel cu cele ale crizelor precedente aparand astfel conditiile pentru o noua abordare.

Puterea si armata trebuiau sa convinga nu doar publicul american de necesitatea unei interventii ci si senatul al carui acord, la limita, il obtine in cele din urma. Pentru a-si atinge scopul puterea trebuia sa-si atraga si presa de partea sa. Au fost construite numeroase terorii si scenarii cum ar fi cel conform caruia urmatoarea tinta a Irakului urma sa fie Arabia Saudita[58]. Acestea indreptateau liderii politici ai marilor puteri sa afirme ca era necesar sa-si apere "prietenii" iar Saddam era comparat cu Hitler datorita atrocitatilor comise. George Bush si premierul britanic Margaret Tatcher s-au intrecut in declaratii defaimatoare la adresa Irakului si a liderului de la Bagdad. In documentarul "Irakul condus de Saddam", amintit anterior, G. Bush declara ca este necesar ca SUA sa isi apere prietenii in zona si ca "acesta este un razboi defensiv". De asemenea acesta declara ca din informatiile primite de la un oficial kuweitian Saddam a facut victime in randul copiilor la invazia micului stat. Celebrul caz de manipulare cu declaratia fiicei ambasadorului Kuweitului pe langa Natiunile Unite se desfasoara chiar in senatul american in cadrul audierii unor martori pentru a se decide pozitia americana fata de Criza din Golf. Astfel senatul si publicul american au aprobat interventia militara in irak mai degraba in urma unor abile manipulari decat in baza analizarii atente a intereselor SUA in zona.

Nici tabara occidentala nu a fost ferita de greseli in razboiul mediatic. Astfel chiar G. Bush il compara pe Saddam cu Hitler. Ceea ce pentru publicul occidental crea premisele formarii unei imagini negative in lumea araba nu avea efectul scontat, antisemitismul lui Hitler potrivindu-se lui Hussein care era cunoscut si simpatizat pentru ostilitatea sa fata de Israel. De asemenea, asa cum arata C. Hentea, in cadrul razboiului psihologic s-au folosit fluturasi pentru a determina predarea militarilor irakieni insa acestia erau de culoare rosie care pentru arabi reprezinta un semnal de amenintare; o alta greseala era folosirea, in transmiterea mesajelor, unor barbati barbieriti care in acea zona nu prezinta incredere[59] .

Un mare merit al occidentalilor este acela ca au reusit in mare masura sa contracareze propaganda regimului de la Bagdad. Acest lucru a devenit posibil cu ajutorul unor realiste strategii mediatice si de imagine dar este important si aportul actiunilor militare "curate" desfasurate in teren ce nu s-au soldat cu "pagube colaterale" insemnate si nici cu pierderi prea mari de vieti omenesti.