Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului

1. Planul Schuman

Intr-un discurs celebru - rostit la Universitatea din Zrich - la 19 septembrie 1946, primul ministru englez Winston Churchill arata ca rezolvarea problemelor si viitorul Europei rezida in reconcilierea dintre Franta si Germania. Germania, dupa recunoasterea sa prin acordurile semnate la Washington, in 1948 si cu substantialul ajutor acordat de SUA, incepe sa se reorganizeze intr-o mare putere, astfel ca pentru statele europene, aflate intre cele doua puteri militare SUA si URSS, se punea      tot mai acut problema mentinerii pacii.

Franta trebuia sa gaseasca atat o cale de dezvoltare a industriei si de refacere a economiei cat si o solutie care sa-i ofere garantii suplimentare fata de cele date de acordurile internationale de tip clasic.

Solutia propusa de economistul francez Jean Monnet - reprezentant de seama al miscarii federaliste europene si totodata sef al Organizatiei nationale a planificarii din Franta - si cuprinsa in declaratia din 9 mai 1950 a ministrului de externe francez Robert Schuman preconiza 'punerea productiilor de carbune si otel franceze si germane sub controlul unei Inalte Autoritati in cadrul unei organizatii deschise celorlalte state europene'[1].

Declaratia, continea, in fapt, Planul Schuman care a stat la baza semnarii, la 13 aprilie 1951, la Paris a Tratatului privind constituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului. Planul Schuman raspundea celor doua imperative ale momentului: prevenirea izbucnirii unui nou conflict militar prin punerea sub control comun a industriilor ce stateau la baza producerii armamentului si realizarea integrarii economice. Principiile pe care se bazeaza Planul Schuman sunt: 1) punerea in comun a productiei a doua materii de baza, strategice: carbune si otel; 2) formarea unei piete comune pentru statele membre; 3) construirea Comunitatii ca o solidaritate de fapt inspirata de un pragmatism prudent; 4) acordarea prioritatii integrarii sectoriale in raport cu cea globala si integrarii economice in raport cu cea politica; 5) realizarea integrarii politice ca urmare a solidaritatii de fapt.

La 20 iunie 1950 Franta va convoca, la Paris, o conferinta interguvernamentala a carei presedintie a fost asigurata de Jean Monnet. Au raspuns apelului Italia, Germania si tarile Beneluxului si s-au intrunit la o masa a negocierilor, ocazie cu care Jean Monnet avea sa spuna: 'Noi suntem aici pentru a realiza o opera comuna, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a cauta avantajele noastre in avantajul comun'[2].

Marea Britanie, desi a participat la negocieri, a refuzat[3] semnarea Tratatului invocand faptul ca: 1) Tratatul aduce atingere suveranitatii de stat; si 2) sub aspect economic ii sunt mai favorabile relatiile cu Commonwelth-ul.

2. Dispozitii. Institutii

Dintre dispozitiile Tratatului semnat la 18 aprilie 1951, la Paris,      trebuie retinute: 1) durata (teoretica) a Tratatului de 50 de ani iar statele membre nu au posibilitatea de a parasi Comunitatea inainte de expirarea termenului; 2) apropierea politicilor tarilor membre in vederea atingerii scopului propus; 3) Tratatul are ca scop crearea unei piete comune a carbunelui si otelului inlaturand obstacolele puse in calea schimbului (exemplu, taxe vamale, contingentari).

Conform art. 4 din Tratat sunt recunoscute ca incompatibile cu piata comuna a carbunelui si otelului si vor fi abolite si interzise: 1) taxele la import si export ori taxele avand efect echivalent si restrictiile cantitative privind circulatia produselor; 2) masurile si practicile discriminatorii intre producatori, intre cumparatori si consumatori, in special in privinta preturilor si conditiilor de livrare ori a tarifelor si conditiilor de transport, precum si masurile care impiedica libera alegere de catre cumparator a furnizorului; 3) subsidiile si ajutoarele acordate de catre state ori taxele speciale impuse de state, in orice forma ar fi ele; 4) proiectele restrictive care tind spre impartirea si exploatarea pietei.

Tratatul Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului a constituit urmatoarele institutii: 1) Inalta Autoritate (reglementata de art. 8-15) care sa asigure (conform art. 3) indeplinirea obiectivelor Comunitatii, sens in care i se confera (conform art. 14) puterea de a lua, in concordanta cu dispozitiile Tratatului, decizii obligatorii pentru statele membre ale Comunitatii, precum si atributia de a emite recomandari cu caracter obligatoriu in ce priveste rezultatele urmarite. In luarea deciziilor urmeaza sa consulte Comitetul special de ministri sau Comitetul consultativ in toate cazurile in care considera necesar ; 2) Consiliul de Ministri - organ interguvernamental care indeplinea, in principal, functia de armonizare a intereselor nationale cu cele ale Comunitatii; 3) Adunarea Parlamentara - formata din parlamentari ai tarilor membre, indeplinea o functie de supraveghere a activitatii Inaltei Autoritati avand intre prerogativele sale si revocarea din functie a membrilor acesteia; 4) Comitetul Consultativ - compus din 30 pana la 51 de membri desemnati de Consiliul Ministrilor cuprindea reprezentanti ai industriasilor, comerciantilor, consumatorilor din sectoarele reglementate de tratat; 5) Curtea de Justitie a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului avea competenta de a judeca litigiile intervenite intre statele membre, institutiile Comunitatii, respectiv, persoanele fizice si juridice in procesul aplicarii dispozitiilor comunitare .