Crearea CECO: institutii, functii

Crearea CECO institutii, functii

Pe langa discursul privind Statele Unite ale Europei al lui Churchill si sugestia cancelarului german Konrad Adenauer de creare a unei uniuni economice complete intre Franta si Germania, punctul de plecare in crearea acestei organizatii, prima institutie economica comuna creata dupa cel de-al doilea razboi mondial, l-a constituit planul ministrului de externe francez Robert Schuman de a pune sub administratie comuna industria carbunelui si otelului din Franta si Germania.

Constatand ca nici Consiliul Europei si nici OECE nu puteau realiza integrarea economica si politica a Europei, Jean Monnet (supranumit si Monsieur Europe) si-a dat seama ca Europa nu putea fi creata dintr-o data, ca in crearea federalismului si a supranationalitatii trebuie procedat pas cu pas si inceput cu domeniul economic, care era unul concret, si nu cu cel politic, ca in cazul Consiliului Europei, si care ar fi putut fi considerat mai abstract. Motiv pentru care a lansat ideea unei Comunitati Europene a Carbunelui si Otelului, idee care starneste admiratia ministrului de externe francez Robert Schuman, determinandu-l sa-si asume responsabilitatea aplicarii ei, asa cum va starni si interesul si entuziasmul cancelarului german Konrad Adenauer, care va sprijini si va contribui la consolidarea noii organizatii.[1]

Organizatia propusa de cei doi francezi mergea mai departe decat orice organizatie internationala de pana atunci, incercand si reusind sa construiasca intre statele europene din zona Ruhr-ului un sistem de structuri al caror principiu il constituia delegatia de suveranitate intr-un domeniu limitat, dar foarte important (mai ales pentru relatiile dintre Franta si Germania), exploatarea acestei zone creand controverse si tensiuni intre acestea atat in timp de pace cat si de razboi. Existenta acestor tensiuni i-a determinat pe multi analisti sa considere ca scopul esential al planului era de fapt unul politic, cel al incetarii disensiunilor dintre Franta si Germania prin crearea de drepturi suverane in anumite sectoare economice, importante pentru ambele parti, si administrarea acestora prin intermediul institutiilor supranationale ale caror decizii erau obligatorii pentru toate statele semnatare. Desi acest aspect nu era de neglijat, de rezolvarea lui depinzand succesul planului, scopul organizatiei era insa, intr-o foarte mare masura, unul functional si economic, formarea unei piete comune a carbunelui si a produselor siderurgice prin desfiintarea barierelor vamale la aceste produse foarte importante in acea perioada pentru industrie avand rolul de a initia procesul de constructie a Europei incepand cu un sector in care progresul ar fi fost mult mai vizibil decat in cel politic. Un argument in acest sens il constituie circulatia libera a produselor in interiorul acestei zone care faceau obiectul tratatului CECO, mentinerea preturilor relativ mari la produsele feroase exportate in afara CECO, reglementarea preturilor pe piata CECO, interzicerea discriminarii in domeniul pretului intre membri, stimularea concentrarii productiei. Obiectivele crearii CECO nu au transformat insa acest organism, destul de puternic si autoritar, intr-o autoritate de tip sovietic, care se baza pe o planificare centralizata a mijloacelor de productie si a distributiei. Un alt motiv al crearii CECO ar putea fi considerat faptul ca Europa dorea ca pe aceasta cale sa ajunga din nou pe o pozitie privilegiata in relatiile internationale, ceea ce s-a si confirmat de altfel. Ceea ce este insa sigur e faptul ca aceasta organizatie nu va respecta nici unul dintre modelele de federatie sau confederatie imaginate pana in acel moment, motiv care il va determina pe M. Duverger sa vorbeasca de un nou concept, si anume de neofederalism, iar pe de Montbrial de o ²Europa exclusiv europeana.² Infiintarea CECO a atras dupa sine desfiintarea unei alte institutii, si anume Autoritatea Internationala a Ruhr-ului, si suprimarea limitarilor impuse de Germania, dar si infiintarea Pietei Comune a Carbunelui si a Fierului (in februarie 1953), si cea a Otelului (in mai 1953).

Oferta ministrului francez s-a bucurat de o primire foarte entuziasta in cercurile politice germane[2], acesta oferind statului respectiv posibilitatea de a-si relua locul intre tarile Europei, Italia si Benelux au fost si ele foarte interesate, singura ramasa in afara echipei fiind Marea Britanie, cunoscute fiind conservatorismul si scepticismul acesteia in domeniul relatiilor externe, teama de a nu pierde vreo componenta a suveranitatii sale.

Acest proiect a starnit insa si controverse: din partea social-democratilor germani care considerau ca organizatia va fi o piedica in calea reunificarii Germaniei, in care mai sperau inca; din partea unei parti a clasei politice franceze, care considera ca ar fi fost mult mai potrivita o alianta franco-britanica pentru construirea unei Europe unite. Guvernul SUA vedea in aceasta organizatie o modalitate de fortificare a securitatii europene, iar in unitatea continentului deschiderea unor noi posibilitati de cooperare economica si politica. Ostilitate s-a manifestat, cum era de asteptat, si din partea Uniunii Sovietice si a satelitilor acesteia, care vedeau in organizatie doar o "monstruoasa coalitie" burgheza occidentala, aflata sub manipularea imperialismului american. In ciuda tuturor opozitiilor, Tratatul CECO a fost semnat la Paris in aprilie 1951 si a intrat in vigoare in august 1952, la semnarea acestuia fiind luand parte sase tari, considerate fondatoare R.F. Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, Statele Unite si Canada fiind reprezentate prin observatori. Durata acestuia a fost stabilita la cincizeci de ani, dar el avea o alta traiectorie si nu va ajunge la termenul limita in aceasta forma.

Articolele tratatului interziceau orice fel de acorduri intre intreprinderi si orice fel de practica ce ar fi putut impiedica, restrange sau falsifica, direct sau indirect, jocul competitional din interiorul pietei comune nou create, stabilirea preturilor facandu-se intr-un sistem deschis, iar impozitele stabilite in mod nediscriminatoriu de catre o comisie de experti independenti. Timp de doi ani de la semnarea Tratatului de la Paris s-a procedat la eliminarea treptata a contingentarilor, a taxelor vamale si a altor restrictii comerciale din domeniul carbunelui si otelului. In 1958 statele membre ale CECO au adoptat taxe vamale comune in schimburile comerciale cu carbune si produse siderurgice cu tarile terte, instituind controlul practicilor restrictive in comertul reciproc cu carbune si otel, precum si controlul fuziunilor firmelor din aceste domenii.

Principalul organism al CECO a fost Inalta Autoritate, organism suprem executiv, cel mai novator pana in acel moment, insarcinat sa stabileasca nivelul preturilor, al productiei si al schimburilor reciproce, impozitarea producatorilor si acordarea de imprumuturi pentru investitiile din domeniu. Printre indatoririle acesteia se aflau:

-realizarea studiilor de piata si a preturilor si trasarea strategiilor pe termen lung;

-publicarea informatiilor privind piata (si sanctionarea companiilor care nu furnizau informatiile necesare);

-crearea bugetului organizatiei pe baza impozitelor si a taxelor percepute;

-luarea unor masuri directe in cazul scaderii cererii si a eventualelor crize;

-stabilirea, in caz de nevoie, a pretului maxim si a celui minim in cadrul pietei comune;

-impiedicarea infiintarii de trusturi sau carteluri care ar fi putut tulbura competitia intre statele membre.

Inalta Autoritate avea sediul la Luxemburg si actiona independent de guvernele tarilor participante din punct de vedere politic si financiar, desi cei 9 membri ai sai erau desemnati o data la sase ani tocmai de catre guvernele acestora, primul presedinte al acesteia fiind Jean Monnet. Deciziile Inaltei Autoritati erau obligatorii pentru toate statele membre, care renuntau astfel, in mod liber, la o parte a suveranitatii lor, tratatul interzicand acestora sa desfasoare o politica independenta in domeniul industriei metalurgice si al extractiei de carbune si prevazand sanctiuni pentru acele intreprinderi care se foloseau de sprijinul financiar al statului sau care nu respectau prevederile intelegerii.

La crearea CECO au existat si disensiuni, tarile Benelux dorind ca guvernele nationale sa aiba un rol specific in cadrul CECO, in timp de Franta si Germania sustineau independenta acesteia, rezolvarea acestora fiind posibila prin crearea unei alte institutii, si anume Consiliul de ministri. Acesta reprezenta guvernele statelor membre prin ministrii de externe ai acestora, avea o putere limitata, dand aprobarea pentru deciziile cele mai importante luate de Inalta Autoritate, pe baza votului majoritar calificat. Numarul de voturi care reveneau fiecarei tari membre a fost stabilit in functie de ponderea lor economica, Franta si Germania avand acelasi numar de voturi, si nici o decizie nu putea fi luata printr-o coalitie a statelor mai mici cu vreuna dintre cele doua mari, si nici printr-o coalitie a Frantei si a Germaniei impotriva celorlalte patru. In cadrul Consiliului au fost stabilite problemele care reveneau Inaltei Autoritati si cele care reveneau statelor membre. Acestui organism i se alatura o Adunare comuna, formata din reprezentantii parlamentelor nationale grupati in functie de orientarea lor politica (numarul lor total fiind de 78), acestia asigurand controlul economic asupra intregii activitati CECO, si Curtea de Justitie a CECO supraveghind si ea respectarea prevederilor tratatului. Bugetul organizatiei se constituia din taxele platite de intreprinderile din aceste ramuri economice.

O analiza a activitatii CECO va sugera patru aspecte principale ale acesteia, si anume:

-abordarea economica a fost indreptata catre jocurile pietei, respectandu-se obiectivul organizatiei, desi Inalta Autoritate avea capacitatea de a interveni in cadrul acesteia;

-infiintarea unei asemenea piete nu a fost doar rezultatul jocului fortelor pietei, si nici a unei forte din umbra, ci a eliminarii barierelor vamale si a producatorilor individuali;

-economicul nu a fost complet izolat de politic, eliminarea factorului de tensiune si razboi dintre Franta si Germania fiind mai degraba o realizare politica decat una pur economica sau tehnica;

-un foarte mare grad de inovare in actiunile sale, datorita caracterului sau pragmatic, concret, si nu abstract, teoretic.

In timp valoarea simbolica pacifista a organizatiei s-a diminuat, mai ales in conditiile inarmarii nucleare. Rolul institutiilor s-a modificat si el, piata carbunelui si otelului devenind doar un segmenta al pietei comune, in 1967 Inalta Autoritate transformandu-se in Comisia Europeana.

Marea Britanie a fost marea absenta in acest proces, ea devenind membra abia in 1973, cand deja incepuse constructia Comunitatii Europene. Principalele motive invocate de specialisti in retinerea marii Britanii de a participa la procesul CECO le-ar fi constituit, pe de o parte, faptul ca acesta nu fusese invadata in timpul celui de-al doilea razboi mondial iar principalele industrii britanice postbelice (carbonifera si metalurgica, transporturile feroviare si electricitatea) erau in plin proces de nationalizare, iar pe de alta parte faptul ca desi Anglia dorea unificarea si reconcilierea europeana, ea nu considera ca este necesar sa se implice in acest proces. Un alt motiv la fel de important pentru care Marea Britanie ramasese in expectativa era teama de o extindere a dominatiei comuniste in vestul Europei si imposibilitatea in acest caz a pastrarii independentei sau a incheierii unei aliante separate cu Statele Unite. In cazul unui esec al uniunii europene Marea Britanie dorea sa-si pastreze independenta si sa supravietuiasca.