ANII PROHIBITIEI. DOMNIA LUI AL CAPONE (1925-1931)

Anii prohibitiei. Domnia lui Al Capone (1925-1931)

Ziua cea mare pentru Crima Organizata va fi 16 ianuarie 1920, cand au intrat in vigoare al Treisprezecelea Amendament al Constitutiei si asa-numita lege Volstead[1], probabil legile cel mai dificil de respectat votate vreodata de Congresul Statelor Unite. Legiuitorii nu stiau ca tocmai au aprobat o lege care da frau liber uneia dintre cele mai prospere afaceri din toata istoria Mafiei din Statele Unite.

In Chicago, Big Jim Colosimo si loctiitorul sau, care era si cel mai de incredere om al lui, Johnny Torrio, cu o mare anticipare a viitorului in domeniul afacerilor, au prevazut "legea seaca" sau, pur si simplu, "prohibitia", numele popular sub care era cunoscuta legea Volstead. In tot statul Illinois, mii de italieni si nu numai se ocupau cu fabricarea alcoolului in bucatarii si a berii in garajele lor. Infernul era pe punctul de a se dezlantui si fiecare dintre bandele mafiote de la o coasta la cealalta a tarii isi dorea o parte din tortul cel mare pe care il crease Guvernul prin aprobarea "legii seci". Chiar si uniunea traditionala pe care o formasera familiile se naruia sub greutatea beneficiilor enorme care urmau sa se produca.

Prima victima a "prohibitiei" urma sa fie puternicul Big Jim Colosimo. Pe 11 mai, Nasul a fost ciuruit de gloante la intrarea in cafeneaua sa de pe bulevardul Wabash numarul 2126. Colosimo a avut timp sa scoata pistolul, insa nu a putut sa traga pentru a contraataca. A murit cu el in mana.

Cateva surse spun ca Torrio a fost cel care a ordonat moartea Nasului sau. Se pare ca Colosimo primise o mare incarcatura de whisky din Canada si incercase sa o distribuie fara stirea omului sau de incredere. Alte surse, cele oficiale, afirma ca Colosimo a fost victima a avaritiei familiei din Detroit, care dorea sa isi extinda zona de afaceri[2].

Cert este ca Johnny Torrio, fiind urmatorul in rang, s-a trezit cu puterea organizatiei in maini. Mintea sa era construita pentru afaceri, imaginatia lui nu avea limite si simtul dupa care isi gasea oameni de actiune, curajosi si loiali cauzei sale, era fara cusur. Una dintre cele mai inspirate miscari ale sale a fost sa-l cheme alaturi de el pe un tanar de douazeci de ani care pana atunci administra diferite bordeluri in suburbiile Chicago-ului. Cinci ani mai tarziu, acel tanar numit Alphonse Capone va deveni atotputernicul imparat al crimei; incepuse o noua era in istoria Mafiei.

Cu putin inainte de a lua puterea, Torrio i-a ordonat protejatului sau sa curete zona centrala a Chicago-ului de alte bande care incercau sa intre in afacerea cu alcool. "Daca vrei sa ajungi intr-o zi sa detii puterea, va trebui mai intai sa demonstrezi ca ai ce iti trebuie pentru a ti-o asuma. Doar respectul oamenilor tai va conferi siguranta puterii tale", l-a sfatuit Torrio pe Capone.

Prima masura a lui Capone a fost sa loveasca in irlandezii care operau in partea de nord a orasului si in polonezii care activau in partea sudica. Asasinarea lui Charles Dion Dinie O'Banion[3], liderul irlandezilor, in floraria lui, de catre oamenii lui Capone, va insemna inceputul unui mic razboi pe care Torrio nu prea era dispus sa il poarte. O'Banion mentinea un control strict asupra prostitutiei in nordul Chicago-ului si dorea sa se implice in distributia de alcool de origine canadiana, insa Torrio nu isi dorea concurenta unei bande care detinea controlul asupra zonelor comerciale prin intermediul unui gangster numit Bugs Moran, devenit in scurt timp principalul dusman al lui Capone.

In seara de 9 noiembrie 1924, O Banion se afla in mica lui florarie din centrul orasului Chicago pregatind un buchet imens pentru o petrecere din inalta societate. Albert Anselmi si John Scalise, doi asasini din subordinea lui Capone, au intrat in local. Anselmi s-a indreptat spre O'Banion sub pretextul ca vrea sa cumpere un buchet pentru iubita lui. Omul lui Al Capone i-a intins mana Nasului irlandez. Cand acesta i-a strans-o, Anselmi si-a scos arma din teaca cu mana stanga si a tras de patru ori asupra lui O'Banion, timp in care Scalise ii ranise bodyguard-ul. Greseala pe care a comis-o O'Banion a fost sa ii dea mana dreapta lui Anselmi, care era stangaci, fapt care nu i-a permis sa aiba mana libera pentru a scoate din teaca vreunul dintre cele trei pistoale pe care le purta mereu, chiar si in florarie[4].

Pe 24 ianuarie 1925, putine luni dupa uciderea lui Charles O Banion, Jonny Torrio[5] a fost victima unei tentative de asasinat. La iesirea dintr-un restaurant, doi barbati inarmati au tras asupra lui, ranindu-i pieptul, bratul si stomacul. Timp de cincisprezece zile, Torrio a fost in agonie intr-un spital din Chicago. Recuperat de pe urma ranilor suferite si, dupa ce a meditat mult asupra situatiei, a decis sa il cheme pe Capone. Chiar in camera unde se afla in convalescenta, Torrio i-a spus protejatului sau: "Totul iti apartine, Al. Ma retrag".

Al Capone era un italoamerican atipic care chiar isi renega, in diferite situatii, originile napolitane. "Eu nu sunt italian. M-am nascut in Brooklyn", le striga ziaristilor atunci cand acestia situau locul de nastere al gangsterului in Napoli sau Sicilia. Intr-adevar, asa era: pe 17 ianuarie 1899, in casa de la intersectia strazilor Tillary si Lawrence, in cartierul Williamsburg, in inima Brooklyn-ului, se nastea Alphonse Capone.

In 1907, familia Capone s-a mutat in comunitatea italiana din strada Navy. Pe drumul pana la scoala publica 113, insotit de fratii sai, Ralph si Frank, micutul Al trecea in fiecare zi prin fata intrarii in localul lui Johnny Torrio, Social Club, unde ii vedea pe barbatii duri din banda viitorului sau mentor. Ii observa cu interes pe acei gangsteri care purtau costume si pantofi scumpi si aveau capul acoperit cu palarii ce le ascundeau parte din chip.

In vremurile acelea, cartierul era dominat de bande evreiesti in partea de nord si de irlandezi in sud. Conflictele etnice dintre bandele de tineri erau constante si acolo viitorii gangsteri scoteau cutitul la cea mai mica provocare. Cei trei frati Capone stiau ca puteau castiga mai multi bani si mai rapid pe strazi decat mergand la scoala in fiecare zi. Fara ca parintii lor sa stie, fratii au inceput sa presteze servicii fara importanta pentru Torrio, cum ar fi sa incaseze banii din extorsiunea unor mici comercianti din cartier, sa duca mesaje madamelor de la bordeluri si chiar sa colecteze incasarile prostituatelor in fiecare noapte.

Frank, fratele cel mai mare, era genul de om care actioneaza fara cap; Ralph, cel mijlociu, era profitorul, mereu in umbra lui Al si a lui Frank; iar Al era un amestec de cap si scrupule putine, ceea ce il va transforma intr-o figura demna de luat in seama pentru Torrio.

Fratii Capone practicau propriile lor tarife pentru cine voia sa ii angajeze. Ca sa dea un pumn ciuva, doi dolari; sa-i invineteasca ochii, patru dolari; sa ii sparga nasul sau mandibula, zece dolari; sa ii taie o ureche, cincisprezece dolari; sa ii rupa un brat sau un picior, nouasprezece dolari; sa il impuste in genunchi sau sa-l injunghie, douazeci si cinci de dolari; "misiunea cea mare", o suta de dolari[6].

In 1915, Torrio si-a mutat afacerile la Chicago, dar nu i-a uitat pe Alphonse Capone si pe ai sai. Pe 18 decembrie 1918, Al Capone se casatorea, iar un an mai tarziu i se nastea primul si singurul copil, Albert Francis Capone. Johnny Torrio, nasul sau, i-a inmanat copilului un plic[7] cu cinci mii de dolari in actiuni.

Putini ani mai tarziu, Al Capone se muta in Chicago impreuna cu sotia lui, Mae, fiul si cei doi frati ai sai, Frank si Ralph. Prima sa misiune in banda Colosimo-Torrio a fost sa controleze intrarea fetelor in bordeluri. Se stie ca prima cercetare care i s-a facut lui Capone[8] de catre agentii federali a fost pentru incalcarea numitei Acta Mann, care nu era altceva decat legea aprobata de Congresul Statelor Unite in 1910 care ii condamna la cinci ani de inchisoare pe toti cei care ajuta femei sa treaca frontierele interstatale cu scopuri imorale.

Intre 1919 si 1921, saptezeci si sapte de bordeluri aflate sub controlul lui Al Capone au fost inchise pentru incalcarea legii Acta Mann, pierzand, in consecinta, venituri importante. O fata care lucra sase zile pe saptamana intr-unul dintre bordeluri incasa o medie de saizeci si cinci de dolari, din care cincizeci erau pentru organizatie, sau altfel spus, doua sute de dolari lunar. In ficare local operau in jur de o suta de tinere, ceea ce presupunea incasari lunare totale de douazeci de mii de dolari de bordel. Inchiderea a saptezeci si sapte dintre ele de catre politie presupunea o pierdere de aproape un milion si jumatate de dolari pe luna pentru afacerea condusa de Capone.

Unul dintre cazurile care apar in arhivele Departamentului de Politie din Chicago[9] a fost cel al unei adolescente de saisprezece ani. Tanara a iesit de la scoala, indreptandu-se spre un birou postal. Atunci a fost vazuta ultima data.

J. C. O. a fost sechestrata timp de doua saptamani de catre Marino Modeni, unul dintre "recrutorii"[10] lui Capone. Fata, purtand inca uniforma scolara, a fost drogata si dusa la un bordel din zona de sud a Chicago-ului. Pentru primul serviciu cu adolescenta, un om de afaceri prieten al lui Maurice Van Bever, proxenetul cel mai celebru al vremii, a platit doua sute de dolari, pentru ca tanara era virgina.

Paisprezece zile mai tarziu, fata a fost gasita dezbracata pe jumatate, mergand fara directie pe o sosea marginasa, intr-o suburbie a orasului.

La interogatoriul politiei, adolescenta l-a identificat pe Modeni. Cadavrul mafiotului a fost gasit dupa putine zile intr-un sant cu un glonte tras in ceafa. Se pare ca vreun agent l-a anuntat pe Capone despre identificarea pozitiva si, inainte ca Modeni sa isi dea drumul la gura, au hotarat sa "il trimita la plimbare"[11].

Torrio apela la Capone de fiecare data cand voia ca acesta sa ii faca un serviciu special pentru el, in afara controlului organizatiei. Se crede inclusiv ca Capone era singurul care cunostea secretele cele mai intime ale sefului sau, si, din ce in ce mai mult, in absenta lui Johnny Torrio, Capone lua fraiele organizatiei, pana la sfarsitul anului 1923, banda primind oficial numele Torrio-Capone.

Afacerile prosperau si whisky-ul curgea suvoaie prin barurile clandestine, in ciuda "prohibitiei". Tentativele de violenta erau starpite de la radacina, iar cel care le provocase, executat automat.

Pana atunci, Cicero fusese un oras linistit de clasa medie-inalta, pana cand a fost invadat de bordelurile bandei Torrio-Capone, care au adus cu ele drogurile si delincventa minora. In mai putin de doi ani, zona se degradase intr-atat incat stapanii caselor mari s-au hotarat sa isi vanda proprietatile pentru o suma cu cincizeci la suta mai mica decat valoarea lor. In mod curios, in momentul acela, Al, Frank si Ralph Capone au inceput sa achizitioneze cel mai mare numar de case si cladiri comerciale[12]. Cert este ca membrii familiei manipulasera pretul terenului si ii izgonisera pe toti cei care ar fi fost interesati sa cumpere vreo proprietate. In ceva mai putin de unsprezece luni, Al si fratii lui erau proprietarii a douazeci si noua de case din Cicero. Dupa sapte luni, orasul a fost curatat de delincventi, iar bordelurile au fost inchise. Terenurile pe care le foloseau prostituatele pentru a-si desfasura activitatea in vehicule abandonate erau acum frumoase parcuri cu arbori. Ce nu reusise politia din Cicero in patru ani, obtinusera fratii Capone in sapte luni. Nimeni in Chicago sau in domeniile invecinate nu dorea un razboi, ci doar sa castige bani; insa, in 1924, Al va primi o puternica lovitura personala: moartea fratelui sau, Frank.

Dar fratii nu numai ca doreau sa controleze proprietatile si pamantul, ci doreau si puterea politica. Aceasta va fi o greseala de calcul.

Cel mai mare din familia Capone, "cu mult curaj, dar putin creier", cum l-a definit insusi Johnny Torrio, a fost cel insarcinat sa conduca asaltul politic asupra micutului oras. Pe 1 aprilie, in anul 1924, Partidul Democrat a decis sa il desemneze drept candidat la primarie pe William K. Pflaum, cu scopul de a-l inlatura de la puterea politica pe Joseph Z. Klenha, "paiata" bandei Torrio-Capone.

Frank, cu ajutorul a trei oameni de-ai sai, a decis sa ia cu asalt cartierul general de campanie al partidului, unde se afla Pflaum si echipa sa. Fratele cel mare al lui Capone il insfaca pe candidat si il izbi de o masa, in timp ce oamenii sai distrugeau localul cu bate de baseball.

Pe 2 aprilie, zi de alegeri, Al Capone a decis sa-si imprastie oamenii in colegiile electorale, sa ocupe cabinele de votare. Ei ii intrebau pe toti votantii pe cine aveau de gand sa voteze, iar daca acestia raspundeau ca pe Pflaum, erau scosi din cladire. Ii lasau sa intre doar cu conditia sa voteze in favoarea lui Klenha.

Aceasta situatie a degenerat intr-un protest deschis din partea alegatorilor impotriva oamenilor lui Capone si a provocat confruntari intre observatorii din sectiile de votare si gangsteri. Un politist care patrula in zona a incercat sa restabileasca ordinea si sa ii desparta pe adversari, dar fu determinat, cu pistolul, sa ingenunchieze si sa taca. Ceea ce nu stiau, insa, oamenii lui Al Capone era faptul ca agentul ceruse intariri prin radio, inainte de a incerca sa opreasca perturbarile din colegiul electoral.

Data fiind intorsatura pe care o luau intamplarile, unul dintre gangsteri isi scoase din teaca arma si trase in ambii genunchi ai lui Michael Gavin, un colaborator al Partidului Democrat. Marele Al era sigur ca ar putea sa contoleze cel putin opt din cele doisprezece colegii electorale, dar nu ii luase in calcul pe cetatenii din Cicero, care erau dispusi sa puna capat carierei primarului Joseph Z. Klenha, un om politic corupt, care il ajutase pe Capone sa capete un numar mare de terenuri si proprietati.

Ca raspuns la insistenta marelui sef al crimei din Chicago, un judecator federal, numit Edmund Jarecki, a ordonat trimiterea a saptezeci de politisti ai statului pentru a evita presiunea lui Capone asupra alegatorilor.

Cinci patrule de politie nemarcate, trimise de catre agentul William Cusick, au fost primele care au ajuns la cladirea Western Electric Company, unde erau montate patru urne. In interior, sub amenintarea pistolului, Frank Capone si verii sai, Charles Fishetti si Dave Hedlin, le solicitau alegatorilor votul in favoarea lui Klenha. Politia inconjurase cladirea si masinile oamenilor lui Capone. Fischetti a fost primul care a iesit in strada si, gandind ca masinile de politie camuflate apartineau gangsterilor rivali, isi scoase arma din teaca si trase intr-un agent care se indrepta spre el. Politistul a cazut intr-o baltoaca de sange, in timp ce colegii lui deschideau focul asupra lui Fischetti, Heldin si Frank Capone, care ieseau din biroul electoral.

Strada s-a transformat intr-un camp de bataie, unde gloantele vajaiau dintr-un capat in altul si se izbeau in ferestre. Fratele mai mare din familia Capone a incercat sa fuga cu arma in mana pana in locul unde se afla una dintre patrule. Cei doi agenti il somasera sa se opreasca si sa arunce armele la pamant, dar Frank, in incercarea sa de a fugi, se apropia tot mai mult de agenti, care deja il tinteau. Dupa cateva secunde, unul dintre politisti deschidea focul, iar primul glonte din genunchiul stang al gangsterului a facut ca acesta sa tremure si sa cada la pamant cu pistolul inca in mana.

Al doilea agent a strigat din nou la Frank Capone sa lase arma, dar acesta, de la nivelul solului, a incercat sa se pozitioneze pentru a deschide focul impotriva agentilor care se apropiau. Politistii au redeschis focul, omorandu-l pe fratele mai mare al lui Al Capone. Hedlin a reusit sa fuga, iar Fischetti, ranit, a fost arestat si eliberat fara acuzatii la cateva ore dupa aceea[13].

Baietii l-au onorat pe Frank Capone cu una dintre cele mai frumoase inmormantari din lume. Sicriul sau argintat, ales personal de catre Al, a fost insotit de coroane mari de flori ce au costat aproximativ douazeci de mii de dolari. De asemenea, Cicero si-a oprit activitatile comerciale timp de doua ore ca semn de doliu pentru moartea lui Frank, iar coruptul Klenha urma sa fie reales pentru inca trei mandate.

Alphonse Capone capatase o putere nelimitata si dorea sa si-o exercite in lunile urmatoare retragerii lui Torrio. Primul lucru pe care trebuia sa il faca era sa razbune atacul impotriva celui care ii fusese mentor si prieten.

Patru barbati il impuscasera pe Torrio. Nimeni nu auzise nimic, in afara de Peter Veesaert, un adolescent, fiu de imigranti olandezi, care, in ziua aceea, era asezat pe scarile din exteriorul cladirii, fata in fata cu locul atentatului. Detectivii Departamentului de Politie din Chicago l-au interogat pe tanar timp de ore intregi, aratandu-i fotografii cu membrii bandelor rivale bandei Torrio-Capone.

Veesaert i-a identificat pe cei patru barbati. Unul dintre ei se numea Bugs Moran, iar in scurt timp va deveni principalul inamic al lui Al Capone.

Politia il voia pe Moran intre gratii, dar Capone il dorea in strada. De aceea l-a trimis pe unul dintre oamenii lui de incredere sa plateasca cinci mii de dolari familiei lui Peter Veesaert, in schimb acesta sa se razgandeasca si sa asigure politia ca acum nu era atat de sigur de persoana pe care o identificase. Judecatorul William Lindsay a stabilit o cautiune de zece mii de dolari, iar apoi a ordonat eliberarea lui Moran.

In acei ani, organizatia lui Al Capone era in plina activitate, incalcand "prohibitia" si obtinand un profit de cinci dolari pe litrul de alcool vandut[14]. Servit in cele 1385 de baruri clandestine sub controlul bandei, Trezoreria Statelor Unite calculeaza ca in fiecare seara se consumau aproximativ doua sute de litri de alcool pe club, ceea ce lui Capone ii aducea profituri nete de 277.000 de dolari pe noapte, fara a fi verificati de agentii de la Fisc.

Tehnic, resedinta sa familiala se afla pe bulevardul South Praire numarul 7244 din Chicago, unde locuiau fratele sau Ralph, mama sa, Teresa, si sotia sa, Mae, o frumusete irlandeza cu par brunet si niste ochi verzi profunzi, care fusese iubita lui Al Capone dintotdeauna. Mae nu a fost niciodata o figura publica; ba chiar, in cea mai buna traditie italiana, se mentinea departe de afacerile sotului ei si, bineinteles, de actele sale de infidelitate[15].

De la etajul 22 al Hotelului Hawthorne din Cicero, adevarat cartier general al lui Capone, pe care presa il cunostea deja ca pe "Inamicul Public Numarul Unu", carmuia destinul organizatiei sale si, de asemenea, razbunarea impotriva acelora care atentasera impotriva lui Johnny Torrio. Suite-ul sau se extindea pe aproximativ sase sute de metri patrati, iar locuinta lui Capone, pe doua sute de metri patrati.

Echipa sa personala era formata din trei majordomi, patru cameriste, doi barbieri, doi bucatari, sase mesageri, trei secretare si patru avocati, plus un enorm numar de prostituate care, in fiecare noapte se culcau, pe rand, cu atotputernicul sef al crimei din Chicago. John Kobler, biograful lui Alphonse Capone, da asigurari in biografia Capone. The Life and World of Al Capone ca tocmai in acea epoca faimosul gangster s-a imbolnavit de sifilis, o boala care obtinea ceea ce nu reusisera sa obtina bandele rivale, agentii FBI, inclusiv agentii Trezoreriei. Era, de asemenea, dupa Kobler, un mare iubitor de sporturi si platea sume enorme de bani pentru a avea loc in tribuna la meciurile echipei Chicago Cubs si a celor de la White Sox. La partide, "Inamicul Public Numarul Unu" asista mereu cu acelasi grup de persoane: Jack Mitraliera McGurn[16] si George Foc de Arma Ziegler , al carui nume adevarat era Fred Goetz, un licentiat si fost jucator de fotbal semi-profesionist a carui inteligenta si nivel cultural i-au adus porecla de Creierul in cadrul organizatiei lui Capone.

In 1926, marele Al a decis sa-si imbunatateasca imaginea cumparandu-si o vila imensa in Palm Island, intre orasele Miami si Miami Beach. Cu aproape o mie de metri construiti si inconjurati de doua mii de metri de gradini, Capone a ordonat sa se instaleze o piscina olimpica in interiorul unei gradini tropicale. In acelasi an, asistentul procurorului de Stat, William McSwiggin, de douazeci si sase de ani, s-a decis sa ii urmareasca pe Capone si pe ai sai. Saptamani la rand McSwiggin facea declaratii in ziare impotriva sefului lumii interlope din Chicago acuzandu-l ca este cel mai mare corupator al Statului si al tarii, ca vinde alcool ilegal tinerilor din oras si ca implica in prostitutie fete minore. Chiar incercase sa faca o intelegere cu Al Capone, astfel incat gangsterul sa paraseasca in mod demn statul, dar acesta i-a raspuns cu un ton batjocoritor ca ii era necesara clima Chicago-ului din motive de sanatate.

McSwiggin, pe care membrii lumii interlope irlandeze il cunosteau ca Micul Mac, era un om care a ajuns unde se afla prin propriile puteri. Fiu al unui sergent de politie din Chicago, lucrase intr-o fabrica de zgura ca sa isi poata plati studiile la Universitatea de Drept, pe care o absolvise cu rezultate foarte bune.

Asistentul procurorului ii cunostea foarte bine pe gangsterii irlandezi, de vreme ce studiase cu multi dintre ei la colegiu si chiar se incaierase cu cativa dintre cei care peste ani devenisera adevarati capi ai crimei organizate in familia lui Charles Dion O'Banion.

Fara indoiala, tanarul procuror era in relatii prea bune cu oamenii lui Moran, si de aceea urma sa plateasca cu propria viata. Capone stia ca insusi McSwiggin fusese ales in functie datorita presiunilor irlandezilor asupra altor posibili candidati si le-a intors favoarea acestora trimitandu-i la judecata pe Albert Anselmi si pe John Scalise, doi dintre asasinii de incredere ai lui Al Capone. McSwiggin ii promisese lui Moran ca ii va inlatura de pe strazi pentru o buna perioada pe doi dintre oamenii cei mai periculosi pentru irlandezi.

Pe 27 aprilie, in mod neasteptat, William McSwiggin s-a prezentat la Ponny Inn, unul dintre barurile clandestine din Cicero, insotit de patru gangsteri din banda lui Moran: Klondike O'Donnel, Mike McDonell, Jim Doherty si Tom Red Duffy. Impreuna, au intrat in barul lui Harry Madigan de pe bulevardul Roosevelt, numarul 56134. Lui Madigan nu ii venea sa creada cand l-a sunat pe seful lui, Al Capone. "Chiar aici se afla urmaritorul insotit de urmariti", spuse.

Relatiile dintre italieni si banda familiei O'Donnel se inrautatisera cand Capone a descoperit ca oameni ai bandei irlandezilor incercau sa controleze zone care se aflau sub conducerea sa. Pana atunci relatiile dintre cele doua bande erau mai mult sau mai putin cordiale. Cand Al Capone a ajuns in Cicero, in 1923, i-a acordat familiei O'Donnel dreptul de a livra alcool barurilor clandestine de pe bulevardul Roosevelt si in alte cateva zone importante din oras. Atat timp cat irlandezii se limitau la zona lor de influenta, Capone isi mentinea executorii departe de strazi pentru a evita un razboi cu membrii bandei O'Donnel[18].

Acordul a durat doi ani si jumatate, pana cand Klondike, cel mai mare dintre fratii O'Donnel, a decis ca era deja timpul sa extinda granitele teritoriului sau.

Desi Capone detinea putere si efective suficiente pentru a incepe un razboi, gangsterul prefera sa pastreze o stare de neutralitate armata. Pentru a evita un razboi deschis, oamenii lui Al Capone il sechestrasera pe fratele mai mic al lui Klondike, ca sa ii transmita un mesaj acestuia. Daca incerca in continuare sa ocupe zone care ii apartineau lui Capone, data viitoare ii va inapoia fratele bucati; dar banda lui O'Donnel nu a inteles mesajul, si razboiul a izbucnit. Pe Alphonse Capone deja nu il mai impiedica nimic sa dea prima lovitura.

Dupa ce au baut, cei cinci barbati au parasit localul. Ploaia transformase trotuarul intr-o pista de patinaj. Deodata, clientii lui John Madigan au auzit cateva rafale de mitraliera Thompson. Cativa au scos capul si i-au observat pe O'Donnel si pe McDonnel intinsi pe jos, raniti mortal. Doherty se vedea pe jumatate iesit din masina, cu sange curgandu-i pe fata. Pentru ca a incercat sa fuga in masina, italienii deschisesera focul asupra Lincoln-ului negru, proprietate a lui O'Donnel. Acesta a cazut mort in primele secunde de impuscaturi.

Duffy si McSwiggin au luat-o la fuga in josul strazii in timp ce trei dintre oamenii lui Capone ii urmareau. Aveau ordine stricte sa nu lase pe niciunul dintre cei cinci in viata.

Amandoi au alunecat dupa colt pe trotuarul umed, iar Duffy a mai avut timp doar sa-si acopere instinctiv chipul, cand primul dintre asasinii lui Capone a ajuns in fata lui. Barbatul implora sa fie lasat in viata, in timp ce Claude Maddox, pe care toti il cunosteau ca Elegantul, l-a impuscat de patru ori in abdomen si de doua ori in cap. McSwiggin, intins pe jos si ud leoarca, a inceput sa se smiorcaie scarbindu-l pe Capezio, unul dintre cei mai eficienti asasini ai lui Capone. Capezio i-a ordonat sa se ridice si sa puna mainile pe perete. Asistentul procurorului de Stat si-a recapatat intr-un moment trufia si s-a intors sa dea fata cu Tony Carpezio. "Daca apesi tragaciul acela vei primi treizeci de ani de inchisoare sau vei ajunge pe scaunul electric", spuse asistentul procurorului. Carpezio l-a privit rece si i-a raspuns in timp ce tragea: "Atunci nu vom spune nimanui ca te-am impuscat."

In ziua urmatoare, ziarele din Chicago descriau oroarea pe prima pagina, insa, curios era ca mentionau doar moartea a patru dintre oamenii lui Bugs Moran. Cadavrul lui McSwiggin disparuse, dar, desi nu existau suficiente probe care sa il indice pe Alphonse Capone, ochii opiniei publice priveau spre etajul 22 al Hotelului Hawthorne.

In jurul atotputernicului sef al Crimei Organizate din Chicago se formase un soi de uniune de asasini, compacta si absolut fidela lui Capone, condusa de Jack Mitraliera McGurn, Fred Creierul Goetz, Claude Elegantul Maddox, Tony Carpezio si Tony Accardo[19], un tanar de douazeci de ani care, cu timpul, va deveni unul dintre oamenii cei mai puternici din Mafia Statelor Unite.

Sergentul politiei din Chicago, Anthony McSwiggin, ii spunea oricui voia sa il asculte: "Al Capone mi-a ucis fiul. Stiu asta, dar nimeni nu vrea sa o recunoasca". Cert era ca, putin timp dupa, cu ajutorul unor ziaristi apropiati lui Capone, au inceput sa se publice povesti care il infatisau pe William McSwiggin, asistentul procurorului de Stat, ca pe un om corupt care se vanduse bandelor irlandeze ale lui O'Banion, mai intai, si alor lui Bugs Moran, dupa moartea primului. Campania a dat rezultate si, dupa putine luni, deja nimeni nu voia sa isi aminteasca de asasinatul unuia dintre oamenii care incercasera sa-i vina de hac marelui Al Capone; insa ceea ce, intr-adevar, a inteles Guvernul de la Washington a fost ca in Chicago guverna o supraputere criminala sub conducerea unui nord-american de origine napolitana din Brooklyn.

Cercetarea asasinatului lui William McSwiggin s-a prelungit pana la sfarsitul anului 1925 fara vreun rezultat. Alphonse Capone, care, conform cercetarilor, era adevaratul creier al asasinatului, a fost arestat la granita cu statul Indiana de catre politia de stat si eliberat fara nicio acuzatie dupa trei zile. Uciderea unui asistent al procurorului din Statul Crowe pusese in pericol toate afacerile regelui lumii interlope, de vreme ce procurorul, pentru a se razbuna, a dat ordin sa fie inchise toate barurile clandestine, bordelurile si cazinourile de sub controlul lui Capone.

In anii urmatori, afacerile au inceput sa mearga din nou ca pe roate; politia, judecatorii si procurorii inchideau ochii cand era vorba despre barurile clandestine, bordelurile aveau la usa un numar mare de clienti, iar cazinourile erau pline ochi de muncitori dispusi sa piarda la jocuri castigul lor saptamanal. Printre principalii rivali ai lui Al Capone care se vor ivi in anii aceia va fi Earl Weiss[20], unul dintre gangsterii cei mai cruzi despre care se aminteste pe stazile din Chicago.

Weiss fusese hot de buzunare, jefuitor de banci, hot de masini, rapitor si asasin pana sa devina unul dintre cei mai puternici sefi ai unei bande din cartierul de vest al Chicago-ului. Numele lui adevarat era Earl Wajcieckowinski, dar, in Mafie, toata lumea il cunostea ca Micul Hymie. Weiss era jumatate polonez, jumatate nord-american si era profund religios. Gangsterul putea sa impuste pe cineva in cap si in minutul urmator sa fie la biserica ascultand slujba.

Prima altercatie cu banda lui Capone a avut loc intr-o noapte a lunii iulie din anul 1926. In ziua aceea, mai multi membri ai bandei lui Weiss au hotarat sa asalteze patru camioane incarcate cu bere pentru barurile clandestine de sub conducerea lui Ralph Capone, fratele mai mic al lui Al.

Una dintre anecdotele care se povestesc despre Weiss este un fapt intamplat intr-o seara cand prietenul sau, Nails Morton, a murit rupandu-si gatul cand calul pe care il calarea l-a aruncat din sa. Weiss atunci a decis sa se indrepte personal spre grajdurile in care se afla animalul, l-a inchiriat si l-a dus pe un camp pustiu. Acolo a descarcat in el incarcatoarele celor doua pistoale pe care le purta cu sine mereu. Stapanul grajdului a gasit cadavrul animalului cu un bilet din partea lui Weiss care spunea: "Tratez animalele la fel ca pe dusmani. Viata pentru viata. Cea a prietenului meu Morton pentru a lui". Lui Weiss ii prisosea curajul, dar ii lipsea diplomatia.

In mai multe randuri, Al Capone il avertizase pe Weiss asupra pericolului caruia se expunea continuand sa ii invadeze teritoriul si sa distruga incarcaturile camioanelor cu alcool ale bandei, dar polonezul era ceea ce in Crima Organizata se numea "gura sparta". Capone incerca intotdeuna sa evite sa ajunga la punctul final, care nu insemna altceva decat eliminarea celui care l-ar fi ofensat. In mintea lui continua sa domneasca fraza celebra pe care i-o spusese Torrio intr-o zi: "Doar pe pace se fac afaceri bune". Insa Weiss nu era dispus sa respecte aceasta lege.

Pe 11 august, masina lui Capone a fost ciuruita cu o mitraliera la intersectia strazii State cu strada 55[21]. Al Capone nu se afla in vehicul, insa Sylvester Barton, soferul, a fost ranit la un umar, in timp ce Charles Fischetti, unul dintre bodyguarzi, si Percy Haller, unul dintre mesagerii lui Capone, vor scapa nevatamati din incident. In ziua urmatoare, Tony Cuiringione, soferul oficial al lui Al Capone, a disparut. Dupa o luna, cadavrul sau a fost gasit acoperit de pietre si scufundat intr-un butoi cu alcool pur: avea trei gauri de glonte in cap, iar mainile si picioarele lui erau legate cu sarma ghimpata.

Weiss si Moran erau responsabili pentru atac si pentru rapirea ulterioara, dupa cum a afirmat Capone insusi, dar dusmanii sefului Crimei Organizate din Chicago nu se vor opri aici. Urmatoarele doua atacuri vor avea loc in Landerback, unul dintre cazinourile lui Capone, si chiar in Hotelul Hawthorne, cartierul general al bandei sale.

Pe 9 octombrie, o caravana formata din noua vehicule negre, ca si cum ar fi fost o inmormantare in cel mai pur stil mafiot, a intrat pe bulevardul pe care se afla usa principala a cladirii.

La mai putin de cinci metri, geamurile masinilor s-au coborat, lasand la vedere tevile mitralierelor Thompson. Deodata, oamenii lui Weiss si ai lui Moran au deschis focul. O ploaie de gloante a inundat receptia hotelului, ranind o femeie, care a ramas intinsa pe podea. Louis Barko, una dintre garzile de corp ale lui Capone, a incercat sa deschida, la randul lui, focul, dar a cazut pe spate in urma impactului unui glonte primit in picior. Clyde Freeman, o femeie care se afla inchisa intr-o masina cu fiul ei, a fost ranita la cap.

Capone, afland vestea, i-a trimis propriul medic sa o trateze, ceea ce l-a transformat pe gangster in victima in ochii opiniei publice. Daca Al Capone era priceput la un lucru, acela era ca stia cum sa foloseasca mijloacele de comunicare pentru beneficiul propriu. Conform FBI-ului, se estimeaza ca cel putin doua sute douazeci de ziaristi se aflau in statul de plata al lui Alphonse Capone. "Le ofer numai ceea ce vor, stiri bune si nimic mai mult", afirma seful Crimei Organizate, aparandu-se de cei care il acuzau ca plateste sume enorme de bani, sau, mai bine spus, mita, diversilor ziaristi. Unul dintre acestia era John McClean, responsabilul cu stirile locale al ziarului Chicago Daily Tribune.

McClean isi obtinea informatiile direct de la Capone insusi si era capabil chiar sa scrie cronicile inainte ca evenimenele sa aiba loc. Intr-o buna zi, un judecator l-a citat pe ziarist, dar McClean a afirmat ca nu putea sa isi divulge sursele de informatii. Problema era ca reporterul scrisese un articol in care informa despre asasinatul a doi oameni din banda lui Bugs Moran, dar Capone uitase sa il anunte ca cei doi barbati nu fusesera executati pentru ca nu au fost gasiti acolo unde se credea ca se vor afla in noaptea aceea. Chicago Daily Tribune publica in dimineata urmatoare relatarea despre cum au fost lichidati cei doi gangsteri ai lui Moran.

Pentru ca a refuzat sa marturiseasca in fata judecatorului, McClean a fost condamnat la trei ani de inchisoare pentru sfidare si la inca patru ani pentru complicitate la tentativa de crima.

Dar, desi razboiul care izbucnise intre italienii lui Capone si irlandezii lui Moran si Weiss continua sa ocupe primele pagini ale ziarelor, "Inamicul Public Numarul Unu" inca mai cauta o pace stabila pentru a putea sa faca in continuare afaceri prospere, ceea ce dusmanii lui nu erau dispusi sa accepte.

"Weiss niciodata nu va reusi sa ma omoare cu acele atacuri nesabuite in plina zi. E ca si cum ar umbla in urma mea cu o intreaga fanfara si ar anunta cu o saptamana inainte ce intentioneaza sa faca", declara Capone ziarului The Chicago Evening American[22].

Al Capone a propus organizarea unei conferinte de pace la Hotelul Sherman din Chicago. Weiss, Moran, Drucci si Frank Gusemberg au reprezentat bandele din nord; Tony Lombardo, atunci presedinte a Unione Siciliana, a aparat interesele lui Capone.

Weiss nu avea incredere in pozitia pacifista pe care o arata Capone, iar Lombardo incerca sa il convinga ca e de comun interes ca pacea sa domneasca pe strazile din Chicago. "Politia si judecatorii vor inchide ochii la afacerile noastre cu alcool. Ei nu vor sa vada cadavre si sa auda impuscaturi pe strazi", asigura Lombardo.

"Voi face pace cu o singura conditie. Scalise si Anselmi l-au ucis pe O Banion. Ii vreau pe cei doi", raspunse Wiess.

Wiess a asteptat in salonul hotelului ca Lombardo sa il consulte pe Capone in aceasta chestiune. Dupa cateva minute, Tony Lombardo se intorcea clatinand capul in semn de negatie. "Nu e nimic de facut. Capone refuza sa ii tradeze pe Scalise si pe Anselmi. Nu ar face-o cu un caine, cu atat mai putin cu doi dintre oamenii lui", spuse italianul.

"Foarte bine. Va sa zica Capone vrea sa continue acest razboi", concluziona Weiss. Dupa cateva secunde, insotit de Drucci, Moran si Gusemberg, Weiss il privi fix pe Lombardo si ii zise: "Spune-i lui Capone ca il voi termina".

Seful irlandezilor isi avea cartierul general pe strada State, la numarul 738, exact deasupra fostei florarii a lui Charles Dion Dinnie O'Banion. La numarul 739 pe aceeasi strada era o casa cu apartamente mici administrata de o vaduva.

Pe 8 octombrie 1926, un tanar care afirma ca se numeste Oscar Langsdon s-a prezentat in cladire cu intentia de a inchiria unul dintre apartamentele cu vedere la strada. Langsdon a spus ca era comerciant itinerant si scriitor in scurtele lui perioade libere si ca lucra in timpul noptii. In saptamana urmatoare, doi italieni inchiriau un local gol din fata fostei florarii. Italienii, ca si Langsdon, au platit in avans pentru trei luni.

De la ferestre se vedea nu numai ce se intampla in vechiul magazin al lui O Banion, ci si la etajele superioare acum ocupate de Wiess si de oamenii lui. In seara de 11 octombrie, masina lui Weiss s-a oprit la poarta florariei. Din ea au coborat cinci oameni: Weiss insusi, garda lui de corp, Pat Murray, soferul sau, Sam Peller, avocatul Nick O'Brien si un fost politist, acum detectiv particular, numit Ben Jacobs.

In scurt timp, s-au format doua grupuri care se indreptau lent spre interiorul cladirii cu numarul 738 de pe strada State. Zgomotul traficului a fost, dintr-o data, inecat de sunetul impuscaturilor care strabateau strada dintr-o parte in alta.

Primul care a cazut a fost Weiss, ciuruit de alicele unei arme cu tevile taiate. Ranit mortal, a reusit sa inainteze vreo doua sute de metri pana sa se prabuseasca peste aceeasi usa peste care cazuse cu doi ani in urma O'Banion insusi. Murray a cazut foarte aproape de seful sau, dupa ce a fost nimerit de o mitraliera din cladirea din fata; O'Brien a murit imediat dupa aceea, nimerindu-l intre ochi un glonte ratacit. Peller, ranit in zona inghinala, si Jacobs s-au refugiat intr-un magazin de palarii apropiat, in timp ce trageau nestiind in cine.

Exact un minut a durat intreaga operatiune, lasand in strada trei morti si doi raniti. Cand a ajuns prima patrula de politie, agentii s-au situat pe pozitii in strada pentru a evita ca atacantii sa incerce din nou sa ii ucida pe raniti, cum era obiceiul in timpul impuscaturilor dintre gansteri. Pana atunci, agresorii se evaporasera si chiriasii localului si al apartamentului din apropiere au disparut intr-un mod atat de misterios precum cel in care aparusera.

Ceea ce a gasit, intr-adevar, politia in buzunarul lui Weiss a fost o lista cu numele si adresele unui mare numar de jurati care in acel moment ii judecau in diferite tribunale pe membri ai bandei lui Earl Weiss si Bugs Moran. Langa numele fiecarui jurat era scrisa suma pe care mafiotii o platisera drept mita.

"Acesta a fost un macel. Weiss era un baiat bun. S-ar fi putut retrage la timp cu partea lui si ar fi fost inca viu sa se bucure de ea. Eu si cu Torrio am fost cei care i-am pregatit pe Weiss si pe O'Banion, iar cand au hotarat sa se separe, ne-a parut bine. Apoi au inceput sa fie avari. Le-am trimis un avertisment ca sa nu depaseasca limitele care le fusesera impuse. Ei au crezut ca erau mai puternici decat noi si au platit pentru asta", va declara insusi Al Capone unui ziarist de la The Chicago Herald Examiner, afirmatie care va fi inclusa intr-un raport al FBI-ului[23].

In luna ianuarie a anului 1927 pacea si afacerile prospere au inceput sa domneasca in lumea interlopa a Chicago-ului. In ziua de 11 a aceleiasi luni, Al Capone a convocat ceea ce se va cunoaste ca fiind primul summit al Mafiei din Chicago. La Hotelul Sherman, foarte aproape de Primarie si de cartierul general al Politiei, au inceput sa apara primele masini negre cu sefii diferitelor bande. Insasi Al Capone, fratele lui, Ralph, Tony Lombardo, Jake Guzik si Ed Vogel; Bugs Moran si Potatoes Kaufman, din banda din partea de nord; Frank Foster, faimos importator de whisky canadian; Jack Zuta, actual sef adjunct al bandei O'Banion; Myles O'Donnel, de la banda O'Donnel; Billy Skidmore si Christian Bertche, doi gangsteri celebri care dominau cazinourile in Chicago, astazi aliati ai lui Moran; Ralph Sheldon, membru al propriei bande; si Maxie Eisen, care ii reprezenta pe micii gangsteri din orase situate in imprejurimile Chicago-ului[24].

Primul care a luat cuvantul a fost Al Capone. "Am hotarat sa organizam acest summit cu scopul de a obtine pacea definitiva pe strazile din Chicago, si pentru acest motiv am redactat cinci norme clare pe care toti cei prezenti va trebui sa le sprijinim unanim".

Cele "Cinci reguli", caci asa se numea documentul, erau un fel de norme pe care trebuiau sa le respecte toate bandele din Chicago, de la cea mai puternica la cele a caror putere se extindea pe o singura strada:

1. Toti mafiotii care fusesera raniti in altercatii cu alte bande, care s-au soldat cu morti, vor fi amnistiati din acest moment. Nimeni nu va putea sa ridice un deget asupra niciunuia dintre ei, indiferent de banda din care face parte.

2. Toate bandele reprezentate aici renunta la violenta, in disputele lor cu alte bande. Se va stabili o autoritate formata din sefii celorlalte bande ramase in afara conflictului.

3. Se stabileste scopul "raschetarii"[25]. Daca B doreste sa il distruga pe A, B ii va spune lui C ca A pregateste un atac asupra lui. In mod clar C il va ataca pe A. Intr-un asemenea caz se va stabili o autoritate formata din sefii celorlalte bande ramase in afara conflictului.

4. Nu vor ma exista invazii asupra teritoriilor. In anexa acestui document sunt clar precizate zonele de influenta ale fiecarei bande in parte.

5. Incalcarea uneia dintre aceste reguli de catre un membru al vreunei bande reprezinta incalcarea regulii de catre toti membri ei si de catre seful acesteia. Pentru restul sefilor, incalcarea comisa de vreun membru al vreunei bande este incalcarea comisa de catre sef[26].

In 1927 si 1928, conflictele dintre bandele mafiote din Chicago aproape disparusera de pe primele pagini ale ziarelor, iar Alphonse Capone aparea doar in cazuri sociale cum ar fi deschiderea vreunei noi aripi a spitalului sau inaugurand un nou centru pentru cersetori. De exemplu, pe 15 mai, Capone a fost membru al comitetului de primire a comandantului Francesco Di Pinedo, care, la bordul avionului sau, Santa Maria II, in calatoria sa in jurul lumii, ateriza in Chicago pentru a-i oferi primarului un mesaj de bunavointa din partea lui Benito Mussolini. Comitetul era, de asemenea, format din Italo Canini, consul italian, Ugo Galli, presedinte al organizatiei Fascistii din Chicago, Anthony Czarnecki, un puternic om de afaceri si judecatorul Bernard Barasa, reprezentantul primarului Thompson. Primul care i-a strans mana lui Di Pinedo a fost Al Capone, aceasta fiind imaginea care va aparea pe prima pagina a ziarelor in ziua urmatoare. Un mare numar de cetateni au protestat in fata Primariei, invocand ca Capone nu era cel mai potrivit reprezentant al orasului pentru a primi un mesager strain.

Acest tip de intamplari nu erau bine vazute de catre Casa Alba, astfel ca presedintele Calvin Coolidge a decis sa il numeasca pe George Johnson, un avocat din Chicago, drept procuror special al Statelor Unite pentru districtul din nordul Illinois-ului, cu misiunea de a pune capat puterii tot mai crescande a gangsterilor din Chicago. Coolidge dorea rezultate rapide, iar Johnson era dispus sa i le dea. Presedintele era constrans de catre un Congres reprezentat de opozitie. Chiar si senatorul statului Nebraska, George Morris, ii ceruse lui Coolidge retragerea marinelor din Nicaragua si deplasarea lor in Chicago spre a opri "bandele subversive care vor sa destabilizeze democratia Statelor Unite", afirma Morris. "Democratia noastra este mai amenintata in Chicago prin existenta acestor bande de gangsteri, decat in Nicaragua", concluziona senatorul.

Noul procuror a format echipa cu un tanar proaspat licentiat al Universitatii din Illinois si in prezent seful unui grup restrans de agenti federali. Acest barbat se numea Elliot Ness[27]. Johnson si Ness erau dispusi sa il distruga pe Capone cu orice pret, iar pentru aceasta vor face uz de toate armele avute la dispozitie. Una dintre acestea ar fi IRS, serviciul intern de colectare de impozite, al carui sef era Arthur Madden .

Pentru Al Capone, orice om avea un pret, astfel a decis sa il trimita pe Shorty Campagna cu cinci sute de mii de dolari infasurati intr-o hartie de ziar, cu scopul de a-l cumpara pe Elliot Ness. Mesagerul lui Capone intra in biroul agentului federal si ii arunca pachetul pe masa.

Ness a chemat doi agenti si i-a rugat sa il conduca pe trimisul lui Capone afara. "Ati uitat asta. E a dumneavoastra", spuse Ness aratand inspre pachet.

Capone se confrunta acum cu unul dintre cei mai mari dusmani ai sai din care s-au vazut vreodata, nici mai mult nici mai putin decat cu Guvernul Statelor Unite. Ness, Johnson si Madden era hotarati sa foloseasca forta pentru a darama imperiul crimei care domnise in Chicago si in suburbiile sale si pentru a-l detrona pe Alphonse Capone, in calitate de rege al plevei.

Linia de atac era formata din Madden, seful sectiei de criminalistica a IRS-ului din Chicago, un geniu al numerelor si unul dintre cei mai buni experti in evaziune fiscala, Ness, de la Departamentul de Justitie, care avea drept subordonati paisprezece tineri agenti federali, pe care ziarele ii botezasera cu pseudonimul Intangibilii datorita integritatii lor si, ultimul dintre ei, procurorul Johnson, cu misiunea de a aduce acuzatii impotriva lui Capone, la tribunal.

Primul retinut pentru evaziune fiscala a fost Ralph Capone[29], pe care IRS-ul il acuza de neplata impozitelor in suma totala de 55.000 de dolari intre anii 1923-1926. Fratele mai mic din familia Capone declarase doar 4.065 de dolari in perioada mentionata.

Ralph a fost retinut de catre agentii lui Ness si dus la judecata de catre Johnson, care a obtinut o condamnare la sase ani de inchisoare federala, din care va ispasi doar paisprezece luni.

Al Capone se oferise sa plateasca Guvernului zece dolari pentru fiecare dolar datorat de catre fratele sau, drept impozit. Unchiul Sam accepta, iar Ralph fu eliberat; dar ceea ce nu stia Al era faptul ca principalul obiectiv al "Triumviratului"[30] era el.

In timp ce "Inamicul Public Numarul Unu" trata cu Guvernul, Bugs Moran s-a decis sa rupa acordul celor "Cinci reguli" semnat la Hotelul Sherman in ianuarie 1927.

In primele zile ale anului 1929, banda lui Moran a incalcat mai multe reguli semnate de catre propriul ei sef cu doi ani in urma. A actionat pe teritorii ce nu ii apartineau, a asaltat mai multe barci ale lui Capone, incarcate cu bautura, a distrus incarcaturi de whisky proprietate a lui Frank Foster, si a incercat sa il omoare pe Christian Bertche, unul dintre gangsterii care stapaneau jocurile de noroc din Chicago.

Capone nu era dispus sa continue sa accepte abuzurile lui Moran, astfel ca s-a decis sa dea o lovitura decisiva bandei lui.

Pe 14 februarie in acelasi an, de ziua Sfantului Valentin, un Cadillac negru s-a oprit pe strada North Clark, numarul 2122, in fata unei cladiri de caramida, cu ferestre mici si cu o usa enorma care era mereu inchisa. In partea superioara a usii era o tabla mare, decolorata: "S. M. C. Cartage Co. Shipping, Packing, Phone Diversey 1471, Long Distance-Hauling", care nu era nimic altceva decat cartierul general al lui Bugs Moran[31].

La ora zece dimineata, se aflau in garaj Frank si Peter Gusemberg, James Clark, Adam Hyers, John May, Alfred Weishank si doctorul Reinhard Schwimmer. Cei din familia Gusemberg erau pistolarii bandei; Clark, cumnatul lui Moran; May, expertul in furturi al bandei; Hyers, unul dintre principalii contabili si cel care era la conducerea operatiunilor jocurilor de noroc ale bandei, iar Schwimmer, un tanar oftalmolog, prieten cu Moran si Gusemberg. Cei sapte il asteptau pe sef, care ramasese cu ei sa le dea noi instructiuni.

In local erau aliniate sase camioane care trebuiau sa plece spre Detroit la amiaza pentru a transporta o mare incarcatura de whisky de contrabanda provenind din Canada.

Din Cadillac-ul negru fara insemnele politiei, dar cu sirenele si cu portavocile din exterior montate, au coborat patru barbati, trei dintre ei cu uniforme ale Departamentului de Politie din Chicago. La volan a ramas doar soferul.

Cei patru barbati au intrat in garaj, permitandu-le celor din interior sa ii vada. Membrii bandei lui Moran nu fura surprinsi cand i-au vazut aparand pe cei trei agenti in uniforme, din moment ce cativa dintre ei obisnuiau sa se plimbe pe acolo, in timpul patrularii lor, ca sa bea un pahar de whisky canadian.

Cel care nu purta uniforma le arata o insigna si le ordona sa se opreasca si sa se aseze in linie in fata peretelui. "Si dumneavoastra!", ii spuse lui John May, care se afla sub un camion, reparandu-l. May s-a ridicat fara niciun chef, stergandu-se cu o carpa la fel de murdara ca si mainile sale.

Frank Gusemberg se intoarse spre politist si il ameninta: "Dumneavoasta nu stiti cine este proprietarul acestui garaj. Nu stiti la ce va expuneti daca veti continua sa ne hartuiti"[32].

Brusc, cei trei barbati deghizati in agenti de politie s-au descotorosit de paltoanele lor largi, lasand la vedere mitralierele Thompson, pana atunci ascunse vederii. Doctorul Schwimmer a inceput sa murmure spunand ca el se afla acolo doar in vizita si ca nu avea nicio legatura cu afacerile sau cu banda lui Bugs Moran.

Dupa cateva secunde, si fara a fi provocati, au deschis focul impotriva celor sapte oameni care se aliniasera umar la umar. Gloantele au inceput sa ricoseze in perete si in corpurile oamenilor lui Moran. Cei sapte nu avusesera timp nici sa strige. Trupurile lor au ramas intinse pe jos, pe spate. Desi fusese impuscat cu mitraliera, Frank Gusemberg era inca viu cand a sosit prima masina a politiei, chemata de vecini.

Moran a scapat de moarte, pe muchie de cutit. Investigatia a fost atribuita inspectorilor de politie Sullivan si Erlanson si medicului legist al districtului Cook, doctorul Herman Bundensen.

Primul semn care le-a atras atentia celor doi ofiteri a fost faptul ca in buzunarele a sase din cele sapte cadavre se afla o suma totala de 2.640 de dolari si, in plus, o valiza cu inca aproximativ patruzeci de mii de dolari, ceea ce denota faptul ca asasinatul nu a avut ca scop furtul. Se pare ca acei bani urmau sa fie folositi pentru plata incarcaturii de whisky. Mai tarziu, procurorul statal ii numea pe sergentii de politie Loftus si O'Neill pentru a ajuta la ancheta.

Prima pista pe care s-au bazat a fost o reglare de conturi cu banda din Detroit, condusa de Abe Bernstein, pentru controlul furnizarii de whisky canadian in Chicago. Departamentul de Politie din Detroit i-a asigurat pe colegii din Chicago ca banda lui Bernstein nu si-ar fi permis niciodata sa il atace pe Moran, nici sa se amestece in afacerile lui Al Capone, caruia ii datora un mare respect. Se spune, de asemenea, ca Bernstein l-a vizitat personal pe Capone la Hotelul Hawthorne, cu scopul de a-l asigura ca banda sa nu avea interese in Chicago, si ca, bineinteles, niciodata nu ar pune in pericol relatia "prietenoasa" pe care o are cu marele Al Capone[33].

Ceea ce nu stia inca politia era faptul ca cativa dintre oamenii de incredere ai lui Capone incepusera sa invadeze cartierul lui Loop, in zona de nord a orasului controlata de Bugs Moran, pentru a prelua afacerea de distributie de bere si whisky in barurile clandestine. Forta invadatoare era formata din cei mai buni oameni ai lui Al Capone, cum ar fi Jack Mitraliera McGurn, Danny Valo, Claude Maddox, Tony Capezio si Tony Accardo.

Cu doua zile inaintea macelului, autostrada Detroit-Chicago s-a transformat in camp de razboi. Moran capturase numeroase camioane de whisky, proprietate a lui Capone, si incercase sa il asasineze in doua randuri pe Jack McGurn, principalul executor al lui Capone. McGurn avea aproximativ douazeci si cinci de ani, farmecul lui Rodolfo Valentino, era un balerin perfect si avea o privire rece care iti ingheta sangele. Se nascuse si crescuse in inima coloniei siciliene din Chicago. Lui i se datoreaza uciderea lui Tony Russo si a lui Vincent Spicussa, in Saint Louis; a lui Antonio Torchio, in New York, a lui Sam Valente, in Cleveland, la care se adauga un grup de douazeci de asasini profesionisti neidentificati, trimisi de catre Joseph Aiello, pentru a-l omori pe Capone[34].

In primele luni ale anului 1930, Al Capone a inceput sa aiba puternice dureri de cap, iar medicul sau personal, doctorul David V. Owens, l-a diagnosticat cu un grav tip de sifilis. Capone nu va dori niciodata sa se trateze, sustinand ca boala va pleca de la sine. Owens il asigura nu va scapa niciodata de sifilis daca nu se trateaza timp de cateva saptamani in spital; dar pentru marele Al acesta nu era cel mai bun moment pentru a se indeparta de strazi.

Chiar in acele luni, "Inamicul Public Numarul Unu" a apelat la serviciile lui Ivy Lee, expertul in relatii publice care, dupa cum se spune, ii fusese recomandat de insusi John D. Rockefeller. "Exista multa lume in Chicago care crede ca sunt un gangster varsator de sange, dar eu nu omor oameni nevinovati, nici nu-mi torturez victimele, nici nu le scot ochii, nici nu le tai urechile", ii spuse Capone lui Lee la prima lor intalnire. "Vreau ca aceasta opinie sa se schimbe". Insa expertul in relatii publice stia ca nu putea sa faca minuni.

Dupa "Macelul din ziua Sfantului Valentin", cea mai mare parte a membrilor cei mai periculosi din banda Moran au renuntat la arme. Moran, singur si uitat chiar si de dusmanii sai, a decis sa se intoarca la vechiul sau birou, unde se ocupa cu jefuirea bancilor, de unde va ajunge in penitenciarul federal din Leavenworth, unde va savarsi o pedeapsa de zece ani pentru asasinarea unui casier. Dupa eliberare, si-a reluat vechile obiceiuri proaste, astfel intorcandu-se la Leavenworth, pentru a ispasi inca zece ani.

Dar dusmanii lui Al Capone au inceput sa vada ca marele sef al Crimei Organizate din Chicago ar putea, cine stie, sa aiba zilele numarate. Joseph Giunta, care ajunsese sa conduca Unione Siciliana multumita sprijinului lui Capone insusi, a incercat sa isi detroneze mentorul cu ajutorul a doi oameni de incredere de-ai lui Capone, Albert Anselmi si John Scalise.

Al Capone stia ca Giunta nu avea un sfant in buzunar, asa ca era sigur ca liderul de la Unione Siciliana era o paiata manuita cu abilitate de Anselmi si Scalise.

Giunta, Anselmi si Scalise au fost invitati la o cina de gala in onoarea lui Capone, care tocmai fusese numit fiu favorit al Societatii Italiene din Chicago. Cina s-a desfasurat fara evenimente neprevazute, pana la momentul desertului. Atunci, Capone si-a inceput discursul in fata auditoriului redus, format din oamenii sai de incredere. Cei trei invitati speciali aplaudau la cuvintele rostite de seful lor, in timp ce acesta incepu sa inconjoare masa la care se aflau asezati. Dintr-o data, Capone capata chipul unui om parca nebun. Dupa ce i-a insultat pe cei trei comeseni, Capone arunca continutul paharului sau in figura lui Giunta, ramas perplex. Scalise incerca sa isi descarce pistolul, dar fu oprit de bodyguarzii lui Giunta. Capone a apucat o bata de baseball si, apropiindu-se de spatele lui Giunta, il lovi cu putere in cap, umpland masa de sange. Scalise era ingrozit, Anselmi, de asemenea. Dupa cateva secunde, bata pe care seful din Chicago o avea in mana se napusti asupra capului lui Scalise, care cazuse pe fata de masa din in. Anselmi a apucat doar sa faca semnul crucii inainte de a vedea negru in fata ochilor. Cei trei gangsteri erau morti.

Capone le-a ordonat lui Accardo si lui Ziegler sa faca disparute cadavrele. Dupa o saptamana, o patrula de politie era chemata dupa ce se gasisera trei corpuri intr-un sant, in apropierea unui depozit de apa. Agentii ajunsi acolo au gasit un cearsaf ce acoperea un damb mare. Inlaturandu-l, au vazut trupul unui barbat robust caruia ii lipsea o bucata din craniu - era Albert Anselmi - asezat peste un alt trup caruia ii lipsea o parte din maxilarul inferior - Joseph Giunta. La mai putin de douazeci de metri au dat nas in nas si cu resturile lui John Scalise, care, dupa cum se pare, fusese impuscat de mai multe ori in plina figura, desi murise.

Pentru a complica anul, la sfarsitul lui 1929, republicanul Herbert Hoover a ajuns la Casa Alba in urma unor alegeri foarte stranse la care contracandidatul lui fusese Al Smith. Programa electorala a lui Hoover prevedea lupta impotriva bandelor mafiote italiene si irlandeze, ca unul dintre obiectivele importante. Prima masura luata de noul Presedinte ar fi desemnarea unei Comisii Nationale impotriva Crimei, care s-ar ocupa de studierea problemei valabilitatii "prohibitiei"[35]. In 1929 se estimeaza ca s-au comis aproximativ doisprezece mii de asasinate in Statele Unite, mai mult de cincizeci la suta dintre ele avand legatura intr-un fel sau altul cu "prohibitia". Presedintele Hoover l-a numit sef al Comisiei recent creata pe procurorul general George Wickersham, cu o alocare suplimentara de fonduri, aprobata de catre Congres.

Rezultatul final al Comisiei Wickersham, prezentat intr-o sesiune speciala cu usile inchise pentru congresisti, a demonstrat ca majorarea indicelui de criminalitate incepand cu anul 1919 era strans legata, intr-o anumita masura, de Acta Volstead, de la schimburile de focuri stradale intre bandele mafiote, pana la coruptia politica, judiciara si din cadrul politiei. Hoover era dispus sa loveasca puternic in bandele de gangsteri, iar Al Capone ar fi principalul sau obiectiv.

Conform unor istorici, se pare ca aceasta a fost mai mult o urmarire personala a lui Capone din partea lui Hoover, decat o chestiune de Stat. Cand omul politic a castigat alegerile, a decis sa plece in concediu in Miami, inainte de a prelua functia de Presedinte al Statelor Unite. Hoover s-a mutat in casa unui puternic antreprenor local din insula Belle, foarte aproape de vila lui Al Capone. Intr-o noapte, in timp ce dormea, mai multe focuri de arma si tipete de femei il trezira. Hoover i-a trimis pe doi membri ai serviciului secret sa verifice ce se intamplase. Agentii au ajuns la casa lui Capone si au vazut mai multe femei dezbracate, multe dintre ele minore, urmarite de barbati cu o varsta inaintata. Unul dintre bodyguarzii lui Al Capone ii opri pe agenti si le recomanda sa aiba asupra lor un ordin judiciar, daca doresc sa intre.

Agentii federali l-au informat pe noul lor sef, care in acel moment jura sa se razbune pe Capone. Din acel moment razboiul dintre cei doi oameni puternici avea sa inceapa.

Hoover era hotarat sa atace primul, de aceea a pus in actiune Trezoreria. Andrew Mellon, pe vremea aceea sef al Trezoreriei, a declarat, dupa cativa ani, in Chicago Daily News: "Zilnic, Presedintele ma suna ca sa ma intrebe in ce stadiu se afla cazul Capone. Eu mereu ii raspundeam ca ne ocupam de el, si asa era"[36].

Pana in 1933, cand a luat sfarsit mandatul lui Hoover, Trezoreria, prin intermediul IRS, nu a incetat niciodata sa il urmareasca pe Al Capone din ordinul expres de la Casa Alba.

La unsprezece dimineata, pe 12 ianuarie 1931, Alphonse Capone, alias Al Capone, alias Fata Taiata, a fost condamnat la unsprezece ani de inchisoare de catre un mare juriu federal, pentru neplata impozitelor intre anii 1924-1929 si incarcerat in inchisoarea federala din Atlanta, multumita probelor aduse de catre oamenii lui Elliot Ness si Intangibilii sai.

In 1934, dupa ce a condus o rascoala, Al Capone a fost mutat in inchisoarea din Alcatraz, cunoscuta de toti cu numele de "Roca", o puscarie construita intr-o insula la jumatatea golfului San Francisco si catalogata ca fiind cea mai dura din Statele Unite. Aici a ramas pana la sfarsitul anului 1939, an in care a fost eliberat. In acele vremuri, Capone nu era nici macar umbra a ceea ce fusese pana atunci. In inchisoare a manifestat adevarate semne de dementa, provocate de sifilisul ce ii ataca creierul.

Retras de lume in vila sa din Palm Beach, Alphonse Capone murea la patruzeci si opt de ani, sambata, 25 ianuarie 1947. Cu el se risipea o epoca a puternicei lumi a Crimei Organizate. Anii de maceluri stradale, de persecutii intrau in istorie. O noua etapa de splendoare se deschidea pentru Mafia din Statele Unite, iar mii de urmasi ai oamenilor precum Capone erau hotarati sa profite de aceasta.

Este vremea succesorilor, a lui Frank Nitti, Paul Ricca, a lui Tony Accardo, barbati ce trebuiau sa conduca destinele unui imperiu creat de Al Capone.

Cercetarile asupra asa-numitului "Macel din ziua de Sfantul Valentin" au continuat pana la inceputul anului 1936, din ordinul expres al lui J. Edgar Hoover, director al FBI-ului. Acea investigatie a avut drept rezultat documentele FBI numarul 62-34299, datate la 23 ianuarie 1935 si ale Trezoreriei cu numarul 62-27268, de la data de 6 ianuarie 1936. In ambele, astazi declasificate, se demonstreaza implicarea clara a lui Alphonse Capone in asasinatul celor sase oameni ai bandei lui Bugs Moran si al oftalmologului Reinhard Schwimmer pe 14 februarie 1929, in garajul situat pe strada North Clark numarul 2122, din Chicago. Asasinii deghizati in politisti erau Fred Burke, Claude Maddox, George Ziegler, Gus Winkler si Crane Nugent, toti acestia membri ai bandei lui Capone.