Creta, mobilul conflictului greco-otoman in razboiul de 30 de zile

Creta, mobilul conflictului greco-otoman in razboiul de 30 de zile.

Procesul construirii unei natiuni este unul complex. Poate fi asemanat cu o calatorie a cunoasterii, a descoperirii, a apropierii sau departarii, a difuziei, a schimbului, a luptei si confruntarii populatiei.

In analiza proiectelor nationale ale grecilor si turcilor este important a fi inteleasa aceasta calatorie, formarea acestui proces, cine l-a parcurs si modul in care au contribuit diversi participanti la faurirea natiunii , la construirea sa, la promovarea sa, au aparat-o si au provocat-o. Cu alte cuvinte, trebuie sa construim o topografie a spatiului de desfasurare a celor doua nationalisme, unul care sa arate similaritatile si punctele comune ale ideilor nationale.

Nationalismul grec este relativ timpuriu in estul Europei si in Orientul Apropiat. Pe de o parte, procesul adoptarii ideii occidentale privind radacinile civilizatiei europene, care se credeau a proveni din civilizatia Eladei Antice, a dat avant unor diferente religioase intre crestinii si musulmanii din Imperiul Otoman, iar pe de alta parte, a fost augmentat de nedreptatile, in mare parte economice, pe care coruptia administratiei imperiului si statutul sau dependent in sistemul capitalismului European le-au creat.

In acest context diferite grupuri sociale s-au aflat la capatul rabdarii, ceea ce a culminat cu independenta statului grec. Intelectualitatea si comerciantii, in mare parte etnici, s-au expus fortei clasicismului european si a romantismului tarziu, asigurand conducerea intelectuala precum si suportul financiar pentru cultivarea constiintei grecesti in amestecul populatiilor ce locuia in Balcani si Asia Mica, in special cei care deja gasisera in limba greaca un simbol puternic al statului si un mijloc de comunicare in aria comerciala.

Recensamantul din 1881- 1893, primul mare recensamant organizat in Imperiul Otoman, a servit, pentru prima data, in sensul modern al acestui demers, nu scopurilor militare sau financiare, ci doar pentru a aduna date despre populatie si structura sa. In acest recensamant, populatia musulmana a fost divizata dupa caracteristici etnico-religioase in : musulmani, greci, armeni, bulgari, catolici, evrei, protestanti, latini, sirieni, tigani si nemusulmani. Dintr-un total de 17 388 604 de locuitori ai imperiului, 12 587 137 erau musulmani si restul de 4 801 467 o reperezenta populatia nemusulmana. Din toti acestia, grecii din Imperiul Otoman erau in jur de 2 500 000.

Imperiul Otoman, acest "muribund", continua, insa, sa impiedice realizarea idealului de uniune a Greciei si implicit, de suprematie in Balcani. Ambitia prea mare a unui prim-ministru grec nu prea chibzuit, interesele diverse si ascunse ale puterilor europene si indolenta sultanului vor duce la declansarea unui conflict intre Grecia si Imperiul Otoman, mobilul principal fiind Creta.

Inainte de a discuta razboi in sine, este necesar sa se ia in considerare situatia din cele doua beligeranti vis-à-vis de celelalte state balcanice. O intrebare vitala in viitoarea lupta a fost daca Grecia ar fi putut tine piept de una singura, sau orice alta tara ar fi dorit de buna-voie sa-i devina aliat. Cu toata fictiunea scriitorilor contemporani cum ca Grecia ar fi putut invinge singura, referior la razboi, o privire mai indeaproape a resurselor grecesti arata ca acest lucru era departe de adevar. Asa cum arata Jean Herbette intr-un articol din ziarul "Le Sicle" :

"Armata, are efectivele reduse la suma de 20.000 de oameni, intelegand astfel, cam un ofiter la zece soldati. Finantele sunt in parte supuse controlului international, care nu se pliaza, insa, pe orgoliul elenic. Administratia hraneste de prea multe ori partidul care detine puterea. () Grecia nu e singura care sufera de egocentrism si irealism, dar ea este singura care are indaratnicia de a nu se corecta."

Inainte de declansarea conflictului, se desfasura, insa, un conflict destul de aprins, in interiorul guvernului grec. Prima nota de avertizare a fost adusa de ministrul de razboi, Smolenski . El si-a surprins colegii printr-o scrisoare publicata in toate ziarele grecesti, prin care acuza pe Delyannis de a plia intreaga existenta a natiunii pe nevoile partidului si de a provoca razboi fara cea mai mica urma de pregatire a acestui conflict. Ministrul de razboi incheia aceste acuze cu urmatoarea declaratie: "politica primului ministru este doar un mare avertisment de varsare a sangelui poporului." Ceilalti membrii ai guvernului, sperau insa, in venirea fortei legendare "deus ex machina" care mai salvase si in alte dati Grecia, imaginandu-si ca se va infaptui un miracol politic.

In vara anului 1897 ministrul de externe rus incredinta pe interlocutorii sai ca guvernul de la Petersburg se pronunta "pentru mentinerea Imperiului Otoman contra oricaror amputatiuni teritoriale" si in acelasi timp, pentru "o interventie serioasa si energica a puterilor langa sultan pentru a se realiza, in fine, oarecare imbunatatiri in administratia otomana, indispensabile pentru potolirea focarelor de dezordine." Conflictul greco-turc putand da nastere la tensionarea relatiilor dintre marile puteri, le-a determinat pe acestea sa-si afirme unitatea de vederi in ceea ce priveste " pacificarea in Peninsula Balcanica" care semnifica mentinerea Imperiului Otoman. In aceasta privinta, guvernul rus a fost desemnat de cabinetele de la Berlin, Viena, Londra si Paris sa faca Greciei urmatoarea precizare:

"Patrunsa de convingerea ca numai o actiune ferma si energica a marilor puteri va putea impiedica extinderea miscarii revolutionare din Creta si asupra altor teritorii ale Turciei, amenintand astfel pacea europeana," Rusia cerea Greciei sa nu se opuna "sfaturilor binevoitoare ale Rusiei si puterilor aliate cu dansa" avertizand-o ca, in caz contrar, "in unire cu Franta si in absoluta intelegere cu germania si Austria, va fi in situatia de a nu tolera in nici un caz ca pacea Europei sa fie amenintata de evenimentele din Creta. Problema cretana ar fi putut pune sub semnul intrebarii interesele economice si politice ale Rusiei si Austriei fata de importanta stramtorilor Bosfor si Dardanele. Intre timp, guvernul de la Berlin, potrivit intereselor Austro-Ungariei, aliata sa, isi declara acordul cu propunerea engleza de unire la Grecia a Tesaliei si Epirului, "nu pentru ca ne place", ci din necesitatea de a gasi "un mijloc de a termina odata cu aceasta vesnica problema a frontierelor grecesti."

Rezultatul semnificativ al acestor activitati diplomatice a fost ca grecii s-au gasit implicati intr-un razboi cu Turcia fara a avea sprijinul vreunuia dintre vecinii sai balcanici. Astfel, singura speranta pentru a invinge era spulberata. aceasta izolare diplomatica a micului stat a fost agravata de ostilitatea manifestata de Marile Puteri, iar inegalitatea de forta umana, resurse si pregatire militara dintre oponenti au dus la decuzia guvernului grec ca intrarea intr-un astfel de razboi era o nebunie.[11] Balanta a devenit din ce in ce mai inclinata in favoarea Turciei cand germanii au declarat ca sprijina total demerurile sultanului.

In acest context Turcia se afla intr-o pozitie extrem de favorabila. Din momentul in care marile puteri obtinut controlul asupra situatiei din Creta si au declarat autonomia insulei, Turcia putea sa profite de bunavointa lor si sa isi pregateasca armata la frontiera greceasca pentru conflictul care se preconiza. Imediat ce marile puteri au dat ultimatumul Greciei pe 8 martie, turcii au inceput sa transporte arme la frontiera. Atacurile insurgentilor greci la granita in zilele urmatoare au constituit pretextul pe care sultanul il astepta pentru a declansa ofensiva.

La 17 aprilie guvernul turc l-a informat pe ambasadorul grec de la Constantinopol ca relatiile dintre cele doua state sunt sever alterate. Germania isi oferea protectia asupra intereselor turcesti in Grecia, precum si Franta facea acelasi lucru pentru Grecia. Nota Portii prin care anunta ruperea relatiilor diplomatice cu Grecia, informa , deasemenea, ca "Legatia Maiestatii sale, Regele la Constantinopol, precum si Consulatele Greciei din imperiu trebuie sa-si retraga reprezentantii din tara. Negustorii eleni si alti subiecti trebuie sa paraseasca teritoriul otoman intr-o perioada de 15 zile precum si populatia otomana din Grecia este autorizata sa paraseasca teritoriul regatului in aceeasi perioada."

Inceperea ostilitatilor nu a fost o surpriza pentru armata greceasca din Tesalia. Cu toate acestea, ca rezultat al unor schimbari de ultima ora in dispunerea unitatilor grecesti, armata superioara turceasca a prins-o in miscare. Putin dupa ofensiva din 18 aprilie , fortele grecesti din Tesalia erau in retragere. Turcii au persistat si s-au dat lupte grele in zilele de 21 si 22 aprilie, iargrecii au luat mai mult de 300 de prizonieri.. In seara zilei de 23 aprilie au sosit intariri in tabara turca si grecii au fost nevoiti sa se retraga in directia orasului Larisa. Dupa inca cinci zile de lupte, armata turca a ocupat toate trecatorile catre campia Tesaliei. Din acest moment pozitia armatei grecesti era precara. S-au ivit neintelegeri intre comandantiin ceea ce priveste viitoarele actiuni militare. Unii dintre ei insistau ca principalul corp al armatei sa se retraga in orasul Larisa unde ar fi avut loc batalia decisiva. Printul mostenitor Constantin al Greciei considera acest plan ca o invitatie la dezastru. Orasul era foarte slab intarit iar tinutul oferea avantaje cavaleriei si artileriei turcesti. Panica si dezordinea intr-o parte a frontului, insa, a dus la o retragere dezordonata catre oras si a privat comandantii greci de vreo posibilitate de actiune alta decat retragerea. Astfel, orasul a fost parasit si au fost luate noi pozitii la Pharsala. Lipsa pregatirii, proviziile putine si moralul scazut au fortat retragerea de pe linia tinuturilor muntoase catre Lamia unde a avut loc ultima batalie inainte de proclamarea armistitiului.

Intre timp, flancul drept al armatei grecesti, sub comanda colonelului Smolenski, fratele ministrului de razboi protestatar, dadea dovada de mare curaj. In ciuda fortelor inferioare, a oprit avansarea trupelor turce in apropierea orasului Velestino, la vest de portul Volos. Cu toate acestea, retragerea grabnica a restului armatei grecesti l-au fortat pe Smolenski si trupele sale sa abandoneze pozitiile pentru a evita incercuirea de catre turci. O divergenta de opinie aparuta intre Smolenski si printul Constantin in ceea ce priveste ultima opozitie la Domokos, s-a adaugat dezavantajelor armatei grecesti. Intre timp, in Epir, armata gerceasca obtinuse succese considerabile, dar au esuat, inexplicabil, sa exploateze avantajele. Avantul a fost in curand taiat. Insa cel mai mare mister al acestui razboi a fost inactivitatea marinei grecesti. Amintindu-si de sprijinul marinarilor in Razboiul de Independenta, grecii contau foarte mult pe forta navala. Nerealizand stadiul precar al navelor de razboi, ei visau la faptele eroice ce vor duce steagul grec pana la Smirna si Constantinopol sau cel pitin in Marea Ionica. Ca si in cazul armatei, marina greceasca n avea planuri de razboi sau concepte de operatiuni. Dupa bombardamentul neconcludent al orasului Preveza, pe coasta vestica si a catorva acostamente in Marea Egee, aproape de Tesalonic, marina greaca nu a facut nimic remarcabil.

Atitudinea marilor puteri in acest conflict este, deasemenea, remarcabila. Au actionat ca si cum treburile Imperiului Otoman erau cu adevarat de interes international, mai mult, interesul Concertului European. S-au comportat ca regizori ai unei lupte-premiu. Au pastrat statutul Cretei n dpt , si au impus reguli asa incat agresorul sa nu poata obtine avantaje din acest conflict, oricare ar fi fost rezultatul.

Dezastrele repetate ale grecilor au fortat guvernul atenian sa ceara interventia marilor puteri, iar de indata ce a devenit evident ca avansul turcilor nu putea fi infranat, rotile incete ale diplomatiei europene au inceput sa se miste. La 23 aprilie, prim-ministrul britanic a sugerat Rusiei si Frantei ca impreuna sa propuna termenii de pace Greciei si Turciei.

Dupa o serie de dezbateri, marile puteri europene au impus semnarea pacii de catre Turcia si Grecia . Grecia era fortata sa cedeze o mica parte din Tesalia si sa plateasca reparatii de razboi in valoare de aproape 10 000 000 de lire turcesti , iar, pe deasupra, trebuia sa reinnoiasca tratatele cu Imperiul Otoman, ceea ce insemna abolirea capitulatiilor acordate nationalistilor greci. Mai mult, pentru a se asigura ca se vor plati aceste datorii de razboi, economia Greciei intra sub suprevizare internationala. Pentru opinia publica greaca si militari, armistitiul fortat era o umilire, evidentiind nepregatirea a cetei tari pentru a-si duce la indeplinire aspiratiile nationale - Megali Idea. Aceasta constiinta a pus bazele revolutiei din Goudi din 1909 ce a dus la reforme imediate in armata, economie si societate. In cele din urma , Elefterios Venizelos va veni la putere ca lider al Partidului Liberal, instigand un amplu proces de reforme care va transforma statul grec, conducandu-l la victoriile din Razboaiele Balcanice 15 ani mai tarziu.

Pe de alta parte, natiunea turca, simtea si ea, in acest context, nevoia de conturare a identitatii proprii. Populatia de origine otomana a imperiului va fi influentata, si ea, de curentul european al renasterii natiunii. Avea nevoie de ideologii, avea nevoie de ligamente structurale, culturale si religioase pentru a deveni o natiune. Si mai avea nevoie de libertatea de a-si pune in practica ideile prin purificarea statului de o administratie prea corupta.

Miscarea Junilor Turci, prin revolutia pe care o aducea, devenea mijlocul de a curata statul si de a-l reorganiza pe baze noi, democratice, conform cu celelalte state europene. Numai ca Imperiul Otoman adapostea un amestec de nationalitati care-si cereau imperativ dreptul de a deveni natiuni si de a-si crea state. Aceste presiuni interne vor face ca Imperiul Otoman sa se destrame, in locul sau aparand state nationale noi, iar noua Turcie sa renasca ca un stat modern, bazat pe principii democratice europene.

Scopul miscarii Junilor Turci a fost sa stopeze disolutia Imperiului Otoman, insa fiecare dintre natiunile doritoare de independenta au sesizat aceasta razmerita din interiorul administratiei imperiului ca o oportunitate de a-si indeplini scopurile sociale.

Astfel, Grecia, ca si in 1897, era direct afectata de actiunile populatiei grecesti din Creta. Ca rezultat al razboiului din 1897, Creta se constituia ca element autonom sub suzeranitate otomana garantata de marile puteri europene. Printul George al Greciei, fiul regelui elen, fusese pus in fruntea guvernului autonom ca mare delegat al Greciei. Dar tendintele sale autocratice au cauzat o mare nemultumire printre nationalistii cretani, care considerau ca nu luptasera impotriva regimului otoman pentru a fi pusi sub control grecesc. Disensiunile au ajuns la punctul culminant in 1906, cand unii dintre liderii opozitiei au urcat muntii pentru a obtine suportul benzilor de ghierila asa incat au fortat pe Printul George sa demisioneze. A fost numit ca inalt comisar un anume Zaimis, cetatean al regatului grec, care a inaugurat un regim constititional. In 1908 cretanii au crezut ca a venit momentul pentru a realiza dorinta nationala. Au proclamat unirea lor cu Grecia si au ales deputati in Parlamentul de la Atena. Dar puterile garante si-au indeplinit obligatiile prin trimiterea unei expeditii navale care a darmat steagul grec de la Canea si a impiedicat deputatii sa debarce in Pireu.

Aceasta aparent pedanta insistenta asupra status-quo-ului era extrem de exasperanta pentru nationalismul grec. A produs agitatie in regat, care a crescut progresiv timp de noua luni, transformandu-se in iulie 1909 in lovitura de stat a Ligii militare, o imitatie proasta a Comitetului pentru uniune si progres turcesc. Guvernul constitutional a fost inlocuit de o junta de ofiteri. Dar in acest moment politica celor patru puteri era justificata. Imperiul Otoman realiza foarte clar ca pierduse Creta in 1897, dar inca putea sa exploateze suzeranitatea pentru a impiedica Grecia sa primeasca noi forte prin anexarea insulei. Tinerii Turci au diminuat franele puterii , nu pentru a modifica politica Portii, ci pentu a-i intensifica sovinismul si au admis tacit ca vor considera orice violare a drepturilor suzerane asupra Cretei un casus belli impotriva Greciei.

Grecia, lipsita de armata si de aliati, era evident intr-o pozitie nefavorabila pentru a provoca un alt razboi, iar Liga Militara a descoperit ca ajunsese la limita posibilitatilor sale. De aici a rezultat un impas de alte opt luni, insufletit doar de o razvratire pe mare, in timpul caruia tara a ramas complet paralizata, fara niciun program impotriva acestei situatii.

Atunci, omul cerut de situatie a aparut pe neasteptate in mijlocul dezordinii cretane. Elefterie Venizelos si-a inceput cariera politica ca diplomat de succes in Canea. El a intral in politica cretana in mijlocul luptei pentru constitutionalism si s-a distins in revolutia din 1906, al careia a fost initiatorul. Bineinteles, a devenit unul dintre principalii oameni de stat in regimul lui Zaimis, si mai apoi prin opozitia impotriva miscarii unioniste , calificand-o ca prenatura, si astfel, pastrandu-si autoritatea asupra uniu popor a carei preocupare politica principala era unitatea nationala. Criza din 1908-1909 l-a apropiat de guvernul regatului elen, iar regele, care i-a apreciat valoarea, a avut simtul patriotic de a chema pe omul care il expulzase pe fiul sau din Creta pentru a face ordine in casa sa. Se vorbea mult despre conlucrarea armonioasa dintre acesti doi oameni politici. Dupa invitatia regala, Venizelos a inlocuit cetatenia cretana cu cea greaca, si a luat in propriile maini conducerea Ligii militare. Dupa scurte negocieri, a convins membrii acesteia sa fie dizolvata in favoarea unei conventii nationale, a carei intrunire a fost posibila in martie 1910.

Creta nu a intrat deplin sub stapanirea regatului elen decat dupa tratatul de pace de la Londra, din 30 mai 1913, care consfintea sfarsitul primului Razboi Balcanic. Astfel, anexarea acestei insule a apropiat mai mult poporul grec de realizarea Marii idei a uniunii nationale. Venizelos, insa, va deveni unul dintre actorii principali ai teatrului politico-diplomatic din Balcani, urmarind, ca si predecesorii sai, sa dea forma Greciei dupa contururile Marii Idei.