Etape catre unificarea Germaniei si transformarea radicala a sistemului economic

La inceputul anului 1990 guvernul federal vest-german nu avea inca un concept clar de integrare a RDG in propria formatiune statala, in sistemul economiei sociale de piata si in economia mondiala si nici nu aborda o politica operativa in directia unificarii. Majoritatea economistilor si analistilor porneau de la premisa mentinerii pentru inca mult timp a RDG ca stat independent cu o economie nationala proprie. Ca atare, in primul rand se impunea restructurarea si redresarea economiei est-germane pe bazele principiilor economiei de piata, apropierea nivelului economic de cel vest-german si re-integrarea RDG in circuitul economic mondial. Renuntarea la orice experimente socialiste si transformarea "peste noapte" a economiei de comanda in economie libera de piata necesita o serie de masuri preliminare pentru demararea unui astfel de proces. Masurile ce flancau aceasta conceptie oarecum precoce se prezentau socant de simple:

Privatizarea neconditionata a tuturor intreprinderilor de stat;

Liberalizarea brusca a preturilor (cu exceptia unor domenii sociale);

Crearea de piete concurentiale pentru marfuri, servicii, valori imobiliare si capital;

Introducerea autonomiei tarifare pentru reglementarea pietei fortei de munca;

Liberalizarea comertului exterior si, pe cat posibil, realizarea unei circulatii libere a valutei;

Stabilirea unui curs de schimb referential de 1:3 - 1:5 fata de moneda vest-germana.

Introducerea DM in RDG si realizarea uniunii monetare cu RFG dupa o anume perioada de timp ar fi avut menirea sa incoroneze rezultatele pozitive al acestui proces: restabilirea capacitatii concurentiale a RDG si re-integrarea economiei est-germane in economia mondiala. Prin prisma acestei conceptii propunerea cancelarului Kohl de realizare imediata a dublei uniunii a fost caracterizata drept prematura, desi la originea ei se aflau motive serioase si concrete pe care le vom analiza in randurile de mai jos.

Odata cu prabusirea neasteptata a sistemului comunist in RDG, deschiderea granitelor catre Vest si criza economiei est-germane din 1990, RFG se confrunta cu o serie de efecte negative ale acestui proces dorit, dar neprevazut:

Valul de "emigrantii" est-germani, care dupa deschiderea granitelor capata dimensiuni uriase si de necontrolat (582.000 emigrantii intre 1989 si prima jumatate a anului 1990). In special cetatenii est-germani tineri si calificati iau drumul Vestului german amenintind existenta si functionarea unor sectoare importante ale economiei est-germane. Se apreciaza ca, in decurs de 1 an si jumatate, RDG a pierdut ca. 7% din totalul populatiei active. In acelasi timp, aceasta masa de forta de munca tinara si calificata exercita o presiune sporita asupra pietei fortei de munca vest-germane si a sistemului social. Sansele de restructurare ale economiei est-germane sunt masiv periclitate de aceasta migratie in masa, in timp ce riscul unei atitudini radical-negative a populatiei vest-germane fata de "fratii" din Est creste constant;

Necesitatea organizarii unor lagare de urgenta, datorita epuizarii capacitatii RFG de preluare a emigrantilor si alocareaunor resurse financiare corespunzatoare;

Situatia locuintelor in RFG se agraveaza masiv, datorita valului migrator. In decurs de un an si jumatate se inregistreaza o lipsa de 200.000 de locuinte;

Sistemul social vest-german se confrunta cu o explozie a prestatiilor sociale catre un numar din ce in ce mai mare de petitionari care ameninta sa ruineze casele sociale. Datorita faptului ca cetatenii est-germani se bucurau in RFG de privilegiul unei "cetatenii germane comune" acestia avea dreptul la toate prestatiile sociale acordate cetatenilor RFG;

Scaderea masiva a puterii de cumparare in RDG prin prabusirea cursului monedei nationale - cursul de schimb liber se situa intre 1:10 si 1:18 - starea de spirit si asteptarile populatiei din RDG se inrautatesc treptat;

Descompunerea autoritatii statului est-german la toate nivelele societatii, cu tendinte anarhiste;

Incapacitatea administratiei in fata complexitatii procesului de reforma politica, economica si sociala;

Slabiciunea clasei politice est-germane, recent formate, de a moderniza din radacini societatea est-germana prin forte proprii;

Mentalitatea marii majoritati a populatiei de a considera RFG drept responsabil pentru viitorul ei, fara contraechivalent.

Guvernul federal ajunge la concluzia ca o pasivitate constanta fata de incercarile est-germane de redresare ar conduce la efecte negative imprevizibile si necuantificabile pentru Germania Occidentala si, in ciuda lipsei oricarei strategii, hotareste sa preia initiativa si sa abordeze o pozitie activa avansind guvernului RDG la 7 februarie 1990 propunerea de introducere a monedei vest-germane in RDG si constituire a unei Uniunii Monetare. Un al doilea pas il reprezinta preluarea ordinii sociale si economice vest-germane precum si a sistemului juridic de catre RDG intr-o Uniune Economica si Sociala. Rezultatul acestui proces trebuia sa se concretizeze intr-un Acord Statal.

Odata cu formarea Guvernului Marii Coalitii condus de premierul de Maizire, in RDG dorinta de incheiere a unui Acord Statal propus de Bonn este atit de mare incat schita acestuia a fost gata in 4 saptamini. La 21 iunie 1990 Acordul Statal de Constituire a Uniunii Monetare, Economice si Sociale (Wirtschafts-, Whrungs- und Sozialunion) este ratificat de ambele parlamente germane si devine operativ la 1 iulie 1990. Primul pas catre unificarea deplina a Germaniei a fost realizat odata cu crearea Uniunii Monetare si Sociale pentru intreaga Germanie. Totodata activitatile pentru infaptuirea uniunii politice se accentueaza si in plan politic prin organizarea asa-numitele "Tratative 2+4" la care participa reprezentantii ai RFG si RDG pe de-o parte si reprezentanti ai fostelor puteri aliate: SUA, URSS, Franta si Marea Britanie de cealalta parte concretizindu-se astfel cadrul international al unificarii Germaniei. Inca din 21 iunie 1990 atit Parlamentul Federal cat si Camera Populara au recunoscut granita germano-poloneza pe linia Oder-Neis drept granita de stat a Germaniei Unite cu Polonia. In cadrul vizitei cancelarului Kohl si a ministrului sau de externe Genscher la Moscova, intre 14 si 16 iulie 1990, Gorbaciov renunta la obiectiile Uniunii Sovietice referitoare la integrarea Germanei Unite in NATO. In calea unificarii Germaniei cade si ultimul obstacol.

Prin adoptarea Acordului Statal se pune bazele constitutive ale economiei sociale de piata in RDG, caracterizata de urmatoarele principii:

Libertatea contractuala, drept garantie a liberei initiative

Interdictia arbitrariului in toate domeniile societatii

Libertatea antreprenoriala

Libertatea de miscare si de stabilire

Libertatea profesionala si a locului de munca

Libertatea de asociere si de coalizare

Formarea libera a preturilor si dobinzilor precum si a salariilor

Piete libere bazate pe concurenta loiala

Combaterea oricarei limitarii in timp, spatiu sau continut a liberei concurente

Proprietatea privata asupra mijloacelor de productie

Eliminarea garantiilor de stat si a imixtiunii statului in economie

Introducerea raspunderii personale a intreprinzatorului

Apararea drepturilor economice prin independenta puterii juridice si elaborarea codului administrativ

Introducerea autonomiei tarifare si constituirea de parti tarifare

Cu toate ca Acordul Statal nu a realizat dintr-o data unitatea economica a Germaniei si nici nu a ridicat peste noapte nivelul de trai al populatiei est-germane la nivelul celui din Vest, acesta a conturat fara echivoc cadrul juridic al actiunilor viitoare si in aceeasi masura a capatat caracter constitutional situindu-se peste Constitutia RDG din 1968, modificata in 1974.

Reforma Monetara

Simbol al analogiei de sistem, introducerea monedei vest-germane (Deutsche Mark, DM) la 1 si 2 iulie 1990 drept moneda unica in RDG a reprezentat prima masura rezultind din Acordul Statal. Odata cu constituirea Uniunii Monetare, Economice si Sociale suveranitatea monetara (dreptul de emisie) si responsabilitatea unei politicii monetare stabile este preluata pentru ambele state de catre Bundesbank (Banca Centrala a RFG), Banca de Stat a RDG (Staatsbank) devenind astfel o filiala a Bundesbank si preia in subordine cele 15 filiale ale fostei Staatsbank in RDG. Pentru asigurarea succesului reformei monetare guvernul est-german se obliga prin Acordul Statal sa preia si sa aplice identic toate actele regulatorii ale sistemului monetar, valutar, bancar si de credit valabile in RFG. Prin Legea de Preluare Juridica (Rechtsbernahmegesetz, RG) din 21 iunie 1990 urmatoarele legi vest-germane devin valabile si exclusive pe teritoriul RDG:

Legea Bancii Nationale (Bundesbankgesetz, BuBG);

Legea Sistemului de Credit (Kreditwesengesetz, KwG);

Legea Bancilor de Credit Funciar (Hypothekenbankgesetz, HybG);

Legea Obligatiunilor (Pfandbriefgesetz, PfbG);

Legea Caselor de Economii pentru Constructii (Bausparkassengesetz, BspG);

Legea Societatilor de Plasamant de Capital (Gesetz ber Kapitalanlagegesellschaften, KapGG);

Legea Depozitelor Bancare (Depotgesetz, DepG);

Legea Asigurarilor (Versicherungsaufsichtsgesetz, VerAufG)

In conformitate cu Acordul Statal dintre cele doua state germane aceste legi au fost preluate in versiunea vest-germana si fara modificari.

Realizarea obiectivelor de stabilitate monetara necesare imediat dupa introducerea DM depindea in mare masura nu numai de Bundesbank ci si de functionarea unui sistem bancar competitiv, care insa nu exista la aceea data in RDG. In plus trebuia creata o piata monetara si de capital capabila sa ofere produse corespunzatoare. Aceste instrumente insa lipseau aproape cu desavirsire din sistemul financiar est-german; creditul si dobinda existente in economie nu isi meritau decat numele, titlurile, cambia, linia de credit, creditul de furnizor sau forfetarea fusesera eliminate de dictatura SED. Toate instrumenele necesare unui sistem monetar, valutar, bancar si de credit viabil au fost preluate din RFG si transferate fara modificari de Bundesbank, de bancile comerciale, de economii si populare in teritoriul est-german. In decurs de numai cateva saptamini in RDG a fost creata o retea bancara numeroasa, dar inca departe de deplina functionalitatea din vestul republicii.

Stabilirea cursului de schimb intre Ost-Mark si DM s-a bazat in lipsa unor referinte economice sanatoase aproape in exclusivitate pe motive politice. Pina la 30 iunie 1990 moneda est-germana a fost o moneda interna nefiind acceptata drept mijloc de plata pe plan international, cursul de schimb era instabil si puternic influentat de piata neagra si speculativa, iar sistemul preturilor dictate de stat nu era compatibil cu o economie libera de piata. Motive sociale si psihologice precum si considerente de stabilitate monetara in RFG si SME (Sistemul Monetar European) unde DM era moneda de referinta au jucat un rol important la stabilirea unui curs de schimb predominat de considerente politice.

La 1 iulie 1990 in RDG salariile, pensiile, bursele, chiriile, taxele de concesie si intretinerile au fost transformate in relatie 1:1 din Ost-Mark in DM. Pentru conturile de economii s-a introdus o diferentiere valorica si pe virste astfel incat cetatenii intre 15 si 59 de ani au beneficiat de o conversie 1:1 pentru disponibilitatii de pina la 4.000 Ost-Mark, cetatenii peste 60 de ani de o conversie de 1:1 pentru disponibilitati de maximal 6.000 Ost-Mark, iar copiii pina la virsta de 15 ani de o conversie de 1:1 pentru maximal 2.000 Ost-Mark. Disponibilitatile peste limitele mentionate au fost transformate in relatie de 2:1. Cursurile de schimb mentionate au fost valabile numai pentru disponibilitatile existente la data de 31 decembrie 1989, pentru depunerile efectuate dupa aceasta data cursul de schimb a fost 3:1. Trecerea de la Ost-Mark la DM s-a realizat in totalitate prin conturi existente sau deschise la institutii bancare si de credit est-germane, ceea ce a reprezentat un dezavantaj net pentru aceea parte a populatiei care detinea economii in numerar. Economiile in numerar se cifrau la sfirsitul anului 1989 la ca. 17 miliarde Ost-Mark la care se adaugau ca. 15 miliarde Ost-Mark drepturi catre asigurarile de stat. In momentul reformei monetare economiile populatiei est-germane aflate in conturi se cifrau la ca. 175 miliarde Ost-Mark, iar dupa conversie acestea se ridica la 120 miliarde DM, ceea ce inseamna ca mai mult de doua treimi din economiile populatiei au fost transformate in DM la cursul paritar de 1:1. Cu toate acestea din conversie a rezultat pentru populatie si o pierdere neta.

Creantele si datoriile atit ale cetatenilor cat si ale intreprinderilor au fost transformate in relatie de 2:1. Prin acest curs datoriile intreprinderilor catre stat sau banci au fost reduse la jumatate usurand astfel intrarea acestora in economia condusa de marca vest-germana. Activele imobilizate sunt si ele transformate in relatie de 2:1 ceea ce conduce la o depreciere masiva a avutiei nationale a RDG.

Prin reforma monetara populatia est-germana a obtinut dintr-o data una din cele mai solide monede din lume avind astfel posibilitatea de acces la intreaga oferta de bunuri din lumea occidentala. Introducerea DM ca moneda unica in Germania a fost menita sa impulsioneze si prestatia individuala a cetatenilor animati de mirajul puterii de cumparare realizabile. Reforma monetara a deschis intrepriderilor est-germane drumul catre pietele internationale monetare si de capital.

Reforma Proprietatii

A doua masura importanta pe calea transformarii economiei est-germane intr-o economie sociala de piata si consecinta directa a Acordului Statal a fost reforma proprietatii care, spre deosebire de reforma monetara, nu s-a incheiat in cateva saptamini si nici pina la unificarea deplina a Germaniei. Privatizarea intreprinderilor de stat din RDG a reprezentat o misiune dificila, dovada fiind si lunga perioada de desfasurare a acestui proces, iar asupra rezultatelor parerile specialistilor sunt impartite. In conditiile unui transfer financiar masiv dinspre Vest spre Est si a multitudinii de masuri de sprijin si incurajare a investitiilor se poate totusi afirma ca, in ciuda unor efecte negative evidente, reforma proprietatii in RDG a fost incununata de succes.

Privatizarea intreprinderilor est-germane demarata in 1990 se poate considera oficial incheiata abia in 1996, aceasta desfasurandu-se in doua etape: prima din iunie 1990 pina la unificarea Germaniei si a doua de la 3 octombrie 1990 si pina la incheierea acesteia in anul 1995.

Privatizarea economiei est-germane a fost de la bun inceput sarcina unei institutii special create, Treuhandanstalt (Oficiul de Privatizare). Aceasta institutie devine succesoarea de drept a asa-numitului Treuhandfond des Volkes (Fondul Custodic al Poporului) infiintat de guvernul Modrow in martie 1990, la aceasta data valoarea capitalului productiv era apreciata la 1.200-1.500 miliarde marci est-germane. Obiectivul Treuhandanstalt conform legii din 1 martie 1990 il reprezenta mentinerea proprietatii si controlul statului asupra avutiei nationale si numai in situatii de exceptie privatizarea unitatilor economice; Treuhandanstalt a fost un instrument tipic conceput pentru realizarea celei de-a "treia cai" in transformarea societatii est-germane, obiectivul Treuhandanstalt era administrarea proprietatii de stat si nicidecum privatizarea acesteia. La 17 iunie 1990 guvernul democrat adopta "Legea Privatizarii si Reorganizarii Avutiei Nationale" care devine operativa la 1 iulie 1990 si abroga legea Treuhandfond. In acest fel, Treuhandanstalt ii revine sarcina complexa a transformarii economiei RDG prin:

Privatizarea intreprinderilor sanatoase si competitive;

Dezmembrarea combinatelor si organizatiilor asemanatoare acestora;

Reorganizarea si asanarea economica a intreprinderilor fara sanse de privatizare imediata;

Lichidarea acelor unitati economice fara sanse de privatizare si reabilitare.

Prin lege, privatizarea detine rolul prioritar in activitatea Treuhandanstalt urmarandu-se reducerea activitatii economice a statului la un minimum necesar. Dezmembrarea combinatelor devenea absolut necesara in procesul privatizarii pentru ca datorita dimensiunilor, acestea nu erau vandabile. Multe dintre intreprinderile ce urmau sa fie privatizate nu se aflau inca intr-o situatie propice vinzarii si trebuia mai intii reorganizare si asanate economic. Treuhandanstalt ii revine astfel sarcina de restabilire a capacitatii competitive a acestor intreprinderi, de mentinere si creare de noi locuri de munca. In conditiile in care anumite intreprinderi nu puteau fi privatizate si nici reorganizarea acestora nu ar fi condus la rezultate pozitive se opta in cele din urma pentru lichidarea activitatii si valorificarea bunurilor imobiliare sau terenurilor pentru alte activitati economice.

Obiectivele Treuhandanstalt erau in mare parte contradictorii din moment ce se urmarea in acelasi timp obtinerea unui pret corespunzator din privatizarea unitatilor de stat, corelat cu cerintele de mentinere a locurilor de munca si asigurarea unui nivel ridicat al investitiilor de catre cumparatori.

Sumele realizate de catre Treuhandanstalt din vinzarea de active trebuiau folosite prioritar la modernizarea si adaptarea structurala a intreprinderilor aflate inca in proprietatea Treuhandanstalt. Abia in al doilea rand veniturile Treuhandanstalt puteau fi orientate catre bugetul de stat sau folosite la acoperirea cheltuielilor organizatiei.

Prin inlaturarea economiei de comanda in RDG, un numar de 7.446 de intreprinderi si combinate cu 40.000 de unitati au trecut in proprietatea si administrarea Treuhandanstalt, marea majoritate a acestora apartinind ramurilor industriale si de comert. O parte din acestea, ca. 1.900 de intreprinderi, sunt intreprinderi de utiltate publica si vor fi retrocedate comunelor in conformitate cu Legea Patrimoniului Comunal din 6 iulie 1990. Aproape jumatate din totalul de intreprinderi si combinate urmau sa fie privatizate direct de catre centrala Treuhandanstalt, iar restul de catre cele 15 filiale ale Treuhandanstalt. Prin trecerea intreprinderilor si combinatelor la Treuhandanstalt, acesta devine proprietarul a nu mai putin de 99% din capacitatea industriala, 99% din transporturi si 73% din constructii cu mai mult de 3,1 milioane salariati in industrie si 400.000 in constructii. Treuhandanstalt preia o diversitate de bunuri, de la intreprinderi pina la activele diverselor ministere, partide sau organizatii de masa. Retrocedarea intreprinderilor nationalizate in 1972 a fost tratata prioritat in anii de inceput ai Treuhandanstalt

Pina in ianuarie 1991 se efectueaza numai un numar de 450 de privatizari cu o valoare totala la vinzare de 2,5 miliarde DM si prin care se asigura ca. 200.000 de locuri de munca cu o atragere suplimentara de investitii de ca. 45 miliarde DM. Pe linga problema privatizarii in general si a retrocedarilor in special, in sarcina Treuhandanstalt se afla si rezolvarea revendicarilor administratiilor comunale si orasenesti nou alese, referitoare la proprietatile comunale nationalizate de regimul comunist. Numarul acestor proprietati se ridica la 800.000 obiecte de diferite feluri; Treuhandanstalt se confrunta in procesul de retrocedare catre comune si orase cu nenumarate conflicte de natura politica. In afara intreprinderilor, in proprietatea sau administratia Treuhandanstalt au fost trecute enorme suprafete de pamint, in total 4 milioane ha. sau 40% din suprafata totala. Marea majoritate a acestor suprafete erau paduri, ca. 1,9 milioane ha., care trebuiau retrocedate in mare parte comunelor, terenuri agricole de ca. 1,7 milioane ha (27% din suprafata agricola) si 0,27 milioane ha. terenuri imobiliare (mai mult de jumatate din suprafata imobiliara din RDG), lacuri si amenajari piscicole ca. 210.000 ha. La toate acestea acestea se adaugau valorile imobiliare ale partidelor, armatei, organizatiilor de stat, etc.

O conditie absolut necesara pentru realizarea unui proces efectiv de privatizare a economiei est-germane a reprezentat-o evaluarea patrimoniului Treuhandanstalt in DM si introducerea unei contabilitati adecvate dupa model vest-german. Avind in vedere ca economia de comanda de tip socialist impunea o contabilitate normativa bazata pe preturi stabilite de stat, inainte de inceperea privatizarii, Treuhandanstalt trebuia sa cunoasca valoarea reala (la preturi de piata) a patrimoniului administrat si pe baza acesteia sa intocmeasca o prognoza asupra veniturilor din privatizare. Pe de alta parte odata cu introducerea monedei unice vest-germane, valorile in Ost-Mark isi pierdeau actualitatea si practicabilitatea. La 23 septembrie 1990 se adopta Legea Bilantului de Deschidere in DM si de Reevaluare a Capitalului conform careia toate intreprinderile est-germane aflate in proprietate privata sau publica sunt obligate sa intocmeasca un bilant de deschidere in DM. In cazul unitatilor economice aflate sub patronajul Treuhandanstalt bilantul de deschidere trebuia controlat si aprobat de Treuhandanstalt inainte de a deveni oficial. Reevaluarea patrimoniului se efectueaza dupa principiul valorii minimale si pe baza comparatiilor de pret. Datorita complexitatii bilantului de deschidere, termenul de depunere a acestuia a fost de mai multe ori aminat (initial 30 octombrie 1990) fiind incheiat abia in cursul anului 1991. Aceasta intirziere a impiedicat masiv procesul de privatizare si a grevat fonduri financiare suplimentare din partea Treuhandanstalt care a fost obligat sa preia dobinzile intreprinderilor din patrimoniu pina la depunerea bilantului de deschidere. Rezolvarea situatiei datoriilor unitatilor economice de stat ca atare a generat o serie de disfunctionalitati in procesul de privatizare, sistemul de compensari ales sa atenueze nedreptatile create de statul socialist prin atribuirea anarhica si fara mobil economic a datoriilor a fost masiv exploatat de intreprinderi in detrimentul Treuhandanastalt. Prin sistemul de compensari intreprinderilor indatorate, dar functionale li s-au acordat creante compensatorii in timp ce intreprinderile cu datorii mici au fost incarcate cu datorii compensatorii, ceea ce a condus la o serie de exagerari din partea unitatilor economice.

Prioritatea retrocedarii in natura in fata posibilitatii de despagubire a reprezentat o bariera in calea unei privatizari efective si rapide in RDG din cauza situatiei neclare a drepturilor de proprietate, motiv principal pentru o mare retinere din partea investitorilor. In scopul imbunatatiri climatului de investitii in RDG la 15.03.1991 se adopta Legea de Inlaturare a Obstacolelor la Privatizarea Intreprinderilor si pentru Promovarea Investitiilor (Hemnisbeseitigungsgesetz, HeBG). Aceasta lege nu suprima principiul restitutiei in natura, dar prevedea o serie de exceptii, dupa cum urmeaza:

pentru privatizari de imobile si intreprinderi pina la 31.12.1992 se acorda preferinta investorului in fata fostului proprietar cu exceptia situatiei in care proprietarul se obliga sa efectueze aceleasi investitii. Proprietarul urma sa fie despagubit la valoarea de piata a imobilului sau intreprinderii;

fostului proprietar nu i se acorda posibilitatea de a stopa printr-o actiune in justitie procedura de privatizare, daca aceasta procedura serveste unor obiective de investitie, cu exceptia situatiei in care fostul proprietar garanteaza aceleasi investitii;

revendicarile fostilor proprietari pot fi omise si in cazul in care organe de stat abilitate efectueza investitii, iar fostii proprietari nu pot garanta aceleasi conditii;

atit investori cit si fosti proprietari ce nu-si respecta obligatiile contractuale pot fi fortati la restituirea obiectelor patrimoniale acordate.

Lipsa unor date reale asupra valorii patrimoniului subordonat Treuhandanstalt si a unei contabilitati asemanatoare modelului vestic a condus la o supraapreciere a stocului de capital est-german evaluat intr-o prima etapa la ca. 1.750 miliarde DM. Dupa unificare aceasta cifra a fost masiv corectata la ca. 580 miliarde DM din care ca. jumatate sub forma imobiliara. Din cele aproape 600 miliarde DM ce urmau sa fie realizate prin vinzarea intreprinderilor est-germane au fost realizate pina la sfirsitul anului 1996 numai 50 miliarde DM. La data de 31.12.1994 se incheie activitatea Treuhandanstalt cu un bilant de 13.000 de unitati economice privatizate. La 01.01.1995 se infiinteaza BVS (Bundesanstalt fr vereinigungsbedingte Sonderaufgaben, Oficiul Federal pentru Probleme Speciale legate de Unificare) drept succesor al Treuhandanstalt, a carei sarcina a fost in principal finalizarea unor cazuri de privatizare mostenite de la Treuhandanstalt. Activitatea BVS se inchie oficial la 31.12.2000, dar BVS se mentine de facto fara activitate operativa pina in 2002.