Feuda - institutia economica si sociala specifica statului feudal

Feuda - institutia economica si sociala specifica statului feudal

In cursul secolului al XI-lea, vechiul termen - beneficium, utilizat in timpul Romei imperiale, va fi inlocuit cu feud care desemneaza o mosie (pamant sau alte bunuri imobile) acordate de rege unor nobili, in cadrul unei ceremonii de investitura ce cuprindea si omagiul vasalic, in schimbul obligatiei de a presta serviciul militar. Feudul primit de vasal nu putea fi impartit sau instrainat prin vanzare, decat daca platea suveranului anumite drepturi. In conditiile in care feudul era lasat mostenire de catre vasal, mostenitorul trebuia sa fie recunoscut de suveran ca vasal (dupa ceremonialul investiturii) si al platii unui drept de rascumparare.

Alaturi de feud un alt element esential al feudalismului era legat de regimul privilegiilor sau al imunitatilor de care se bucurau posesorii de feude.

Sistemul feudal se intemeia in plan economic pe drepturile feudale ale seniorului in calitate de posesor al unui feud, din care decurgea si legitimitatea drepturilor politice ale acestuia in ansamblul relatiilor de vasalitate. In cadrul sistemului piramidal al vasalitatii, regele era suzeranul general, titularul suveranitatii politice la nivelul statului. Pe masura evolutiei istorice a societatii feudale, situatia s-a complicat in conditiile in care un vasal ceda o parte din feudul sau, devenind el insusi suveranul unui vasal, fie atunci cand un vasal detinea mai multe feude de la diferiti suzerani. Astfel, in secolul X in Franta, cele mai puternice state feudale erau: ducatele de Normandia, de Burgundia si comitatele de Flandra, Champagne, Bretagne, Anjou, Toulouse, s.a., acestea asigurau "drepturi de seniorie" pentru marii feudatari, abuzand de ele, cum ar fi: initierea pornirii unui razboi din proprie initiativa; emiterea de ordonante; de a bate moneda; a percepe taxe sau dari, etc., insa majoritatea posesorilor de feude nu beneficiau de aceste drepturi. Incepand cu secolele XII-XIII inregistram declinul politic al feudalitatii, determinat de puternica afirmare a burgurilor (miscarea comunala), care limiteaza privilegiile si puterea senioriala, mai ales, in Italia si ulterior si in Franta unde pozitia si autoritatea centrala a regalitatii se intareste, in detrimentul marilor seniori feudali.

In viata politica a Occidentului feuda reprezenta nucleul in jurul caruia s-au coagulat noile state feudale aparute pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus. Senioria, expresie a statului feuda, isi afla originea in actiunea conjugata a factorilor de ordin spiritual si existential care au determinat mecanismul de functionare al sistemului politic in feudalism. In calitate de posesor al feudei (pamantului), seniorul detine mijloacele de existenta ale oamenilor care locuiesc pe teritoriul feudei lui, in virtutea careia ei ii sunt vasali si depind de acesta. Dreptul de proprietate asupra pamantului (feud) confera seniorului baza legitimarii puterii lui politice ce deriva din puterea lui economica.

Comparativ cu Bizantul, unde s-a realizat o ingemanare organica intre puterea laica si religioasa a statului, in Occident aparitia si dezvoltarea statelor feudale au fost determinate de presiunea exercitata de papalitate, care in virtutea meritelor de aparare a crestinismului in fata invaziilor straine, a militat constant pentru delimitarea (diferentierea calitativa) intre puterea laica detinuta pe plan politic de regalitate si puterea spirituala (religioasa) detinuta de Pontiful (Papa) de la Roma. Ambele ierarhii politice - laica si ecleziastica - in Occident au evoluat in paralel, fie in concordanta, fie de cele mai multe ori, in conflicte si razboaie purtate intre papalitate si diverse capete incoronate ale Europei (regi si imparati).

In faza feudalismului dezvoltat, structura ierarhiei societatii medievale era generata si consolidata de sistemul de vasalitate, bazat pe relatia economica si sociala dintre senior si vasal, relatie extinsa si in raporturile politice dintre statele Evului Mediu. Datorita starii reale de nesiguranta si anarhie regimul (contractul) vasalitatii raspundea unei necesitati obiective a societatii medievale. Astfel, cel mai slab (individ sau stat) in conditiile inexistentei mijloacelor de aparare era nevoit sa ceara protectia celui puternic, care prin bogatia si forta sa, se bucura de prestigiul autoritatii. Seniorul si vasalul erau cei doi subiecti ai contractului de vasalitate. Vasalul lipsit de aparare se incredinta seniorului sau prin legamantul sub juramant sa-i fie credincios in toate imprejurarile, in intelesul semantic al sintagmei "om devotat cuiva". In schimbul devotamentului de credinta, seniorul ii asigura vasalului protectia si intretinerea sa, care, in practica, se realiza prin acordarea unui feud. Deci, raportul de vasalitate cuprindea cererea vasalului si oferta asiguratorie a seniorului. In multe cazuri, chiar pana la nivelul regelui, oferta unui feud (sau functie) preceda cererile viitorilor vasali, generata de nevoia cresterii autoritatii respectivului ofertant. De regula, angajamentele contractuale intre vasal si senior erau pe viata, cu drept de prelungire pentru mostenitorii vasalului. Situatia se complica atunci cand erau mai multi mostenitori, directi sau colaterali, sau cand vasalul era vasal si al altor suzerani; sau cand cei doi seniori suzerani ai vasalului - mostenitor erau dusmani intre ei.

Vasalul intrat in posesia unui feud acordat de senior avea fata de suveranul sau urmatoarele indatoriri: ajutor militar la cererea seniorului; sa-l accepte pe senior ca judecator al sau; sa-l sfatuiasca pe senior cand acesta doreste; sa-i ofere bani seniorului in caz de rascumparare din prizonierat sau la casatoria fiilor seniorului. De asemenea, seniorul era obligat sa-l mentina pe vasal pe feudul acordat, sa-i intretina toata familia la curtea sa, sa-i faca dreptate in situatii diferite, iar in cazul ca seniorul nu-si respecta obligatiile, vasalul putea anula suzeranitatea seniorului.

In ansamblul relatiilor de vasalitate, elementele principale ale contractului vasalic vizau: ceremonia omagiului, juramantul si investitura. Omagiul reprezenta un act solemn al ceremoniei prin care vasalul (din cuvantul celtic "vasus") se prezenta in fata suzeranului (din lat. superanus - "superior", cu capul descoperit, ingenunchiat, etc.), declarand credinta seniorului sau, pe care o intareste prin juramant laic si religios. Omagiul si juramantul erau urmate de ultimul act al ceremonialului - investitura prin care seniorul inmana in mod simbolic vasalului anumite obiecte ce amintesc de feudul sau (ex. bulgare de pamant). Incalcarea indatoririlor contractuale de catre vasal atragea dupa sine anularea contractului vasalic (felonia). Forta contractului vasalic decurgea din faptul ca acesta reprezenta, in relatia dintre senior si vasal, nu numai dimensiunea economico-militara, dar si pe cea religioasa si morala. Astfel, in cadrul ierarhiei feudale, vasalitatea a reprezentat o modalitate de intarire a autoritatii politice a statului prin centralizarea si consolidarea puterii regale, in detrimentul tendintelor centrifugare ale unor seniorii independente.

Semnificativa din acest punt de vedere a fost politica regelui franc Carol cel Mare care a cerut supusilor sai juramant de fidelitate, iar marilor familii nobiliare, devenite vasale, le garanta protejarea proprietatii lor. Mai tarziu, urmasii lui Carol cel Mare au trebuit sa recunoasca vasalitatii un caracter ereditar, autoritatea marilor feudali a crescut in detrimentul puterii regale, desi acestia recunosteau formal valoarea juramantului de fidelitate.

Sporirea puterii economice si politice a aristocratiei nobiliare a generat in secolele IX-XI conflicte ce au condus la faramitarea feudala si implicit la slabirea coeziunii politice si autoritatii regale. In felul acesta, aparea tot mai evident ca sistemul feudal conceput de monarhie in scopul consolidarii sale, devenea incepand cu secolul al IX-lea un factor de dezagregare a unitatii politice a diferitelor regate medievale. Acest proces de slabire a puterii centrale a monarhiilor feudale s-a datorat si a fost amplificat si de conflictele politice pentru hegemonie, degenerate in razboaie sangeroase dintre puterea laica, (temporala) a regilor si imparatilor europeni si puterea spirituala (eterna) reprezentata de papalitate.

Incepand cu secolul al XI-lea, in cadrul raporturilor de vasalitate a aparut si s-a dezvoltat cavalerismul - institutie specifica lumii medievale, de a asigura pregatirea militara si educatia morala a tinerilor chemati sa-si indeplineasca obligatiile vasalice fata de seniorii lor. Astfel, din adolescenta tanarul parcurgea pana la majorat diverse obligatii de paj, scutier si cavaler pe langa castelul seniorului tatalui sau. In aceste stadii de pregatire tinerii invatau tehnica folosirii armelor din dotare, echitatia si manierele nobiliare, specifice baietilor si fetelor. Alaturi de marii seniori (proprietarii de pamant) denumiti din secolul al X-lea cu termenul de nobiles (clasa nobilimii) apare grupul razboinicilor - milites, separat de nobili, cunoscatori ai artei militare de lupta, in special, in postura de calareti (cavaleri). In societatea medievala nu s-a identificat niciodata calitatea de cavaler cu cea de nobil. Privilegiul cavalerului era de a purta arme, scutit de dari in natura, avea prioritate in succesiunea asupra feudului detinut de tatal sau, etc. Cavaleria a fost accesibila oricarui tanar crestin, insa incepand din secolul al XII-lea se formeaza casta fiilor de cavaleri care devine ereditara, dat fiind costul ridicat al cailor si a echipamentului militar al cavalerului ce necesita detinerea unor venituri consistente. Asa se explica de ce multi cavaleri isi ofereau serviciile unor protectori puternici, bogati si generosi, organizatori de turniruri. Pentru lumea medievala cavaleria a fost nu numai un mod de viata ci si expresia unei etici bazata pe principii si valori ale onoarei si demnitatii umane, uneori impinse pana la sacrificiu. In timpul cruciadelor, cavalerismul desi si-a afirmat autoritatea, in ultima instanta cruciadele au cauzat pe langa pierderile umane in randul cavalerilor si slabirea puterii economice a acestora si a nobilimii in general. De vidul economic produs de cruciade in randul nobilimii si cavalerilor vor profita orasenii cu sprijinul unor principi si monarhi interesati de consolidarea puterii lor politice.

Pana in secolul al XI-lea papalitatea se stie ca ramasese intr-o pozitie de subordonare pe plan politic fata de Imperiul german. Biserica imperiala in care interesele episcopilor erau strans legate de ale suveranului au contribuit la dezvoltarea puterii centrale in Germania, ajungand la ambitia exprimata de imparatul Heinrich III (sec. XI) de a-si afirma suprematia asupra puterii spirituale reprezentata de papalitate. Odata cu urcarea in Scaunul Pontifical a papei Grigore VII (1013-1085) pozitia de subordonare a Bisericii s-a schimbat radical. Abilul papa Grigore VII elaboreaza documentul Dictatus Papae (1075) prin care afirma cu hotarare superioritatea puterii papale asupra celei imperiale, toti principii trebuiau sa se supuna papei in mod absolut, deoarece papa nu poate fi judecat de nimeni, iar lui ii este ingaduit sa-l destituie pe imparat. (De pilda, umilinta la care a fost supus Heinrich IV la Canossa de catre papa). Disputa pentru investitura episcopilor dintre imparatii germani si papalitate inceteaza in 1122 prin concordatul din Worms, cand se ajunge la un compromis. Dupa ce i s-a ridicat excomunicarea, imparatul renunta la dreptul de investitura, dand papei libertatea de a numi episcopii si abatii, fiind obligat, totodata, sa restituie Bisericii toate bunurile confiscate in timpul conflictului. Papa Grigore VII a atras de partea sa marile familii nobile contra monarhului, profitand de conjunctura favorabila generata de dezordinea sociala in care se afla Imperiul german.

Concordatul de la Worms marca declinul puterii monarhice si prestigiul Bisericii catolice de a controla actiunile monarhilor europeni. Prestigiul papalitatii creste, mai ales, dupa succesul primei cruciade predicata de Grigore VII. Situatia se schimba mai tarziu (sec. XIV) in conditiile afirmarii limbilor nationale si a nationalitatilor, care opun rezistenta prin manifestarea autonomiei fata de papalitate. Incepand cu secolul al XI-lea, statele europene, in special, Franta, Anglia si Spania, se consolideaza astfel incat papalitatea este nevoita sa recunoasca regelui dreptul de a numi titularii episcopiilor, inclusiv ordinele cavaleresti trec sub patronajul coroanei.

Spiritul Renasterii declansat la Florenta gasea in actiunea papei Bonifaciu VIII o modalitate de revigorare a situatiei Bisericii catolice, care prin bula Una Sanctam (1302) teoretiza ca puterea spirituala si temporala sunt in mainile Bisericii, de aceea puterea laica trebuie sa se supuna puterii spirituale. Cu toata aceasta interventie, pretentia papalitatii s-a dovedit a fi lipsita de perspectiva, dat fiind criza declansata de anarhia ce a cuprins papalitatea: transferul papei la Avignon (1309-1377) urmat de "marea schisma", de dezordine (1378-1417). Crestinatatea Europei a fost dezamagita vazand lupta dintre diferite factiuni ale cardinalilor catolici pentru conducerea Bisericii, cand intre 1378-1408 occidentalii au doi papi, intre 1409-1415, au trei papi (la Roma, la Pisa si la Avignon), iar intre 1415-1417 nici unul. Criza papalitatii influenteaza negativ intreaga ierarhie ecleziastica. Dupa 1417, urmeaza a treia faza a crizei prin care conciliile isi impus superioritatea lor asupra autoritatii efective a papalitatii. Pretentiile Bisericii catolice vor fi limitate, pe de alta parte, pe plan ideatic de noul suflu al spiritului renascentist amplificat la inceputul secolului al XVI-lea de Reforma initiata de Martin Luther.

Unii principi si suverani din spatiul lumii anglo-saxone au reusit sa-si impuna autoritatea fata de papalitate, reusind sa-si consolideze puterea economica in conditiile tendintelor de centralizare politica. In ierarhia feudala in aceste conditii incepe un proces specific de tranzitie de la vechile structuri ale monarhiei feudale spre monarhia "absoluta", specifica marilor puteri politice ale Europei. Autoritatea monarhica de tip absolut se bazeaza pe circuitul bivalent al comenzii unice de sus in jos si al supunerii de jos in sus, de la rege spre supusii sai indiferent de rang social si al subordonarii acestora spre varful ierarhiei sociale.