Germania nazista

Germania nazista

Pentru Germania (470.628 km², cu o populatie de aproximativ 65 milioane locuitori), bilantul celor peste patru ani de razboi a fost dezastruos: aproape doua milioane de soldati si ofiteri ucisi pe front, 5,5, milioane de raniti sau prizonieri. Cheltuielile militare s-au ridicat la impresionanta cifra de 160 miliarde marci. Evident, profitorii de razboi au fost marile trusturi monopoliste; concernul Krupp, de pilda, a obtinut in timpul conflagratiei profituri de 800 milioane de marci, suma care echivala cu beneficiile din 20 de ani de pace.

Cu cateva saptamani inainte de semnarea armistitiului cu Puterile Antantei, in octombrie 1918, cercurile politice de la Berlin au adus la carma statului un guvern de coalitie, condus de printul Max von Baden. In cadrul acestuia au fost cooptati si lideri ai PSD (Philipp Scheidemann si Otto Bauer). Dar acesta n-a putut opri extinderea actiunilor revolutionare, care la sfarsitul anului 1918 au cuprins intreaga Germanie. Au loc, totodata, si importante regrupari ale fortelor politice. La 20 noiembrie 1918 se constituie partidul democrat german (din iulie 1930, partidul de stat german), iar la 24 noiembrie se creeaza partidul national popular german (scindat in 1929-1930, in partidul social-crestin al Serviciului poporului si partidul popular-conservator).

Intrucat, la 3 noiembrie 1918 izbucnise rascoala marinarilor din portul Kiel, apoi - la 9 noiembrie - revolutia s-a declansat si la Berlin, noul cancelar al Reichului, Friedrich Ebert, lider social-democrat de dreapta, era hotarat sa opreasca cu orice pret cursul evenimentelor revolutionare. El luase aceasta decizie, motivat mai ales de faptul ca gruparea Spartakus si reprezentantii Stangii din Bremen elaborasera programul revolutiei populare - ca parte integranta a revolutiei mondiale - avand ca sarcini fundamentale: cucerirea pe cale revolutionara a drepturilor si libertatilor democratice, inlaturarea de la putere a monopolurilor si iunkerilor, instaurarea unei republici germane unitare - drept premise pentru trecerea la revolutia socialista. Dupa revolta marinarilor din Kiel, revolutia cuprinsese in cateva zile si alte centre, ca Bremen, Lbeck, Flensburg, Hamburg, Rostock, Wilhelmhaven, unde se formasera consilii ale muncitorilor si soldatilor, ca organe de lupta revolutionara. Sub presiunea maselor revoltate, Philipp Scheidemann proclama republica de la tribuna Reichstagului, iar Karl Liebknect, lider al gruparii Spatakus, anunta, de la balconul palatului imperial din Berlin, republica socialista libera. In urma acestor actiuni revolutionare, monarhia a fost rasturnata (Wilhelm al II-lea, considerat principalul vinovat de pierderea razboiului, a abdicat si a fugit in Olanda), guvernul imperial inlaturat, proclamandu-se republica burghezo-parlamentara. Dar programul guvernului provizoriu, publicat la 12 noiembrie 1918, nu cuprindea nici o revendicare cu caracter socialist, ci numai o serie de drepturi si libertati democratice. Pe fondul acestei stari de spirit revolutionare, la 30 decembrie 1918-1 ianuarie 1919 a avut loc congresul de creare a partidului comunist german. La polul opus, fortele de extrema dreapta se grupeaza si ele, la 5 ianuarie 1919, constituind partidul national socialist muncitoresc german (NSDAP), abreviat partidul nazist, al carui lider a devenit, din 1921, Adolf Hitler. Acest partid va ingloba, cu timpul, in randurile sale, elementele ultrareactionare, antisemite, anticomuniste si revansarde.

Trecand la contraatac, clasele dominante - cu ajutorul unor unitati militare loiale - au reprimat cu cruzime actiunile revolutionare ale proletariatului din capitala (la 11 ianuarie 1919), iar liderii spartakisti Karl Liebknect si Rosa Luxemburg au fost, pur si simplu, asasinati (15 ianuarie). Desi infranta, revolutia din noiembrie 1918 a statuat totusi in viata social-politica a Germaniei postbelice cateva cuceriri democratice: votul universal, libertatea presei, dreptul de asociere si de intrunire, legiferarea zilei de munca de opt ore, recunoasterea sindicatelor in negocierile cu patronatul, abrogarea legislatiei exceptionale impotriva muncitorilor agricoli etc.

La 19 ianuarie 1919 s-au desfasurat alegerile pentru Adunarea Nationala Constituanta, castigate de cele doua partide social-democrate, care au obtinut majoritatea voturilor. Constituanta s-a intrunit la 6 februarie 1919 in oraselul Weimar, alegandu-l (la 11 februarie) pe liderul social-democrat Friedrich Ebert ca presedinte al republicii ("Republica de la Weimar"). Curand, miscarile revendicative si revolutionare reizbucnesc cu o forta si mai mare. Astfel, intre 1-26 februarie se desfasoara greva minerilor din bazinul carbonifer Ruhr, care cer introducerea zilei de munca de opt ore si recunoasterea sovietelor; la 13 aprilie se proclama Republica Sovietica in Bavaria (infranta la 1 mai).

Adunarea Nationala Constituanta a adoptat la 31 iulie 1919 Constitutia Republicii Germane (constitutia de la Weimar); intra in vigoare la 11 august. Potrivit prevederilor ei, Germania republicana se va numi Reich (Imperiu). Actele legislative erau pregatite si votate de Reichstag, ales pe patru ani, prin vot universal. Pe langa parlament, mai fiinta un Consiliu al Reichului (Reichsrath), care era alcatuit din reprezentanti ai landurilor. Acestea din urma, 17 la numar, pastrau totusi propriile lor adunari, propriul lor guvern, a carui competenta se limita la chestiunile regionale de referinta. Afacerile externe, finantele, legislatia generala a tarii intrau in atributiile guvernului central. In fruntea Reichului se afla un presedinte, ales direct de catre popor pe o perioada de sapte ani; el beneficia de prerogative importante: numea cancelarul si minstrii; era comandantul suprem al fortelor armate ale tarii; in caz de conflict sau dezacord presedinte-parlament, Adunarea era dizolvata, procedandu-se la noi alegeri. Ba mai mult, articolul 48 ii acorda presedintelui dreptul sa suspende prevederile constitutionale si sa-l autorizeze pe cancelar sa guverneze prin decrete-legi. Constitutia garanta inviolabilitatea proprietatii private si consfintea drepturile si libertatile democratice.

Dupa semnarea tratatului de pace, la Versailles, spre Germania se indreptau sute de mii de locuitori de nationalitate germana din Alsacia-Lorena, din Silezia, din Poznania, dar si din Tarile Baltice, inrautatind si mai mult viata cotidiana a populatiei. Inca in februarie 1919 erau inregistrati oficial peste 1.000.000 de someri. Productia industriala s-a micsorat, lipseau materiile prime, alimentele. Datoria flotanta, care la sfarsitul anului 1918 era de 50 miliarde marci, a crescut continuu, ajungand in 1920 la 153 miliarde. Pe fundalul situatiei interne deosebit de grave, duritatea conditiilor impuse Germaniei prin tratatul de pace au facilitat amplificarea nemultumirilor generale, iar fortele reactionare, de dreapta, le-au speculat eficient, declansand agitatii nationaliste, revansarde si antidemocratice. In atari imprejurari, fortele de extrema dreapta s-au bazat pe doi "stalpi" de sustinere: pe de-o parte, Statul Major al armatei, care furniza, pe ascuns, arme si instructori; iar pe de alta parte, marea burghezie, care subventiona formatiunile politico-militare, vazand in ele "un dig solid impotriva comunismului". Drept urmare, intre 13-17 martie, are loc un puci militarist, condus de Wolfgang von Kapp (fostul fondator al Ligii Nationale) si de generalul Lttwitz, cu scopul lichidarii "Republicii de la Weimar", dar esueaza in fata interventiei masive a muncitorilor din Berlin, care - in semn de protest - declanseaza greva generala. Tot acum se creeaza o Armata Rosie in Ruhr. In urma acestei crize politice, social-democratul Hermann Mller devine cancelar al Reichului. Intre timp, importante efective militare sunt indreptate spre Ruhr si, dupa mai multe ciocniri (intre 20 martie-11 aprilie 1920) Armata Rosie germana este infranta.

Intre anii 1920-1925 Germania va fi guvernata de o coalitie a partidelor de centru (democrat, populist, catolic), perioada in care are loc o puternica concentrare a productiei si a capitalului, dar si o inflatie galopanta. Dar, in timp ce in diverse zone actionau, izolat, mici grupuri ultranationaliste, indata dupa preluarea sefiei partidului nazist, Hitler constituie primele detasamente de asalt ale acestei formatiuni politice (3 august 1921). Spiritele ultranationaliste se incing, cerand zgomotos anularea clauzelor "rusinoase" ale tratatului de la Versailles, si nu ezita sa recurga la acte de terorism. Astfel, in iunie 1922 sunt asasinati liderul Centrului Catolic, Erzberger, semnatar al tratatului si Walter Rathenau, ministrul de externe al Germaniei, de catre membrii organizatiei reactionare "Consul",

Cand, la 11 ianuarie 1923, sub pretextul ca germanii au refuzat sa plateasca o transa din despagubiri, trupele franco-belgiene au trecut Rinul si au ocupat Ruhrul, guvernul de la Berlin s-a marginit doar la o rezistenta pasiva. Pentru a infrange aceasta rezistenta, Poincar aduce in bazinul carbonifer Ruhr mineri francezi si belgieni, lucratori de la caile ferate, soldati genisti si, in acelasi timp, expulzeaza 150.000 de germani si-i pedepseste aspru pe autorii de atentate si de sabotaje. Dar cheltuielile facute de guvernul german pentru finantarea grevei grabesc prabusirea monedei nationale, in timp ce economia sufera enorm de pe urma penuriei de carbune si cocs. Constrans de consecinte, la 31 august 1923, noul ministru de externe Gustav Stresemann reia negocierile in chestiunea despagubirilor de razboi si influenteaza guvernul sa se achite constiincios de plata transelor reparatiilor ce i-au fost impuse de puterile invingatoare. Insa toamna anului 1923 se va dovedi a fi destul de agitata, presarata cu o serie de actiuni revolutionare. Astfel, de pilda, la 10 octombrie se formeaza in Saxonia un guvern muncitoresc, compus din lideri regionali social-democrati de stanga si comunisti. Un guvern muncitoresc se constituie, la 16 octombrie, si in landul Thuringia. Dar riposta cabinetului central din Berlin este prompta; in zilele de 21-23 octombrie trupele guvernamentale patrund deopotriva in Saxonia si Thuringia. Pe fondul acestor evenimente, intre 23-25 octombrie se desfasoara la Hamburg insurectia armata a muncitorilor, condusa de Ernst Thlmann, presedintele partidului comunist. Nici fortele de extrema dreapta nu se lasa mai prejos. Tot in octombrie 1923, o armata clandestina ("Armata Neagra"), insumand 20.000 de oameni, actioneaza in regiunea Spandau, iar o luna mai tarziu (8-9 noiembrie), generalul Erich Ludendorf si Adolf Hitler organizeaza, la Mnchen, faimosul "puci din braserie", esuat lamentabil. Fata de generalul pucist, remarcat pentru calitatile sale militare in anii primului razboi mondial, justitia s-a aratat extrem de clementa, achitandu-l, dar Hitler va ramane in inchisoarea Landsberg numai un an de zile, timp insa suficient pentru a scrie aici Mein Kampf (Lupta mea), cartea in care isi expune doctrina si programul, bazate pe teoria pseudo-stiintifica a superioritatii "rasei albe", ariene. Reactivand vechiul vis al pangermanistilor, liderul fascist isi va fixa ca obiectiv final realizarea unei Germanii Mari, la care vor fi anexate toate populatiile de limba germana.

Din 1924, cu ajutorul imprumuturilor americane si datorita reglementarii chestiunii despagubirilor prin planul Dawes, Schacht, directorul de la Reichsbank, pune capat inflatiei, creand o moneda noua, Reichsmark, convertibila in aur potrivit regulilor stabilite la Geneva. In paralel, se defasoara si in Germania un intens proces de concentrare a intreprinderilor industriale si a capitalurilor, prin constituirea Konzern-urilor, care - dupa modelul holdingurilor din SUA - unesc intreprinderi legate intre ele prin participare financiara. Cele mai importante activeaza in siderurgie (grupurile Stinnes si Krupp, care utilizeaza 300.000 si respectiv 170.000 de muncitori) si in industria chimica, in care se impun I. G. Farben Industrie, iar din 1925 Badische Anilin. Restabilizarea monedei favorizeaza astfel un adevarat "boom" industrial, cu efecte pozitive in stabilizarea vietii politice din tanara republica de la Weimar.

Asadar, alegerile generale din 4 mai 1924 se desfasoara intr-un climat de stabilitate economica si politica. Tara va fi guvernata de forte conservatoare, desi multe voturi obtin si social-democratii (6,1 milioane), iar comunistii (3,7 milioane). Culmea este ca si partidul nazist trage foloase electorale de pe urma condamnarii liderului sau si trimite in Reichstag 32 de deputati. Dar, desi dupa revenirea din inchisoare, Hitler a reluat conducerea si reorganizarea partidului, doctrina national-socialista este uitata de populatia tarii care se bucura din plin de perioada de prosperitate economica.

Intr-adevar, in anii 1924-1929 - prin imprumuturi externe de 25-30 miliarde marci - industria germana si-a reinnoit utilajul, largindu-si totodata capacitatile de productie. Productia de otel, de pilda, reprezenta 1/7 din productia mondiala, iar flota comerciala germana ocupa locul al patrulea in lume, dupa acelea ale Angliei, SUA si Japoniei. S-au construit 300.000 de locuinte noi, sute de edificii scolare, spitale, stadioane, autostrazi, cai ferate. Progresul agriculturii a fost insa mai lent; valoarea productiei agricole a crescut de la 11 miliarde marci in 1924, la 14 miliarde in 1929.

Pe plan politic intern, pana in decembrie 1928 Wilhelm Marx si Hans Luther au fost, alternativ, cancelari, constituind guverne de coalitie, cu reprezentanti ai partidelor burgheze si ai social-democratilor. La alegerile prezidentiale din 29 martie si 26 aprilie 1925, presedinte al Reichului era ales batranul maresal Hindenburg (reales in 1932), intruchipare a traditiilor monarhice si militariste ale Germaniei. Treptat, cresteau si randurile partidului nazist; daca in 1925 el numara doar 27.000 de membri, in 1927 are deja 72.000 de aderenti, din care 30.000 inglobati in S.A. (Sturmabteilung - sectii de asalt). La 28 iunie 1928 se formeaza un nou guvern de coalitie, alcatuit de aceasta data de un lider social democrat, Hermann Mller. De remarcat faptul ca, guvernul sau ia hotararea - la 10 august 1928 - cu privire la construirea cuirasatului "A", primul din seria vaselor de razboi, ingaduit de tratatul de pace de la Versailles.

Pe plan extern, guvernul de la Berlin a trebuit sa infrunte in deceniul trei al secolului XX politica germanofoba a Frantei, incercand sa profite de atitudinea ingaduitoare a Marii Britanii si de "izolationismul" SUA. A incheiat cu Rusia Sovietica tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922), stabilindu-se relatii normale intre cele doua state. Patru ani mai tarziu, la 24 aprilie 1926, cele doua tari semneaza apoi si un tratat de prietenie, neutralitate si neagresiune. La 8 septembrie, in acelasi an, Germania devine membra a Ligii Natiunilor.

Criza economica mondiala din 1929-1933 are puternice repercusiuni asupra economiei germane. Volumul productiei industriale a scazut dramatic, ajungand sa reprezinte, in 1932, numai 45% din cel realizat in 1913. Exporturile Germaniei au scazut si mai drastic, de la 13 miliarde marci in 1930, la 5 miliarde marci in 1933. Criza a lovit din plin intreprinzatorii mici si mijlocii, precum si comerciantii, care s-au ruinat cu sutele de mii. Dar cel mai mult au avut de suferit muncitorii, intrucat aproape jumatate din familiile muncitoresti (in total, aproximativ 18 milioane de persoane) traiau din alocatii sau ajutoare de somaj, in timp ce alti 20 milioane de muncitori, functionari si intelectuali isi asigurau existenta dintr-un salariu redus aproape la jumatate.

In martie 1930, cercurile politice berlineze l-au desemnat pe Heinrich Brning, legat de monopolurile germane si de Vatican, sa formeze un nou guvern de coalitie al partidelor burgheze. Drept urmare, cabinetul Brning - care guverneaza prin decrete-legi - a initiat o politica de aruncare a poverilor crizei pe seama oamenilor muncii: alocatiile pentru somaj si pensiile de toate categoriile au fost micsorate; s-au redus simtitor salariile muncitorilor si functionarilor; au crescut impozitele indirecte si preturile la bunurile de larg consum s.a. Pe de alta parte, reprezentand interesele industriasilor si bancherilor, acestia au beneficiat de sume importante, sub forma de credite sau subsidii, pentru a suporta mai usor efectele crizei.

Dar criza a generat profunde mutatii si in spectrul politic al tarii, evidentiate deopotriva la alegerile parlamentare din 14 septembrie 1930 si din 31 iulie 1932. S-au intarit considerabil fortele de stanga, dar si cele de dreapta si de extrema dreapta s-au revigorat. Astfel, de pilda, la alegerile din 1930, partidul social-democrat a obtinut peste 8,5 milioane de voturi (24% si 143 locuri in Reichstag), iar partidul comunist, peste 4,5 milioane de voturi (13%) si 77 mandate in parlament. In iulie 1932, social-democratii intruneau peste 7,9 milioane de voturi, iar comunistii peste 5,3 milioane. Cele doua partide muncitoresti aveau in forul legislativ 222 de deputati. De precizat faptul ca, la alegerile prezidentiale din aprilie 1932, contracandidatul lui Hindenburg a fost Adolf Hitler, liderul partidului nazist, care a obtinut 12 milioane de voturi (36%), intrand de-acum in prim-planul vietii politice.

Din pacate, confuziile ideologice sau interpretarile eronate date activitatilor desfasurate de unele forte politice au facut imposibila coalizarea partidelor muncitoresti. Erori grave s-au strecurat chiar in Programul eliberarii nationale si sociale a poporului german, adoptat in 1930 de catre conducerea partidului comunist. Programul, desi avertiza asupra cresterii pericolului fascist, isi fixa insa ca obiectiv fundamental infaptuirea revolutiei socialiste si instaurarea dictaturii proletariatului in forma Sovietelor, cand preocuparea de baza a comunistilor in acea vreme trebuia sa fie apararea democratiei si a regimului parlamentar. Pe de alta parte, se punea pe acelasi plan fascismul si social-democratia, caracterizand-o pe aceasta din urma ca social-fascista. In schimb, liderii partidului social-democrat considerau ca partidul nazist era un rezultat al revoltei micii burghezii, fara legatura de clasa cu fortele oligarhiei industriale si financiare, iar daca va ajunge la putere se va compromite, neputand face fata raspunderilor guvernarii.

La polul opus al societatii germane, dreapta isi sporeste si ea randurile aderentilor. Astfel, Alfred Hugenberg, fondatorul Ligii pangermanice, fost presedinte al concernului Krupp si posesor al unui vast imperiu mediatic (35% din ziare, 90% din productia cinematografica) a alcatuit din fosti membri ai garzilor de voluntari o puternica organizatie paramilitara a "Castilor de Otel" (Stahlhelm), care avea in 1930 aproximativ 500.000 de membri si se prevala de o ideologie nationalista si ultraconservatoare. Pe langa aceasta, mai pot fi semnalate si alte miscari ca Herren Klub, Juni Klub, "national-revolutionarii", "national-bosevicii" etc., care - respingand valorile "burgheze" - propovaduiau "o transformare radicala a societatii si pretindeau ca imbina conservatorismul cu revolutia" (Serge Bernstein, Pierre Milza). Dintre toate aceste miscari si formatiuni, in anii crizei s-a impus cu tarie doar partidul nazist al lui Adolf Hitler. Iar clasele mijlocii ale societatii, afectate de criza, vor furniza partidului national socialist baza electorala de care are nevoie pentru a declansa lupta pentru cucerirea puterii. In 1930 partidul nazist avea deja 200.000 de membri si curand isi sporeste numarul aderentilor si printre taranii afectati de scaderea drastica a exporturilor agricole, dar mai ales in randurile somerilor, tinerilor si ale marginalizatilor carora organizatiile naziste le ofera un refugiu provizoriu impotriva saraciei. Ba mai mult, electoratul feminin - pana in 1930 favorabil partidelor de centru-dreapta - trece si el de partea partidului nazist si, astfel, la alegerile din septembrie 1930 fascistii obtineau 6,4 milioane de voturi si 207 locuri in parlament, iar la cele din 1932 peste 13 milioane voturi si 230 locuri din cele 607 existente in Reichstag. Ca sa stranga cat mai multe sufragii la urnele de vot, nazistii au practicat o demagogie desantata, manifestandu-se fatis ca antimarxisti, antisemiti, dar si anticapitalisti. Hitleristii ii faceau responsabili de poverile crizei pe "iudeo-marxisti", pe cei care au semnat tratatul de pace, precum si sistemul de partide existent in acea vreme in Germania. Propagand pangermanismul, ei faceau apel la "fortele sanatoase" ale poporului, prezentand perspectiva unui viitor de maretie si prosperitate, munca pentru toti, infaptuirea unui Reich milenar.

Puternica ascensiune a fascismului fusese sesizata si de batranul maresal Hindenburg, presedintele republicii, care incerca sa guverneze fara nazisti. Cand, insa, cancelarul Brning vrea sa desfiinteze SA si SS, seful statului il inlatura si, pentru a forma guvernul, apeleaza la von Papen, reprezentantul oligarhiei financiare. Acesta din urma, dizolva inca o data Reichstagul, sperand in realizarea unui echilibru parlamentar care sa favorizeze partidele de dreapta. Dar la noile alegeri (din 6 noiembrie 1932), nazistii ocupa primul loc, cu 13.800.000 de voturi (desi pierd 34 de mandate), social-democratii intrunesc 8.000.000 de voturi, iar comunistii aproape 6.000.000.

Fiind deci ostil nazistilor, Hindeburg nu dorea o dictatura populara, ci mai degraba restaurarea monarhiei. Vazand ca batranul maresal incearca astfel sa bareze drumul nazistilor spre putere, Hitler se nelinisteste si, odata cu el, marii magnati care il sprijineau financiar (ca Fritz Thyssen, Emil Kirdorf, Gustav Krupp, Kurt von Schroeder, A. Voegler si altii). Intrucat cele doua partide de dreapta care il sustinusera pe von Papen s-au prabusit, cancelarul se vede nevoit sa-si dea demisia. In aceste imprejurari, Hindenburg isi indreapta atentia spre von Schleicher, seful Reichswerului, apreciat in cercurile politice pentru ideile sale sociale avansate. Acesta preia functia de cancelar la 3 decembrie 1932. Dar von Papen nu vrea sa dispara definitiv de pe scena politica a tarii, si - oferindu-se drept intermediar - se intalneste la 4 ianuarie 1933, la Kln, acasa la bancherul Schroeder, cu Adolf Hitler, caruia ii propune sa formeze impreuna un nou guvern. Hitler accepta, considerand atunci ca o noua campanie electorala ar putea sa-i fie fatala. La 28 ianuarie, Hindenburg il demite pe Schleicher, iar peste doua zile ii ofera postul de cancelar liderului partidului nazist. Ziua de 30 ianuarie 1933 marcheaza astfel inceputul dictaturii hitleriste in Germania.

In semn de protest, inca din 31 ianuarie, si in zilele urmatoare, au loc puternice demonstratii si greve antifasciste in orasele Lbeck, Hamburg, Dortmund, Dseldorf s.a. Dar Hitler actioneaza dintru inceput in forta: la 1 februarie dizolva Reichstagul; la 2 februarie interzice toate demonstratiile comunistilor; la 3 februarie rosteste o ampla si belicoasa cuvantare in fata comandamentului armatei si flotei in care isi expune principiile politicii interne si externe. Pe de alta parte, incearca sa linisteasca fortele conservatoare, plasandu-si guvernul (in care nazistii sunt minoritari) sub semnul "reabilitarii nationale" si declarand demagogic ca va reconcilia traditia istorica a Reichului cu fortele noii Germanii. Nu renunta, insa, nici o clipa, la intentia instaurarii puterii sale personale.

Pentru a lichida opozitia comunista, nazistii organizeaza cu abilitate diversiunea incendierii Reichstagului, pusa pe seama acesteia, motiv justificator pentru decretul extraordinar privind suspendarea garantiilor constitutionale (28 februarie), iar mai apoi pentru interzicerea partidului comunist (3 martie). Imediat sunt arestati circa 4.000 de militanti comunisti (printre care si Ernst Thlmann), dar si unii socialisti. Dorind sa-si legitimeze cat mai grabnic puterea absoluta, Hitler a fixat pe 5 martie noi alegeri pentru Reichstag. Dar la acest scrutin nazistii nu obtin decat 17 milioane de voturi (44% si 288 de locuri in parlament din 647), in timp ce - in ciuda terorii din campania electorala - partidele muncitoresti beneficiaza de 12 milioane de voturi, iar partidele burgheze intrunesc 10 milioane. Nemultumit, Hitler actioneaza dictatorial; da ordin ca cei 81 de deputati comunisti sa fie invalidati de Reichstagul care isi tine sedintele sub presiunea detasamentelor SA si SS, iar de la Centrul Catolic obtine la 23 martie, in schimbul promisiunii unui concordat cu Vaticanul, voturile care ii asigura puterea absoluta pe o perioada de patru ani.

Investit, deci, de Reichstag cu imputerniciri speciale, Hitler se foloseste din plin de acest instrument legal pentru lichidarea libertatilor cetatenesti, implementand sistematic toate mecanismele regimului totalitar de dreapta. Partidele politice sunt desfiintate, la fel si sindicatele, care sunt inlocuite de un Front al Muncii, organizat - ca si in Italia - pe principii corporatiste. Partidul nazist este declarat "partid unic". Administratia este "epurata" de elementele considerate neloiale, iar centralizarea aparatului de stat consolidata prin numirea unui Staathalter atotputernic la conducerea fiecarui land. SA preia functiile politice, fiind inlocuita in scurt timp de o "politie secreta de stat" (Gestapou), condusa de Heinrich Himmler, care era - totodata - si seful detasamentelor de paza (SS - Schutzstafeln). In statul astfel ultracentralizat, landurile si-au pierdut autonomia, Reichsratul era suprimat, ca si parlamentele si guvernele regionale.

Intre 21 septembrie-23 decembrie 1933 se desfasoara un simulacru de proces la Leipzig in legatura cu incendierea Reichstagului, pusa in carca comunistilor. Unul dintre acuzatii in acest proces, militantul comunist bulgar Ghiorghi Dimitrov a demascat - intr-o cuvantare ramasa celebra - adevaratul caracter al fascismului, declansand o puternica solidaritate internationala cu lupta acestuia. Tot in septembrie 1933 este adoptat noul drapel al Germaniei (negru-alb-rosu); din 1935 i se adauga zvastica. La 14 octombrie, in mod ostentativ, Germania nazista se retrage din Liga Natiunilor si paraseste Conferinta internationala pentru dezarmare de la Geneva.

Anul 1934, desi marcheaza iesirea Germaniei din criza economica va fi totusi pentru Hitler plin de convulsii si rafuieli personale. Fhrerul va fi nevoit sa lupte pe doua fronturi: pe de-o parte, are loc impotrivirea burgheziei conservatoare, ingrijorata de excesele detasamentelor naziste; pe de alta parte, aripa de stanga a partidului nazist, indeosebi membrii din SA, in frunte cu Ernst Rhm, se pronunta tot mai deschis si violent pentru "desavarsirea revolutiei". Intrucat Hitler nu putea accepta si alte puncte de vedere, pune la care in 30 iunie 1934 arestarea numerosilor conducatori ai SA, dintre care multi - in frunte cu Rhm - sunt executati imediat (episod cunoscut sub denumirea de "noaptea cutitelor lungi"). Dar Hitler profita de aceasta situatie si se debaraseaza si de ceilalti adversari ai sai. Astfel, din ordinul lui vor fi asasinati Gregor Strasser, Klausener (seful Actiunii Catolice), fostul cancelar von Schleicher, von Kahr (care a inabusit puciul din 1923 de la Mnchen), colaboratorii apropiati ai lui von Papen.

La moartea maresalului Hindenburg (2 august 1934), Hitler se proclama "Fhrer si cancelar al Reichului german", organizand apoi (la 19 august) un plebiscit - pentru alegerea sa ca presedinte - pe baza programului demagogic "un stat, un popor, un sef". Adaugand astfel functiei de cancelar si pe cea de sef de stat, Hitler concentreaza in mainile sale toate parghiile puterii; el este totodata si "comandantul suprem al armatei, sef al guvernului, detinator al puterii executive si judecator suprem". Dupa marea epurare de la sfarsitul lunii iunie, el este si stapanul absolut al partidului nazist. De-acum, acesta este condus de Rudolf Hess, desemnat ca succesor al conducatorului celui de-al III-lea Reich. Aparatul politienesc este investit cu o putere formidabila. Rolul membrilor din detasamentele SA a fost diminuat, favorizandu-i pe cei din SS, care alcatuiau o adevarata armata de 200.000 de oameni, impartiti in unitati combative de elita (Waffen SS) si in "unitatile cu cap de mort" insarcinate sa faca treburile cele mai detestate ale regimului fascist (politie, paza lagarelor etc.). Metodele folosite de SS-isti, amplificate an de an, au fost de-a dreptul cutremuratoare: torturi si asasinate, "sinucideri" puse la cale, detentii dure in lagarele de concentrare care vor fi transformate in timpul razboiului in lagare de exterminare. Propaganda, condusa cu abilitate de Goebbels, folosea intens cele mai importante mijloace pentru indoctrinarea maselor cu ideologia nazista. In ceea ce priveste politica rasiala, Fhrerul a avut grija sa ia masuri de protejare a familiilor de "adevarati arieni" (acordandu-le avantaje materiale si recompense onorifice), in timp ce o legislatie speciala a fost indreptata impotriva evreilor. Astfel, legile de la Nrnberg (din 1935) sunt indreptate fatis impotriva evreilor, privandu-i de dreptul de a vota, de a accede si exercita numeroase ocupatii in banci, comert, edituri, profesiuni juridice si medicale, functii publice etc., interzicandu-li-se totodata casatoria sau orice relatii sexuale cu "arienii". Desconsiderati si jigniti uman, evreii au fost obligati sa poarte steaua galbena si li s-a interzis accesul in anumite locuri publice. Incepand din 1938 impotriva lor se declanseaza un val de persecutii, care culmineaza cu deportarea lor in lagare; in 1939 existau deja 100 de lagare, cu aproape 1 milion de deportati, in majoritate evrei, cele mai faimoase, in sensul trist al cuvantului, fiind la acea data cele de la Dachau si Buchenwald.

Dupa instaurarea dictaturii naziste, Hitler se mai foloseste o perioada de serviciile lui Schacht, care - pentru a-si sluji mai bine noul stapan - adopta o planificare supla, insa in 1935 va fi inlaturat de la conducerea economiei si inlocuit cu mult mai credinciosul Goering. Acesta din urma, prezidand comisia planificarii, orienteaza ferm economia catre pregatirile de razboi. In paralel, se initiaza o politica de mari constructii, care sa diminueze somajul. Pe de alta parte, Germania paseste spre autarhie, reducandu-si simtitor importurile si incercand sa-si dezvolte o economie independenta de celelalte tari. In acest scop, o prioritate o constituie agricultura, luandu-se masuri pentru stoparea exodurilor rurale si a faramitarii pamanturilor. Se stabilesc apoi cu numeroase state acorduri in clearing (orice import urmand sa fie compensat printr-un export cu aceeasi valoare), iar ca urmare a progresului tehnologic din industria chimica se dezvolta fabricarea produselor inlocuitoare sau erstze (cauciuc si benzina sintetica, textile artificiale etc.), pentru a se putea diminua importurile. In atari imprejurari, desi nivelul de trai al populatiei se amelioreaza foarte putin, economia germana realizeaza cresteri semnificative. Astfel, in 1939, de pilda, Germania produce pentru nevoile proprii suficient grau, zahar, unt si ajunge a doua putere industriala a lumii. De subliniat faptul ca Hitler a acordat o atentie speciala industriilor de razboi, care au absorbit majoritatea covarsitoare a somerilor, intrucat regimul hitlerist se angaja tot mai mult intr-o politica de forta, care va duce la declansarea celui de-al doilea razboi mondial.

Evident, principalul pilon de sustinere al politicii agresive l-a constituit ideologia nazista. Se trambita mult in presa si la radio despre insuficienta "spatiului vital" al poporului german, hitleristii ridicand ideea cuceririi Lebensraum-ului la rangul de politica de stat, dorind sa-i confere si un suport stiintific prin Geopolitica. Din nefericire, dictatura hitlerista a fost perioada unui profund recul in cultura, stiinta si invatamant. Au fost distruse sute de mii de carti, iar numerosi intelectuali progresisti au fost persecutati, iar unii chiar suprimati. Nu intamplator a devenit celebra, in sensul negativ al cuvantului, o replica a dramaturgului nazist Hans Johst: "Cand aud cuvantul cultura, imi vine sa pun mana pe revolver". Intreaga lume civilizata a fost consternata la aflarea stirii ca, numai in orasul Leipzig, in 1933, au fost arse pe strazile orasului, in imense ruguri, peste 500.000 de carti, brosuri si reviste, iar la uriasul autodaf organizat la 10 mai 1933, la Berlin, in fata Universitatii Humboldt, si in prezenta lui Goebbels, au fost transformate in scrum peste 20.000 de volume. Datorita persecutiilor, numeroase personalitatii ale vietii cultural-stiintifice au ales calea exilului (Thomas si Hienrich Mann, Bertold Brecht, Leonhard Frank, Erich Weinert, Arnold si Stefan Zweig si multi altii). Pentru origine "neariana" sau pentru vederi democratice, nazistii au inlaturat in 1937 din institutele de cercetari stiintifice si din universitati 1684 savanti si profesori, printre acestia aflandu-se cinci laureati ai premiului Nobel pentru fizica (intre care cunoscutii Albert Einstein si Max Born) si trei laureati ai premiului Nobel pentru medicina.

Pe plan extern, mai intai si mai presus de toate, instaurarea dictaturii fasciste in Germania a determinat crearea, in centrul Europei, a celui mai periculos focar de razboi si agresiune. In acest scop, Hitler si-a fixat ca obiective imediate (pe termen scurt): eliminarea prevederilor militare ale tratatului de la Versailles, pentru a permite inarmarea neingradita a Reichului; anexarea la Germania a tuturor teritoriilor pierdute in urma infrangerii in primul razboi mondial; specularea starii de spirit anticomuniste si antisovietice din democratiile occidentale pentru a smulge unele concesii pe seama unor state mici din Europa Centrala si de Sud-Est; organizarea unui bloc politico-militar al statelor fasciste agresoare. Cu o asemenea politica externa, "Hitler urmarea sa devina arbitrul politicii europene - un Bismarck mai aventurier, un Wilhelm al II-lea mai norocos" (Martin Gilbert, Richard Gott).

Aceste obiective pe termen scurt au fost realizate integral, fara probleme deosebite pentru Reich. Astfel, nazistii organizeaza mai intai, la 13 ianuarie 1935, un plebiscit in regiunea Saar (aflata prin tratatul de la Versailles sub administratia Ligii Natiunilor), in urma caruia majoritatea populatiei (90,36%) se pronunta pentru realipirea la Germania. Drept urmare, la 1 martie aceasta regiune este anexata Reichului. Cateva zile mai tarziu, la 9 martie, guvernul hitlerist declara oficial constituirea aviatiei militare germane, fapt interzis de prevederile tratatului de pace. Peste alte cateva zile, la 16 martie, este promulgata legea cu privire la constituirea Werhmachtului fascist (12 corpuri de armata cu 500.000 de oameni) si de introducere a serviciului militar obligatoriu. Prin acordul naval anglo-german, semnat la 18 iunie 1935, Germania nazista obtine dreptul la o flota de razboi egala cu 35% din tonajul celei britanice.

Din anul 1936 agresivitatea Germaniei se manifesta tot mai evident. Astfel, la 7 martie, Hitler isi permite - fara scrupule - sa denunte tratatul de la Locarno, dand ordin trupelor germane sa reocupe zona demilitarizata renana. Marile democratii occidentale se marginesc doar la proteste diplomatice, si atat. Profitand de politica acestora de "neinterventie", Germania insa participa activ (din iulie 1936 pana in martie 1939), pe cale armata, alaturi de trupele lui Franco impotriva Spaniei republicane. Interventia militara a permis Reichului sa-si testeze noile arme de lupta, care vor face ravagii in cel de-al doilea razboi mondial. Insa, pentru realizarea acestui obiectiv, din ordinul lui Hitler, in august 1936 este alcatuit un "plan de patru ani", prin care nazistii preconizau terminarea pregatirilor de razboi. Apoi, data fiind identitatea de interese agresive, la 25 octombrie 1936 se semneaza un tratat de colaborare germano-italian, creandu-se astfel Axa Berlin-Roma. O luna mai tarziu, Germania nazista si Japonia militarista iscalesc Pactul anticomintern; prin aderarea, la 6 noiembrie 1937, a Italiei, se ajunge la Axa Berlin-Roma-Tokio.

Din acest moment, datorita politicii conciliatoriste a Frantei si Marii Britanii, nimeni si nimic nu-l mai opreste pe Hitler sa infaptuiasca Anschluss-ul (trupele hitleriste invadand Austria in noaptea de 11-12 martie 1938), iar prin "sentinta" de la Mnchen (29-30 septembrie 1938) sa ordone ocuparea regiunii sudete din Cehoslovacia. Invadarea si anexarea "tarilor cehe" la 15 martie 1939 poate fi considerata preludiul unei noi mari conflagratii mondiale, care isi are izvorul in agresivitatea celei mai feroce dictaturi din istoria omenirii.