Razboiul si pacea in viziunea diferitor scoli de gandire din teoria relatiilor internationale

Razboiul si pacea in viziunea diferitor scoli de gandire din teoria relatiilor internationale

La intrebarea daca acum poate fi pace acolo unde altadata era razboi, Kenneth N Waltz, unul dintre cei mai cunoscuti teoreticeni ai relatiilor internationale, afirma ca, raspunsul este, de cele mai multe ori, unul pesimist. Herfried Mnkler referindu-se la acest aspect afirma: "La o prima vedere pare ca razboiul si pacea sunt doua stari politice clar diferite intre ele: atunci cand domneste pacea, nu poate fi vorba de razboi si viceversa. () Razboiul si pacea, doua concepte separate de declaratii de razboi si tratate de pace sunt prin urmare doua stari politice care se exclud recipric: doar una dintre ele poate exista la un moment dat - doar razboiul sau doar pacea, nu exista o a treia stare. Sa ne gandim insa la Razboiul Rece: acest concept arata ca realitatea politica este mult mai complexa decat constructia binara razboi-pace"

Sint doar doua opinii care arata ca, in fapt, studiile asupra pacii si razboiului au oferit viziuni si perspective diferite asupra acestor fenomene care au insotit istoria umanitatii. Sint autori care considera ca nici nu exista aceasi definitie a pacii si razboiului. Lothar Brock, de exemplu, atrage atentia asupra unor neclaritati ale conceptului de pace si propune o societate mondiala non-violenta ca tel care nu poate fi implinit, dar dupa care pot fi orientate toate activitatile. Aceste neclaritati, in opinia sa, izvorasc din raspunsurile diferite care se dau la urmatoarele intrebari: pace inseamna tacerea armelor? Dar pentru cata vreme? Va putea domni pacea doar dupa ce ultimul razboi se va fi sfarsit? Este tot restul timpului doar o mare perioada interbelica, doar un simplu armistitiu? Este oare, in vremuri de pace, viata indivizilor si a popoarelor ferita de interventii militare violente, dar si de alte forme de violenta? va domni pacea oare numai atunci cand va domni si dreptatea? Europa occidentala pare sa fi uitat de razboaie. Dar poate oare pacea sa se instaureze aici pe durata, cand in alte parti conflictele izbucnesc si se desfasoara cu atata violenta? Este oare pacea divizibila sau nu poate aparea decat ca o pace a intregii lumi?

Preocuparea stiintifica privind razboiul si pacea este, probabil, la fel de veche ca insasi stiinta . Cu toate acestea, de abia in anii 50 ai secolului XX cercetarea in domeniul pacii si al conflictelor au aparut ca discipline stiintifice autonome-irenologia si respectiv polemologiea- cu scopul de a analiza diversele aspecte ale conflictelor si ale razboiului precum si conditiile necesare realizarii unui climat de pace . Incercarile de a crea o stiinta speciala care sa cerceteze domeniul pacii s-au facut remarcate in multe randuri de-a lungul secolului XIX. Totusi, de abia dupa Primul Razboi Mondial, cand lumea a devenit constienta de crimele si distrugerile in masa, pe langa Societatea Natiunilor si Curtea Internationala de Justitie, au aparut institute pentru cercetarea relatiilor internationale in SUA si Marea Britanie. Acestea aveau ca scop studierea conflictelor si razboaielor, a revolutiilor si razboaielor civile, precum si a conditiilor de instaurare a unei paci mondiale de durata . In anii '20, insa, putini au mai fost aceia care doreau sa incorporeze razboiul si pacea in cadrul relatiilor internationale. Noua disciplina a devenit rapid un factor de legitimare care servea politicilor externe nationale si intereselor militare si de putere a diferitelor state.

Acumularile de tensiuni in relatiile internationale, crizele care n-au putut fi rezolvate in cadrul institutiilor de securitate, fondate pe noul concept de pace si razboi au condus la aparitia celei de-a doua conflagratie mondiala care a afectat sistemul de state, pe de o parte, crimele puse la punct de politica stalinista si fascista, dar mai ales perspectiva unui razboi atomic ce ar putut sa ucida popoare intregi, pe de alta parte, au facut ca cercetarea din domeniul pacii sa se impuna la sfarsitul anilor '50 ca o reactie la ideologia impusa de Razboiul Rece . Ea a aparut mai intai la universitatile si institutele particulare din Canada, SUA si Norvegia. In paralel cu aceasta dezvoltare, polemologia (studiul razboaielor si conflictelor), de care se interesau doar cateva persoane din Franta si Olanda, s-a concentrat pe cercetarea sistematica a razboaielor si conflictelor. Scopul cercetarilor, din domeniul pacii, nu a constat numai in monitorizarea, delimitarea si restrangerea fenomenului razboiului, ci eliminarea acestuia ca tip de relatie sociala si interstatala. Se urmarea astfel ca cercetarea in domeniul pacii sa reia ideile considerate anterior utopice cu privire la instaurarea pacii mondiale. Acest curent care se concentra mai degraba pe monitorizarea razboaielor si pe tinerea sub control a conflictelor a functionat mai intai in paralel cu cercetarea in domeniul pacii, in cadrul studiului razboaielor si mai ales pe teritoriul SUA . Cele doua domenii de cercetare s-au unit insa in anii 60 intr-o disciplina ce imbina cercetarea din domeniul pacii cu cea din domeniul conflictelor

Pe timpul relaxarii tensiunilor internationale au aparut preocupari pentru intemeirea unei noi discipline pentru studierea problemelor consacrate pacii- irenologia. In 1964 apare, la Groningen, International Peace Research Association . Tot in acest an apare la Oslo si  Journal of Peace Research care a avut o contributie deosebita la raspandirea si promovarea studiilor consacrate pacii si razboiului in egala masura. Prin aparitia unor organizatii regionale latino-americane si asiatice la sfarsitul anilor '70 consacrate studiilor de irenologie, cercetarea in domeniul pacii a depasit granitele Americii de Nord, ale Europei Occidentale si ale Japoniei, cunoscand astfel o raspandire mondiala.

Cercetarea din domeniul pacii a cunoscut o crestere spectaculoasa odata cu infiintarea International Peace Research Institute din Stockholm. Acest institut a fost infiintat, la propunerea primului ministru de atunci al Suediei, Tage Erlander, la 1 iulie 1966, cu ocazia aniversarii a 150 de ani de la fondarea statului modern. Obiectivul fundamental urmarit era sa se creeze o baza stiintifica pentru diplomatia suedeza si sa se furnizeze expertiza pentru comisiile si institutiile ONU, de la Geneva, care se ocupau cu problemele dezarmarii . Studiile si cercetarile privind cauzele razboilui si al crizelor in domeniul relatiilor internationale au fost si sint publicate in reputata publicatie SIPRI Year Book . Faptul ca aceasta publicatie a aparut in numai putin de sase limbi de circulatie internationala, a avut un mare impact asupra opiniei publice de pe intregul mapamond supra necesitatii dezvoltarii cercetarii in domeniul pacii . Reputatul specialist in teoria propagandei Jacques Ellul crede ca nevoia de a studia crizele si conflictele sub toate aspectele izvoraste din insasi caracteristica societatilor moderne. El constata in societatea moderna "omul in permanenta traieste in ambianta razboilui, un razboi care are loc in toate dimensiunile mediului social"

Relaxarea conflictului Est-Vest, sfarsitul Razboiului din Vietnam, si slabirea interesului fata de problemele de dezvoltare ale Lumii a Treia au mutat atentia opiniei publice asupra problematicii Nord-Sud. Astfel s-a impus o largire a paradigmelor cercetarii din domeniul pacii, dincolo de preocuparile anterioare in ceea ce privea dinamica inarmarii, sistemele teroriste, tinerea sub control a procesului de inarmare si monitorizarea procesului de dezarmare.

Scoala realismului

In teoria relatiilor internationale Scoala realista acorda spatii largi cercetarii razboiului si modalitatilor prin care statele isi pot asigura propria securitate. In general pacea si razboiul este legata de lupta pentru putere care se da intre actorii mediului international. Unul dintre fondatorii realismului Hans Morgenthau, combatind reprezentantii unui alt current la fel de presigios din teoria relatiilor internationale, afirma ca in fapt este o naivitate speranta impunerii unei politici de dezarmare prin institutii internationale. Ajunge la aceasta concluzie prin analiza comparativa pe care o face politicii interne si externe ale statului contemporan. In interiorul granitelor unui stat, lupta pentru putere este mediata de o pluritate de loialitati, aranjamente constitutionale si "reguli ale jocului" dependente de o cultura. Acestea mascheaza, dar si directioneaza lupta pentru putere catre conceptii conceptii concurente despre bunastare. Puterea coercitiva a statului combinata cu o retea de norme sociale si legaturi din interiorul comunitatii evidentiaza politica ca pe o arena de progress potential. In arena internationala toti acesti factori care conditioneaza lupta pentru putere actioneaza foarte slab sau in unele conditii nici nu se pot manifesta. Aici "vointa de putere are mina libera" si in consecinta " continuitatea in politica externa nu este supusa optiunii, ci este o necessitate; pentru ca deriva din factori pe care nici un govern nu ii poate controla, dar ii poate neglija rescind sa esuieze (.) Razboiul sau pacea sunt decise de acsti factori permanenti, indifferent de forma de guvernamint.si de politicile interne. Natiunile sunt doritoare de pace in anumite conditii si sunt razboinice in altele"

Desi sceptic in ceea ce priveste posibilitatea eliminarii razboiului din viata internationala, atit timp cit el este un instrument in lupta pentru putere, Morgenthau a crezut ca pot fi identificati acesti factori cu ajutorul instrumentelor si metodelor specifice teoriei relatiilor internationale. Dealtfel in lucrarea care i-a adus nu numai consacrarea ci o binemeritata faima internationala-Politics Among Nations-a incercat sa gaseasca principiile cu ajutorul carora sa se poata construe o teorie empirica de politica internationbala. Pe baza acesteia s-ar putea identifica conditiile in care un stat poate trece de la o politica de pace la una de confruntare.

Viziunea realista asupra fenomenului razboi o gasim si in opera sociologului francez Raymond Aron. Pentru el politica externa este constituita din comportamentul politico-strategic, iar relatiile internationale se desfasoara in umbra razboiului. Nu intelegea prin acest lucru ca razboiul este o posibilitate permanenta, ci doar ca legitimarea violentei pentru asigurarea scopurilor statului este comuna tuturor statelor si ca nu ar putea fi monopolizata asa cum fusese in interiorul statelor. In opinia sa relatiile internationale sunt "relatii intre unitati politice care pretend dreptul de a-si face singure dreptate si de a fi singurul arbitru in privinta deciziei de a lupta sau a nu lupta" Intelegerea cauzelor razboiului a fost pentru Raymond Aron esentiala in descifrarea comportamentului statelor in mediul international. A combatut pe acei teoreticieni care explicau cauzele conflictelor dintre state prin determinism geografice si economice, cum a fost cazul geopoliticienilor si al marxistilor. Acest fapt nu l-a facut sa respinga toate tipurile de determinism atat timp cat a crezut ca cel istoric poate sa fie relevant in intelegerea mecanismelor care conduc la aparitia razboiului. In opinia sa rivalitatea traditionala dintre state este principala cauza a razboiului.

Profesorul de politica si relatii internationale de la Woodrow Wilson School, Universitatea Princeton (SUA) Robert Gilpin a considerat ca razboiul este cel care, in cele din urma, conduce la schimbari de esenta in structura ordinii mondiale. Modelul schimbarii sistemice a lui Gilpin se bazeaza pe o serie de ipoteze cu privire la state pe care el le deduce din teoria microeconomica a alegerii rationale . Analizind evolutuia relatiilor dintre state dela Pacea de la Westphalia(1648) la Razboiul Rece ajunge la concluzia ca teoria ciclica a schimbarii in sistemul international este validata de istorie. Din aceasta perspectiva el observa ca, incepind cu 1648 ordinea in viata internationala s-a schimbat de mai multe ori in functie de modificarile care au avut loc in ierarhia balantei de putere. In timp apare o prapastie intre statutul si prestigiul statului/statelor hegemon si puterea pe care pot sa o desfasoare pentru a-si apara interesele nationale. In ciuda dorintei statelor ca schimbarea in ordinea mondiala sa se faca in mod pasnic, Gilpin observa ca, pina in prezent, "mecanismul principal al schimbarii a fost razboiul sau ceea ce noi am numit razboiul hegemonic( adica un razboi care determina ce stat sau state vor fi dominante si vor guverna sistemul)". Asertiunea profesorului american pare sa intre in criza atunci cind se pune intrebarea cu ce mijloace militare se va purta razboiul hegemonic. Existenta armelor nucleare si folosirea lor intr-un astfel de razboi pune sub semnul intrebarilor teoria lui Gilpin. In acest caz urmatorul razboi hegemonic are foarte multe sanse sa fie si ultimul. Pe de alta parte se poate observa ca schimbarea de la ordinea mondiala bazata pe hegemonia a doua superputeri-SUA si URSS-nu s-a facut prin conflict hegemonic.

Locul si rolul razboaielor in sistemul relatiilor internationale dar mai ales cauzele care conduc actorii mediului international la un comportament conflictual au constituit preocupari majore si pentru un alt stralucit reprezentant al realismului Kenneth Waltz. El crede se ajunge mai usor la pace daca intelegem cauzele razboilui. Constatind ca raspunsul la intrebarea unde se afla cauzele majore ale razboiului sunt "uimitoare prin varietate si prin varietate si prin natura lor contradictorie. Pentru c aceasta diversitate sa poata fi mai usor manevrata, raspunsurile pot fi ordonate in trei categorii: cele ce tin de om, cele legate de structura statelor separate si cele referitoare la sistemul de state[22]. Referindu-se la natura umana si comportamentul dual al omului in societate el scoate in evidenta faptul ca in problemele legate de pace si razboi trebuie analizat si inteles individul cu rol de decizie politica. In aceasta privinta Waltz il cita pe fostul presedinte american Dwight Eisenhower: "Oamenii poporul in general nu doresc conflicte. Cred ca liderii lor sunt cei care, devenind prea belicosi, fac greseala sa creada ca poporul vrea, intr-adevar sa lupte" . Oamenii nu traiesc izolati ci in cadrul unor societati riguros structurate. Acestea sunt elementele cheie ale societatii internationale si intelegerea comportamentelor acestora in relatiile reciproce ar da raspuns la multe din intrebarile legate de originea conflictelor. Solutia eliminarii razboiului ar fi din aceasta perspectiva generalizarea unui model de stat "bun" care spre deosebire de statul "rau" ar fi tentat spre cooperare si intelegere in mediul international. Exista o asemenea reteta valabila oriunde pe acest glob? Statele in mediul international se comporta intotdeauna in raport cu rationalitatea izvorita din idealurile cele mai generoase ale umanitatii. Exista o autoritate suprema in acest mediu anarhic de care sa asculte toate statele? Sunt intrebari la care reprezentantii Scolii liberale cred ca au raspunsuri mai adecvate decit realistii.

Liberalismul

Cea de-a doua mare Scoala din teoria relatiilor internationale-liberalismul- a abordat problema razboiului in opozitie cu starea de pace. Se considera ca razboiul ca fenomen politic poate fi eliminat daca sunt realizate conditiile pentru instaurarea unei paci durabile. Originea moderna a studiilor asupra pacii (irenologia) se plaseaza la sfirsitul secolului al XVIII-lea in filozofia lui Immanuel Kant. In 1795, acesta publica lucrarea Zum ewigen Frieden care va sta la baza tutror disputelor si controverselor privind caile si modalitatile de instaurare a unei paci durabile in societatea omeneasca. Potrivit conceptiei lui Kant societatile democratice nu lupta intre ele. Analistul Ionel Nicu Sava identifica principalele teze ale gindirii kantiene care aplicate la mediul international ar crea premizele obtinerii a ceea ce filozoful german numea pacea perpetua : nici un stat independent, mare sau mic, nu trebuie sa se afle sub dominatia altui stat; armatele permanente trebuie sa fie abolite cu timpul; nici un stat nu trebuie sa intervina prin forta in constitutia sau guvernul altor state; constitutia civila a tuturor stastelor trebuie sa fie republicana; legea natiunilor trebuie sa se bazeze pe o federatie a statelor libere.

Instrumentele prin care s-ar realiza un asemenea ideal in comunitatea internationala erau identificate cu "libertatea in interiorul statului si arbitrajul (dreptul) in relatia dintre state" Cu alte cuvinte Kant credea ca evolutia societatii in conformitate cu suprematia legii ar crea premisele pentru o stare de moralitate si echitate in relatiile dintre oameni. Nici un guvern aflat sub controlul poporului nu va intra in razboi daca nu va fi obligat sa o faca. Experienta politica din sistemul relatiilor internationale zdruncina aceasta conceptie.

De remarcat faptul ca si Immanuel Kant a fost suficient de realist atunci cind observa ca societatea secolului al XVIII-lea nu era pregatita si nici nu putea sa realizeze o astfel de pace dar a crezut ca timpurile ulterioare vor fi mai potrivite pentru un asemenea sistem de securitate. Ilustrul ginditor german a avut dreptate din acest punct de vedere deoarece ulterior conceptia sa a stat la baza mai multor scolii de gindire care s-au incadrat in curentul liberal. Filozofia sa a inriurit gindirea si practica relatiilor internationale in perioada urmatoare.

Adeptii acestui curent au evitat sa vada razboiul ca modalitate de a reglementa problemele dintre state cu regimuri de democratie liberala. Ei considera razboiul o boala. "O boala grava, un cancer al politicii. El este un produs al instinctelor agresive al uno elite nereprezentative." Acest fapt nu a insemnat ca in mod automat reprezentantii acestui curent au negat posibilitatea aparitiei unui asemenea fenomen chiar in reglementarea unor raporturi dintre state democratice insa, in credinta lor acesta trebuia sa fie un fenomen care sa se manifeste extrem de rar.[29] Norman Angell, de exemplu, afirma ca "razboiul desi necesar uneori, este intotdeauna un mod inuman si irational de a rezolva disputele si ca prevenirea lui ar trebui sa fie intotdeauna o prioritate politica dominanta" . Nici Tom Paine nu era departe de aceasta credinta: "O uneltire menita sa conserve puterea si indeletnicirea printilor, oamenilor de stat, soldatilor, diplomatilor si fabricantilor de arme si aa lege tirania lor si mai strins de gitul poporului" .

Eliminarea razboiului din viata internationala, in opinia adeptilor curentului liberal, se poate realiza prin construirea de regimuri politice democratice, prin promovarea avantajelor comertului international si prin crearea unor mecanisme institutionale cu caracter international care sa gestioneze pacea si prosperitatea. Securitatea nu trebuie lasata la discretia unor negocieri bilaterale secrete si a credintei in echilibrul de putere. Oamenii politici si diplomatii sint inzestrati cu ratiune si actioneaza ratiopnal in practica diplomatica. Acest fapt ii determina sa fie uniti de interesul fundamental de a crea o comunitate mondiala, bazata pe un sistem al pacii, care poate fi realizat in anumite conditii. Esentiale sunt revelarea acestui adevar fundamental si infiintarea si functionarea institutiilor, care vor pune ordine in anarhia internationala. Educatia va inlatura ignoranta si prejudecatile, democratia va impiedica izbucnirea razboaielor, iar institutiile care previn manifestarile de violenta la nivel national pot fi extinse si la nivel global pentru a solutiona pasnic disputele. Cresterea interdependetelor economice si avantajele comertului international vor face ca razboiul sa ameninte propsperitatea ambelor parti angajate intr-un conflict/razboi

Aceasta viziune inspirata din paradigma liberala si adoptata de mari oameni politici si diplomati a marcat o cotitura in relatiile internationale. Viziunea optimista a liberalismului asupra politicii internationale se bazeaza pe trei credinte fundamentale care sint comune aproape tuturor teoriilor din aceasta paradigma . In primul rind liberalii considera ca nu statele ar trebui sa fie principalii actori ai scenei internationale ci institutiile si organizatiile cu vocatia pacii si securitatii. In al doilea rind sustin ca statele in comportamentul lor in relatiile cu alti actori un rol important il are organizarea politica interna. Din acest punct de vedere sint state "bune" si democratice care vor avea un comportament dictat de respectarea legii si a principiilor marale si state "rele" care sint de factura autoritara sau dictatoriale si vor promova in raporturile cu alti actori forta si politica de forta. Nu in ultimul rind acestia afirma ca pacea si securitatea se pot obtine daca lumea va fi populata cu state "bune".

Aceasta idee a fost promovata, printre altii de Woodrow Wilson, dar a fost impartasita de o intreaga pleiada de oameni de stiinta care au trasat cele doua directii de actiune: cunoasterea trecutului pentru a putea impiedica repetarea greselilor, si crearea unor institutii si norme, conditii indispensabile pentru o era a pacii. Securitate in politica mondiala in viziunea lui W.Wilson se putea obsine daca dispareau statele care promovau politicile de tip imperialist. Ideea sa se baza pe respectarea drepturilor omului-dreptul la autoguvernare era considerat unul fundamental-dar si pe lipsa de legitimitate a imperiului ca forma de organizare statala. Reputatia sa de promotor al viziunii liberale s-a construit pe modelul pe care la propus Conferintei de pace de la Paris care a pus capat primului razboi mondial. Acesta a fost creionat inca inainte de sfirsitul conflagratiei in nu mai putin celebrele Fourteen Points.

Instrumentul menit a realiza si a mentine securitatea colectiva a fost, in opinia fondatorilor acestei conceptii, Societatea Natiunilor. Acesta a functionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate si Asociate la Paris si adoptat de Conferinta de Pace, la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace. Pactul continea 26 de articole si o anexa cu lista celor 32 de state fondatoare si alte 13 tari invitate sa adere la el[35]. Prin acest document se definea scopul Scietatii Natiunilor care in esenta era dezvoltarea cooperarii intre natiuni, garantarea pacii si sigurantei precum si eliminarea razboiului si modul ei de functionare. Art. 8 prevedea ca, in scopul mentinerii pacii, statele membre recunosteau necesitatea reducerii armamentelor nationale, in functie de "situatia geografica si coditiile speciale ale fiecarei tari pana la minimul necesar apararii ordinii interne" . Sustinatorii Ligii printre care se numara si Alfred Zimmern credeau ca aceasta poate sa mentina securtitatea prin promovarea unor mecanisme politice de tipul conferintelor consacrate dezarmarii sau medierii conflictelor dintre state. Edificarea unui sistem de institutii care sa elaboreze norme si reguli de comportament pentru toti actorii din mediul international dar si instrumente de control pentru a obliga la respectarea normelor si regulilor . Aceste reglementaari au fost utile in rezolvarea pe cale pasnica a unor diferenduri minore dintre state cum au fost litigiile de frontiera dar ele au fost minore in raport cu marile primejdii ce se aratau la orizont.

Ideile promovate de adeptii liberalismului s-au impotmolit insa in practica diplomatica in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, iar Liga Natiunilor nu a trecut testul realitatii . Mircea Malita crede ca inceputul sfarsitului acestei institutii a fost marcat de esecul conferintei de dezarmare din 1932[40]. Germania nemultumita de clauzele la care trebuia sa se alature se retrage de la conferinta si ulterior si din Liga. Ea s-a dizolvat in momentul in care nu au reusit sa preintampine izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Consecinta a fost aparitia unei profunde crize in teorial liberalismului si scaderea increderii in valoarea practica a tezelor promovate de acest curent de gindire. Remarcabil este faptul ca asemenea consecinte n-au avut efect asupra tuturor celor care s-au ocupat de studiul problemelor pacii si razboiului din perspectiva liberala. Prin urmare nu toata lumea a considerat ca liberalismul ca teorie este o "perspectiva inadecvata pentru studiul si practica politicii internationale" iar promotorii ei fiind " incapabili sa distinga intre aspiratie si realitate"

Dupa cel de-al doilea razboi mondial adeptii pacii realizata prin institutie cu vocatia universala considerau ca trebuiau urgent corectate viciile de constructie pe care le-a avut Liga Natiunilor. Asa a aparut pe scena internationala ONU institutie care a incorporat toate sperantele si toate iluzile Scolii liberale. Inca odata s-a confirmat faptul ca in constructia unei arhitecturi de securitate mondiale actorii chemati sa o edifice nu sint in primul rind animati de cerintele teoretice ale unui anume model sau ideologie ci de intersele de stat pe care le au pe termen scurt sau lung si de experienta istorica prin care un actor sau altul a avut cistig de cauza in a-si promova aceste interese. Henry Kissinger surprinde cu acuitate acest lucru cind analizeaza pozitiile marilor puteri invingatoare in ceea ce priveste viitoarea ordine a lumii si prin urmare si mecanismele pe care acestia le considera viabile in a o sustine. Acesta ajunge la concluzia ca "Fiecare dintre invingatori vorbea in termenii experientelor istorice ale tarii sale. Churchill voia sa reconstruiasca traditionala balanta de putere in Europa. Asta insemna reconstructia Marii Britanii, a Frantei si chiar a Germaniei invinse astfel incit, impreuna cu Statele Unite, aceste state sa poata contrabalansa colosul sovietic, de la est. Roosevelt avea in vedere o ordine postbelica in care trei invingatori, impreuna cu China, sa actioneze ca un Consiliu de directori ai lumii pentru a impune pacea impotriva oricarui raufacator potential, cel mai probabil fiind dupa el Germania-o viziune care avea sa fie cunoscuta drept "Cei Patru Politisti". Modul lui Stali de a vedea lucrurile reflecta atit ideologia sa comunista cit si politica externa rusa traditionala. El s/a straduit sa speculeze victoria tarii sale prin extinderea influentei rusesti in Europa Centrala. Si a incercat sa transforme tarile cucerite de armatele sovietice in zone tampon pentru protejarea Rusiei impotriva oricarei agresiuni germane viitoare"[42]

O pleiada de teoreticieni si totodata buni cunoscatori ai evolutiilor din mediul international al secolului al XX-lea de la Norman Angell si John Hobson la Francis Fukuyama si David Held ca sa ne rezumam nu doar la cei mai cunoscuti mediului uniuversitar ci si pentru ca fiecare la timpul sau a nascut controverse si aprecieri diversificate legate de fenomenul si practica securitatii au continuat sa promoveze ideile si valorile liberalismului.

Scoala sociologica

In contextul dezvoltarii stiintelor socioumaniste, respectiv al reluarii unor concepte precum conflict asimetric, conflict de interese, conflict latent vs. conflict manifest, explicatiile de ordin sociologic au capatat tot mai mare importanta. Aceasta extindere a paradigmelor si-a gasit expresie mai ales in conceptul de violenta structurala dezvoltat de sociologul Johan Galtung . Concept a fost adoptat cu rapiditate de analisti si specialisti adepti ai curentelor liberale, ba chiar si socialiste din Occident care au inceput sa atraga atentia asupra nevoiii de reforma a sistemului relatiilor internationale contemporane.

Pacea in viziunea lui Galtung este definita ca opus al violentei. Insa de remarcat faptul ca acasta nu consta pur si simplu in utilizarea controlata a violentei de catre oameni, ci este "tot ce impiedica autorealizarea umana si poate fi evitat" . Teoria lui Johan Galtung propune pentru intelegerea conflictelor contemporane patru tipuri de violenta in politica mondiala. Violenta clasica este ceea ce in literatura de specialitate definita prin razboi, tortura sau pedepse inumane si degradante. Un alt tip de violenta care poate sa apara in mediul international in opinia lui Galtung este cea generata de saracie, de lipsa a conditiilor materiale de viata care pot provoca la fel de mari suferinte oamenilor. Cel de-al treilea represiunea, generata de pierderea libertatii indivizilor de a-si alege si a-si exprima propriile convingeri. In fine, Galtung trateaza alienarea ca forma de violenta structurala generata de pierderea identitatii individului si a reducerii conditiilor omului modern de a trai intr-o comunitate coeziva si de a stabili relatii cu alti semeni . Asadar pentru a putea cunoaste tipurile de conflicte care au fost prezente in istoria secolului al XX-lea este necesar sa cunoastem structura violentei din societatea moderna. Galtung crede ca pentru a aparea in sistemul relatiilor internationale un conflict este necesar ca doua sau mai multe state sa aiba interese incompatibile. Face deosebire intre conflict, atitudinea de conflictuala si comportarea de conflictuala

Dupa tipurile de nevoi pe care omul le are in societate Galtung identifica doua tipuri de violenta: directa care se particularizeaza in asasinate, saracie, sanctiuni, instrainare, reprimare detentie expulzare, deportare si structurala casre se particularizeaza in exploatare si marginalizare

Caracterul difuz al conceptului de violenta structurala a extins enorm domeniul de cercetare a pacii, ceea ce a insemnat ca acest domeniu a fost suprasolicitat, cunoscand o crestere aproape nelimitata si luand proportiile unei stiinte universale. In anii 70, aceasta expansiune a fost resimtita ca fiind eliberatoare, mai ales pentru ca vechile metode de abordare, aplicate unor probleme moderne precum dezvoltarea internationala a societatii umane, a sistemului ei de state si a mediului ei ambiant, nu mai erau deloc potrivite.

In mod traditional in centrul studiilor clasice despre violenta este asezat, in mod indicutabil actorul predominant, pentru secolul XX, statul pe care reputatul sociolog Max Weber il si definea prin raportare la violenta . Michel Wievorka plecind de la constatarea pe care o face Raymond Aaron cu privire la rolul statului dupa cel de-al doilea razboi mondial constata ca rolul actual al statului in relatiile internationale a scazut foarte mult si prin urmare nu mai are o pondere la fel de mare in aparitia violentei in relatiile internationale deoarece este tot mai mult deposedat de monopolul violentei legitime asa cu o vedea Max Weber. Acesta nu mai se afla ca in deceniile sapte si opt sursa legitima in centrul luptei pentru eliberare nationala, sociala sau ca proiecte revolutionare.Pe dealta parte a scazut si numarul statelor care promovau violenta prin existenta unor regimuri politice totaslitare sau de dictatura. Astazi violenta este, in opinia lui Pierre Hassner, mai mult legata de absenta unui stat puternic si democratic in interiorul societatii . Din aceasta perspectiva violenta se manifesta pe doua paliere: un nivel infrapolitic care se situiaza in interiorul societatii si antreneaza grupari din cele mai diverse si unul metapolitic ce include grupari transnationale legate de crima organizata retele teroriste sau religioase.

O alta perspectiva de a intelege violenta si conflictul este cea care defineste razboiul drept un fenomen care "se inimpla doar intre comunitati politice distincte" Unul dintre principalii fondatori ai teoriei sociologice, Herbert Spencer conflictul era unprincipiu permanent "care anima orice societate si instituie intre aceasta si mediul sau un echilibru precar; incertitudinile supravietuirii, precum si teama pe care acestea le provoaca dau totusi nastere unui control religios ce se transforma in putere politica organizata sub o forma militara; integrarea sociala favorizeaza atunci diferentierea funcsiilor si rolurilor, permitind, la capatul acestei evolutii, crearea unei societiti industriale, in sfirsit pacificata" . Conflictul in aceasta viziune are un caracter pasnic si deci nu produce consecinte nedorite pentru societatea omeneasca. Alti autori au plasat conflictul in cadrul unei lupte acerbe pentru spatiu si supravietuire a "raselor superioare " cu cele "inferioare". Arthur de Gobineau si Vacher de Lapouge in Franta, alaturi de H.S. Chamberlain sau Francis Galton in Marea Britanie, ca si Wagner si Marr in Germania s-au inscris in aceasta conceptie alaturi de alti teoreticieni care au fost folositi de propaganda si ideologia nazista pentru a justifica genocidul si crima in anii premergatori si in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

In gindirea romaneasca problema pacii si a razboiului a fost abordata, printre altii, de Dimitrie Gusti prin doua excelente studii de sociologia razboiului publicate in perioada interbelica. Sociologul roman vedea "razboiul ca realitate sociala () unul dintre cele mai complexe fenomene sociale" .Viziunea lui Gusti asupra razboiului era una integratoare deoarece in opinia sa acesta cuprindea toata economia, toata cultura, toata tehnica unui timp. Natura si modul specific de manifestare a razboiului erau in conceptia gustiana, direct influientate de cadrul in care se desfasura. Acest cadru avea patru dimensiuni: cosmica(terenul/geografia si clima); biologica (data de rasa si selectie); istorica( cauze) si psihologica. Din aceasta perspectiva pentru D. Gusti manifestarile razboiului erau perceptibile la nivel economic, spiritual (aspectul moral), politic(forta) si juridic(dreptul).

Cauzele pentru care o natiune recurge la razboi au caracter istoric si depind de contextul social si politic in care aceasta colectivitate umana vietiuieste. Scopul razboiului determina pentru sociologul roman si tipul de razboi la care o colectivitate umana poate fi supusa. Dupa criteriul aparare/cucerire el distinge doua mari categorii de conflicte: de eliberare (nationale) si de cucerire(imperiale); dupa tipul de actori implicati in conflict razboaiele pot fi: civile, revolutii, interstatale si ele se desfasoara in interiorul unui stat, intre o parte a societitii si stat, si in fine intre state ca entitati suverane.

Fiecare colectivitate umana in sistemul international de state, afirma Dinitrie Gusti[61], se leaga de o alta prin interese comune care pot duce la cooperare intr ele dar si la dispute si conflicte. Prin urmare el pledeaza pentru intemeierea unei stiinte care sa studieze nu numai starea nasiunilor ci si aspiratiile acestora pentru a se cunoaste caracteristicile mediului international. Cunoasterea acestor realitati inernationale ar putea conduce la scaderea probabilitatii de razboi. Realizarea unei bune cunoasteri intre natiuni ar conduce si la o mai buna conlucrare intre ele, cu alte cuvinte la cresterea gradului de socializare. "Socializarea crescinda, afirma D. Gusti inca din 1913, este o conditie necesara a transformarii razboiului in concurenta culturala" . Ionel Nicu Sava sesizeza, pe buna dreptate ca aceasta viziune a savantului roman anuntata la inceputul secolului al XX-lea se va impune, catre anii '70, ca una dintre cele mai moderne teorii ale relatiilor internationale: teoria cresterii interdepententei in mediul international. Profesorul Grigore Georgiu referindu-se la importanta ideilor si metodelor promovate de Dimitrie Gusti in cunoasterea societatii su b toate aspectele sale conchide: "Gusti a fost o personalitate coplesitoare a epocii, care s-a afirmat ca om de stiinta, sociologic, teoretician, ca organizator al vietii noastre stiintifice si culturale, ca profesor si indrumator al unei intregi generatii de sociologi"[63]