IMPARATII ISAURIENI SI CRIZA ICONOCLASTA (717 - 867)

IMPARATII ISAURIENI SI CRIZA ICONOCLASTA (717 - 867)

1. Revigorarea Imperiului in timpul primilor doi imparati isaurieni (717-775)

Noul imparat, Leon al III-lea (717-741) era de origine din Isauria sau Siria, apartinand unei familii stabilite in Tracia. In timpul lui Iustinian al II-lea si-a inceput cariera militara indeplinind cu succes o misiune importanta in Caucaz, dupa care a obtinut functia de strateg de Anatolikon. Puterea sa a avut o origine pur militara si intreaga sa politica s-a bazat pe armata. Bun general, el a intentionat, nu fara succes, sa apere Asia Mica impotriva musulmanilor. Fiul sau, Constantin al V-lea (741-775), pe care l-a asociat la domnie pentru consolidarea dinastiei, a fost si el un militar. In ciuda faptului ca a fost numit Copronymos contemporanii l-au apreciat ca pe un om energic, priceput in ale razboiului si bun organizator.

P o l i t i c a e x t e r n a . Cateva luni dupa urcarea pe tron a lui Leon al III-lea, arabii au aparut in fata Constantinopolului si l-au atacat pe mare si pe uscat. O flota musulmana, special construita de Alexandria a adus pana la Abydos fortele arabe comandate de califul Soliman, in timp ce trupele care inaintau pe uscat, comandate de generalul Maslamah, s-au apropiat si ele. Soliman a inaintat nestanjenit pana in Cornul de Aur in timp ce Maslamah si-a intins corturile sub zidurile Constantinopolului (15 august 717). Dar cand flota era inca in larg, o puternica furtuna iscata din senin, a risipit-o in toate partile Bosforului. Profitand de situatie, Leon al III-lea a parasit portul cu toate navele de care dispunea si, cu ajutorul focului grecesc, a distrus toate corabiile grele ale arabilor. Califul n-a putut supravietui esecului si a murit pe malul Bosforului.

Legati prin tratat cu bizantinii, bulgarii au atacat dinspre Tracia pe arabi, provocandu-le pierderi grele. Iarna aspra, foametea si epidemia de ciuma, i-au determinat pe arabi sa ridice asediu. Cu aceasta ocazie se face prima mentiune a lanturilor ce au inchis apoi golful Cornul de Aur pana in 1453.

Asediul din 717-718 a fost ultimul intreprins de arabi asupra capitalei Imperiului bizantin. Victoria a insemnat pentru Leon al III-lea un glorios inceput de domnie iar pentru Islam un mare dezastru, comparabil cu victoria pe care o va obtine, cincisprezece ani mai tarziu (732), Carol Martel pe campiile de la Poitiers.

Elanul arab a fost oprit astfel pe o lunga durata si credinciosii bizantini au aparut, pe putut, pe buna dreptate, sa vada in aceasta mana lui Dumnezeu si a Fecioarei Marei, aparatoare a capitalei si a imperiului crestin.

Cu toate aceste dezastre, dupa cativa ani de refacere, arabii au devenit iarasi agresivi. Ei au reluat ofensiva si, aproape in fiecare an, Asia Mica a avut de suferit din pricina lor. Dar infrangerea pe care le-au pricinuit-o cei doi imparati la Akroinon (740), a constituit o severa lectie pentru ei determinandu-i sa se retraga din partea de vest a Asiei Mici. Constantin al V-lea a profitat de situatie si a inceput ofensiva impotriva Siriei (745), a recucerit Ciprul si a inaintat cu armatele sale pana pe Eufrat si in Armenia.

Luptele interne care au bulversat imperiul arab, inceputul domniei Abasizilor care au mutat capitala califilor de la Damasc la Bagdad, au contribuit la succesele bizantinilor. In timpul intregii domnii a lui Constantin al V-lea, razboiul a fost favorabil bizantinilor. Aceste succese au fost continuate de fiul sau, Leon al IV-lea (775-780), care, in 778, cu o armata de o suta de mii de oameni, a invadat Siria si, in 779, a infrant pe musulmani in Asia Mica. Pericolul arab, atat de amenintator la sfarsitul secolului al VII-lea, a cedat in fata Imperiului.

Constantin al V-lea s-a straduit sa anihileze si pericolul bulgar. In 755 a pornit ofensive si, in doua campanii succesive, i-a infrant pe barbari la Marcellai (759) si Ankialos (763) in asemenea masura incat, in 764, epuizati, n-au mai putut rezista si au cerut pace. Razboiul a reinceput in 772 si a tinut pana la sfarsitul domniei. Chiar daca imparatul Constantin al V-lea n-a reusit sa distruga statul bulgar, el a restabilit in Peninsula Balcanica prestigiul armatei bizantine. El a reprimat rascoala slavilor din Tracia si din Macedonia (758) si, dupa exemplul lui Iustinian al II-lea, a asezat in Asia Mica, in thema Opsikion, o parte din triburile lor (762).

R e f o r m e l e i n t e r n e au fost si ele o preocupare a primilor doi isaurieni. In timpul in care impuneau dusmanilor respectul fata de Imperiu, primii doi imparati s-au silit si sa-l reformeze. A fost o uriasa opera de restructurare administrativa, economica si sociala.

Pentru a asigura apararea frontierelor, Leon al III-lea si fiul sau au inceput generalizarea sistemului themelor, impartind marile guvernorate in numeroase circumscriptii, mai putin intinse si mai usor de aparat. Prin aceasta se atenua si puterea strategilor care, nemaiavand teritorii atat de intinse, nu mai dispuneau nici de posibilitatea de a se rascula. Leon al III-lea s-a straduit sa restabileasca prosperitatea in provinciile depopulate de invazii si epidemii. La fel a procedat si la Constantinopol unde populatia fusese decimata de ciuma din 718 si pe care l-a repopulat aducand din Orient oameni cu voia sau impotriva vointei lor. El a creat o armata bine pregatita dar pentru aceasta a inasprit fiscalitatea, ceea ce a dus la numeroase nemultumiri.

Dintre toate, insa, reforma legislativa, marcata de publicarea codului civil numit Ecloga (726), a imbunatatit sistemul de judecata si a introdus in legislatie o terminologie mai clara, adaptata la nevoile vremii. Leon al III-lea a introdus acum pedepsele prin mutilare (taierea nasului, a mainilor, orbirea), care au fost aplicata apoi mai ales disidentilor politici dar si aparatorilor dreptei credinte in timpul imparatilor iconoclasti. Ele s-au aplicat prin abuz si inainte. A fost cazul Sf. Maxim Marturisitorul, in 662 pedepsit pentru credinta sa. Era o prevedere necunoscuta in codul lui Iustinian I, care reflecta decaderea moravurilor, patrunderea in Imperiu a unei mari mase de orientali pentru care acest fel de pedepse nu erau o noutate.

2. Prima faza a crizei iconoclaste (726-780)

Pentru a completa opera lor renovatoare, Leon al III-lea si Constantin al V-lea au incercat o profunda reforma religioasa. Ei au interzis cultul imaginilor sfinte si au inceput persecutiile impotriva calugarilor, astfel ca gravul conflict ce a izbucnit s-a numit "razboiul icoanelor" sau iconomahie (lupta impotriva icoanelor). Adeptii cinstirii icoanelor s-au numit iconoduli iar dusmanii acestora, iconoclasti (adversari ai icoanelor). Ea este considerata a fi ultima erezie nascuta din monofizism care refuza icoana Mantuitorului, negandu-i firea umana. Cauza luptei impotriva icoanelor a fost dezvoltarea excesiva a cultului acestora, in care crestinii dar si preotii, mai ales monarhii, ajungeau uneori la exagerari. Mai ales in Asia Mica, tendintele ostile icoanelor erau foarte puternice. Leon al III-lea,de origine, asiatica, le-a stimulat. Imparatii isaurieni au fost influentati si de polemica iudaica impotriva icoanelor precum si de reprosul califilor arabi care vedeau in ele idolatrie si calcarea poruncii a 2-a a Decalogului (Ies.20,4; Deut.5,8).

O alta cauza a declansarii disputei iconoclaste a fost imunitatea de care se bucurau bunurile Bisericii care, astfel, afecta veniturile visteriei. Marele numar al celor ce intrau in manastiri luau muncitorii din agricultura, soldatii din armata, functionarii din serviciile publice. Imparatii erau gelosi si pe influenta pe care calugarii o exercitau asupra spiritului general al locuitorilor, a constiintei acestora. In ultima instanta, a fost lupta puterii politice impotriva celei spirituale, a celei imperiale impotriva celei bisericesti. O parte a inaltului cler a sprijinit uneori pe imparatii iconoclasti, nelinistit de cresterea excesiva a influentei paturii monahale, dupa cum armata, mai ales cea de origine asiatica, a avut o atitudine asemanatoare.

Discutiile pe marginea legitimitatii icoanelor in cultul ortodox au inceput indata dupa legalizarea crestinismului dar s-au pus indeosebi dupa Sinodul Quinisext (691-692), care stabilea prin canonul 82 ca Mantuitorul sa fie infatisat ca om si nu, alegoric, sub forma de miel, dandu-se astfel importanta imagistica cuvenita intruparii Sale. Aparitia realista a imaginii a dus la discutii aprinse. La Constantinopol, in Asia Mica si in Armenia, s-au inregistrat atitudini iconoclaste chiar ale unor personalitati ale Bisericii: Teodosie, episcopul de Efes (fiul fostului imparat Tiberiu al III-lea), Toma episcop de Claudiopolis si Constantin episcop de Nacoleia. Ei au cerut patriarhului Germanos sa opreasca cultul icoanelor dar acesta a refuzat si, se pare, acestia s-au adresat atunci imparatului care a incurajat atitudinea lor.

In 726, Leon al III-lea a promulgat primul edict impotriva icoanelor, in care se dispunea scoaterea lor din locurile unde puteau fi obiectul adorarii de catre credinciosi.

Aceasta masura a provocat o vie agitatie. "Imparat si preot" cum se intitula, s-a folosit de pretextul unei eruptii vulcanice si a unui cutremur. Cataclismul s-a declansat la nord de insula Creta, intre insulele Tera si Terasia care a dus la aparitia insulei Santorin. In primele zile ale lui august 725 s-a activat un vulcan submarin in aceasta zona, care a aruncat la mare inaltime foc si cenusa timp de opt zile. Fumul si cenusa au fost duse de curentii de aer pana in Italia si in zona Constantinopolului. Leon al III-lea care era un om foarte superstitios, impartasea groaza supusilor sai care vedeau norii negri si auzeau bubuiturile groaznice. In acceptiunea lui Leon al III-lea, acestea erau marturii ale maniei lui Dumnezeu impotriva oamenilor care adorau icoane, parasind adevarata credinta. A si luat masuri imediate punand sa fie data jos o icoana a Mantuitorului de deasupra marii porti de bronz a Palatului imperial. Acesta icoana nu era una oarecare ci era cea facatoare de minuni de la Camuliana, din Asia Mica, si fusese adusa in capitala la sfarsitul secolului precedent. Poporul, incitat, a ucis ofiterul care a distrus cu lovituri de ciocan icoana. O parte din cei implicati in incident au fost prinsi si trimisi la moarte din ordinul imparatului. Astfel iconoclasmul a inceput cu varsare de sange.

Dupa incidentele violente de la Constantinopol, o revolta a iconodulilor a fost inabusita repede in Grecia (727) si, in acelasi an si in Italia. Papa Grigore al II-lea s-a marginit sa protesteze vehement impotriva ereziei nou aparute dar succesorul sau, Grigore al III-lea, a inaugurat o politica mai indrazneata, anatemizand pe adversarii icoanelor (731), cautand, la un moment dat, ajutorul longobarzilor impotriva imparatului.

Un protest vehement impotriva iconoclasmului s-a ridicat in Siria din partea Sf. Ioan Damaschin. Pe numele sau Ioan Mansur, era unul din cei doi fii ai unui distins grec. Ioan avea o mare trecere la curtea califului Hisam (724-743) din Damasc. Tatal sau, Sergios, a indeplinit dregatoria de chestor general al statului arab in timpul califului Abd-al-Malik (685-805), cu toate ca era crestin. Educatia tanarului Ioan a fost incredintata calugarului Cosmas, cazut in mana arabilor, erudit cunoscator al stiintelor teologice si profane, salvat de Sergios. Mansur era numele arab al lui Sergios si al familiei sale si semnificatia sa era: "cel dus de Dumnezeu spre victorie". Pentru calitatile sale oratorice deosebite Ioan era cunoscut si sub numele de "Chrysorrhoas".

Ioan s-a remarcat prima oara prin scrisori incendiare impotriva lui Leon al III-lea, care au fost difuzate in intreg imperiu. Mai tarziu, el s-a retras la manastirea Sf. Sava din Ierusalim unde patriarhul Ioan al V -lea l-a hirotonit preot, marele teolog petrecandu-si apoi intreaga viata aici. A murit la Constantinopol (749).

Sf. Ioan Damaschin a teoretizat intr-o iconosofie precisa rolul icoanelor in cultul ortodox. A respins ideea de erezie, de reinviere a idolatriei pagane. A aratat ca icoana este un intermediar intre om si sfantul reprezentat. Functiile icoanei sunt multiple: estetica (de a impodobi biserica sau locul de inchinare), pedagogica (de a invata din istoria Bisericii), latreutica (de a insoti cultul divin) si harica (de a mijloci harul divin).

Edictul din 726 s-a aplicat cu multa moderatie la inceput. A urmat insa cel din 729 care a dus la inlocuirea patriarhului Germanos cu Anastasie, singhelul acestuia, adept al reformei (730). S-au luat masuri si impotriva scolilor ecleziastice.

Dar, lupta devenea tot mai apriga. Chestiunile de principiu au ajuns obiect de conflict, ciocnindu-se in realitate autoritatea imparatului in probleme religioase cu dorinta Bisericii de a se emancipa de sub tutela statului. Constantin al V-lea, mult mai priceput in ale teologiei decat tatal sau, a adus in lupta opiniile personale, ostile nu numai icoanelor ci si cultului Fecioarei si sfintilor. Deoarece era foarte patimas, el a condus lupta cu o ardoare fanatica si cu deosebita asprime.

La inceputul domniei sale, Constantin al V-lea, a trebuit sa lupte pentru a ase instala pe tron impotriva cumnatului sau, Artavasdes, care se bucura de sprijinul iconodulilor. In timp ce Constantin participa la o expeditie in Asia Mica impotriva arabilor, trupele din thema Opsikion l-au proclamat imparat pe Artavasdes care a imprastiat o armata imperiala si s-a indreptat apoi asupra Constantinopolului. Acesta a fost aclamat de populatia orasului si a primit coroana din mana patriarhului Anastasie (iulie 741). Prima sa masura a fost de a reintroduce cultul icoanelor si de a-si asocia pe unul dintre fii la domnie.

Artavasdes a domnit un an iar incercarea sa de a-l inlatura definitiv pe Constantin al V-lea cu ajutorul themelor din Orient a esuat. Invins langa Sardes, el s-a refugiat la Constantinopol pe care Constantin l-a asediat reusind sa intre in oras (2 noiembrie 742). Artavasdes a fost orbit impreuna cu fiii sai iar patriarhul Anastasios a fost lasat in scaunul patriarhal dupa ce a fost biciuit. A urmat declansarea unei necrutatoare persecutii impotriva iconodulilor.

Din porunca lui Constantin al V-lea s-a reunit la Hieria un sinod (754) care a condamnat icoanele. De acum inainte imparatul putea lovi in opozantii sai ca si cum acestia ar fi pacatuit si in fata lui Dumnezeu. Imparatul a poruncit ca moastele sfintilor sa fie profanate si arse, toate bisericile sa fie despuiate de icoane iar picturile murale si mozaicurile sa fie acoperite cu un strat gros de var. In locul lor s-a dispus ca bisericile sa fie impodobite cu imaginile imparatului si cu picturi inspirate din natura: pasari, fructe, pomi. Dintre insemnele crestine a fost acceptata doar Crucea.

Hotararile pseudosinodului de la Hieria au intampinat o apriga rezistenta din partea calugarilor incurajati de sprijinul papalitatii si de provinciile apusene ale Imperiului.

Adevaratele persecutii au inceput in 765. Icoanele au fost distruse, manastirile inchise ori secularizate, transformate in cazarmi sau hanuri. Bunurile lor au fost confiscate, calugarii inchisi, maltratati, exilati. Unii, precum Sf. Ioan cel Nou, episcop de Efes, au fost condamnati la moarte. Altii au fost batjocoriti expusi in cortegii grotesti si plimbati prin fata poporului in Hipodrom.

Multi inalti demnitari ai Imperiului au fost exilati sau chiar executati. Acesta a fost si soarta patriarhului Constantin (766). Timp de cinci ani persecutiile s-au desfasurat in intregul Imperiu. Desigur, nu la proportiile descrise de adversarii imparatului - condamnarile la moarte se pare ca au fost destul de rare - dar violente in buna masura. Un contemporan afirma chiar ca exista "intentia conducatorilor era de a extirpa complet ordinul monastic". Calugarii au rezistat rabdand toate prigonirile. Au suferit, dand dovada de curaj "pentru dreptate si adevar", in asemenea masura incat, cu o oarecare exagerare, un contemporan scria ca "Bizantul parea golit de ordinul monastic". Multi au fugit, mai ales in Italia, care a beneficiat astfel de exodul a mii de calugari. Acestia au adus cu ei nu numai manuscrise vechi si icoane de o inestimabila valoare dar si talentul lor in arta icoanelor.

Este cert ca lupta a dat ocazie la incredibile violente, la duritati si cruzimi, provocand o profunda tulburare in tot Imperiul. Toate acestea au avut ca urmare grave consecinte. Leon al III-lea a incercat sa reduca cu forta opozitia papalitatii, punand sub ascultarea patriarhului de Constantinopol, Calabria, Sicilia, Creta si Illyricul (partea sa apuseana, in 732), agravand astfel disensiunile.

Exarhatul de Ravenna a rezistat pana in 751 loviturilor longobarde. Papa Stefan al III-lea n-a ezitat sa se desparta de "Imperiul eretic" si, cautand sa apere peninsula cu ajutorul francilor, a incuviintat ca Pepin cel Scurt sa cucereasca teritoriile odinioara bizantine care au format apoi domeniul temporal al papalitatii. Conciliul convocat de papa, in 769, in care s-a proclamat legitimitatea cultului icoanelor, reprezinta si sfarsitul subordonarii papei fata de basileu, care, de acum, a incetat sa mai ratifice alegerile pontificale. Toate acestea au insemnat infrangeri ale Imperiului bizantin in apus. Basileul a scapat de sub controlul sau nu numai Peninsula italica ci si numerosi ortodocsi de aici.

In 774, Carol cel Mare a intervenit din nou in peninsula confirmand solemn donatia facuta de Pepin cel Scurt, Bizantul nemaiavand in Italia decat Venetia si cateva teritorii din sudul peninsulei.

3. Imparateasa Irina si victoria iconodulilor (780-802).Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea

Politica religioasa a primilor isaurieni a semanat fermentul discordiei, al nemultumirii, al framantarilor. Dupa moartea lui Constantin al V-lea, ele s-au reactivat. In timpul scurtei sale domnii, Leon al IV-lea Chazarul (775-780) a continuat politica interna a predecesorilor sai. Dar apoi, vaduva sa, Irina, regenta in timpul minoratului lui Constantin al VI-lea, a considerat ca se poate sprijini pe ortodocsi si a hotarat sa restabileasca cultul icoanelor. Ea a neglijat lupta impotriva musulmanilor care au revenit in 781 pana la Chrysopolis, in fata Constantinopolului, ajungand sa incheie o pace deosebit de umilitoare cu califul. Sa retinem, totusi, ca acest calif nu era altul decat marele Harun-al-Rasid. Pe de alta parte, Irina, adepta a cultului icoanelor, s-a apropiat de papalitate si a intretinut cu statul franc relatii cordiale. Mai ales in politica interna, ea s-a straduit sa elimine de la conducere pe iconoclasti.

In timpul luptelor pentru restabilirea cultului icoanelor, in 787, s-a nascut o aripa radicala in Biserica bizantina, pornita de la calugarii manastirii Sakkudion (Bithinia). Gruparea propunea o reforma in sanul clerului ortodox si, mai ales, revendica independenta absoluta a Bisericii fata de Stat. Era respins categoric amestecul imparatului in probleme de dogma. Intreaga stradanie a calugarilor de aici a ramas in istorie sub numele de "miscarea studita".

Sub obladuirea Irinei si a fiului ei, Constantin, s-au deschis luctrarile unui Sinod ecumenic la biserica Sf Apostoli din Constantinopol. Dar doua unitati militare apartinand corpului de garda imperiala au inconjurat biserica si au risipit pe participanti. Actiunea era rezultatul unui complot organizat de conducatorii armatei in intelegere cu cativa episcopi. Pretextand o invazie araba, Irina a trimis pe rebeli in Asia Mica iar la Constantinopol a adus trupe fidele din Tracia. Un nou sinod a fost convocat la Niceea (mai 787) dar lucrarile s-au deschis abia la 24 septembrie in biserica Sf. Sofia de aici. Au participat intre 330 si 367 episcopi, doi legati ai papei si un mare numar de egumeni si monahi, intre care si Platon de la manastirea Studion, Teofan Marturisitorul si alte personalitati ale Bisericii. Imparatul Constantin si mama sa, Irina, au fost reprezentati de doi inalti demnitari. Sedinta de incheiere a avut loc la Constantinopol, in palatul Magnaura unde, la sfarsit, s-a strigat: "Traiasca imparatii, noul Constantin si noua Elena, Dumnezeu sa binecuvanteze guvernarea lor".

Cel de-al VII-lea Sinod ecumenic, incheiat la 23 octombrie, a condamnat solemn erezia iconoclasta restaurand cultul icoanelor spre marea multumire a partidei iconodulilor care si-au vazut astfel asigurata prevalenta Bisericii in fata Statului. Hotararea Sinodului care a avut la baza conceptia Sf. Ioan Damaschin, prevedea urmatoarele: este permis, util si chiar placut lui Dumnezeu de a se face icoane religioase si de a le cinsti. Dar aceasta cinstire sa nu fie adorare, caci aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu. Aceasta cinstire acordata icoanelor este relativa caci este respectata nu icoana in sine ci faptul ca ea reprezinta o persoana sfanta. Deci cinstirea nu se adreseaza materiei icoanei si astfel nu poate fi vorba de idolatrie. Aceste precizari erau deosebit de importante deoarece limpezeau atitudini chiar in randul iconodulilor care, ei insisi, aveau nevoie de ele.

Curand, intre mama si fiu s-au ivit neintelegeri datorita supravegherii stricte la care Irina l-a supus pe Constantin care manifesta ingrijoratoare tendinte iconoclaste. In acest sens ea a fost ajutata de principalul ei ministru, eunucul Staurakios.

Cand fiul a ajuns la maturitate, Irina a rupt logodna pe care acesta o avea din frageda pruncie cu fiica lui Carol cel Mare si l-a obligat sa se casatoreasca cu o persoana obscura ca origine dar atasata cultului icoanelor, Maria de Armenia. Constantin al VI-lea a incercat sa se emancipeze de sub tutela destituind pe Staurakios si exiland pe Irina dar complotul a fost descoperit iar cei ce l-au initiat au fost pedepsiti mai mult simbolic (septembrie 790). Afland, trupele din Rasarit s-au rasculat si l-au proclamat pe Constantin singur imparat. Staurakios a fost inchis iar Irina exilata in palatul de la Eleutheria.

Ajungand sa conduca singur, tanarul imparat a inceput sa comita greseli dupa greseli: a rechemat-o pe mama sa acordandu-i titlul de "Augusta" (15 ianuarie 792) si a incuviintat eliberarea lui Staurakios. La acestea s-au adaugat acceptarea indepartarii trupelor din Constantinopol credincioase lui si infrangerea suferita intr-o batalie cu bulgarii in care s-a angajat la sfatul unui prezicator. O revolta impotriva sa, condusa de propriul sau unchi, Nichifor, a fost descoperita si aspru sanctionata de tanarul suveran. Initiatorul ei a fost orbit iar patru frati ai lui Constantin al VI-lea, implicati, mai mult sau mai putin in complot, au suferit pedeapsa taierii limbii.

O nemultumire generala a provocat-o divortul de sotia sa, Maria de Armenia, urmat de o a doua casatorie. Cazul a starnit proteste generale, mai ales in lumea monahala, exprimate indeosebi prin persoana lui Platon, egumentul de la manastirea Studion. Tradat chiar de propriile trupe in cursul unei campanii in Orient, Constantin al VI-lea a fost prins, adus la Constantinopol si orbit.Irina devenea astfel singura stapana a Imperiului, domnind apoi inca cinci ani (797-802).

Datorita imparatesei Irina, Biserica si-a redobandit vechiul ei rol in societatea bizantina. Pentru a avea in preajma oameni de incredere, ea a adus la manastirea Studion pe calugarii de la Sakkudion din Bithinia, in frunte cu Teodor Studitul. Partida monastica a redevenit mai puternica si mai activa decat oricand. Dar preocuparea aproape exclusiva a imparatesei fata de problemele interne a avut in Imperiu consecinte neplacute pe plan extern. Cu toate succesele obtinute de Constantin al VI-lea asupra arabilor si bulgarilor (791-795), califatul de Bagdad, sub domnia lui Harun-al-Rasid, a reluat ofensiva victorioasa in Orient si i-a obligat pe bizantini sa-i plateasca tribut (798).

S-a mai adaugat un element deosebit. La 25 decembrie 800, Carol cel Mare a fost incoronat imparat la Roma. A aparut astfel un imperiu rival in Occident care a iesit fie chiar si nominal doar, de sub incidenta Bizantului. De acum titlul de Imperium Romanum a fost disputat de doua Imperii, fiecare considerand ca ii revine lui cinstea de a reprezenta marele Imperiu roman de odinioara.

Imparateasa Irina a fost inlaturata prin lovitura de stat a lui Nichifor (802), redeschizandu-se portile dezastrului si anarhiei. Alungata din Constantinopol, ea si-a sfarsit zilele in insula Lesbos (803).

4. Faza a doua a crizei iconoclaste (802-842)

Nichifor (802-811), a fost un abil manuitor al banilor, doritor de a reface tezaurul statului, mai ales in detrimentul Bisericii. A repudiat violenta iconoclastilor dar a pastrat reformele acestora, care stirbeau prestigiul Bisericii. Aceasta a fost trasatura caracteristica a celei de a doua faza a razboiului contra icoanelor. Ea a insemnat in Bizant ceea ce in Apus a fost lupta pentru investitura.

Calugarii manastirii Sf. Ioan din Studion, sub conducerea egunenului lor, Teodor, au fost cei mai intransigenti in a sustine revendicarile Bisericii. Cu o egala intensitate, ei combateau oportunismul patriarhului Nichifor (806-815), care se straduia sa stearga amintirile luptelor iconoclaste, influentand politica financiara a imparatului cu autoritatea sa in materie de religie. Monarhia a inceput lupta impotriva lor persecutandu-i (809), imprastiindu-i, exilandu-i. Impotriva autoritatii imperiale, calugarii n-au ezitat sa se adreseze papei care, cu pretul acceptarii primatului Bisericii romane, urma sa recucereasca independenta Bisericii orientale in fata imparatului si a statului in general.

O asemenea atitudine a calugarilor a provocat o reactie iconoclasta. Ea a fost opera lui Leon al V-lea Armeanul (813-820) si a doi imparati din dinastia amoriana, Mihail al II-lea (820-829) si Teofil (829-842). Din nou, timp de treizeci de ani, Imperiul a fost teatrul unor lupte violente.

In 814, Leon al V-lea a reluat persecutiile iconoclaste. Fata de acestea s-a manifestat o puternica opozitie care a avut in frunte pe Sf. Teodor Studitul si pe Nichifor Marturisitorul din Sebastia (Bithinia).

In 815, un sinod reunit la Sf. Sofia a proscris din nou icoanele si a repus in vigoare decretele iconoclaste din 754. S-a reinceput, prin urmare, distrugerea icoanelor. Opozitia manifestata de calugari, a fost reprimata cu o deosebita cruzime, prin condamnari, persecutii si exiluri. Sf. Teodor Studitul a murit in exil (826) iar persecutiile au fost si mai dure in timpul imparatului Teofil, un ardent iconoclast. In 832 a fost emis un edict foarte sever impotriva partizanilor icoanelor si patriarhul Ioan Lecanemante (Magicianul) a fost executat. Manastirile au fost inchise si calugarii persecutati. Domnea din nou teroarea.

Dupa moartea imparatului Teofil (842), vaduva sa, regenta Teodora, urmand si sfatul fratelui ei, Bardas, s-a decis sa restabileasca pacea restaurand cultul icoanelor. Aceasta a fost opera Sinodului local din 843, condus de noul patriarh, Metodiu, unde hotararile au fost proclamate printr-o ceremonie solemna la Sf. Sofia. Sinodalii au declarat ca fiind acceptate toate hotararile celor sapte Sinoade ecumenice, restabilind cultul icoanelor si rostind anatema asupra tuturor iconoclastilor. In incheiere, ca o completare, a fost compus un text special de anatemizare a tuturor ereticilor de pana atunci. Textul acesta si al tuturor dogmelor Bisericii au fost cuprinse apoi intr-un Sinodikon special, o decizie sinodala, spre a fi citit anual in intreaga Biserica. Cum masura a fost luata atunci in ajunul primei duminici din postul pascal, duminica ce a urmat, cea din 11 martie 843, a fost numita "Duminica Ortodoxiei", ca o amintire a victoriei adevaratei credinte asupra tuturor ereziilor.

In incheiere, nu este lipsit de importanta sa precizam ca imparatii iconoclasti au fost toti de origine orientala. Leon al III-lea si dinastia sa erau isaurieni sau, poate, sirieni. Dupa o perioada de liniste si revenire la cultul sfintelor imagini, restauratorii iconoclasmului din veacul al IX-lea au fost Leon al V-lea, un armean si Mihail al II-lea care, ca si fiul sau, se nascusera in Frigia, in Asia Mica centrala. Daca analizam provenienta restauratorilor cultului icoanelor vom constata ca de doua ori a fost realizat de femei, Irina si Teodora. Irina era de origine greceasca si Teodora din Paflagonia, regiune situata pe litoralul Marii Negre, langa Bithinia , nu mai departe de capitala.

Locul de origine al imparatilor iconoclasti este edificator din acest punct de vedere.

5. Politica externa a Imperiului si refacerea monarhiei (802-867)

In timp ce Imperiul era absorbit de luptele religioase, evenimente grave au tulburat linistea sa in interior si au amenintat securitatea sa externa. Caderea Irinei a indepartat de la tron dinastia isauriana redeschizand era luptelor. Lovitura de stat care l-a instalat pe tron pe Nichifor (802), a fost urmata de pronunciamentul care l-a ridicat pe Leon al V-lea (813) si conspiratia care, eliminand pe Leon al V-lea, a pus in locul sau pe Mihail al II-lea (820). Dar pe langa comploturile care au reusit, mai lunga este lista celor care au esuat. Cea mai demna de mentionat a fost rascoala lui Toma Slavul (821-823) care, sprijinindu-se pe clasele inferioare, a dat revoltei sale un caracter popular. In toamna lui 821, Toma s-a proclamat imparat, incoronat de patriarhul de Antiohia, cu acordul califului Al-Mamun care i-a recunoscut titlul suprem. El a fost acceptat de toate themele din Asia Mica, cu exceptia celor de Opsikion si Armeniakon. Cu larg sprijin popular, Toma asediaza Constantinopolul in 822, fiind sprijinit si de armata din themele europene, in care predominau iconodulii. Mihail al II-lea a chemat in ajutor pe hanul bulgar Omurtag care l-a infrant pe Toma.

Timp de douazeci de ani, Imperiul a fost in pragul anarhiei. Afacerile sale nu erau mai bune nici in exterior. Tratatul din 812, de la Aix-la-Chapelle, i-a recunoscut lui Carol cel Mare titlul de imparat, aici fiind de fata si reprezentanti ai Bizantului. Tratatul a consfintit pierderea Italiei unde Imperiul de Rasarit nu mai pastra decat Venetia si cateva teritorii in sudul peninsulei.

Din acest moment au existat doua Imperii nu numai de fapt ci si de drept.

Razboiul reluat cu arabii (804), a dus la doua dezastre: ocuparea insulei Creta de catre corsarii musulmani alungati din Spania (826) care, din acest moment vor devasta fara a intalni vreo rezistenta Mediterana orientala si cucerirea Siciliei (827) de catre arabii din Africa, incununata de ocuparea, in 831, a orasului Palermo.

Dar, cel mai amenintator, era pericolul bulgar, in mod deosebit dupa ce hanul Krum si-a intins imperiul de la muntii Haemus (Balcani) pana la muntii Carpati. Nichifor a incercat sa contracareze acest pericol invadand Bulgaria. A pierit intr-o batalie in cursul intoarcerii spre casa, la Adrianopol (811) si bulgarii, invingatori din nou, au ajuns pana sub zidurile Constantinopolului (813).

Victoria lui Leon al V-lea la Mesembria (813) a salvat Imperiu. Daca la toate acestea mai adaugam si rascoalele popoarelor supuse, cum a fost cea a slavilor din Peloponez (807), ne putem da seama ca, dupa douazeci de ani de anarhie, opera imparatilor isaurieni era complet distrusa.

Cu toate acestea Imperiul a iesit din criza. Domnia lui Teofil (829-842) a recuperat, in parte, datorita slabirii progresive a califatului de Bagdad, dezastrele suferite in Orient. Cu toata infrangerea de la Dasimon si cucerirea Amorionului (838), incheiate cu solicitarea pacii de catre bizantini, mai tarziu, prin energia politicii interne, prin buna gospodarire a finantelor, prin abilitatea diplomatiei, Bizantul si-a redobandit prestigiul si prosperitatea. Dupa incheierea razboiului icoanelor Imperiu a devenit mai stralucitor iar capitala sa, prin constructiile ridicate, rivaliza cu capitala califilor.

Iesind din aceasta lunga perioada de framantari, literatura si arta si-au gasit o noua vigoare. Universitatea din Constantinopol, reconstituita in palatul Magnaura de catre cezarul Bardas (pe la 863), a redevenit, sub conducerea lui Leon Matematicul din Tesalonic, centrul unei admirabile culturi intelectuale. Acest act de cultura sta la originea "primului umanism bizantin" (P. Lemerle).

Mai ales prin intermediul numeroaselor misiuni, influenta Bizantului s-a extins in intregul Orient, la fel si in Europa centrala.

La chemarea principelui din Moravia Mare, Constantin (devenit mai tarziu, cu putin timp inainte de moarte, Chiril) si Metodiu, "apostolii slavilor" au plecat sa aduca crestinismul in mijlocul triburilor barbare care populau Pannonia si Boemia (863). In dorinta de a ajuta pe noii convertiti, ei au tradus Cartile Sfinte in limba slava. Pentru a-si transcrie opera, au creat scrierea glagolitica, dand slavilor un alfabet propriu si o limba literara. Ei au predicat in slavona, au celebrat Liturghia in aceasta limba, straduindu-se sa formeze un corp clerical slavon si, prin aceasta munca perseverenta, ei au adus lumea slava in Ortodoxie. Fara indoiala ca activitatea lor, stimulata de patriarhul Fotios, a avut si un caracter profund politic. Alfabetul creat de ei corespundea pronuntiei slave si a facilitat traducerea pe care ei au efectuat-o. Prin aceasta s-a creat si o limba literara. In esenta, constituirea acestui alfabet a fost cheia succesului castigarii lumii slave pentru crestinism. Alfabetul chirilic este o creatie ceva mai tarzie, din secolul al X-lea.

Timp de douazeci de ani (863-885), cei doi frati din Tesalonic au desfasurat o intensa activitate de propovaduire a crestinismului in Moravia. Si daca, in cele din urma, munca lor a sucombat in fata ostilitatii germane si a invaziei ungare, aceleasi metode au impus Bizantul in Europa centrala ca factor de credinta, cultura si civilizatie.

In Rasarit, pe malurile Donului, crestinismul a patruns in statul evreu al chazarilor. In 864, Boris, tarul Bulgariei, a trecut la credinta ortodoxa si chiar daca, in anul urmator, proaspatul convertit a oscilat intre Bizant si Roma, intrand in relatii cu papa Nicolae I pentru a introduce ritul latin in regatul sau (866), influenta greaca a patruns adanc si in Bulgaria.

6. Biserica bizantina in a doua jumatate a secolului al IX-lea.

Patriarhii Ignatios si Fotios.

In perioada minoratului lui Mihail al III-lea, Imperiul a fost condus de o locotenenta in fruntea careia s-a aflat Teodora, mama imparatului minor, ajutata de cativa favoriti. In 865, Mihail al III-lea, ajuns major a organizat o lovitura de stat in sprijinul unchiului sau, Bardas, in urma careia, Teoctist, favoritul Teodorei, a fost intemnitat, apoi asasinat, ea insusi fiind apoi indepartata si silita sa intre intr-o manastire. Mihail al III-lea a ramas singurul imparat conducand statul impreuna cu unchiul sau, Bardas.

Nemultumit de felul cum s-au facut schimbarile din fruntea Imperiului, de asasinarea lui Teoctist, de calugarirea fortata a Teodorei, la Boboteaza anului 858, patriarhul Ignatios a refuzat sa-l impartaseasca pe Bardas. Atitudinea aceasta a fost interpretata drept complot impotriva imparatului. Ignatios a fost judecat si condamnat la exil. In locul sau, in ajunul Craciunului din anul 858 a fost ridicat in scaunul patriarhal un laic, Fotios, fost secretar imperial, ambasador la Bagdad, profesor la scoala superioara din Constantinopol, un mare erudit si teolog.

Aceasta schimbare a determinat inceputul unei lungi dispute intre adepti celor doi patriarhi - ignatieni si fotieni. In disputa s-a amestecat si papa astfel ca neintelegerile interne s-au extins si asupra raporturilor dintre Biserica Apuseana si Rasariteana.

In anul 859, Fotios a intrunit un sinod in biserica Sf. Apostoli din Constantinopol la care s-a raspuns cu o contra-anatema la cea a ignatienilor, intruniti cu putin timp inainte in biserica Sf. Irina. Sinodul de la biserica Sf. Apostoli a recunoscut pe Fotios ca patriarh canonic, fapt care a nemultumit profund pe ignatienii ce aveau in frunte pe mitropolitul Mitrofan de Smirna. Printr-o scrisoare sinodala, Fotios a instiintat pe papa Nicolae I (858-867) despre alegerea sa, dar papa nu l-a recunoscut ca patriarh motivul sugerat fiind aparenta laica a lui Fotios. In realitate el incerca si pe aceasta cale sa-si impuna autoritatea decizionala in lumea rasariteana.

Pentru impacarea neintelegerilor interne, imparatul, indemnat de patriarhul Fotios, a convocat, in 861, un nou sinod general la Constantinopol, tot in biserica Sf. Apostoli. Acest sinod a fost considerat ca o a doua sesiune a celui din 859, fiind prezenti 381 de episcopi intre care si doi delegati ai papei: Radoald de Porto si Zaharia de Agnani. Sinodul s-a pronuntat impotriva lui Ignatios dar l-a recunoscut pe Fotios. Papa Nicolae I, in totala necunoastere a problemelor rasaritene si incorect sfatuit de legatii sai la acest sinod, a convocat un conciliu in palatul Lateran din Roma (august 863), in care Fotios a fost excomunicat, recunoscand ca patriarh pe Ignatios si anuland hotararile sinodului din 861. era un prim pas spre o viitoare schisma.

Perioada ce a urmat a fost caracterizata prin continuarea neintelegerilor intre Roma si Constantinopol. In 867 patriarhul Fotios a adresat o enciclica patriarhilor rasariteni in care combatea inovatiile latinilor in cult precum si postul de sambata, postul cu lapte si branza, invatatura despre Filioque, invitandu-i sa ia parte la un sinod ce urma sa se tina la Constantinopol. El s-a intrunit in vara lui 867 in prezenta imparatului, a membrilor Senatului si a reprezentantilor celor patru patriarhii. Aici papa Nicolae I a fost excomunicat pentru inovatiile sale dar, mai ales, pentru ca a trimis preoti latini in Bulgaria, tara increstinata de Bizant, dar care, prin tarul Boris-Mihail (853-889) voia sa se indeparteze de Imperiul de Rasarit.

In toamna aceluiasi an (867), au avut loc o serie de evenimente neasteptate care au schimbat total situatia existenta pana atunci. In septembrie 867, imparatul Mihai al III-lea a fost asasinat iar peste doua luni a murit si papa Niocolae I. Patriarhul Fotios i-a refuzat noului imparat, Vasile I Macedoneanul, Impartasania, pe motiv ca acesta a ajuns la tron prin asasinarea lui Mihail al III-lea si a lui Bardas. Acesta a fost pretextul pentru care patriarhul Ignatios a fost readus in scaunul patriarhal iar noul papa, Adrian al II-lea (867-872), dorind statornicirea unor noi relatii cu Rasaritul, a anulat partial deciziile sinoadelor din 859, 861 si 867.

Un sinod intrunit in 867 la Constantinopol l-a condamnat pe Fotios pentru uzurparea scaunului patriarhal.

In octombrie 869 - februarie 870 si-a desfasurat lucrarile un nou sinod la Constantinopol care urma sa fie cel de-al VIII-lea ecumenic. Au fost prezenti si reprezentantii papei si ai imparatului franc. Nu s-a discutat problema deosebirilor teologice intre greci si latini. Sinodul ignatian nu a adus nici o ameliorare in raporturile interne din Biserica deoarece clerul fotian, foarte numeros, a ramas fidel fostului patriarh. In plus, acesta nu scapa nici un prilej de a-si declara fidelitatea fata de imparat.

Toate acestea au dus la ameliorarea situatiei lui Fotios care a fost rechemat in 875, imparatul incredintandu-i instruirea fiilor sai. Intre timp a survenit si impacarea dintre Ignatios si Fotios, acesta din urma intelegand ca este nevoie de concesii pentru a se aplana tensiunile din interiorul Bisericii. Moartea lui Ignatios (octombrie 877) l-a readus pe Fotios in fruntea Patriarhiei constantinopolitane.

In 879-880 s-a deschis un nou sinod in biserica Sf. Sofia care a recunoscut schimbarile survenite. Hotararile adoptate aici au fost aprobate in unanimitate de toti sinodalii, inclusiv de agatii papali, iar in august 880, papa Ioan VIII i-a expediat o scrisoare prin care isi comunica acordul cu privire la hotararile de aici.

Bunele raporturi intre cele doua Biserici - de Rasarit si de Apus au continuat pe tot parcursul celei de a doua pastoriri a lui Fotios pana in 887 cand patriarhul va fi silit sa abdice de catre noul imparat, Leon al VI-lea acesta fiind un adept al intransigentilor din partea lui Ignatios, care nu renuntasera la punctele lor de vedere.

B I B L I O G R A F I E

Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclastilor, Bucuresti, 1998;

Louis Brhier, La querelle des images du VIII -IX^e siècle, Paris, 1904;

Jean Meyendorff, Teologia bizantina, Bucuresti, 1996;

Idem, Hristos in gandirea crestina rasariteana, Bucuresti, 1997;

Andr Grabar, Iconoclasmul bizantin. Dosarul arheologic, Bucuresti, 1991;

Paul Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumusetii, Bucuresti, 1993;

Leonid Uspensky, Teologia icoanei in Biserica Ortodoxa, Bucuresti, 1994;

Charles Diehl, Histoire de l'empire byzantin, Paris, 1969;

Idem, Figuri bizantine, vol.I., Bucuresti, 1969;

Nicolae Iorga, Istoria vietii bizantine, Bucuresti, 1974;

Francis Dvornik, Les Slaves, Byzance et Rome au IX^e siècle, Paris, 1926; Gheorghe I. Bratianu, Etudes byzantines d'histoire conomique et sociale, Paris, 1938;

Nicolae Banescu, Chipuri din istoria Bizantului, Bucuresti, 1971; P.A.Yannopoulos, La socit profane dans l'Empire byzantin des VII^e, VIII^e et IX^e siècles, Louvain, 1975;

Pr. dr. Vasile V. Muntean, Iconoclasmul bizantin, secolul VII-IX, in lumina noilor cercetari, in: B. O. R., 1984, nr. 8-10;

Diac. asist. Ioan I. Ica.jr.., Iconologia bizantina intre politica imperiala si sfintenie monahala, studiu introductiv la Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos - prototip al icoanei sale, Alba Iulia, 1994;

R. Broscareanu, Aspecte dogmatice ale luptei iconoclaste, in S. T., 1987. nr. 6;

Prof. Emilian Popescu, Aniversarea a 1200 de ani de la Sinodul al VII- lea ecumenic, in S. T., 1987, nr. 6;

Pr. lect.drd. Ioan Mircea. Ielciu, Bizantul si Apusul in secolul VIII, in: M. A., 1993, nr. 3;

Pr.drd. Dumitru Vanca, Icoana ca expresie a catehezei Bisericii (pana la aparitia iconoclasmului), in Credinta Ortodoxa, 1998, nr. 3-4.