ISTORIA CONTEMPORANA A ROMANIEI: INTRODUCERE SI IZVOARE

ISTORIA CONTEMPORANA A ROMANIEI: INTRODUCERE SI IZVOARE

Cuvinte cheie: epoca contemporana, era extremelor, izvoare primare, izvoare secundare, istoriografie.

Introducere

Problematica scrierii si predarii istoriei romanilor in epoca contemporana ridica, inca de la bun inceput, o serie de probleme tinand de uzul politic al istoriei ca naratiune, lipsa de acces la documentele primare referitoare la anumite epoci istorice, spre exemplu cu privire la comunism, necesitatea reinvestigarii surselor si a descoperirii de noi izvoare in vederea intelegerii mai profunde ale unor momente importante din istoria romanilor: de exemplu, cu privire la istoria revolutiei din decembrie 1989. Periodizarea istoriei contemporane romanesti, asa cum s-a realizat pana in prezent, ridica si ea semne de intrebare cu privire terminologie si limitele acesteia. Vom incerca, in cele ce urmeaza, sa sugeram raspunsuri la intrebarea posibila despre realizarile si oportunitatile oferite cercetarii si predarii istoriei romane.

Obiective operationale:

Cursul isi propune sa clarifice si sa justifice metodologia folosita in tratarea materialului faptic si in analiza facuta desfasurarilor sociale, culturale, economice, politice etc. Cursantii trebuie sa fie edificati asupra periodizarea istoriei contemporane, in general, si a istoriei romanesti contemporane, in particular. De asemenea, acestia sunt indemnati, printr-o analiza succinta a izvoarelor si bibliografiei, sa continue, printr-o munca independenta, studiul istoriei contemporane.

Sinteza cursului:

Cursul ofera cititorilor o analiza a problematicilor tinand de provocarile teoretice ale studierii istoriei contemporane, de periodizare, izvoare si istoriografie. Prin natura perioadei studiate, istoria cea mai recenta a romanilor, precum si prin caracteristicile ariei temporale investigate, secolul al XX-lea, marcat de aparitia conceptelor de razboi total, stat totalitar, om nou, curs nou, revolutie culturala etc. in calea studierii si cercetarii istoriei contemporane ridica numeroase probleme teoretice de care studentul trebuie sa fie constient inca din faza initiala a studiilor sale. Prin urmare, cursul intentioneaza sa clarifice studentilor cursanti de ce natura sunt provocarile oferite de studierea istoriei contemporane, cum poate fi periodizata istoria recenta, precum si care sunt sursele primare si secundare care pot fi folosite in studierea istoriei contemporane. De asemenea, acesta argumenteaza in favoarea unei anumite tratari a istoriei contemporane, axata pe o abordare mixta cronologico-tematica.

Cursul

Periodizarea, izvoarele si istoriografia istoriei contemporane

I. Periodizarea istoriei contemporane

Traditional, istoriografie romaneasca a fost impartita, din punct de vedere didactic, in cinci mari "epoci": preistorie, istorie antica, istoria medievala, istoria moderna si istoria contemporana. Limitele dintre acestea au fost stabilite in functie de criterii mai mult sau mai arbitrare. In cautarea de noi surse istorice si de noi metode de lucru, istoriografia a neglijat, in ultimul deceniu si jumatate de libertate ideologica, o discutie mai ampla asupra problematicii separarii, din punct de vedere didactic, a limitelor dintre istoria romanilor din epocile moderna si contemporana. De altfel, chiar termenul de istorie contemporana invita la controverse. Derivat din limba latina, termenul desemneaza evenimente si intamplari care se desfasoara in timpul pe care-l traim, care ne afecteaza nemijlocit existenta. Din aceasta perspectiva, s-ar putea spune ca exista atatea contemporaneitati cati indivizi populeaza planeta sau, restrangandu-ne la cazul romanesc, partea de umanitate unde se vorbeste mai ales limba romana. Fiecare s-a nascut intr-un anumit an, traieste cu mai mare intensitate anumite evenimente sau in conformitate cu anumite principii si idei, prin urmare are propria contemporaneitate.

Sub forma sintagmei de epoca contemporana, termenul - chiar daca importanta sa nu este decat una didactica - este chiar mai greu de definit. Desi ii confera o certa alura stiintifica, sintagma nu ne lamureste mai mult cu privire la continutul sau. Termenul de epoca, folosit de altfel si in geologie pentru a desemna o lunga perioada din istoria pamantului, a fost folosit in istorie pentru a desemna perioade relativ lungi de timp in care anumite caracteristici fundamentale au fost comune majoritatii comunitatilor umane, cel putin dintr-o perimetru geografic mai larg: o anumita configuratie a societatii, o anumita ideologie dominanta etc. Desi controversele persista si in privinta celorlalte epoci istorice, mai cu seama asupra delimitarilor acestora, in cazul epocii contemporane controversele este de asteptat sa fie chiar mai vii, mai ales ca aceasta este un proces aflat in plina constructie. Se pune apoi intrebarea pana cand evenimente considerate astazi a fi de domeniul epocii contemporane vor mai ramane parte a acesteia? Pentru ca, natural, daca nu acceptam pentru epoca istorica ce va urma alte denumiri, de exemplu de epoca postmoderna (terminologie greu de aplicat Romaniei de astazi), limitele istoriei contemporane (cel putin cea superioara, daca nu si cea inferioara) vor continua sa se extinda.

Care ar putea fi totusi considerentele care ar putea-o califica la o tratare diferentiata de alte epoci istorice, fie si numai sub forma unei subdiviziuni a unei epoci istorice? In epoca contemporana, din punct de vedere social, evolutiile au fost unele contradictorii. Pe de o parte, s-a accentuat prezenta si influenta sociala a unor categorii sociale cu un rol important si in epoca contemporana precum burghezia sau muncitorimea. Pe de alta parte, muncitorimea a fost adesea manipulata de elitele sociale si politice, mai ales in cazul regimurilor extremiste, iar burghezia a fost lichidata de regimurile comuniste. In plus, muncitorul calificat si inalt calificat a ajuns, mai ales in statele sofisticate din punct de vedere economic si tehnologic, la un nivel de viata si confort care mai aminteste numai putin de muncitorul secolului al XIX-lea. In plus fata de burghez, mare proprietar, fermier, muncitor au aparut noi si noi sectoare economice si tot mai multi indivizi fac parte din categorii sociale si profesionale aparte. Aceasta realitate este tot mai vizibila si in anumite regiuni ale Romaniei contemporane: regiunea Bucurestilor, Banat, Transilvania. Din perspectiva fenomenelor politice si ideologice, o ruptura fata de perioada dinainte de Primul Razboi Mondial este totusi de avut in vedere: prezenta tot mai influenta a extremelor politice, precum si dominatia regimului comunist asupra unei importante parti a omenirii, mai ales dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Aceste caracteristici sunt vizibile si in cazul Romaniei.

Cel putin pana in prezent, cea mai coerenta abordare teoretica care justifica studierea separata a secolului al XX-lea ii apartine istoricului britanic Eric Hobsbawm. Acesta discerne ceea ce denumeste "durata scurta a secolului al XX-lea" ca o lume calitativ diferita din trei considerente:

Ø      nu mai este eurocentrica, centrul civilizatiei deplasandu-se spre vest, inspre Statele Unite ale Americii, iar cel al puterii scindandu-se dupa 1945 intre est si vest sub comanda S.U.A. si U.R.S.S.; aceasta schimbare nu este totusi considerata ca fiind fundamentala de catre Hobsbawm pe considerentul ca totusi nu reflecta decat schimbari nesemnificative in configuratia economica, intelectuala si culturala a lumii;

Ø      globalizarea, omenirea tinzand sa fie, tot mai mult, o singura unitate operationala; istoricul britanic defineste ca fiind cea mai marcanta transformare cunoscuta de acest secol tensiunea dintre procesul de accelerare a globalizarii si incapacitatea, atat a institutiilor publice cat si a multor indivizi, de a se adapta la aceasta schimbare;

Ø      dezintegrarea vechilor modele ale relatiilor sociale si ruperea legaturilor dintre generatii, sau intr-un inteles mai larg, intre prezent si trecut, dezarticularea si individualismul; aceasta transformare este considerata de Hobsbawm drept inerenta capitalismului.[1]

In fine, o a patra distinctie, articulata de-a lungul intregii lucrari semnate de istoricul amintit este avansul extremelor in viata politica a continentului european, mai intai, a intregii umanitati, mai apoi.

Desi Hobsbawm ar putea fi criticat pentru a nu fi alocat un spatiu mai larg transformarilor sociale operate de comunist asupra personalitatii umane, totusi acesta, in cuprinsul lucrarii sale, acorda spatii largi problematicii razboiului total, holocaustului si gulagului, crizelor economice si energetice globale, noilor curente artistice si culturale. Importanta razboiului mondial ca moment emblematic al unei noi stari de spirit este vizibila din insasi fixarea limitei inferioare a duratei scurte a secolului al XX-lea in anul 1914.

Consideram ca multe dintre caracteristicile enuntate de Hobsbawm cu privire la secolul al XX-lea sunt comune, in mai mare sau mai mica masura, si spatiului romanesc: extremismul, teroarea statului asupra individului, dezintegrarea vechilor relatii sociale in mod natural (in perioada interbelica) sau fortat (in perioada comunista), globalizarea etc. Prin urmare, vom pastra si delimitarea efectuata de acesta istoriei secolului al XX-lea, fiind totusi constienti ca aceasta, in viitor, nu va putea fi decat o subetapa a epocii moderne.

Cu toate ca, spre deosebire de cei mai multi istorici romani, suntem inclinati sa raportam debutul secolului al XX-lea la experienta razboiului mondial, suntem constienti de faptul ca mutatiilor suferite de mentalul colectiv al romanilor le-a trebuit oarece timp pana sa se sedimenteze. In plus, transformarile sociale, politice, culturale, mentale nu s-au restrans la perioada razboiului, ci au continuat in perioada postbelica. Istoricii Ioan Scurtu si Gheorghe Buzatu scriau in acest sens: "mentalul colectiv al romanilor a fost influentat de trei factori esentiali: unirea, razboiul si reformele, care au impus o traire intensa, o larga participare a populatiei."[2]

Desi suntem de parere ca studierea istoriei secolului al XX-lea ar trebui sa inceapa, din punct de vedere didactic, cu anul 1914, anul in care atentia romanilor a inceput sa se indrepte spre marea confruntare de forte de pe continentul european (unde s-au desfasurat, in proportie de 90%, marile confruntari militare), pe care aveau sa-l experimenteze si ei dupa 1916[3], suntem constienti de impactul anilor 1918-1921 asupra istoriei romanilor: unirea cea mare care a marit de mai bine de doua ori populatia, teritoriul si resursele Romaniei (pana la 295.049 km² si circa 16,5 milioane locuitori) dar si problemele cu care aceasta se va confrunta in integrarea noilor provincii; reforma electorala (aplicata pentru prima data in anul 1919); reforma agrara (edictata in forma finala in anul 1921).

Avand constiinta ca optiunea in favoarea anului 1918 reflecta atat realitatea unei schimbari fundamentale cat si o agenda dominata de convingeri nationale, nu vom face o exceptie, din motive de conformitate didactica, in acest curs de la tratarea, intr-o larga masura, a epocii contemporane din istoria romanilor incepand cu anul 1918. Cu toate acestea, vom acorda in acest curs un rol - poate mai mare decat alti istorici - evenimentelor si mutatiilor ce au marcat perioada razboiului mondial.

"Istoria romanilor. Epoca contemporana" nu a reprezentat, dupa cum secolul al XX-lea, in ansamblul sau, nu a fost un progres si o evolutie relativ lineara, in cadrul acelorasi structuri si mecanisme, sociale, ideologice, economice si politice. Prin urmare, aceasta poate fi impartita intr-o serie de subetape:

Ø      1914/1918-1938: perioada razboiului, dar si a democratiei parlamentare si a dominatiei agendei liberale precum si a grupurilor sociale ale burgheziei liberale; incepand cu anul 1930, extremele politice vor juca un rol tot mai viu in viata politica, iar regele va incepe programul sau de slabire a partidelor politice;

Ø      1938-1944: perioada regimurilor de dictatura de dreapta, marcata de exercitarea terorii statului asupra indivizilor si mai ales a minoritatilor, de rupturi si transformari sociale, demografice si teritoriale, dar si de o noua experimentare a razboiului, de aceasta data a razboiului incheiat ca stat infrant; subdiviziunile acestei perioade sunt reprezentate de: regimul de autoritate monarhica a lui Carol al II-lea, aplecandu-se incontinuu spre dreapta (1938-1940), statul national-legionar (1940-1941), cu prezenta in pozitii influente, pentru prima oara in istoria Romaniei, a unei organizatii extremiste; dictatura antonesciana (1941-1944) marcata de represiune politica moderata, de razboi, dar de o teroare crunta exercitata asupra minoritatilor nationale, in special a evreilor si rromilor;

Ø      1945-1989: perioada regimului totalitar comunist. Ajuns la putere intr-o coalitie formala in 1945, acesta s-a instapanit de la sfarsitul anului 1947 si a condus Romania pana cand a fost inlaturat prin forta la sfarsitul anului 1989. Figurile centrale ale acestui regim au fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, sub conducerea caruia comunistii au preluat puterea, si Nicolae Ceausescu care a fost la conducerea Romaniei intre 1965 si 1989;

Ø      Perioada post-1989: marcata de tranzitie si avatarurile nasterii unui regim democratic, precum si de integrare euro-atlantica.

II.a. Istorie si naratiune. Sursele istoriei. Metodologia

Conceptul de istorie, asa cum acesta este utilizat in limbajul cotidian, are doua acceptiuni: a. Istorie ca o serie continua de evenimente ce se petrec in lume;

b. Istoria ca interpretare, ca idei si propozitii care explica si interpreteaza mai mult sau mai putin coerent ceea ce s-a petrecut in lume.

Aceasta i-a determinat pe unii istorici sa faca distinctia intre istoria ca eveniment (e) si istoria ca naratie (n). Altii folosesc in acelasi scop termenii de istorie (1) si istorie (2). De exemplu, dictatul de la Viena din 1940 reprezinta un eveniment, ce poate fi documentat printr-o serie intreaga de izvoare istorice primare (surse de arhiva) sau secundare. Ambele parti care au fost afectate in mod pozitiv sau negativ de acest eveniment si-au bazat cererile lor pe istoria (n), pe ceea ce acestea considerau a fi fost istoria acestei provincii. La randul sau, dictatul de la Viena a fost interpretat in mod diferit de cele doua parti in perioada ulterioara (istoria n). Un alt exemplu este constituit de revolutia de la 1989. Revolutionarii de la 1989 actionau, intre altele, pentru a elibera tara de sub jugul unei tiranii pe care considerau ca a impus-o regimul comunist din Romania cu ajutor din afara. Alaturi de revendicari mult mai concrete (lumina, hrana, apa, caldura), acestea au determinat profilul evenimentelor de la 1989 (istoria e). Ulterior, istoria (n) a interpretat intr-un mod foarte divergent aceste evenimente. Fortele care s-au considerat "emanate" din revolutie au considerat ca acesta este termenul corect pentru a descrie evenimentele de la 1989 si au dorit ca viata politica romaneasca sa reflecte aceste realitati. Alte forte politice au considerat ca revolutia a fost "rapita". Alte forte politice au vazut sensul acestor evenimente ca pe o inlaturare a unui regim monstruos si au dorit reluarea firului vietii politice de acolo unde acesta se gasea la 1945.[4]

Prin urmare, aceste evenimente care se gasesc deja in trecut si pot fi descifrate cu ajutorul izvoarelor istorice sunt inca vii ca istorie (n sau 2) in memoria indivizilor (care isi pot schimba opiniile si perceptiile cu privire la evenimentele din trecut), in jurnalism, in politica, in cartile si articolele de istorie care le nareaza si interpreteaza. Acestea sunt cateva exemple care demonstreaza cum ceea ce se scrie despre istorie (istoria n sau 2) produce consecinte in ceea ce priveste istoria e sau 1. Acestea, la randul lor, produc in mod natural noi evenimente (istoria e sau 1). Istoria insa trebuie studiata si inteleasa integral, intelegand in acelasi timp diferentele dintre cele doua forme pe care le imbraca istoria. Punctele de intersectie dintre istoria 1 si istoria 2 sunt de obicei locurile unde se petrec evenimentele.

In cazul istoriei ca naratiune, in Romania se distinge o perioada aparte, cea comunista, in care naratiunea istorica era influentata in mod decisiv de agenda ideologica si politica a regimului. Mihail Roller a fost si a ramas figura cea mai importanta a acestui tip de a scrie si face istorie, sub impactul ideologiei.

In cadrul dovezilor pe care istoricul le are la dispozitie pentru a reconstitui trecutul, sursele primare ocupa un loc aparte. Acestea reprezinta o evidenta contemporana cu perioada cercetata. Acestea pot fi constituite din diagrame, tabele cronologice (de pilda cele privind guvernele dintr-o anumita tara), harti, fotografii, picturi, statui, discuri etc. Sursele secundare reprezinta un studiu scris despre perioada cercetata sau despre un anumit aspect al acesteia (de regula de catre un istoric) dupa perioada analizata. Prin urmare, pentru a intelege mai bine trecutul si a-l putea reconstitui pentru cititor ca istorie n se cuvine intreprinsa o cercetare aprofundata a arhivelor. Munca de arhiva constituie pentru istoric ceea ce munca de laborator constituie pentru omul de stiinta. Rezultatele intreprinse in aceste locuri cu date empirice sunt esentiale atat istoricului cat si omului de stiinta. Aceasta nu inseamna ca un istoric nu trebuie sa verifice sursele secundare. In fapt, istoricul nu trebuie sa se aseze la masa de scris pana cand nu a citit in mod cat mai exhaustiv si cu atentie ceea ce altii au scris despre aspectele sau problema cercetate.

Sursele primare, spre deosebire de cele secundare, sunt contemporane cu evenimentele si neprocesate. Ce se intampla insa cu volumele publicate? Cum pot fi acestea considerate si care este semnificatia lor in faza de cercetare-documentare? Documentele colectionate, transcrise, traduse si publicate reprezinta un avantaj imens pentru istoric usurandu-i munca de cercetare (de exemplu, Acte si Documente ale Ministerului de Externe sau Titulescu. Corespondenta). Daca acestea nu ar exista, probabil ca istoricul nu ar putea avea acces decat la o cantitate redusa a acestor materiale. Istoricul poate in felul acesta avea acces la un material de informare mult mai vast si care depaseste barierele constituite de limba in care sunt scrise documentele respective, de costurile presupuse de deplasarea pentru a avea acces la un anumit document sau la o anumita colectie de documente, de greutatea de a obtine si descifra scrisul in cazul anumitor documente etc.

Cu toate acestea, exista si dezavantaje in canalizarea exclusiva a cercetarii asupra acestor documente: cantitatea uriasa de documente existente asupra unei probleme impiedica publicarea tuturor documentelor dintr-o anumita serie, ceea ce impune selectie. Aceasta selectie poate lasa nepublicate documente relevante fie datorita filtrului de interpretare ale coordonatorului colectiei, ideilor si opiniilor acestuia, fie datorita neprofesionalismului sau sau a neintelegerii semnificatiei unui anumit document in momentul publicarii colectiei. Documentul/documentele respective pot capata o semnificatie mare mai tarziu in conjunctie cu noi descoperiri sau cu schimbari ale grilei de interpretare. In plus, nu se poate exclude situatia in care o eroare de transcriere sau de traducere a documentului sa genereze interpretari eronate, nici posibilitatea ca anumite documente sa nu fi fost incluse in colectie datorita necunoasterii existentei lor sau a dificultatii de a le descifra. Nici greselile de tipar nu pot fi excluse. In plus, documentul original poate aduce indicii suplimentare prin analiza atenta a cernelii, a scrisului, hartiei, formatului etc. In ciuda acestor avantaje si a necesitatii de a fi consultate, aceste izvoare documentare nu pot fi considerate surse primare, in sensul de materii prime neprocesate.

Registrele si sursele statistice reprezinta, de asemenea, o importanta sursa primara, desi in aceste cazuri cuvintele sunt inlocuite de cifre.

O chestiune speciala o constituie pamfletele (publicate incepand cu secolul al XVI-lea) si cu ziarele si revistele (publicate incepand cu secolul al XVII-lea) care sunt contemporane cu evenimentele analizate. Acestea prezinta opiniile oamenilor din epoca respectiva asupra unor evenimente. Prin aceasta, ele constituie surse primare pentru istoric. Cu toate acestea, istoricul trebuie sa tina cont de faptul ca scriitorii si publicistii pot avea propria agenda, pot fi prost informati sau nescrupulosi, ceea ce trebuie sa-l puna in garda asupra faptului ca acestea nu constituie intotdeauna o evidenta buna a evenimentelor.

Cronicile sau istoriile contemporane cu evenimentele sunt alte importante care cel putin pot sluji in vederea alcatuirii unei cronologii adecvate. Unele dintre acestea cauta cauze si explicatii. Cele mai bine realizate motivele si locul personalitatilor. Unele dintre aceste opere realizeaza adevarate istorii politice sau filozofii ale istoriei (de exemplu, Tucidide, Machiavelli, Guicciardini, Hegel, Iorga si Xenopol). Aceste surse sunt foarte utile istoricului. Acestora le poate lipsi documentarea cu informatii esentiale sau perspectiva data de trecerea timpului, dar pot fi esentiale pentru studierea unor anumite perioade sau secvente istorice.

Cele mai problematice surse documentare primare sunt constituite de operele literare contemporane cu evenimentele. Acestea pot oferi perspective asupra societatii respective, dar interpretarea acestor perspective este foarte problematica si dificila. De exemplu, Padurea Spanzuratilor sau Ion si Rascoala de Liviu Rebreanu pot oferi perspective interesante asupra societatii romanesti din Transilvania prinsa in vartejul razboiului mondial sau despre situatia taranimii romanesti de la inceputul secolului al XX-lea, dar in interpretarea lor trebuie sa se tina cont de orientarea ideologica a autorului care-l determina sa plaseze luminile si umbrele asupra anumitor aspecte ale acelei societati. La fel este cazul cu opere literare precum Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon, Luntrea lui Caron de Lucian Blaga sau Morometii si Delirul de Marin Preda. Problemele ridicate de interpretarea critica a acestor opere literare sunt multiple, nu mai putin posibila interventie a cenzurii asupra unor pasaje din opera (cum s-a intamplat in cazul romanului Delirul).

II.b. Tipuri de evidenta istorica

Ce constituie o evidenta istorica? Aceasta a fost o intrebare care a preocupat numerosi istorici. Cu un secol in urma, istoricul american James Harvey Robinson considera in opera sa The New History ca "istoria include orice urma sau vestigiu asupra a orice omul a facut sau gandit de cand acesta a aparut pe pamant". Sursele sale de informare includ in opinia autorului citat orice fel de proba incepand cu varful unei sageti pana la ziarul de dimineata. Intr-adevar, sursele documentare folosite in cercetare si documentare includ mituri, cantece populare, grupele de sange, registre de parohie, masini vechi, practic orice poate oferi o evidenta despre evenimentele ce au avut loc in perioada cercetata. Important este ca acea evidenta sa fie interpretata corect.

II.c. Metodologia utilizata

Abordarea istoriei contemporane a Romaniei, pentru studentii aflati la studii initiale, impune adoptarea unei metode care sa tina cont de faptul ca acestia poseda deja o serie de cunostinte teoretice despre Romania interbelica, despre perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, precum si despre istoria cea mai recenta, in mare parte derivate din experienta lor directa sau, mediat, prin intermediul celor mai in varsta. Cu toate acestea, cunoasterea lor este inca insuficient consolidata si aceasta nu este verificata prin confruntarea cu sursele primare ale istoriei, cu activitatea de cercetare propriu-zisa. Ne propunem, in consecinta, sa oferim studentilor un curs care sa le capteze energiile inspre insusirea mai temeinica si interactiva a principalelor directii si trasaturi ale istoriei romanesti de dupa 1914, care sa le ofere teme de reflectie care se pot ulterior in teme de investigatie proprii, in cadrul unor lucrari de licenta, dizertatii de masterat sau lucrari de doctorat, precum si sa ii obisnuiasca cu intelegerea si interpretarea fenomenelor istorice pe baza marturiilor directe, cele mai adecvate in intelegerea acestora. Avem, de asemenea, intentia sa prezentam mai multe puncte de vedere asupra unui fenomen istoric, ceea ce-i va motiva pe cursanti sa-si edifice propria conceptie asupra acestuia, fara teama de a contrazice teoriile avansate de istorici si specialisti in stiinte sociale care au castigat deja notorietate si au studiat un amplu material documentar.     

Ne propunem sa tratam istoria contemporana a romanilor intr-o dubla maniera: cronologic si tematic. Din punct de vedere cronologic, vom gestiona tratarea istoriei contemporane pe marile segmente ale istoriei politice a secolului al XX-lea: perioada democratiei de fatada (1918-1938), perioada dictaturilor de dreapta (1938-1944), perioada regimului totalitar comunist (1945-1989) si perioada tranzitiei la democratie si economia de piata (1989-2006). Din punct de vedere tematic, ne propunem sa studiem - in cadrul fiecarui segment cronologic -, in ordine, cadrul social, economic si mental dominant din acea perioada, apoi problematicile tinand de ideologie, religie si cultura, urmand a ne referi ulterior la istoria politica si la istoria relatiilor internationale. Suntem constienti ca intre aceste domenii de investigatii exista numeroase corelatii intime si influente reciproce, de aceea in tratarea ideologiilor, de exemplu, ne vom referi si la aspecte tinand de cultura si politica, in tratarea mentalitatilor la aspecte tinand de economie etc.

II.d. Izvoarele istoriei contemporane a Romaniei

Arhive

Institutiile arhivistice constituie cea mai importanta resursa de studiere a istoriei romanesti contemporane. In acest sens, ar fi de amintit cateva arhive mai importante:

Arhive romanesti:

1. Arhivele Nationale ale Romaniei (sau Arhivele Nationale Istorice Centrale) (situata pe Bd. Regina Elisabeta 49, sector 5, cod 050013, Bucuresti, Telefon: 021 - 31 39 295, Fax: 021 - 31 25 841, E-mail: infodoc@mai.gov.ro, Pagina web: www.mai.gov.ro/index1709.htm); Fonduri de arhiva (274.000 metri lineari de arhiva, organizata in 33.000 de colectii de arhiva): Presedintia Consiliului de Ministri; Casa Regala (inclusiv fondurile personale); Ministerul de Interne; Ministerul de Justitie; Ministerul Propagandei Nationale; Inspectoratul General al Jandarmeriei; Directia Generala a Politiei; C.C. al P.C.R. Cancelarie; C.C. al P.C.R. Relatii Externe; C.C. al P.C.R. Sectia Economica;
2. Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe (situate in Piata Victoriei 1, sector 1, cod 011791, Bucuresti, Telefon/Fax: 021 - 23 03 660 (ext.: 1472/1323), E-mail: drmm@mae.ro, Pagina web: www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=5045&idlnk=0&cat=2); Fonduri de arhiva (8.000 de metri lineari de arhiva): Presedintia Consiliului de Ministri; Casa Regala (inclusiv fondurile personale). Fonduri de arhiva (grupate pe tari sau probleme): Fondul 71/1920-1944: Romania. General, Franta, Germania, Italia, Marea Britanie, Societatea Natiunilor etc;
3. Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) (situate in Str. Dragoslavele 2-4, sector 1, cod 011024, Bucuresti, Telefon: 021 - 22 30 248; 021 - 22 30 249, Fax: 021 - 22 21 039, E-mail: corespondenta@cnsas.ro, Pagina web: www.cnsas.ro);
4. Arhivele Militare Romane, Bucuresti-Pitesti (situate in Bucuresti la adresa Str. Drumul Taberei 9-11, sector 6, cod 061353, Bucuresti, Telefon: 021 - 31 44 610, Fax: 021 - 41 07 405, E-mail: aosca@mapn.ro; adutu@mapn.ro; vmarin@mapn.ro, Pagina web: www.mapn.ro/arhivele_militare/index.htm, iar in Pitesti la adresa Str. Trivale, Aleea Poarta Eroilor 14-16, cod 110058, Pitesti, jud. Arges, Telefon: 0248 - 22 34 77); Contine materiale de arhiva despre istoria militara romaneasca, o buna parte a acestora inca neinventariata;
5. Alte arhive importante: Arhiva Istorica si fondul de Manuscrise ale Bibliotecii Academiei; Arhivele Nationale ale Romaniei, Directiile Judetene; Biblioteca Nationala a Romaniei, Bucuresti, fond Colectii Speciale, Arhivele Bisericii Ortodoxe Romane, Arhivele Bisericii Romano-Catolice etc.[5]

Arhive straine care contin materiale cu privire la istoria romanilor: de exemplu, in Statele Unite: F.D. Roosevelt Library, Hyde Park, New York; The Library of Congress, Manuscript Division, Washington; The National Archives; Hoover Institution Archives, Stanford, California, S.U.A.; in Marea Britanie: Public Record Office, Londra, Kew Gardens; British Library; in Federatia Rusa: Gosudarstvennii Arhiv Rossuskoi Federatii, Moscova; Arhiv Vnesnei Politiki Rossiiskoi Imperii, Moscova; Ossobii Arhiv, Moscova {Arhivele capturate de trupele sovietice dupa 1944-1945 din Germania, Polonia, Romania etc.); Rossiiskii Tentr Hraneniia i Izucemia Dokumentov po Noveisei Istorii, Moscova; Tentr Hraneniia Sovremennoi Dolcumentatii, Moscova (Arhiva fostului P.C.U.S.); Tentralnii Gosudarstvennii Arhiv Sovetskoi Armii, Moscova etc.

Alte surse primare de cunoastere a istoriei romanilor

Sursele primare de cercetare a istoriei romanilor includ si o cantitate tot mai bogata de memorii si jurnale publicate, lucrari literare, dar si ziare, reviste, alte materiale contemporane cu evenimentele. In acest sens, foarte utile sunt datele oferite de Anuarul Statistic al Romaniei si, mai ales, de Recensamantul general al populatiei Romaniei din 29 decembrie 1930 (10 volume, 1938-1940), multe din ele fiind preluate si valorificate in alte lucrari, cu deosebire in Enciclopedia Romaniei (4 volume, 1938-1943). S-au publicat si unele colectii de documente privind politica externa, cea mai importanta fiind realizata de Nicolae Dascovici, Interesele si drepturile Romaniei in texte de drept international public (1936).

De cel mai mare interes sunt volumele de memorii si jurnale editate pana in prezent. Unele dintre acestea sunt fundamentale pentru cercetarea istoriei romanilor. Se disting astfel cele ale regelui Carol al II-lea, reginei Maria, convorbirile regelui Mihai I, memoriile si jurnalele fostilor prim-ministri Constantin Argetoianu, Alexandru Averescu, Armand Calinescu, I.G. Duca, Nicolae Iorga, Alexandru Marghiloman, Constantin Sanatescu, Alexandru Vaida-Voevod; cele ale fostilor ministri de externe Nicolae Titulescu si Grigore Gafencu; cele ale unor politicieni, diplomati, militari sau intelectuali de prima marime precum Corneliu Zelea-Codreanu Mircea Eliade, Ion Gheorghe, Ioan Hudita, Mihail Sebastian, Horia Sima, marturiile unor fosti demnitari comunisti precum Paul Niculescu-Mizil, Ion Gheorghe-Maurer, Silviu Brucan, Alexandru Barladeanu etc.

Istoriile scrise de istorici contemporani cu evenimentele pe care le descriu reprezinta, de asemenea, o importanta sursa primara de cercetare a istoriei romanilor. Daca ne limitam numai la perioada 1918-1945, putem cita, de exemplu, lucrarea lui Gheorghe I. Bratianu, Actiunea, politica si militara a Romaniei in 1919, in lumina corespondentei diplomatice a lui Ion I. C. Bratianu (1939), cea a lui Constantin Kiritescu, Istoria razboiului pentru intregirea Romaniei (3 volume) sau cele semnate de viitorul ministru roman la Londra Viorel Virgil Tilea, Actiunea diplomatica a Romaniei. 1919-1920 (1925) sau de Frederic Nanu (publicata mult mai tarziu sub titlul Politica externa a Romaniei 1918-1933).

De mare interes sunt si lucrarile care au dat girul sau au influentat decisiv o anumita doctrina politica: Stefan Zeletin, Neoliberalismul, Virgil N. Madgearu, Taranism, capitalism, imperialism si Evolutia economiei romanesti dupa razboiul mondial, Mihail Manoilescu, Rostul si destinul burgheziei romanesti.

II.d. Sursele secundare de cunoastere a istoriei

Volumele de documente, publicate mai ales dupa 1989, reprezinta o sursa importanta de cunoastere a istoriei romanilor. Acestea lamuresc numeroase aspecte cu privire la rolul lui Nicolae Titulescu in politica externa a Romaniei (printre editorii de documente cu privire la activitatea acestuia se numara George Potra, Valeriu Florin Dobrinescu, Gheorghe Buzatu etc.), rolul lui Ana Pauker in politica romaneasca (vezi volumul editat de Ion Calafeteanu) politica externa a Romaniei (vezi volumele editate de Ioan Scurtu, Ion Calafeteanu, Valeriu Florin Dobrinescu), istoria partidelor politice din Romania (vezi volumele editate de Gheorghe Sbarna), istoria comunizarii Romaniei (de mare interes sunt volumele editate de Florin Constantiniu si de colaboratorii acestuia) etc. Unele momente importante din istoria Romanilor ofera posibilitatea unei documentari mai facile ca urmare a publicarii masive a documentelor (de exemplu, serie de documente intitulata 23 august 1944. Documente).

De mare interes sunt, de asemenea, seriile de documente editate de Arhivele Nationale ale Romaniei sau Arhivele Diplomatice din colectiile acestora (de exemplu, Minoritatile Nationale ale Romaniei, 2 volume, Romania. Viata politica in documente (1945, 1946, 1947) si, mai ales, Stenogramele Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion Antonescu editate de istoricul Marcel Ciuca).

De asemenea, este de subliniat si publicarea unor volume de documente straine care se refera, intre altele, si la istoria romanilor, precum acelea din seriile intitulate Documente on British Foreign Policy 1919-1939, Docnments diplomatiques francais; German Document son Foreign Affairs; Foreign Relations of the United States. Diplomatic Papers, I Documenti Diplomatici Italiani, Dokumenti vnesnei politiki.

Documentarea istoriei contemporane a romanilor este facilitata de publicarea unor instrumente de lucru precum Enciclopedia istoriografiei romanesti (coordonata de Stefan Stefanescu, 1978), si Bibliografia istorica a Romaniei, din care au fost publicate deja noua volume.

Scrierea istoriei contemporane a intampinat numeroase constrangeri ideologice, manifestate asupra istoricilor inca din timpul regimului de autoritate monarhica al lui Carol al II-lea. Realizarea cea mai importanta a perioadei comuniste, Tratatul de Istoria Romanilor (au fost publicate patru volume ale acestuia), demonstreaza acest adevar, in ciuda incercarilor multora dintre autori sa strecoare adevarul pe coridoarele inguste unde ideologie era mai neclara. Cu toate acestea, istoriografia a progresat, desi mai degraba in salturi, profitand de momentele sau locurile de slabire ale vigilentei cenzurii comuniste. Stau marturie in acest sens articolele publicare in revistele universitatilor din Romania, precum si in cele ale institutelor de istorie din Bucuresti, Cluj-Napoca sau Iasi (de exemplu, Revista de Istorie, Revue Roumaine d'Histoire etc.).

Dupa 1989 istoricii au profitat de noua deschidere oferita de caderea regimului comunist in scopul de a se angaja intr-un amplu proces de innoire a tematicii, tehnicii si metodelor cercetarii. Au fost favorizate, in acest climat, restituirile unor opere mai vechi dar si publicarea a numeroase opere, unele dintre acestea produsul unei generatii noi care a urmat cursurile universitare, masterale si doctorale dupa 1989. Este suficient ca un istoric sa compare vechiul tratat de istoria romanilor cu noul tratat, ajuns deja la opt volume, pentru a intelege atat schimbarea in bine a situatiei istoriei de dupa 1989 cat si necesitatea de a se supune unei critici si investigatii noi concluziile istoriografiei in vederea resuscitarii interesului pentru istoria romanilor.

Au fost, de asemenea, publicate si republicate si volumele unor cercetatori straini care au abordat aspecte ale istoriei romanilor (de exemplu, Keith Hitchins, R.J. Crampton, Dennis Deletant, Rebecca Haynes, Andreas Hillgruber, David Sherman Spector, Maurice Pearton, Vladimir Tismaneanu si Armin Heinen). Acestea au contribuit cu concluzii noi, de multe derivate dintr-o cercetare bazata pe metode de cercetare diferite, precum si pe un mediu de cercetare nepoluat de insertia ideologiei sau a urmarilor propagandei comuniste.

Istoriografia are in fata sa sarcina dificila de a prelucra un numar imens de izvoare si de a-l integra intr-o naratiune istorica mai consistenta in vederea studierii mai atente a istoriei regimului politic din Romania in aceasta perioada, a represiunii politice, a societatii si vietii private de-a lungul scurtei durate a secolului al XX-lea.

Teme de reflectie

1. "Istoria romanilor. Epoca contemporana" presupune o varietate de interpretari datorate mai cu seama impactului ideologiilor totalitare asupra scrisului istoric. Deoarece nici un istoric nu poate fi in totalitate neutru, deoarece fiecare fiinta umana gandeste si actioneaza in functie de o serie de valori si idei si foloseste concepte mai putin sau mai mult elaborate, mai putin sau mai putin premeditate, atunci cand scrie, reflectati asupra naturii istoriei care in cursul cercetarii si scrierii sale presupune libertate de optiune si interpretare si acea istorie in care istoricul este obligat sa tina cont de anumite comandamente ideologice!
2. In conditiile in care studierea istoriei contemporane s-a facut de-a lungul a aproape cinci decenii in functie de comandamentele ideologice, meditati asupra necesitatii cercetarii si reinterpretarii izvoarelor in scopul de a scrie si/sau rescrie istoria romanilor in secolul al XX-lea, sarcina ce se afla in fata unei noi generatii de istorici. Ce teme credeti ca ar trebui sa stea in atentia acestei noi generatii cu precadere?

Teste/intrebari de autoevaluare

a.       Realizati propria periodizare a istoriei si argumentati in favoarea optiunii facute!

b.      Care este rolul evenimentului si interpretarii in istoria romaneasca a secolului al XX-lea?

c.       Motivati necesitatea recursului la sursele primare in vederea studierii si predarii istoriei!

Bibliografie curs

Boia, Lucian, Istorie si mit in constiinta romaneasca, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997.

Buzatu, Gh., Scurtu, I., Istoria Romaniei in secolul XX, Ed. Paideia, Bucuresti, 1999.

Constantiniu, Florin, O istorie sincera a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997, p. 317-545.

Durandin, Catherine, Istoria Romanilor, Institutul European, Iasi, 1998.

Fischer-Galati, St., Romania in secolul XX, Institutul European, Iasi, 1998.

Hitchins, Keith, Historiography of the Countries of Eastern Europe: Romania, in The American Historical Review, vol. 97, no. 4, October 1992, pp. 1071-1079

Scurtu, Ioan (coordonator), Istoria romanilor. Romania intregita (1918-1940), vol. VIII, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2003.