ALEXANDRU IPSILANTI.Omul si epoca

ALEXANDRU IPSILANTI.Omul si epoca

Dintre personalitatile princiare fanariote ce au populat veacul al XVIII -lea in Principate, o figura cu totul remarcabila se impune cu pregnanta: Alexandru Ipsilanti.

Familia Ipsilanti isi are originea in provincia Trapezunt din N. Asiei Mici, mai precis in localitatea Zpsala, de unde, se pare, isi trage si numele. Membri ai familiei au ocupat functii la curtea bizantina din Constantinopol. Dupa 1204, odata cu ocuparea capitalei de catre franci, Ipsilanti vor insoti pe Alexios Comnenul in N. Asiei Mici, fondand impreuna Imperiul de la Trapezunt. Dupa ocuparea acestuia de catre Turci in 1665[BG1] , familia se instaleaza la Constantinopol, ocupandu-se cu comertul, pentru ca, mai apoi, multi membri ai familiei sa ocupe functii publice in capitala otomana[1][BG2] . Dintre acestia, mentionam numele lui Triandafil Ipsilanti, si al nepotului sau Hagi Ioan, negustori bogati cu proprietati si corabii la Constantinopol. Printre fiii acestuia din urma gasim pe un anume Constantin care, in 1737 ocupa functia de hatman si parcalab al Sucevei[2]. Unul dintre cei cinci copii al lui Constantin, Ioan, casatorit cu Sdmaranda vor fi parintii viitorului principe Alexandru Ipsilanti . Ramas orfan la varsta de noua ani, Alexandru va primi, prin grija mamei sale, o educatie deosebita, in sensul formarii sale pentru a putea imbratisa o cariera in administratia otomana. Cum cunosterea limbilor occidentale constituia un atu indispensabil in lansarea spre functiile de dragoman al Portii, Alexandru va excela in insusirea limbilor italiana si franceza, aratandu-se preocupat insa si de araba si persana, greaca veche si literatura turca. Totodata el isi va manifesta interesul pentru filozofie si stiinte, fiind receptiv la cele mai avansate teorii politice ale timpului .

Primele insarcinari politice ale lui Al. Ipsilanti se vor desfasura pe parcursul domniei moldovene a lui Ioan Calimachi (1758-1761), cand va primi dregatoriile de vel-postelnic si apoi de vel-vistiernic. Reintors la Constantinopol, Alexandru va reprezenta aici (ca bascapuchehaie) interesele domnitorului muntean Scarlat Ghica. O perioada va lucra ca adjunct al marelui dragoman al Portii pentru ca, in ultima perioada a razboiului (1768-1774) sa fie numit el insusi mare dragoman , functia considerata o adevarata rampa de lansare spre tronurile Principatelor.

Contextul politico-militar al Tarii Romanesti in preajma primei domnii muntene a lui Al. Ipsilanti este unul deosebit de complicat, genereat de urmarile dezastruoase ale razboiului ruso-austro-turc . Prinse in angrenajul actiunilor militare ale Marilor Puteri, hotarate a rezolva in dauna Turciei "Chestiunea orientala", Principatele vor cauta sa traga toate foloasele posibile in cadrul preliminariilor pacii, in vederea impunerii dezideratelor nationale si sociale. Considerate cheia rezolvarii "problemai orientale"[BG3] , Principatele vor constitui obiectul unor consistente negocieri de-a lungul desfasurarii conflictului privind viitorul lor statut juridic. Rezultatul acestor controverse, bazate si pe interesele conjuncturale ale Marilor Puteri, va fi consfintit in articolul 16 al tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, din iulie 1774, intre Rusia si Turcia[7]. Prin acest articol, in zece puncte, Poarta se angaja (la presiunea Rusiei ca putere garanta) sa recunoasca Principatelor o relativa autonomie de care acestea se bucurasera in trecut, precum si sa inlature arbitrariul si abuzurile in relatiile bilaterale . Drept consecinta a semnarii tratatului, Poarta va emite in nov. 1774 primele un hatiserifuri de privilegii conform carora principalele obligatii ale Principatelor sunt fixate in cuantum, la nivelul aproximativ egal cu cel antebelic . Unele prevederi de natura economica vor fi reconfirmate de hatihumaiumurile din iunie 1776 , pentru ca, mai apoi, abuzurile Portii legate de nerespectarea conditiilor pacii din 1774 sa determine rediscutarea situatiei Principatelor in cadrul Conventiei de la Ainali-Kavoc (10 martie 1779) . Conventia reconfirma privilegiile prevazute in articolul 16 al tratatului din 1774. Lipsa de precizie in fixarea si in respectarea obligatiilor financiare ale Principatelor vor obliga Poarta sa revina in 1783 si 1784 , si datorita presiunilor Rusiei, cu noi reglementari privind cuantumul acestora.

Intr-un asemenea cadru geopolitic, cu o tara devastata de razboi si cu numerosi locuitori plecati in bejenie, cu boieri care nu l-au dorit domn, debuta, sub auspicii deloc favorabile, domnia lui Al. Ipsilanti. Numit direct de catre Poarta pe 15 septembrie, din funtia de mare dragoman, ca principe pe tronul Munteniei, bucurandu-se de incredere din partea sultanului , Ipsilanti va contracara astfel intentia boierilor autohtoni de a-si alege un domn pamantean (in persoana vornicului Parscoveanu) . Retinut probabil de indatoriri legate de functia detinuta anterior , domnitorul va ajunge la Bucuresti abia la data de 3 februarie 1775, fiind primit cu ceremonialul de rigoare . Prima lui grija a fost, in aceste conditii, aceea de a castiga increderea boierilor fata de persoana sa si de proiectele domniei sale . Inconjurandu-se de boierii pamanteni, copotandu-l inclusiv pe Stefan Parscoveanu in sfatul domnesc , Al. Ipsilanti isi va asigura astfel suportul intern necesar viitoarelor sale reforme. Pentru acestea insa, principatul avea nevoie de stabilitate, de limitare a ingerintelor Portii, lucruri care reclamau sprijinul Rusiei, garanta stipulatiilor pacii din 1774. In consecinta, atat domnitorul cat si mitropolitul (divanul) vor inainta memorii catre Ecaterina a II-a, solicitand sprijin pentru aplicarea imediata a clauzelor pacii precum si pentru obtinerea viagera a scaunului muntean .

Primele demersuri de ordin administrativ si umanitar, facute de noul domn au vizat eliberarea si aducerea in tara a unui numar de locuitori luati prizonieri in timpul razboiului de catre turci; totodata, domnitorul reuseste un aranjament privind administrarea gratuita a hinterlandului raialei Braila . Tot in prima parte a anului 1775, Ipsilanti isi va spori considerabil averea, achizitionand bunurile banului Mihail Cantacuzino, retras in Rusia si devenind general in armata tarinei . Consolidandu-si astfel domnia pe plan intern si asigurandu-si sustinerea pe plan extern, Ipsilanti va trece chiar din primul an al domniei sale la aplicarea unui plan indraznet de reforme ce va influenta toate sectoarele societatii muntene .

Primul hrisov important de reforma a fost cel din octombrie 1775 ce privea reorganizarea "menzilurilor", a postei. Din documentul, in 18 "ponturi" reiese ca, din ratiuni de eficienta si siguranta, se prelua de catre domnie (etatiza!) serviciul postei prin cumpararea "cailor de olac", cu "surugii juni neinsurati, slobozi pururea in toata vremea" si platiti "pe luna cate bani nouazeci". Se hotara de asemenea construirea de adaposturi pentru cai, precum si existenta "in ograda a 3-4 case pentru musafirii ce merg si vin", stabilindu-se totodata si tariful pentru transportul calatorilor .

O atentie deosebita va acorda Al. Ipsilanti pe tot parcursul domniei sale aprovizionarii, amenajari si infrumusetarii Bucurestiului. Astfel, preocupat de aprovizionarea ritmica si indestulatoare a capitalei, domnitorul va emite o serie de "pitace" prin care solicita ispravnicilor judeteloe vecine capitalei "a strange din tara miere, seu, sa ia si sa trimita aici trebuincioase suma" si "sa poarte de grijam ca pe toata saptamana sa porneaca care cu cele trebuincioase" pentru "a fi indestulare in Bucuresti", oranduind in acest sens pe polcovnicul Constantin Nicolescu, pentru a sesiza domnitorului eventualele neajunsuri, precum si posobile incercari de specula .

In domeniul administratiei si constructiilor, Al. Ipsilanti poate fi considederat primul mare modernizator al Bucurestilor. Astfel, printr-un hrisov din dec. 1775, domnitorul infinteaza doua comisii care vor reglementa administrarea treburilor publice ale capitalei. Epitropia obsteasca, avand ca sarcina grija pentru lucrarile edilitare, pentru scoli, saraci, orfani etc, si Epistasia podurilor cu scopul de a asigura salubritatea orasului . Inca din martie 1775 domnul se va ingriji si de construirea unor noi resedinti domnesti la Afumati precu, si de construirea unei noi curti domnesti - palatul de la Curtea Noua, ce va fi terminat spre sfarsitul anului 1776 . Tor in sfera edilitara, domnitorului ii apartine si initiativa construirii a doua case de odihna ("chioscuri"), la Cotroceni si Herastrau precum si a "doua cismele de apa de izvor adusa de departe, din satul Teplesti" . De departe insa, cea mai mare lucrare edilitara hidraulica o reprezinta "canalul lui Alexandru Ipsilant voda", construit in scopul de a capta si devia o parte din apele Dambovitei spre a feri capitala de desele inundatii. Canalul prelua surplusul de apa in dreptul localitatii Lungubeti unde exista o "podisca" si un "zagaz" care controlau astfel debitul apei directionandu-l in caz de pericol spre Arges, existand in acest sens si un corp de "santari" ce interveneau in caz de infundare a canalului .

Spirit geneors si filantropic, miscat de existenta in capitala a "multi saraci si nevoiasi, copii orfani si vaduve sarace", Ipsilanti, intr-un hrisov-testament din dec. 1775, isi va expune planul de a infiinta o orfanotropie pe care sa o puna sub supravegherea mitropoliei si a unei epitropii de opt boieri . Hrisovul din martie 1781 va reglementa definitiv activitatea orfanotropiei, cu veniturile si cheltuielile aferente si educarii celor aproximativ 200 de copii, inclusiv cu ajutorul cutiei Milelor . Tot in sarcina Epitropiei Obstesti revenea si grija pentru sanatatea publica, pentru buna functionare a farmaciilor ("spiterii") si spitalelor. In acest sens, hrisovul lui Ipsilanti din 20 nov. 1780 amintea doctorilor ca, in schimbul salariilor primite, trebuiau sa se ocupe de toti suferinzii, inclusiv de cei saraci ce nu au cu ce sa-si plati asistenta medicala .

Formatia iluminista, grija pentru conservarea si valorificarea marturiilor scrise, ale valorilor materiale ale trecutului iese si cu prilejul hrisovului din mai 1776. Acesta schita planul de reorganizare administrativa a manastirilor, cu un accent deosebit pus pe protectia valorilor partimoniale si o mai buna evidenta a acestora . In cuprinsul hrisovului avem deja schitat portretul-robot al viitorului arhivist a carei prezenta va fi obligatorie in orice manastire si a carui rol si influenta va fi asemanatoare cu cea a egumenului sau iconomului. Sarcina sa consta in evidentierea si conservarea tuturor valorilor spirituale, de patrimoniu, ale manastirii cu un accent deosebit pus pe prezervarea documentelor si condicilor . Ideea valorificarii mostenirii spirituale a trecutului, va fi reluata de Al. Ipsilanti in a doua sa domnie munteana, intr-un hrisov din 20 iulie 1797 ce hotara infiintarea "logofetiei de obiceiuri". Preambulul documentului se refera la dorinta domnitorului de a infiinta o cancelarie "adunatoare de toate obiceiurile si oranduielile politicesti si de privilegiile pamantului acestuia", asezand in fruntea acesteia un mare logofat de obiceiuri, ajutat de alti logofeti, cu misiunea "sa se scrie istoria, oranduiala politiceasca si dregatoriile tarii noastre". Activitateea logofetiei era trasata in cinci paragrafe ce vizau: scrierea unei istorii a tarii prin consultarea tuturor letopisetelor si documentelor existente; consemnarea in scris a tuturor raporturilor principatului cu vecinii si conservarea documentelor si tratatelor, a privilegiilor acordate de Poarta de-a lungul timpului; evidentierea scrisa a hotarelor tarii, in special cele cu Banatul si Transilvania; inregistrarea obiceiurilor ce tineau de ceremonialul inscaunarilor, a marilor sarbatori, primirii de soli si oaspeti straini precum si ceremonialul sacrarii ierarhilor Bisericii. Ultimul paragraf inregistra in scris modul in care se desfasura acordarea boieriilor si dregatoriilor, veniturile si indatoririle aferente .

In domeniul fiscalitatii, determinant in derularea programului sau de reforme, domnitorul a luat o serie de masuri privind imbunatatirea sistemului de colectare a impozitelor si de inlaturare a abuzurilor din partea "tacsidarhilor". Prin hrisovul din dec. 1775, Al. Ipsilanti revine la sitemul sferturilor, introdus de Constantin Mavrocordat (din patru, se ajunsese acum la douasprezece sferturi!). Sferturile deveneau acum "sami", trei stranse pentru nevoile tarii si una pentru plata haraciului, de cate patru taleri sama (3 taleri pentru vistierie si 1 taler pentru plata lefurilor dregatorilor). Inovatia era legata de introducerea sistemului "ludelor", ce usura pentru contribuabili plata impozitelor, acestia putandu-se asocia pentru o forma o invididualitate fiscala solvabila . Pe acelasi plan s-au situat si masurile privitoare la fixarea obligatiilor pe care taranii le aveau fata de stapanii de mosii. Astfel, numarul zilelor de claca era stabilit la 12, impartite pe parcursul intregului an, exceptati fiind "holteii", stabilindu-se si cuantumul celorlalte obligatii in natura ale taranilor .

In stransa legatura cu reformele fiscale, un alt important set de masuri vor fi luate de domnitor pentru refacerea grabnica a potentialului agricol al tarii. Ajuns domn intr-o tara pustiita de cinci ani de razboi, ravasita demografic, Ipsilanti va primi mana libera din partea Portii pentru refacerea potentialului economic al Principatelor. In plus, el va fi avantajat si de prevederile pacii din 1774 ce scuteau tara de tribut pe doi ani . Prima masura in acest sens va consta intr-un apel adresat in mai 1775 catre toti locuitorii pribegiti in timpul razboiului, sa se intoarca la propriile gospodarii, altfel urmand a fi considerati "de bastina" acolo unde vor fi gasiti. Un alt hrisov, emis in nov. 1775, pune in evidenta conceptiile progresiste ale domnitorului, incadrabile in curentele mercantilismului si fisiocratismului, specifice epocii si care puneau accentul poe dezvoltarea mestesugurilor si a circulatiei marfurilor pe de o parte, si pe sporul poopulatiei agricole si dezvoltarea intensiva a agriculturii pe de alta parte. Domnitorul propunea astfel "sa se oranduiasca oameni iscusiti si pricopsiti spre a face cercetari si bagari de seama" cu privire la "grasimea pamantului" pentru ca, in acest mod, populatia " sa se sarguiasca cu cea desavarsita silinta si bucurie la buna lucrare a pamantului, la inmultirea vitelor si la orice altfel de zaharea" . Aceste masuri, alaturi de cele privitiare la fixarea numarului zilelor de claca si a cuantumului obligatiilor taranilor vor trasa cadrul general si vor crea conditiile necesare succesului reformei agrare coordonate de domnitor . Pravilniceaasca Condica va sintetiza dispozitiile anterioare imbogatindu-le cu alte prevederi ce stimulau agricultura, cum ar fi interzicerea proceselor in lunile aprilie si iulie , precum si dreptul de proprietate al defrisatorului pe locul defrisat , pentru a stimula cultivarea pamantului. Aplicarea dispozitiilor agricole ale Pravilnicestii Condici va fi insa inegala datorita atat intereselor stapanilor de mosii, prinsi intre nevoia de brate de munca si privilegiul restrictiv al clacii cat si ale taranilor, care vor exploata oportunitatile oferite de Condica privind reducerea obligatiilor si a zilelor de claca, in cadrul incheierii unor intelegeri separate cu mosierii[BG4] 

O atentie particulara ve manifesta Ipsilanti si in privinta dezvoltarii siu reorganizarii mestesugurilor si breslelor (rufeturilor) . Promotor al teoriilor mercantilismului si liberalismului economic, domnitorul va incuraja prin masurile sale dezvoltarea unor ramuri economice autohtone "de neaparata trebuinta a se inmulti", pentru a descuraja astfel importuri ce favorizau scurgereae aurului din tara. In acest sens, hrisovul din dec. 1775 punea in functiune o comisie formata din opt boieri, insarcinata cu coordonarea activitatilor mestesugaresti si cu reorganizarea breslelor, dar si cu depistarea "a orice inventiuni noi si oranduiele bune ce pot fi spre folosul si podoaba patriei" . Exemplar in acest sens este textul hrisovului din aug. 1776, privind infiintarea unei manufacturi de hartie in Prahova . Inca din preambulul documentului, domnitorul tine sa ne instiinteze de menirea ce o au "domnii si obladuitorii tarilor ce unii ce sunt ca niste parinti ai patriei" pentru ceea ce "este de obste folos norodului si de podoaba si fala patriei" . In continuare sunt expuse conditiile infiintarii "hartughiei" de catre mesteeri straini protejati de domnie, avand insa si obligatia sa-i deprinda pe pamanteni cu astfel de mestesluguri. Totodata, el indeamna la strangerea "carpiturilor ce se afla pe la norod" pentru a fi predate hartughiei, impiedicandu-se astfel ca "suma banilor ce se cuvine a se cheltui pe hartia ce vine din alte parti nu iasa din tara afara ci ramane iarasi aicea in tara di de politifseste". Domnitorul va conchide considerand ca infiintarea manufacturii va constitui "un mestesug de fala tarii si foarte trebuincios, atat politiei cu trebuinta scrisorilor cat si Bisericii cu tiparitul cartilor".

Pe aceiasi linie se inscrie si documentul de infiintare, in 1781, a unei manufacturi de postav la Pociovaliste, prin care domnitorul poruncea adunarea a 20 de copii de 15-16 ani, pentru a deprinde, pe cheltuiala manufacturii, mestesugul postavaritului de la mesterii straini, urmand ca dupa plecare, sa primeasca ei plata acestora. Masura luata (repetata ulterior) ajuta si la depasirea unor probleme sociale legat de vagabondaj si "somaj", deoarece copiii erau luati "din cei cu parinti si din cei far de parinti care se vad atatea umbland in Bucuresti far de a fi la nci un mestesug si intrec varsta in zadar" [48]. Tot in hrisovul din dec. 1775 privind mestesugurile si breslele, sunt trasate, in linii mari, preocuparile privind dezvoltarea comertului, vazut de domnitor ca un factor "ce aduce imbelsugare si prosperitate locuitorilor tarii". Sunt astfel consolidate statutele asociatiilor de negustori autohtoni si straini. Domnitorul va incuraja o politica comerciala protectionista, interzicand negustorilor straini sa vanda marfurile produse in tara, pentru ca mai tarziu, prin hrisovul din iul. 1781 sa fie drastic impiedicata comercializarea in Principat a produselor alcoolice din import. Efectele masurilor comerciale luate de Ipsilanti vor crea bunastare atat pentru negustori ce "se lateau cu alisverisurile lor la castig", cat si pentru societate in general, al carei cuvant de ordine "eftinatate", facea ca in aceasta imprejurare "toti se bucura si fara grija petrecea" .

In aceeasi serie de actiuni vizand emanciparea politica a principatului poate fi pusa si incercarea domnitorului de a pune bazele unei flote muntene pe Dunare prin construirea unui "galion", concomitent cu Moldova care a construit si ea o asemenea ambarcatiune, ambele avand misiuni de patrulare pe Dunare si la gurile Siretului . Mai tarziu, in timpul domniei sale in Moldova si in contextul pregatirilor militare ale Portii in iminenta razboiului cu Rusia, Ipsilanti va primi insarcinarea de a construi un alt galion si de a-l trimite imediat la Constantinopol .

Sfarsitul primei domnii muntene a lui Ipsilanti a fost cauzat de un eveniment insolit - escapada beizadelelor Constantin si Dumitru, mai intai in Transinvania si apoi in Austria. Ricand sa fie banuit ca ar intretine relatii secrete cu Imperiul Habsbuirgic, domnul isi va prezenta voluntar demisia la 26 ian. 1782 . Motivele fugii celor doi fii de doar 16 si 18 ani sunt discutabile. Dionisie Fotino motiveaza "dezertarea" acestora prin dorinta tinerilor de a vedea tarile Europei . Un motiv la fel de plauzibil il aduce si Atanasie Comnen Ipsilanti care acuza tutela putin cam aspra a domnitorului, precum si dorinta acestuia de a aranja un mariaj politic insurandu-l pe Constantin cu o fanariota impotriva vointei lui . Explicatia data de fugari insasi, generalului imperial Eichholz din Ardeal consta in dorinta acestora de a servi imparatului Austriei, in raul tratament aplicat crestinilor in Turcia, in nesiguranta vietii si lipsa posibilitatilor de instruire adecvate . Dupa ce si Ipsilanti ii va scrie generalului pentru a-i trimite fiii inapoi si dupa risipirea a aproape 1000 de pungi, in aprilie, domnitorul isi va recapata beizadelele . Intre timp, revenit la Constantinopol, datorita intrigilor succesorului sau, Nicolae Caragea, Ipsilanti va fi exilat in Rodos, din octombrie 1782 pana in februarie 1783 cand va reveni in capitala, evident cu sprijinul a numeroase pungi . Interesat in continuare de tronurile principatelor, Ipsilanti se va folosi de banii si influensa sa pentru a fi numit, si cu sprijinul Aaustriei, domn in Moldova .

Perioada domniei moldovene a lui Ipsilanti (dec.1786-aprilie1788) va fi puternic marcata de preliminariile confruntarilor turco-ruse incepute in aug. 1787. Pentru Moldova aceste pregatiri s-au tradus prin cresterea exponentiala a cererilor de zaharea, cherestea si salahori pentru satisfacerea necesitatilor Portii si intarirea cetatilor Hotin, Bender, Ismail si mai ales Oceakov . Pentru siguranta, Poarta ii va sechestra familia la Constantinopol si ii va cere sa pregateasca a armata de 3000 militari. Fata de acestet noi pretentii si in contextul agravarii situatiei militare, Ipsilanti isi va prezenta demisia. Aceasta fiindu-i refuzata, domnitorul isi va regiza capturarea, lasandu-se arestat de un regimentz austriac la 18 aprilie 1788 .

Parasind Iasii odata cu armatele austriece, ca familia sechestrrata de turci, Ipsilanti va pribegi 4 ani prin Imperiul Habsburgic , de unde, la interventiile Austriei se va intoarce in siguranta la Constantinopol. De aici el va face tot ce-i va sta in putinta pentru a reveni ca domn in Principate , reusind ca, in august 1796 sa fie investit domn al Munteniei si sa soseasca abia in decembrie la Bucuresti. Adoua domnie a lui Ipsilanti se va desfasura insa intr-un context mult mai dificil pentru tara. Deja batran, cu datorii fata de creditorii sai de la Constantinopol, confruntat cu cererile exagerate din partea Portii si cu tulburarile de la Dunare iscate de Pasvanl[BG5] oglu[64], Ipsilanti este departe de a repeta realizarile primei sale domnii . Pe fondul accentuarii crizei provocate de revolta lui Pasvanl[BG6] oglu, din nevoia de a avea un om docil in Muntenia, Poarta il va mazili pe Ipsilanti in 22 nov. 1797, Franta si Rusia nefiind straine de acest lucru[66]. [BG7] 

Retras la Constantinopol, Al. Ipsilanti nu va avea parte de o batranete linistita. Daca primei sale domnii muntene i-a pus capat aventura fiului Constantin in Austria, tot acestuia, ajuns de trei ori domn in principate, avand simpatii filoruse, i se va datora si tragicul sfarsit. Pretextul il va constitui parasirea tronului din Bucuresti de catre Constantin si fuga sa in Rusia, in contextul inceperii razboiului ruso-turc din 1806-1812. Tradarea principelui a facut ca mania sultanului sa se reverse asupra batranului Alexandru, banuit de complicitate, impreuna cu fiul sau, in favoarea Rusiei . Se pare ca arestarea sa, pe 22 dec. 1806, a fost determinata si de presupusa sa avere a carei nivel aprindea imaginatia si invidia inaltilor dregatori turci . Sfarsitul domnitorului va surveni pe 25 ianuarie 1807, dupa chinuri groaznice , trupul sau fiind ingropat la biserica Sf. Dumitru din Constantinopol . Lua sfarsit astfel, in mod tragic, pilduitoarea si plina de realizari viata a celui care, prin faptele sale, prin grija si dragostea aratate catre poporul pe care l-a condus, poate fi asezat oricand cu cinste in galeria marilor reformatori ai nostri in timpurile moderne. Preocupat de bunastarea materiala a Principatelor, urmarind prin reforme radicale transformarea si progresul spiritual al poporului in acord cu tendintele si aspiratiile societatilor moderne, venit pe tronuri in conditii dintre cele mai vitrege, Ipsilanti a stiut sa traga maxim de profit pentru tara in conditiile statutului politico-juridic al Principatelor si al evolutiilor geo-politice ale marilor imperii cevine.

Respectul de care Al. Ipsilanti s-a bucurat in ochii contemporanilor sai, increderea si ingaduinta aratate fata de eforturile si proiectele sale, au gasit aprecierea personalitatilor vremii, de la calatorii straini, secretari, profesori, diplomati pana la consuli si reprezentanti ai marilor puteri la Constantinopol sau la Bucuresti si Iasi. Personalitate intrata in constiinta populara , Ipsilanti a fost adulat mai ales de catre cei din neamul sau, fiind revendicat drept marele protector al elenismului da catre Manase Eliade, directorul Academiei din Bucuresti si autorul unei lucrari panegirice inchinate domnitorului . In acelasi stil pompos va fi gratulat domnitorul si de catre nedelnicerul Nicolae Vellara in poeziile, scrise in greaca si priolejuite de evenimentul construirii chioscului de la Herastrau sau a inaugurarii unei cismele .

Analizarea atenta a tuturor faptelor domniilor sale au facut ca istoriografia secolului XX sa aseze memoria domnitorului la locul cuvenit, nu doar printre personalitatile veacului fanariot ci in randul acelor oameni reprezentativi care prin generozitate si patriotism au fixat valorile si aspiratiile romanesti in preocuparile si constiinta europeana.

Dezvoltarea invatamantului in Tara Romaneasca in timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti

Ca si cadru general al situatiei invatamantului muntean din secolul al XVIII-lea, al dezvoltarii si infloririi sale, trebuie mentionate eforturile aproape constante ale unor domni fanarioti de a ridica, in ciuda dificultatilor, nivelul cultural al principatului. S-au remarcat astfel printr-o sumedenie de hrisoave privind reorganizarea si inzestrarea invatamantului, domniile lui Constantin Mavrocordat, Grigore al II-lea Ghica, Mihail Racovita. Alaturi de ei au stat ierarhi vrednici precum Damaschin al Ramnicului, Mitropolitul Daniil sau neobositul si polivalentul carturar Neofit Cretanul . Cum fanariotii constituiau "o clasa de formatie recenta care se orienase treptat si definitiv spre Occident", si o filiera pentru ideile iluministe , politica culturala reformatoare a unor domni fanarioti s-a incadrat in curentul general european al despotismului luminat specific secolului al XVIII-lea. In cazul lui Alexandru Ipsilanti, prin pozitia sa de fost mare dragoman, acesta a putut fi la curent cu politicile de reforme promovate de despoti luminati precum Frederic al II-lea si Maria Tereza. Totodata, prin natura functiei, el se va fi intretinut cu diversi carturari sau diplomati care se aflau la Istanbul, lucru demonstrat de amplitudinea orizontului sau cultural-politic manifestat de-a lungul domniilor sale.

Un alt factor important pentru dezvoltarea culturala a Principatelor l-a constituit revirimentul literelor grecesti din secolul al XVIII -lea, concomitent cu decaderea rolului cultural al limbii slavone. Acest fapt venea si pe fondul revalorizarii si in Apus a limbii si culturii clasice grecesti, a clasicismului ce se va raspandi, insotit de elemente noi, iluministe, in toate fostele provincii bizantine. In Principate, acest "umanism neoelenic" a jucat rolul unui "vehicul de cultura" , cu beneficii esentiale spre largirea orizontului politic si cultural, in sprijinul unor proiecte de modernizare si emancipare inspirate de modelul iluminist occidental. Alaturi de sprijinul financiar acordat literatilor, fanariotii au mentinut un cadru politic propice culturii favorizand patrunderea unor idei filozofice si stiintifice moderne, pastrand o adevarata autonomie "ideologica" fata de Poarta, indepartand sau menajand in acelasi timp, dupa caz, suspiciunile si pretentiile de patronat spiritual al conservatoarei Patriarhii ecumenice.

Perioada domniilor lui Alexandru Ipsilanti a constituit un moment de varf in dezvoltarea culturii romanesti in epoca fanariota. Domnitorul era un om cult, poliglot, preocupat de stiinte si pasionat de Seneca, Plutarh si Tucidite. Totodata era si un mare admirator al iluministilor si rationalistilor, citindu-i cu placere pe Voltaire, Montesquieu si Metastasio . Profilul sau intelectual va trezi admiratia contemporanilor sai. Astfel, sfetnicul sau Ienachita Vacarescu il considera un "om intieleptu si bun otcarmuitoriu" . Italianul L. Panzini, preceptorul fiilor domnitorului, aprecia si el eforturile de a moderniza Muntenia, punandu-i in evidenta eruditia . Un alt admirator declarat al domnitorului, Manase Eliade, directorul Academiei bucurestene, intr-o lucrare panegirica dedicata domnitorului, descrie, cu lux de amanunte si risipa de epitete, personalitatea si faptele domniei protectorului sau, considerandu-l nu "numai Domn al Valahiei, nici numai parinte si tutore al unui oras sau provincii ci protectorul intregului neam (grecesc) acoperindu-l cu maretie regala ca unul ce a raspandit bunatatea", transformand Bucurestiul in "orasul Muselor si refugiu a toata invatatura" .

Marturiile documentare atresta deosebita grija a domnitorului pentru inzestrarea materiala a scolilor, preocuparea sa constanta pentru reformarea si reorganizara invatamantului mntean. Astfel, abia ajuns la portile [BG8] (Bucuresti??) in pregatirea ceremonialului de inscaunare, Al. Ipsilanti porunceste la 1 februarie 1775 mitropolitului Grigorie al II-lea sa cerceteze si sa arate printr-o anafora care este situatia scolilor grecesti si slavonesti din capitala[82]. Totodata el se interesa si de situatia in care se gasea Academia domneasca, propunandu-si reorganizarea acesteia . Peste doar o luna, in 15 martie domnitorul va intari anaforaua marilor boieri privitoare la instituirea unui fond special pentru sustinerea, intre altele, si a scolilor, Cutia milei, alimentata inclusiv din veniturile manastirilor . Consecvent principiilor iluministe si constient ca grija pentru dezvoltarea invatamantului superior ii va aduce faima si ii va aureola domnia, Ipsilanti isi va indrepta prioritar atentia spre fosta Academie cazuta in uitare. Primul pas l-a constituit formarea unei epitropii de 8 boieri care va hotari ridicarea unui nou sediu la Sf. Sava, caracterizat de catre un contemporan drept o "constructie impunatoare" (τιτανοκτιστον ακαδομιμη) . Dotata cu toate utilitatile necesare (beneficiind, pe langa salile de studiu si de sufragerii, bucatarii, brutarie), noul sediu al Academiei permitea atat profesorilor cat si "spudeilor", pe langa desfasurarea optima a cursurilor, si cazarea in incinta ei.

Adevarata renastere a Academiei va avea ca reper hrisovul domnitorului din 1 ianuarie 1776 . Inca de la inceputul acestuia, Ipsilanti deplange starea jalnica in care ajunsese institutia, lipsita de mijloace materiale si populata doar de doi profesori si cativa elevi. Hrisovul ca incredinta de acum Academia unei Eforii formata din mitropolit, cei doi episcopi si marii boieri, intretinerea ei cazand in seama manastirilor si preotilor ce vor fi degrevati de acum de orice sarcina catre visterie. In continuare, se hotaraste ca numarul profesorilor sa creasca la noua, toti cu "cunostinte universitare", dupa cum urmeaza: doi de gramatici, doi de matematici sau aritmetica, geometrie, astronomie si istorie, unul de stiinte fizice, altul de stiinte teologice si trei pentru limbile latina, franceza si italiana. Cat despre elevi, 75 dintre acestia erau sustinuti de Academie (cazare si uniforma) si impartiti in 5 clase, alesi fiind din randurile boierilor scapatati, negustorilor, strainilor saraci dar nicidecum ai plugarilor si taranilor carora le este data lucrarea pamantului si pastoria"(!). Fiii marilor boieri trebuiau sa-si plateasca intretinerea la Academie.

Studiile de desfasurau in 5 etape de cate 3 ani fiecare, impartite in 2 perioade. Pe ciclurile rspective, progresiv, se studiau materiile: in primul ciclu se studia limba freaca si ceva latina; in urmatorul ciclu se aprofunda greaca si latina prin studierea autorilor antici; al treilea ciclu cuprindea studiul poeticii, retoricii si moralei (aristotelice), precum si a limbilor italiana si franceza. Astfel, se considera ca "studentii" erau apti, dupa 9 ani de "litere" sa treaca la aprofundarea "stiintelor universitare". In prima etapa se studia aritmetica si geometria insotite de elemente de istorie si geografie, dupa care, in urmatoarea etapa, elevii se adanceau in filozofie si astronomie. Pentru cei ce doreau sa intre in randurile clerului trebuiau urmate in paralel cursuri de teologie si muzica (programa scolara laicizata!). Astfel, dupa 15 ani de studii complexe, tinerii enciclopedisti isi puteau alege o cariera didactica, in cler sau in administratie.

Alte referiri ale hrisovului privesc alcatuirea bugetului Academiei. Astfel, manastirile incjhinate contribuiau cu 4000 lei, cele neinchinate cu 6000 lei anual, in timp ce preotii din Muntenia, in numar de 3500, contribuiau fiacare cu cate 3 lei (1,5 lei pentri Academie si 1,5 lei pentru Cutoia milei), totalizand suma de 15250 lei, folositi pentru plata profesorilor si nutrimentul si imbracamintea elevilor. Ultimele referiri ale importantului hrisov privesc reinfiintarea a doua scoli la Buzau si Craiova .

Ca o ultima remarca, trebuie adaugat ca, desi profesorii cunoscuti au fost greci, studierea in cadrul programei Academiei a limbilor occidentale, a unor discipline stiintifice si curente filozofice apusene, insasi formarea sau aducerea unor cadre didactice in si din Apus, au insemnat un cert progres pentru societatea romaneasca si pentru deschiderea ei spre modernitate[88]. Reforma invatamantului promovata de Ipsilanti va fi consfintita printr-o carte patriarhala si sinodala din 14 iulie 1776 prin care se arunca blestem asupra celor care nu vor pazi intocmai dispozitile educationale date de domnitor in Muntenia .

Paralel cu reorganizarea Academiei trebuie semnalata si reimpulsionarea activitatii tipografiei din capitala, patronata de mitropolitul Grigore al II-lea. Ca o caracteristica generala trebuie aratata preponderenta covarsitoare a tipariturilor in limba romana, chiar daca tipografia, din 1767, va fi redenumita "Tipografia de curand infiintata a neamului ortodox al grecilor din Bucuresti" si va fi condusa de negustorii greci Nicolae si Ioan Lazaru. Acestia vor da o tenta "politiceasca" tipariturilor, propunandu-si sa "tipareasca liber orice carte folositoare spudeilor la scoli si la bisericile ortodoxe ale neamului nostru"[90]. Pe langa tipariturile necesare cursantilor Academiei (Manase Eliade, trimis special de domnitor in Apus pentru a aduce invataceilor material didactic cuprinzand cele mai noi cunostinte stiintifice), literatura religioasa, cartile de cult si de invatatura crestina si-au pastrat preponderenta. Se remarca in acest sens monumentala opera de traducere si tiparire a mineielor de catre Chesarie si Filaret (o contributie la consacrarea definitiva a limbii romane) . Ca apogeu al acticitatii tipografice trebuie mentionata aparitia. In 1780, in contectul infloririi literaturii juridice din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea a Pravilnicestii Condici, opera care il va fixa pe domnitor in posteritate.

Grija domnitorului pentru Academie nu-l va impiedica sa acorde un sprijin deosebit pentru dezvoltarea scolilor elementare sau medii, pentru formarea micilor negustori si meseriasi ori a clerului inferior. Astfel, in Bucuresti este sustinuta Scoala de slavonie de la Sf. Gheorghe Vevhi, apoi scolile de la manastirile Coltea, Vacaresti si Antim, scolile de pe langa bisericile Domnita Balasa, Batistei, Magureanu, Brosteni. In provincie s-au intretinut vechile scoli ori s-au infiintat altele noi in Targoviste (vechea mitropolie), la Craiova (manastirea Obedeanu - scoala greaca pentru preoti). La manastirea Argesului functiona o scoala cu predare in greaca si romana. Alte documente atesta sustinerea prin sume de bani a unor scoli. La sate si orase, in localitati ca Ploiesti, Poiana (Ialomita), Agesti (Ilfov), Pitesti, Preajbu (Dolj), Cernesti (Dambovita), Caracal, Romanati, Cernesti (Mehedinti), Tatarasti, Greci, Namaiesti-Muscel[92].

Toate aceste masuri ale lui Ipsilanti, de sprijinire a scolilor si a stiintei de carte, atat in orase cat si la sate vor duce la raspandirea stiintei de carte in popor, la deschiderea accesului si altor categorii ale societatii muntene la instruire, intr-un invatamant acum cvasi-romanesc.

BISERICA IN TIMPUL DOMNIILOR LUI ALEXANDRU IPSILANTI

Pe tot parcursul domniilor sale, marturiile documentare ni-l atesta pe Alexandru Ipsilanti ca pe un mare "everghet", binefacator al Bisericii ortodoxe rasaritene, a celei romanesti in particular. Crescut in spiritul moralei ortodoxe in mediile cosmopolite din Fanar, Ipsilanti nu-si va trada misiunea de a fi recunoscator, in sensul traditiei imperiale bizantine, ortodoxiei orientale, greu incercate de turcocratie. Spirit deschis, tolerant, domnitorul se va arata receptiv si fata de problemele celorlalte comunitati religioase (catolici, luterani, armeni, evrei).

Prin toate masurile sale, domnitorul va cauta sa ridice starea materiala si morala a Bisericii romanesti si sa sporeasca prestigiul ei in lunea ortodoxa. Pe aceasta linie au avut loc si demersurile lui Alexandru Ipsilanti de a cere patriarhiei constantinopolitane acordarea unor distinctii onorifice deosebite pentru mitropolitul Bisericii muntene. Astfel, printr-o scrisoare sinodala din 10 oct. 1776[93], patriarhul Sofronie al II-lea, acorda mitopolitului Grigirie al II-lea titlul onorific de loctiitor al scaunului de Cezareea Capadociei, primul in rang dupa patriarhul ecumenic, titlu ramas definitiv pana astazi. Distinctia a mai fost acordata trecator lui Antim Critopol (1381[BG9] ) si Neofit I (1739). Insotit de vechiul adaos de exarhi ai plaiurilor ("εξαφχοι των πλαγινών" - jurisdictie si dincolo de Carpati), autoritatea si influenta mitropolitului Grigore al II-lea crestea considerabil[94]. Tot de activitatea mitropolitului Grigore al II-lea se leaga si evenimentul din 13 iun. 1774 cand generalul rus Petru Saltarov va darui mitropolitului si Munteniei moastele sfantului Dimitrie Basarabov, cel care va deveni patron al Bucurestiului . O alta proba ce atesta increderea de care se bucura Biserica munteana o constituie si numirea, la 27 nov. 1776, cu consimtamantul domnitorului, a arhimandritului roman Filaret, in scaunul de mitropolit titular al Mirelor .

Un capitol important al activitatii de sustinere materiala a ortodoxiei rasaritene il constituie hrisoavele prin care importante sume de bani erau donate unor scoli sau biserici din Orient, aflate in nevoi. In consecinta, abia urcat pe scaunul domnesc, Alexandru Ipsilanti nu-si uita vechile legaturi cu Patriarhia ecumenica careia ii trimite in aprilie 1775, 300 taleri, "ca sa tina cele doua scoli, elina si araba"[97]. Alte doua hrisoave, datate im martie si aprilie acelasi an acordau sume de bani mananstirilor atonite de la Xiropotamu (500 taleri anual) si Psilaidaru (15000 bani anual) . Alte danii catre manastiri se fac in 1779 de catre domnitor si domnita Ralu (un relicvar plua 200 taleri) pentru manastiresa Dohiariu , in 1778 se acorda o danie anuala de 1100 taleri pentru manastirea Grigoriu iar in 1779 si 1797 sunt acordate danii manastirii Sf. Pavel. In anii 1775 si 1783 Ipsilanti sprijina manastirea Hilardar iar in 1776, Iviriou si Karakalou. O alta manastire care s-a bucurat de gratiile domnsti a fost Mega-Spileon din Peloponez, prin hrisovul din 20 iunie 1775 . Metarhului acesteia, Biserica constantinopolitana de la Vlah-sarai ii era donata o suma de bani in a doua sa domnie munteana, prin hrisovul din 17 iulie 1797 . In Epir, domnitorul instituie o danie anuala pentru manastirea Ghiromeri (1780) iar in 1784 ctitoreste manastirea Panaghia Kalopetra din Rodos, sprijinind, in acelasi timp, scoala din Patmos. In 1797, Al. Ipsilanti acorda danii si manastirii Kykkou din Cipru, pentru ca, in 1785, domnitorul si sotia sa, Ecaterina sa doneze o candela manastirii Sf. Ecaterina de la Sinai. Nu a fost iutat nici indepartatul Trapezunt, loc de origine al familiei Ipsilantilor, a carei manastire, Sumela, a beneficiat de sprijinul marelui binefacator . Alte danii iau calea manastirii Sisman din Tarnovo (6000 taleri anual plus 500 drumul ), a apatriarhiei Alexandriei (300 raleri pentru doua scoli) , a scolii din Arvanitahari (250 bolovani de sare, platibili la un taler bolovanul) , si a mitropoliei Drastorului (hrisov din 21 martie 1777 prin care se daruiau 500 bolovani de sare) . In sfarsit. Manastirea Naum din Ohrida va beneficia de mila domneascaprin hrisovul din 10 iunie 1796 .

Este demna de mentionat si legatura personala a lui Alexandru Ipsilanti cu patriarhia Ierusalimului (manastirea Vacaresti era inchinata bisericii Sfantului Mormant) in persoana patriarhului Avramie. Cu acesta, domnitorul a purtat o bogata corespondenta (sfaturi, felicitari), a sponsirizat tiparituri in limba araba pentru patriarhioa Ierusalimului si l-a chemat personal pe Avramie in Tara Romaneasca, in 1781, pentru a strange o importanta suma de bani[108].

Multimea impresionanta a daniilor catre bisericile si manastirile Orientului nu trebuie sa lase impresia ca domnitorul a trecut pe plan secund sustinerea acestora in principatul sau. V.A.Urechia inregistreaza peste 85 hrisoave ce prevedeau acordarea unor venituri sau intareau altele anterioare pentru bisericile si manastirile muntene[109]. Nu erau uitate scolile de pe langa acestea, carora le erai randuite privilegii si venituri. Astfel, domnitorul va degreva clerul de la plata oricarei contributii personale catre vistierie, cu exceptia a trei lei pe care, fiecare dintre cei 3500 preoti trebuiau sa o achite pentru sustinerea scolilor principatului .

O alta preocupare a lui Ipsilanti o constituie strangerea legaturilor cu Bisericile surori din Moldova si Transilvania, concretizate prin sprijinul financiar acoedat manastirii Sf. Trei Ierarhi din Iasi[111] si a donatiilor in bani si carti catre difeerite biserici din Ardeal .

Un atribut esentsial al Bisericii muntene, de cvare aceasta a uzat din plin in aceasta perioada l-a constituit componenta sa juridica, parte integranta a justitiei meduievale romanesti. Organizarea si atributiile justitiei bisericesti, delimitarea raportului acesteia cu statul s-a facut dupa modelul bizantin[113] [BG10] (P.C. XIX, 2, )

Principalele atributii ale justitiei bisericesti acopereau sfera "sfacerilor spirituale" si a celor conexe acestora; principial, instantele bisericesti judecau pricinile de drept civil (casatirii, divorturi, raporturile patrimoniale). Cun insa nu exista o delimitare stricta sub raportul competentei intre instantele bisericesti si cele civile, deseori interesele interferau. Rolul final insa in interpretarea legii ii revenea mitrropolitului ca si cunoscator al pravilei si suprema autoritate spirituala[114]. Trebuiesc subliniate si atributiile de natura procedurala si notariala ale Bisericii (mitropolitul elibereaza adeverinte; in fata sa se presteaza juramintele) precum si functia de pastratoare a arhivelor, actelor de stare civila si a celor cu caracter patrimonial (v. P.C., XXII, 12, XIX, 2). Ca atmosfera de judecata, domina spiritul crestin; legea (morala) si dreptatea (pre direptate) constituind scopul judecatii.

Ca instante de judecata, Biserica isi avea propriile ei foruri. Cel suprem il constituia institutia de judecata a sinodului (sobor) la care participau ierarhii si marii boieri, deseori si ierarhii straini aflaati intamplator in principat ce ajutau si dadeau rezonanta unor judecati cu totul deosebite[116]. Urma appoi "Duhovniceasca Dicasterie", instanta de judecata arhiereasca putand fi compusa din arhiereu si cativa mireni si monahi pentru a judeca in general conflicte dintre clerici, clerici si mireni, pricini civile . Ultima treapta era reprezentata de atributiile juridice ale protopopilor. Dupa cum reiese din documente, aceste atributii priveau rezolvarea pricinilor marunte, straduindu-se la impacarea partilor si "amendarea" (treapad) vinovatilor; in caz contrar, protopopii trebuiau sa raporteze cazul arhiereului in situatia in care pricina reclama alcatuirea unor instante mixte (clerici si laici) intaietatea o aveau fetele bisericesti. Pricinile mai complicate care se judecau la divan si reclamau prezenta domnitorului isi gaseau rezovarea intr-un singur sens - hotararea domneasca, situata deasupra parerii mitropolitului, chiar daca se judecau spete bisericesti

Principalele atributii juridice ale arhiereilor sunt extrase din Basilicale si mentionate de Mihail Fotinopol in Manualele sale de legi. Astfel, este reiterat in capitolul "Despre pronomiile arhiereilor", dreptul unui inculpat, de a face recurs impotriva ispravnicului judetului care il nedreptatea, adesandu-se episcopului locului iar acesta, la randul lui, avand misiunea sa prezinte situatia, in scris, domnitorului[120]. Fotinopol aminteste si de obligatia episcopilor si a mitropolitului de a vizita temntele, de a cunoaste pricinile acelora si de a grabi judecarea pentru ca, in maxim de 30 de zile situatia lor sa fie hotarata (in caz contrar, episcopul trebuia sa faca raport catre domnie) .

Preliminariile epocii fanariote[122]. Repere imagologice si viziunea contemporanilor asupra societatii fanariote

Caderea Constantinopolului in 1453, cucerirea treptata a Peninsulei Balcanice de catre turci a creat conditiile implantarii masive a grecilor si elemente levantino-balcanice in Principate. Prin inrudiri cu familii autohtone ei ai intrat in randurile boierimii, ocupand pozitii importante in dregatorii si forta economica[BG11]  . Unii dintre ei au reusit sa ocupe locuri importante in ierarhia Bisericii in timp ce alt segment al acestora au desfasurat un comert infloritor intre cele trei principate romanesti. Drept urmare a acestei evolutii s-a produs si naturalizarea unor elemente alogene preponderent grecesti si chiar ajungerea pe tronurile Principatelor, in secolul al XVII-lea, a unor domni din familiile Ghica, Duca si Cantacuzino, fiind agreati de catre Poarta, tocmai in ideea ca acestia se vor dovedi, datorita legaturilor acestora cu grecitatea constantinopolitana, mai fideli si mai obedienti. Rapacitatea, versatilitatea unora dintre ei i-a facut insa, in ochii boierimii autohtone, "concurata neloial", direct responsabili de porecaritatea si degradarea evolutiei politico-economice a Principatelor in a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Marturie stau pozitiile luate chiar de grecii impamanteniti ce se considerau nedreptatiti, in profitul "grecilor din Tarigrad", impusi (favorizati) treptat de Poarta[124]. Este si cazul marturiilor scrise lasate de Letopisetul Cantacuzinesc , sau de Istoria Tarii Romanesti a lui Constantin Cantacuzino Stolnicul ai caror autori, Cantacuzini, deveniti romani "autentici" au constituit partida nationala, ridicata impotriva "partidei grecesti"condusa de familia romaneasca a Balenilor (!) , autoarea unei Istorii a domnilor Tarii Romanesti . Evident, reactia antigreceasca ii privea expres pe "prefanariotii" tarigradeni si nu avea cum sa atinga grecitatea autohtona, bine implantata si colaboranta la efervescenta culturala ce a cuprins Principatele la sfarsitul secolului al XVII-lea .

Replica moldovenilor, exprimata de cronicarii Nicolae Costin[130] si Pseudo-Nicolae Costin anticipeaza si pregatesc pozitia virulent antifanariota a lui Ion Neculce . Acesta va pune tot raul din Moldova pe seama actiunii malefice a fanariotilor, dand in acelasi timp dovada de obiectivitate cand va aprecia faptele unora dintre ei . Si in cazul Moldovei ostilitatea antifanariota nu a avut nicidecum un caracter antigrec, de masa, cu atat mai putin cu cat aici, implantarea greaca a fosat mai redusa ca in Muntenia iar adimratia pentru cultura greaca e intalnita frecvent la carturarii moldoveni.

Istoriografia secolului XVIII pierde din amploarea si originalitatea celei din secolul precedent. Chiar daca mai "cosmopoliti", cronicarii secolului XVIII sunr deficienti si in privinta independentei si obiectivitatii. De o cultura mai putin "aristocratica" decat predecesorii lor, unii cronicari, simpli scribi manastiresti, se marginesc la compilatii de mici dimensiuni, destinate uzului popular. Alti cronicari, in directa legatura cu protipendada politica scriu direct in greceste (Amiras C. Daponte, D. Fotino, D. Filippide).

In Moldova, Cronica lui Amiras este continuata de "Letopisetul Tarii Moldovei de la a doua pana la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat"[134]. Acestea se marginesc la o descriere cronologica sumara a domniilor, insotita de mici observatii asupra caracterului acxestorea, judecat dupa gradul de obedienta fata de turci sau greci si dupa nivelul impozitelor. O nota aparte o face lucrarea lui Gheorgachi Sutu intitulata "Condica ce are intru sine obiceiuri vechi si noua a prea inaltatilor domnitori..." Plecand de la prilejul oferit de inscaunarea lui Grigorie Calimaci, autorul face un compendiu a celor mai importante datini si obiceiuri legate de inscaunarea domnitorilor, de anumite ceremonii ce se desfasurau cu ocazia marilor sarbatori, reusind sane zugraveasca un tablou complet al vechilor traditii moldovenesti, dublate acum de fastul oriental adus de fanarioti odata cu inscaunarea.

In Muntenia, la inceputul secolului al XVIII-lea inregistram o cronica anonima intitulata "Letopisetul Tarii Romanesti din descalecatul de unde au venit romanii de s-auz asazat in Tara Romaneasca", o compilatie ce merge pana la domnia lui Grigorie Ghica (1733)[136]. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, traditia istoriografica se revigoreaza. Remarcabila este in acest sens personalitatea banului Mihail Cantacuzino, descrisa de el insusi in "Genealogia Cantacuzinilor". Banul va lua parte activa la framantarile vietii politice muntene, in preajma razboiului ruso-turc (1768-1774), fiind autorul unor importante memorii adresate Austriei, Rusiei si Prusiei intrunite in Congresul de la Focsani (1772) si contelui rus Obrescov . Memoriile solicita sprijinul delegatilor imperiali de la Focsani in favoarea imbunatatirii statutului Principatelor in raport cu Poarta, vazuta ca "vrajmasul obstesc al neamului omenesc". Banul va critica intr-un alt material incalcarea autonomiei si jaful economic practicat de turci, precum si incercarile de transformare a Principatelor in pasalac . Cealalta lucrare insemnata a lui Mihail Cantacuzino o reprezinta o cronica intitulata "Istoria Tarii Romanesti" incepand cu 1215 (!) si sfarsind cu 1774. Mai mult sau mai putin originala, cronica, partizana Cantacuzinilor, va fi tradusa de autor in greceste in 1776 (aflat deja in Rusia) si tiparita la Viena in 1806 .

O cronica insolita si pitoreasca este si cea alcatuita de Dionosie Eclesiarhu[BG12]  si cuprinde perioada 1775-1815. Calugarul Dionisie a lucrat o perioada ca arhivist al episcopiei Ramnicului, apoi ca "dascal slavonesc" pentru ca mai apoi sa primeasca insarcinarea de a traduce si a coppia documente de la diferite manastiri, alcatuind cu ele condici voluminoase. Devenit eclesiarh al mitropoliei muntene, va infiinta la Bucuresti o scoala de arhivari si caligrafi pentru ca, spre sfarsitul vietii, cazut in dizgratie, sa se retraga, sarac, la Craiova. Cronica scoate in evidenta talentul de povestitor al lui Dionisie, predilectia lui pentru amanunt si picanterie, insotite de naivitate si umor, in dauna unui plan si a unei conceptii unitare asupra operei. Descrierile sale oferea adeseori informatii pretioase asupra vietii cotidiene, a moravurilor epocii. Intalnim consemnate sub diferiti domnitori tablouri ale vietii de zi cu zi comentate mai ales din prisma "nivelului de trai", al costului vietii. Chiar daca multe din informatiile sale au ca sursa zvonistica, Dionisie este in general vine informat, surprinzand cu destula acuratete evolutiile politice prin care trecea Principatul, aratandu-se preocupat si de evenimentele ce se petreceau in acelasi timp in Europa. Chiar daca uneori Hronograful lui Diionisie are mai degraba calitati literare decat istorice, calibrate pe gustul oamenilor simpli, cu tendinte moralizatoare, opera ramane un sugestiv tablou de epoca tarzie fanariota[140].

Acxtivitatea istoriografica a lui Dionisie va fi dublata de lucrarile prietenului sau Naum Ramniceanu, autor al unei cronici in greceste despre evenimentele perioadei 1768-1810. In romaneste, Naum intocmeste compilatia "Hronologia domnilor Tarii Romanesti", adresat ca dedicatie domnitorului Constantin Moruzi[141]. Chiar daca mai erudit, Naum nu se remarca prin talent literar, stilul sau mai arid nefiind la fel de atragator, de savuros ca cel al lui Dionisie. O ultima cronica a epocii fanariote, cea a lui Zilot Romanul , cuprinde descrierea evenimentelor petrecute de la ultima domnie munteana a lui Alexandru Ipsilanti pana la Ioan Caragea (1796-1818). Scrisa alternand in proza si versuri, lucrasrea are un stil aranjat, neutru, fara un farmec deosebit insa plina de intentii moralizatoare. In general bine informat, Zilot se arata mai preocupat de stilul sau poetic decat de ideea de a se implica pasional in evenimentele evocate. Neinteresat de originalitate istoriografica, substanta informatiilor sale e imprumutata din hronografurile contemporane.

Pentru istoria romanilor, perioada cuprinca schematic intre anii 1711/16 si 1821 si denumita fortat "epoca fanariota", reprezinta un capitol special al istoriei noastre. De-a lungul timpului, abordarile istpriografiei au complicat intelegerea perioadei si i.a impartit pe istorici in incercarea lor de a da o perspectiva justa asupra evenimentelor. Daca vechea istoriogeafie a secolului XIX considera epoca drept una a obscuritatii si decadentei , deja, odata cu publicarea, la sfarsitul secolului de catre V.A.Urechia , a nu mai putia de 10 volume de documente privind perioada 1774-1821, se deschideau noi perspective cercetarii istorice pentru a-si reconsidera vechile pozitii. Trecerea de la pozitiile dee condamnare dura a regimului fanariot exprimata de istorici ca Balcescu sau Kogalniceanu catre munca de documentare facuta de V.A.Urechia s-a facut si cu ajutorul traducerilor lui George Sion si mai ales prin aportul de exceptie al marelui istoric iesean A.D.Xenopol. Acesta va consacra in sinteza sa de Istorie a romanilor un intreg volum acestei perioade . Conceptia sa istorica respinge o periodizare stricta, o izolare a epocii fanariote in istoria noastra nelegata de perioada anterioara, demonstrand ca exploatarea Principatelor de catre Poarta incepuse intr-o perioada anterioara si ca au existat domnitori fanarioti care au realizat reforme cu care s-ar fi mandrit si domnii pamanteni . Imboldul dat de Xenopol va fi preluat in mod hotarat de marele nostru istoric Nicolae Iorga. Inca din 1898, istoricul adopta o pozitie ferma, declarand ca tot ce s-a scris despre fanarioti nu este decat "legenda si minciuna", propunand chiar schimbarea denumirii din fanarioti in "suverani ai priancipatelor romane in secolul al XVIII-lea". Iorga mai crede ca fanariotii au cautat in permanenta sa se integreze in istoria Principatelor si nu s-au considerat ca "gropari ai slavonismului" . Cu Iorga se poate considera ca istoriografia romana a intrat pe uN fagas normal, adoptand o pozitie realista, depasind astfel vechile resentimente antifanariote (antigrecesti - vechi de secole!) ce au dominat secolul XIX.

Foarte sugestive insa pentru intelegerea evenimentelor, fenomenelor si mentalitatilor celei de-a doua jumatati a secolului al XVIII-lea sunt descrierile facute de calatorii straini ce au avut tangenta cu realitatile din Tara Romaneasca . Perspectiva acestora asupra societatii romanesti difera de la un observator la altul, in functie de cultura, de interesul si de optiunea lor politica, de profesia si de nationalitatea acestora. In aprcierile lor au existat si factori subiectivi, cum ar fi simpatia sau, dimpotriva, antipatia unora asupra romanilor. Obiectivitatea acestora a tinut si de locul sauz felu in care si-au cules informatiile, de timpul, de intermediarii sau de sursele pe care si-au bazat lucrariloe lor, de discernamantul sau de seriozitatea depuse in operele lor. Realitatile intalnite in Principate i-au socat pe multi dintre calatori, interpretarile fiind insa cele care i-au deosebit si care au dat masura justei lor pozitii si obiectivitati. E de ajuns sa exemplificam cu produs asupra lor de fenomenul, de mentalitatea fanariota, un univers pe cat de excentric, pe atat de neinteles pentru un calator ce venea dintr-o Europa iluminista. Evident, nu explorarea lumii fanariote constituia scopul principal al acestor personalitati. Multi au fost agenti politici sau economici ai statelor europene interesate de prospectarea acestor teritorii in perspectiva orizonturilor economice ce se deschideau occidentalilor pe masura vidului ce il lasa in urma sa muribundul Imperiu Otoman. Pozitia Principatelor devenea astfel un atu extraordinar, o adecarata cheie pentru rezolvarea Chestiunii Orientului, pentru accesul marilor puteri apusene pe Dunare sau prin Stramtori la Marea Neagra. Alti calatori au venit la noi manati de gandul imbogatirii, cautand diverse functii in Principate, conform pregatirii lor, ca preceptori pentru beizadele, profesori la Academiile Domnesti, doctori sau chiar misionari.

Din multii calatori care au lasat insemnari scrise despre romani, cativa dintre ei au excelat in acuitatea si in profuzimea cu care au incercat sa inteleaga si sa explice noile realitati cu care luau contact, apropiindu-se chiar afectiv de poporul roman, condamnand starea lui de dubla exploatare atat din partea Portii cat si a sistemului fnariot in general. Este si azul francezului Jean-Louis Carra, secretar al domnitorului Grigorie III Ghica . Acesta este autorul unei interesante istorii a Moldovei si Tarii Romanesti in care face interesante observatii asupra societatii si economiei principatelor, deplangand starea lor actuala si prognozand un viitor stralucit pe baza resurselor naturale in perspectiva eliberarii de sub tirania turco-fanariota . Intr-o sectiune dedicata justitiei , Carra emite pareri superficiale sau chiar eronate asupra modului in care aceasta se desfasura, stigmatizand inca o data "pana la ce nivel fanariotii corupti si injositi au izbutit sa rafineze si acest articol" .

Un alt observator deosebit de interesat de situatia Principatelor a fost consulul Ignac Raicevich. Acesta este autorul unei documentate si meticuloase lucrari despre istoria noastra ce ccuprinde o sectiune consistenta despre regimul fanariot, zugravit, cum altfel, in cele mai sumbre culori . Fostul secretar al lui alexandru Ipsilanti si unsprezece ani traitor in Principate, autorul surprinde cu acuratete tarele unei societati fanariote parvenite si opulente . Cateva pagini ale lucrarii sale sunt dedicate sistemului juridic muntean. Pe de o parte, autorul deplange lipsa preocuparii pentru alcatuirea unei legislatii juridice, citand, contrar "obicei pemuntule" ; pe de alta parte, Raicevich lauda umanismul juridic al unor domni ca Al. Ipsilanti (nepracticarea pedepsei cu moartea), apreciins grija sa pentru alcatuirea unui cod de legi practic si eficient .

Generalul german Friedrich von Bauer este autorul unei remarcabile lucrari de memorialistica in cinci capitole . Capitolul 5 reprezinta efortul depus de autor in perioada 1770-1774 in caluitate de sef de stat major al trupelor de ocupatie, pentru a coordona o serie de lucrari topografice si statistice, la cererea Rusiei, privind Muntenia . Cercetarea de teren, foarte temeinica, s-a facut cu sprijinul ispravnicilor de judete si a doi mari boieri, Mihai Cantacuzino si D. Fotino-Catargiu . Observator fin al realitatilor muntene si bine documentat de catre colaboratorii sai (avand acces la toate arhivele si beneficiind de colaborarea autoritatilor principatului), von Bauer face o radiografie a societatii muntene, gasind ca si alti scriitori ca situatia principatului este deplorabila. Vinovati pentru acest fapt sunt gasiti turcii, autorul punand in evidenta adevarata fata a exploatarii economice a Munteniei, prin intermediul fanariotilor, administratori ideali ai imperiului.

Alexandre d' Hauterive este autorul, printre altele, a unui interesant Memoriu privitor la situatia Moldovei la 1787 , remarcabil prin concizia si acuratetea sa. Descriind sumar aspecte importante din istoria principatului, autorul incearca sa-l convinga pe Ipsilanti de menirea sa ca principe, sfatuindu-l sa duca o politica lipsita de slugarnicie fata de Poarta, bazandu-se in acest sens pe calitatile locuitorilor Moldovei si pe potentialul economic al Principatului . Patrunzatoarele analize ale lui d' Hauterive au demonstrat prejudecatile sau subiectivitatea unor scriitori anteriori, punand in evedenta aptitudinile romanilor pe baza carora autorul isi exprima increderea in perspectiva afirmarii lor neatarnate ca neam.

Ultimul calator mentionat este elvetianul Franz-Iosef Sulzer . Sederea sa in Principatze a avut loc in intervalul primei domnii a lui Al. Ipsilanti, fiind chemat de acesta pentru a sustine reformale juridice ale principelui. Nerealizandu-si interesele materiale pe care si le-a propus la venirea sa in Principat, Sulzer va adopta o atitudine oscilanta la adresa domnitorului, nemultumirea lui refulata revarsandu-se asupra societatii romanesti in general. Rod al preocuparii sale pentru istoria romanilor il constituie o lucrare inegala intitulata "Istoria Daciei Transalpine", in care pune mare accent pe interpretarea, subiectiva, a perioadei antice . Paginile dedicate perioadei traite in Muntenia prezinta informatii interesante despre ambianta clasei politice si masurile intreprinse de de domnitor, toate privite insa cu o atitudine aroganta, motivata poate si de frustrarea legata de marginalizarea sa la Bucuresti . Personaj polivalent, Sulzer isi va manifesta interesul si preocuparea pentru muzica din Principate, alcatuind chiar un tratat in acest sens .

Generic numim fanarioti pe membrii grecitatii constantinopolitane, concentrati in cartierul Fanar (Δίπλφανάριον), in jurul bisericii Sf. Gheorghe, sediul Patriarhiei ecumenice, pentru greci, "patriarhia neamului" (τον γενον). Mutarea patriarhiei la Sf. Gheorghe in 1601 , Cornul de Aur, va atrage putin cate putin in Fanar pe membrii principalelor familii grecesti din capitala precum si pe membrii suprsvietuitori ai vechii noibilimi bizantine, risipite prin Imperiul Otoman (cazul Ipsilantilor). Erau familii, unele bogate, altele cu ascendenta aristocratica, chiar imperiala (Comneni, Cantacuzini) care urmareau, pozitionandu-se langa Patriarhie, sa obtina si pozitii sociale inalte, atat in cadrul "millet-ului crestin" cat si in administratia otomana. Pe parcurs, in Fanar se vor stabili si familii crestine negrecesti ce vor forma cu primele o masa omogena de interese, constituind impreuna baza de recrutare pentru scaunele Principatelor.

Pana la sfarsitul perioadei fanariote, 13 asemenea familii s-au perindat pe tronul Principatelor. Acestea au fost: Iacob Vasile Heraclit, Ghica (2 domnii), Duca (2), Mavrogheni (1), Sutu (3), Caragea (3), Ipsilanti (2), Cantacuzino (3), Rosetti (2), Mavrocordat (6), Calimachi (4), Moruzi (2), Hangerli (2), Racovita (2) si Giani Ruset . Dintre acestea, Duca, Cantacuzino, Rosetti si Iacob Heraclit au domnit in afara "veacului fanariot". In ceea ce priveste infiltrarea fanariotilor in randurile boierimii din Principate, statisticile releva o influenta ponderata a acestora in Divanul domnesc, chiar nesemnificativa spre sfarsitul perioadei. Astfel, daca media generala s-a situat in jur de 19 % in Moldova si 22 % fanarioti in Muntenia, dupa 1800, ultimele domnii fanariote inregistreaza u procent de alogeni de 10 % pentru Tara Romaneasca si de numai 4% pentru Moldova .

Se poate constata usor ca accederea la tronurile Principatelor s-a facut odata cu a doua jumatate a secolului XVII, prin numirea unor domni din familiile Duca, Ghica, Rosetti si Cantacuzino, considerate mai demne de incredere, in intentia de a inpiedica eventuala atragere a Principatelor in sfera de influenta a Austriei sau Rusiei, noii actori politico-militari in zona Balcanilor[175]. Acestia au consacrat o formula politica ce se va dovedi deosebit de eficienta pentru Poarta, care-si va vedea asigurar, o lunga perioada de timp, controlul economic si politic al Principatelor, prin intermediul unor personaje care s-au numarat in prealabil printre cei mai importanti functionari ai Portii . Mutarea lor din functiile de dragomani pe tronurile din Iasi si Bucuresti a fost benefica pentru Principate, pozitia lor in cadrul diplomatiei otomane punandu-i in contact cu responsabilii puterilor straine la Constantinopol si, implicit, cu civilizatia apuseana, avantaje pe care le vor exploata odata ajunsi pe scaunele princiare .

Dintre principii fanarioti s-au detasat personalitati care prin masurile lor reformatoare au imbunatatit situatia economica, administrativa fiscala, juridica, culturala, conectand Principatele la marile programe de reforma iluminista occidentale, atragand pe langa curtea lor profesori, medici, preceptori, juristi, scoliti la marile universitati apusene. Putem aminti aici domniile Mavrocordatilor (Nicolae - carturar savant si Conbstantin, autorul abolirii servitutii personale din ambele principate); ale lui Grigorie al II-lea Ghica, protector al culturii; ale lui Ipsilanti, marele legiuitor si reformator al justitiei romanesti in secolul XVIII, precum si pe fiul sau, Constantin, idealistul ambitios ce-si propunea refacerea Daciei[179]. Cu realizari mai modeste, putem totusi aminti domnitori al Al. Moruzi, Migail Sutu, Nicolae Caragea, Scarlat Calimachi. Sensul gandirii politice a acestor personalitati fanariote este asadar unul reformist, iluminist, chiar daca uneori mai imbraca si forme retrograde, medieval traditionaliste sau fundamentalist ortodoxe. Caracteristica a fost insa dorinta de schimbare, de transformare a societatii, de inlocuire a vechilor stari de lucruri si de transformare dupa modelul apusean a Principatelor. Diferenta insa dintre ambitiile unor principi si realizarile epocii in ansamblu este destul de evidenta. Realizarile modeste pe ansamblu [BG13] ale unei perioade rerlativ intinse au dus la cresterea decalajului economic si cultural fata de Occident. Politic, structurile fanariote au fost opuse intereselor, valorilor autohtone iar cultural, orientarea spre lumea latina a scolilor si carturarilor de la sfarsitul secolului al XVII-lea a fost inlocuita de un "umanism ortodox neogrec", greu de asimilat in Principate[180].

Epoca fanariota constituie perioada iluminismului romanesc; traditionalisnul si modernismul amalgamate ne au impreuna imaginea unui secol de rascruce in istoria noastra, secol ce pune bazele genezei societatii romanesti moderne, In sfarsit, perioada ce pune bazele fundamentarii unei noi stari de spirit legata de afirmarea idealului patriotic si national ce a stat la baza procesului de formare a natiunii romanesti in zorii epocii moderne.