Geneza epocii moderne: premise, caracteristici, periodizare

Geneza epocii moderne: premise, caracteristici, periodizare

Creatiile valorice si realizarile civilizatiei tehnice ale Renasterii evidentiase cu pregnanta, incepand cu secolul al XVI-lea, trecerea de la vechile structuri medievale la structurile moderne ale societatii. Originile modernismului le gasim astfel integrate in evolutia istorica a civilizatiei Europei Occidentale. In aceasta zona a globului de cca. patru secole, societatea s-a inscris pe noi coordonate de dezvoltare economica, social - politica si culturala. Crearea lumii moderne reprezinta, in opinia lui Imm. Wallerstein, al doilea prag crucial in istoria civilizatiei umane dupa revolutia neolitica, ambele necesitand abordari teoretice de studiere.

Din perspectiva unei retrospective istorice, la cea mai simpla analiza constatam ca omenirea la mijlocul secolului al XVII-lea se afla, sub toate aspectele, pe diverse trepte de civilizatie. In acel peisaj mozaicat de niveluri de civilizatie, incontestabil europenii detineau un standard privilegiat deoarece reusisera sa dea ocolul pamantului, sa descopere America si sa contacteze alte tipuri de civilizatie. Instituirea sistemului colonial, de catre portughezi si spanioli, ulterior de olandezi, englezi si francezi, s-a realizat la inceputul epocii moderne pe fondul confruntarii civilizatiei europene cu civilizatiile ameridiene (maya, asteca, incasa), africana, indiana, chineza etc.

"Lumea noua" a reprezentat pentru puterile coloniale ale Europei o sursa principala de acumulare necesara dezvoltarii economice pe baze capitaliste, un proces istoric care pe plan social a implicat exterminarea si inrobirea populatiilor indigene pentru mai multe secole. Sistemul colonial a stimulat insa interesul economic al burgheziei pentru dezvoltarea pe principii capitaliste a industriei, comertului, agriculturii, bancilor, in stransa legatura cu realizarea productiei de marfuri destinate pietei care se extinde la nivel global.

Premisele moderne ale civilizatiei, legate de afirmarea structurilor capitaliste ale economiei, au generat o noua harta politica a lumii la mijlocul secolului al XVII-lea. Astfel, Europa, dupa un secol de hegemonie a Spaniei (1530-1640), continua sa se confrunte cu dificultatile generate de progresele reformei protestante, mai ales in Tarile de Jos si cu inaintarea otomana spre centrul continentului. De asemenea, razboaiele civile provocate de disputele dintre catolici si protestanti degenereaza in amplu conflict, Razboiul de 30 de ani (1618 - 1648) incheiat cu pacea din Westfalia prin care Spania recunoaste independenta si privilegiile comerciale ale Provinciilor Unite, marcand esecul Casei de Austria si victoria politicii franceze. Istoricii francezi recunosc ca "epoca hegemoniei in Europa" a tarii lor a fost legata de iscusinta diplomatica a lui Mazarin, care la moartea sa (1661) lasa tanarului Ludovic al XIV-lea un regat mare si bine aparat, caruia suveranul, dupa o lunga domnie, ii adauga prestigiul intelectual si artistic al Frantei pentru secolele urmatoare.

Peste Canalul Manecii, Anglia cunoaste o puternica dezvoltare economica la inceputul secolului al XVII-lea, in conditiile declansarii razboaielor pentru colonii impotriva Spaniei si Portugaliei.

In restul Europei Imperiul romano-german si Italia erau faramitate intr-un numar mare de state si statulete, iar tarile din centrul si estul continentului se gaseau amenintate inca de pericolul turcesc si de conflictele existente intre ele.

Pe meridianele din afara Europei, existau in Asia imperii in forme inchistate de feudalism: China (dinastia in), Japonia si India, pe teritoriile carora patrund puterile coloniale europene, care desavarsesc colonizarea inceputa in America si Africa.

Referitor la epoca moderna a culturii si civilizatiei nu exista un punct de vedere unitar in randurile istoricilor pana in prezent. Astfel, Wallerstein considera ca nu exista o singura "lume moderna" si in lucrarea sa "Sistemul mondial modern" apreciaza ca epoca moderna cuprinde 4 stadii de evolutie legate de:

Originile si conditiile timpurii ale sistemului mondial european

(1450 - 1640);

Consolidarea sistemului (1640 - 1815);

Conversiunea economiei mondiale prin transformarea tehnologica

(1815 - 1900);

4. Consolidarea acestei economii mondiale capitaliste dupa 1917 pana astazi si tensiunile "revolutionare" generate de cele doua conflagratii mondiale

Din prezentarea acestor stadii autorul evidentiaza ideea ca Europa feudala a fost doar "o civilizatie", dar fara sa creeze un sistem mondial. Pornind de la aceasta ipoteza, I. Wallerstein explica cauzele genezei epocii moderne a istoriei prin prisma expansiunii geografice a lumii, dezvoltarea unor metode diversificate de organizare a muncii in diverse perioade si crearea unor aparate de stat relativ puternice in acele state-nucleu.

La inceputul epocii moderne, noua diviziune europeana a muncii trebuie insa analizata in functie de politica centralizata a monarhiilor absolute, de forta economica a liniilor comerciale de la Sevilla la Amsterdam si de restul statelor europene, cand la nivelul economic al Europei se contureaza zona centrala a statelor puternice si zona periferica a continentului.

Ideea rolului civilizator al spatiului si timpului in Europa si-a gasit o reflectare originala in lucrarea lui Fernand Braudel, "Timpul lumii", in care analizeaza epoca moderna a civilizatiei prin prisma interactiunii unei zone avansate economic, centrata pe un oras dominant (Ex. Amsterdam) si zonele sarace. Exista in viziunea acestui istoric chiar zone neutre situate in afara "timpului lumii". Diviziunile de timp corelate cu diviziunile spatiale sunt analizate multilateral pe plan economic ca ritmuri conjuncturale, fluctuatii si spatii de rezonanta, in trecut si astazi. De pilda, pietele nationale din statele occidentale sunt prezentate in relatiile lor cu cele doua Americi, cu Rusia si Turcia si satele din India, raportandu-se si la implicatiile lor in sfera ordinii culturale.

Despre geneza epocii moderne s-a exprimat si P. Chaunu in lucrarea "Civilizatia Europei clasice" incadrata intre 1620-1760, atunci cand premisele modernismului au fost determinate de influenta reciproca dintre realizarile tehnicii care adesea au insotit progresele stiintei. In acest sens, R. Bloch afirma cu justete ca in epoca moderna "Revolutia intelectuala si revolutia tehnica marsaluiesc impreuna", avand ca punct de plecare in Europa "Discurs asupra metodei" a lui R. Descartes si ca punct de sosire mijlocul secolului al XVIII-lea cand, "Revolutia paraseste domeniul spiritului pentru a se inscrie in ordinea lucrurilor".

Civilizatia Europei clasice era definita in "secolul luminilor" de P. Chaunu ca o civilizatie a statului care-si cauta cadrul sau teritorial in conditiile monarhiei absolute. Realitatile sociale din secolul al XVIII-lea evidentiau cu pregnanta tendinta constituirii unei societati de clase in locul celei de ranguri feudale, pe care monarhia absoluta se straduia zadarnic sa le sustina. Aventura spiritului iluminist va fi sustinuta de pleiada marilor enciclopedisti francezi care vor multiplica noile idei cu privire la organizarea si conducerea societatii pregatind pe plan ideologic Marea Revolutie Franceza de la 1789. Preludiul epocii luminilor fusese declansat in Franta secolului al XVIII-lea prin: revocarea Edictului din Nantes si progresele indiferentei fata de religie; afirmarea noului rationalism cu privire la miturile despre substanta, natura si fericire, iar pe plan cultural-artistic se confruntau optiunile dintre baroc si clasic, generand o redesteptare a creativitatii, mai ales prin intermediul muzicii.

Cultura europeana, desi este o lume de valori autonome, opereaza totusi in cadrele unei unitati sintetice, cum just sublinia C. Noica in lucrarea "Modelul cultural european", diferita de viziunea dihotomica a unitatii sintetice propusa de Kant dintre natura si cultura. Cultura si civilizatia moderna a Europei a oferit astfel lumii un model, care nu va dispare niciodata, comparativ cu celelalte culturi care sunt configuratii partiale ale culturii, ceea ce evidentiaza optimismul motivat al ideii sustinuta de C. Noica.

Epoca moderna a culturii si civilizatiei nu poate fi inteleasa corespunzator rezumandu-ne explicatia numai la premisele care au generat-o, fara sa evidentiem caracteristicile ei definitorii.

Majoritatea istoricilor scot in evidenta, mai mult sau mai putin, urmatoarele caracteristici generale ale epocii moderne a culturii si civilizatiei, referitoare la:

1. Aparitia, dezvoltarea si raspandirea in cadrul societatii europene a relatiilor economice si sociale specifice capitalismului.

Pentru prima data capitalismul deschidea un orizont larg dezvoltarii economice bazata pe promovarea liber-schimbismului care determina interactiunea reciproca dintre productie si consum prin intermediul pietei libere - premisa esentiala in procesul modernizarii societatii, a restrangerii treptate a sferei si ponderii vechilor structuri economice ale feudalismului. De asemenea, pe plan social, epoca moderna inlatura vechea ierarhizare rigida a Evului Mediu, realizand in conditiile afirmarii liberalismului economic si politic o ierarhizare deschisa, bazata pe loialitatea impusa de competenta concurentiala circumscrisa de obiectivitatea legii valorii dintre cerere si oferta. Evident, modernizarea societatii generata de competitia valorilor a produs in timp o polarizare a bogatiei si saraciei, a implicat conflicte sociale ca urmare a inegalitatii dintre oameni sub aspect economic. Solutionarea acestor contradictii sociale si-a gasit, incepand cu secolul al XIX-lea, diverse abordari de ordin teoretic si practic, legate in special de larga miscare socialista inscrisa pe coordonate revolutionare sau reformiste.

In raport cu epocile istorice anterioare, civilizatia moderna este determinata pe planul vietii economice de afirmarea si dezvoltarea fara precedent a productiei si schimbului de marfuri pe piata. Forta sociala interesata obiectiv in acest proces de dezvoltare economica este burghezia care prin revolutiile moderne reuseste sa-si impuna interesele si pe plan politic, inlaturand vechile structuri statale de tip feudal.

Epoca moderna coincide in acelasi timp cu procesul de afirmare a constiintei nationale a popoarelor subjugate din Europa care in secolele XVII - XIX se constituie in state nationale.

2. Stiinta si tehnica devin principalii vectori ai civilizatiei moderne care genereaza noi conditii existentiale si o noua mentalitate a oamenilor. In epoca moderna stiinta devine componenta principala a culturii prin aparitia si dezvoltarea stiintelor naturii, implicand mutatii calitative neintalnite in istoria cunoasterii si un nou statut metodologic de cercetare. Noua stiinta isi remodeleaza autonomia in raporturile cu filosofia, religia si arta, restructurandu-se astfel vechiul sistem de valori culturale. Cunoasterea stiintifica moderna apropie tot mai mult stiinta de tehnica, ceea ce-i confera tehnicii un nou statut de demnitate sociala. Simbioza stiintei cu tehnica creeaza omului noi repere valorice si ii asigura posibilitatea ameliorarii conditiilor existentiale.

Stiinta moderna isi afla originea in spiritul renascentist cand noua stiinta se desacralizeaza orientand oamenii in directia cunoasterii naturii in scopul ameliorarii conditiilor lor existentiale. Dictonul lui Fr. Bacon "Stiinta este putere" conduce in epoca moderna la schimbarea statutului ontologic si axiologic al omului.

3. Epoca moderna inaugureaza un nou sistem politic democratic care in urma victoriei revolutiilor burgheze se consolideaza si raspandeste, asigurand pentru prima data omului un set de drepturi si libertati fundamentale fara de care nu se putea imagina progresul economic, social - politic si cultural al societatii.

4. Instructia si educatia oamenilor se contureaza progresiv ca elemente indispensabile ale creativitatii stiintifico-tehnice, ale productiei industriale, ale integrarii si participarii active in ansamblul vietii social-politice si culturale.

Periodizarea epocii moderne a culturii si civilizatiei a generat numeroase dezbateri, adesea contradictorii pana in prezent, atat in ceea ce priveste inceputul acesteia in Europa, cat si in legatura cu durata in timp a acestei epoci istorice. Dincolo de unele puncte de vedere particulare, majoritatea tratatelor si lucrarilor cu privire la istoria Europei, incadreaza epoca moderna in perioada cuprinsa cronologic intre anii 1642-1918, respectiv de la declansarea revolutiei burgheze din Anglia (mijlocul sec. al XVII-lea) pana la sfarsitul primului razboi mondial (inceputul sec. al XX-lea). La randul sau aceasta perioada istorica este subdivizata in doua faze de evolutie istorica, delimitate de sursele de energie predominante in productia industriala. Astfel, prima faza a epocii moderne corespunde revolutiei industriale, bazata pe forta aburului, aparuta in Anglia si folosita ulterior pe toate meridianele, pana in jurul anului 1870 si faza a doua cuprinsa intre 1870 - 1918 cand electricitatea si petrolul devin surse noi de energie care ridica gradul de eficienta tehnica a productiei industriale, a transportului, iluminatului etc., prin utilizarea generalizata a motoarelor electrice si a celor cu combustie interna.

Dupa 1918, omenirea intra in epoca contemporana a culturii si civilizatiei caracterizata printr-un nou stadiu determinat de noua revolutie stiintifico-tehnica deosebita calitativ de revolutia industriala specifica epocii moderne.