ISTORIA SI ANTROPOLOGIA FAMILIEI

Antropologia se ocupa cu studiul stiintific al omului (genul Homo Hominis). Este o disciplina holistica din doua puncte de vedere: se ocupa de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile si trateaza toate dimensiunile umanitatii. In centrul antropologiei se afla ideea de cultura si notiunea ca aceasta reprezinta specia umana, ca specia noastra si-a dezvoltat o capacitate universala de a concepe lumea simbolic, de a preda si invata astfel de simboluri in mod social si de a transforma lumea (si pe noi insine) pe baza acestor simboluri.

Antropologia a debutat ca stiinta a istoriei. Inspirata de triumful metodei stiintifice in stiintele naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau ca fenomenele socio-culturale erau guvernate de legi si principii care pot fi descoperite. Aceasta convingere, existenta inca inainte ca stiintele sociale sa-si formeze teorii si metode, era dublata de viziunea iluminista a umanitatii - concomitent increzatoare in emanciparea socio-culturala a oamenilor si critica fata de indepartarea acestora de natura lor inocenta. Aceasta dubla sensibilitate, fata de traditiile culturale (traditie) si fata de procesele schimbarii sociale (modernizare) va caracteriza intotdeuna discursul antropologiei.

Antropologia cuprinde patru mari ramuri:

• Antropologia culturala/sociala, care studiaza evolutia, conditiile de trai, relatiile intre oameni si institutii si modul in care acestia performeaza simbolurile socio-culturale - cercetarea presupunand, de regula, o interactiune cu cei cercetati;
• Antropologia lingvistica, care studiaza limba si limbajul in contextul lor socio-cultural, ca sistem simbolic si de comunicare culturala;
• Antropologia fizica, care studiaza alcatuirea corpului uman din punct de vedere biologic si trasaturile distincte ale raselor umane;
• Antropologia arheologica, care studiaza preistoria (dar si cultura moderna), a umanitatii pornind de la obiectele ramase in urma trecerii oamenilor.

In functie de traditiile nationale si de modul in care s-au dezvoltat aceste stiinte in diferite tari, ceea ce se intelege prin antropologie culturala mai este numit si antropologie sociala in Marea Britanica sau etnologie in Franta, Italia si tarile est europene. Exista, totusi, si o acceptiune mai restrinsa a termenului etnologie, ca insemnand studiul propriilor comunitatilor rurale (indeosebi a aspectelor 'folclorice' ale acestora), adica apropiat de intelesul stiintei poporului national in Germania (Volkskunde). Dimpotriva, alte acceptiuni restrang termenul antropologie la intelesul de 'antropologie fizica'.

Principalele aspecte ale culturii umane: viata sociala, viata economica, viata religioasa, viata politica; respectiv viata urbana sau formele de expresie simbolica sau vizuala - au dat nastere la cateva subdomenii ale antropologiei culturale, cu subiecte si abordari specifice:

antropologie sociala

antropologie economica

antropologie religioasa

antropologie politica

antropologie urbana

antropologie simbolica

antropologie vizuala,

iar diferitele obiecte sau interese ale studiului antropologic au format treptat domenii de studiu autonom in cadrul antropologiei, cu propriile teorii si metode:

antropologia rudeniei si a familiei

antropologia feminista

antropologia post-colonialismului

antropologia nationalismului

antropologia socialismului si a tranzitiei

antropologia mass-media

antropologia corpului

antropologia alimentatiei

antropologia turismului

antropologie aplicata

Familia ca institutie universala.

Abordarea teoretica a familiei la interferenta a trei discipline:

sociologia familiei, antropologie, istorie sociala

Familia ca prototip al societatii

Familia face parte din categoria realitatilor primare sau fundamentale, fiind o institutie universal umana. Ca si societatea sau natura comunitara a omului, familia se poate constitui ca nucleu de intelegere si explicare a realitatii. Tematica de studiu specifica nu poate fi incadrata unei singure discipline; ea se plaseaza la raspantia mai multor stiinte socio-umane: sociologia, antropologia, psihologia, istoria, etnologia, demografia au, toate, capitole consistente privind problematica familiei. Sociologia familiei nu se delimiteaza foarte net in spatiul acestor studii; familia este privita, in acest cadru, ca entitate eminamente sociala aflata in raport nemijlocit si esential cu societatea totala. Mai mult, ea constituie chintesenta insasi a sociabilitatii, a carei consistenta concreta este trecuta cu vederea in desele ocazii in care se pune sub semnul indoielii natura sociala a omului. Paradigma individualista moderna "investigheaza", adica arunca umbra indoielii asupra valentelor sociale ale personalitatii umane. Sociologia clasica porneste, dimpotriva, tocmai de la datul naturii sociale umane.

Familia consacra categoria primara a socialului, cea substantiala. Ca fiinta biologica, omul se plaseaza intr-un grup de rudenie, adica de consubstantiali, de indivizi a caror omogenitate si interdependenta tine de chiar constitutia lor fizica. Este de neconceput o perceptie individualista, a omului izolat, a carui structura genetica este "curatata" de orice contaminare de grup, adica de rudenie. Nici chiar cazul "copilului salbatic", rupt de la nastere de societatea umana nu poate fi explicat printr-o izolare totala de aceasta, prin lipsa oricarei solidaritati cu semenii umani: desi lipsit de relatiile colaterale, cu indivizi de aceeasi rasa coexistenti lui, copilul respectiv este solidar cu genitorii si descendentii sai. El este integrat socialului prin insasi nasterea sa, are identitate umana prin consubstantialitatea de sange cu antecesorii sai, cel putin. Este insa foarte important sa subliniem ca, pe langa substanta fizica pe care oamenii o impartasesc intre ei, in cadrul grupurilor familiale, prin insasi constitutia lor biologica, exista si un patrimoniu moral, unul intelectual, un altul religios sau cultural care ii integreaza magmei socialului supraindividual, adica o consubstantialitate spirituala si morala care ii identifica.

In lumina acestor argumente, sociologia familiei este un domeniu de sociologie pura sau fundamentala. Debutul intelegerii societatii se afla in explicarea familiei, ca tip social primar. Cele dintai preocupari in aceasta directie se regasesc in vestul continentului, in Franta si Anglia si apar spre sfarsitul secolului al XVIII-lea. Intre cei ale caror lucrari au avut relevanta deosebita in aceasta directie sunt de mentionat: Ren Villerm, Auguste Comte, Frederic Le Play, mile Durkheim, Talcott Parsons, antropologii A.R. Radcliffe-Brown, Claude Lvy Strauss s.a.

1. Abordarea antropologica

Poate ca din cauza caracterului "natural" al familiei, ea s-a bucurat in primul rand de atentia antropologilor. Nume celebre, precum Alfred R. Radcliffe-Brown, Claude Lvi-Staruss, Marcel Mauss, Edward E. Evans-Pritchard si-au orientat cercetarile inspre aspecte ale familiei si rudeniei. In special mariajul si sistemele parentale au constituit obiectul predilect de investigatie antropologica. Datele rezultate in urma cercetarilor au dus la consolidarea unei baze de cunoastere consistente, mai consistenta poate decat cea oferita de studiile sociologice. Aceasta poate fi o cauza pentru care definitiile antropologice date familiei constituie punct de reper si in abordarea sociologica. Cele mai cunoscute si mai uzitate definitii ale familiei au, de regula, doua acceptiuni:

cea restransa, conform careia familia este un grup social format dintr-un cuplu casatorit si copiii acestuia (definitie care se bazeaza, observam, pe casatorie si cuplu, ca institutie generatoare a vietii familiale, conceptie discutabila, dupa cum vom constata in capitolele urmatoare);

cea largita, care identifica familia cu grupul social ai carui membri sunt legati prin raporturi de varsta, casatorie sau adoptiune, care traiesc impreuna, coopereaza sub aspect economic si au grija de copii (George Peter Murdock).

In corespondenta cu definitia antropologului mai sus citat, Enciclopedia Britannica descrie familia prin trei caracteristici principale: locuinta comuna a membrilor, cooperarea economica si reproducerea biologica.

2. Abordarea istorica

Tot in Marea Britanie a luat nastere un domeniu special, denumit istoria familiei. Relevanta studiilor istorice asupra familiei, argumentata si in sociologie de mile Durkheim, se sustine prin datele comparative furnizate. Poate cea mai generoasa cale de cunoastere a unei realitati eminamente traditionala, cum este familia, istoria sociala si a menta-litatilor furnizeaza material de cercetare atat antropologiei, cat si sociologiei familiei.

In cercetarile specialistilor britanici in istoria familiei (ca disci-plina autonoma de studiu), investigatiile acestei institutii s-au concentrat pe unul dintre urmatoarele trei aspecte (cf. Michael Anderson):

a)     Dimensiunea afectiva (avand ca obiect de referinta relatiile conjugale sau parentale, atitudinile sexuale, practicile prema-ritale etc.); teza cercetarilor intreprinse pe aceasta directie este ca schimbarile socio-culturale majore influenteaza profilul afectiv al familiei. Contraproductiva este dificultatea depistarii si unei relative cuantificari a indicatorilor specifici.

b)    Dimensiunea demografica (are ca obiect de studiu gospo-dariile, numarul de botezuri, casatorii, inmormantari, iar baza de cercetare o constituie registrele civile). Aceasta abordare este mai apropiata de stiintele naturii, oferind informatii verificabile, cu grad mare se exactitate.

c)     Dimensiunea economico-gospodareasca (se refera la relatiile economice dintre membrii familiei, relatii de mostenire, de proprietate, de succesiune a titlurilor si privilegiilor etc.). Aceasta este, pana astazi, cea mai fructuoasa directie de cercetare a domeniului.

3. Abordarea psiho-sociologica

Familia este, prin urmare, cea mai pura forma de manifestare a socialului uman, cea care da profilul celor dintai forme de convietuire colectiva. Primele comunitati umane, clanurile, triburile sau hoardele primitive nu constituiau altceva decat structuri familiale largi, grupuri de rudenie in care endogamia era garantul solidaritatii (in primul rand fizice, de consaguinitate) grupului. Ele suprapuneau structuri, roluri si relatii familiale structurilor, rolurilor si relatiilor societatii sau grupului global. Multa vreme, de altfel, familia a constituit baza si modelul dupa care societatea era construita. Pornind de la aceasta intelegere, avem tipologii ale comunitatilor umane precum cea facuta de socio-logul german Ferdinand Tnnies in lucrarea sa de capatai, Gemein-schaft und Gesellschaft: pornind de la cele trei tipuri de relatii familiale - materna, conjugala si fraterna - sociologul german contureaza cele trei tipuri comunitare dominante: rudenia (comunitatea de sange, asimilabila relatiei de descendenta), vecinatatea (comunitatea spatiala, asemanatoare relatiei de colaborare conjugala) si prietenia (comunitatea spirituala, similara relatiei fraterne, bazata pe impartasirea acelorasi valori). Extinse de la nivelul familiei la cel al comunitatii largite, ele definesc specificul sociabilitatii umane.

Mai atenti uneori la contextul paradigmatic decat la consistenta subiectiva si obiectiva totodata a familiei, sociologii isi incadreaza studiile in cele trei mari perspective teoretice: functionalismul, conflictualismul si interactionismul[1]. Conform perspectivei functionaliste, familia este o institutie sociala care, asemenea tuturor celelalte institutii sociale, exista in virtutea exercitarii unor anumite functii. Tipurile generale de functii familiale identificate sunt: reproducerea (producerea unui numar suficient de urmasi pentru a garanta perpe-tuarea comunitatii ori a societatii respective), socializarea (transmiterea catre copii - dar nu exclusiv catre acestia - a modelelor culturale dominante), ingrijirea, protectia si afectiunea, identificarea (conferirea unui status identitar si social prin legitimarea apartenentei la un anumit grup de rudenie) si reglementarea comportamentului sexual. Pespectiva conflictualista concepe familia ca un sistem de permanente conflicte, negocieri si armistitii. Daca Marx si Engels considerau ca familia reproduce, la scara mica, conflictele care au loc la scara mare, intre clasele sociale, sociologii americani - preluand oarecum traditia lui Freud - sunt cu mult mai specifici, rezervand familiei o conflic-tualitate de tip aparte: Randall Collins (1975) interpreteaza raporturile conjugale ca pe o permanenta confruntare intre sotul-gangster si sotia-victima, in vreme de Jetse Sprey (1979) considera conflictul ca o parte a tuturor sistemelor si interactiunilor, inclusiv sistemele familiale si interactiunile maritale; in pofida constrangerii de a coopera pentru a supravietui, sotii concureaza intre ei pentru autonomie, autoritate si privilegii . In sfarsit, perspectiva interactionista (reprezentata de Peter Berger, Sheldon Stryker s.a.) intelege familia ca pe o entitate dinamica, in care persoanele isi modeleaza continuu existenta si isi definesc relatiile. Casatoria, chiar si nasterea copiilor, implica modelarea unor noi definitii; procesul este cu atat mai complicat cu cat acestea trebuie sa construiasca o sub-lume, un fel de sera in care sotii, doua persoane cu biografii diferite si separate, sa poata coexista si interactiona.

Iata ca, in sociologie, familia este privita ca institutie cu oarecare utilitate, ca mediu conflictual sau ca inventare a unei biografii comune de catre indivizii care o compun. In aproape toate cazurile - oarecare diferenta facand-o prima abordare - familia este subordonata intereselor sau bunastarii individului. Din aceasta pricina nu se intalnesc, poate, conceptii sociologice unitare si cu adevarat relevante in ceea ce priveste familia ca atare, nu subordonata individului sau intereselor de clasa. Eficienta de cunoastere a sociologiei poate fi, din acest punct de vedere, neclara. Chiar si in ceea ce priveste definirea familiei din punct de vedere sociologic, ea este inca, din punctul de vedere al rigorii stiintifice, tributara antropologiei. Definitii stranii, care tradeaza superficialitatea studiilor sociologiei moderne (interactioniste) asupra realitatii perene a familiei, intalnim astazi in tratate de specialitate ale unor autori consacrati: "Compozitia bizara in ceea ce priveste sexul si varsta o face (pe familie - n.n. - C.B.) sa fie un grup de lucru neeficient, un slab comitet de planificare, un grup de distractii incomod si un grup incert de comunicare spirituala. Conducerea ei e asumata de doi amatori, relativ lipsiti de experienta, nepregatiti pentru rolurile de sot, sotie, parinti" (Reuben Hill). Desi, in mod evident, autorul citat se focalizeaza asupra ipostazei familiei contemporane, pronuntarea falimentului acestei institutii, echivalentul falimentului bazei sociabilitatii umane implica o mare doza de risc. Ea denota, lucru la fel de grav, o prima tentativa sociologica de abandonare a unei teme perene de meditatie.

Pentru restabilirea unei abordari "clasice" a familiei, propunem, ca incercare personala de definire a obiectului studiului nostru, o raportare extinsa la grupul familial ca grup de rudenie si o definitie ce vizeaza nu functionalitatea, ci finalitatea acestei institutii. Astfel, familia este un grup social cu baza biologica sau sociala, a carui trasatura fundamentala consta in identitatea substantiala a membrilor sai. Termenul de identitate substantiala se refera atat la relatiile de sange stabilite intre membrii unui grup familial (consubstantialitatea fizica, tradusa in consanguinitate), cat si la impartasirea unei aceleiasi "substante" morale, culturale, religioase, etice etc., asadar la conturarea unei identitati complexe. Un al doilea reper fundamental al familiei ca obiect al reflexiei sociologice este finalitatea. Din acest punct de vedere, completam definitia familiei distingand-o ca grup a carui finalitate consta in preluarea, pastrarea, sporirea si transmiterea unui patrimoniu genetic (biologic), economic (avere mobila si bunuri imobile), moral (norme si valori), religios (ritualuri si credinte), cultural (traditii si cutume) si social-identitar (patronimul ca semn al unei identitati sociale legitime). Accentuam in aceasta definitie - si o vom face si in continuare - caracterul de continuitate si deci dimensiunea descendentei familiale ca principal factor modelator si explicativ totodata al profilului sau social.

Adaugam ca subordonam familia categoriei socialului supra-individual, ireductibil la suma indivizilor care il compun la un moment dat sau a intereselor lor. Spre deosebire de socialul manifest in grupurile in care oamenii, urmarind anumite scopuri sau interese, se asociaza pentru a si le atinge, social a carui existenta se limiteaza la manifestarea respectivelor interese asociative, socialul supraindividual exista indiferent de interesul sau vointa celor care ii apartin. El se manifesta prin acestia, fara a fi reductibil la ei. Genereaza, de obicei, forme puternice de apartenenta exclusiva si neelectiva, cum sunt familia, rasa, etnia sau religia. Ca atare, formele sale, printre care si familia, nu sunt creatii ale gandirii si conceptiei umane, oricat de inteligenta se poate dovedi aceasta. Ele sunt date dincolo de controlul vointei si ratiunii umane[3], iar existenta lor se supune altor legi decat cele imaginate de om. Ne vom apropia, asadar, cu sfiala cuvenita de aceste teme de reflectie, nu pentru a incerca sa identificam solutiile de "adaptare" a lor nevoilor si trivialitatii existentei noastre singulare, ci pentru a le urmari si intelege - in masura posibilitatilor noastre - sensurile profunde.

Din punct de vedere psihologic, familia nucleara are o posibilitate crescuta de asigurare a suportului emotional, de satisfacere a nevoilor de securizare, protectie si apartenenta ale fiecarui membru cat si a nevoilor de comunicare si "crestere a personalitatii", implicit a imaginii de sine. Dar nu toate aceste nevoi sunt satisfacute automat pentru fiecare membru, ci din mers, presupunand un grad de competenta relationala, bazat pe flexibilitate, inteligenta emotionala, comunicationala si creativitate, precum si de ritmul propriu, care sa le permita sotilor sa se interadapteze optim, iar copiilor sa evolueze sanatos din punct de vedere psihosocial. (p. 25-27 "Incursiune in psihosociologia si psihosexologia familiei" I. Mitrofan, C. Ciuperca, Editura Press "Mihaela", Bucuresti, 1998).

Fara dezvoltarea si descoperirea acestor abilitati, capacitatea familiei de a face fata stresurilor externe si interne nu ar putea rezolva cu succes problemele de autoreglare familiala, periclitand treptat sau chiar stopand "cursa maritala", implicit pe cea a autodezvoltarii personalitatii cuplului cat si a descendentilor.

Perspectiva sociologica asupra familiei

a. Auguste Comte si comunitatea morala

Forta sociala, cea care tine laolalta indivizii, care ii coaguleaza in cadrul societatii si a carei expresie este socialitatea are trei compo-nente: forta materiala, forta intelectuala si cea morala. La randul sau, natura umana este structurata pe trei dimensiuni simetrice, si anume: activitate, inteligenta si sensibilitate. Corespondentele intre componentele sociabilitatii, pe de o parte, si dimensiunile naturii umane, pe de alta parte, constituie cele trei forme fundamentale de existenta sociala: proprietatea (care traduce corespondenta dintre forta materiala si activitate), limbajul (materializat la confluenta dintre forta intelectuala si inteligenta) si familia (concretizarea corespondentei dintre forta afectiva si sentiment). Dintre acestea, cea mai importanta pentru inte-legerea constitutiei societatii este familia. La Comte, unitatea de baza a societatii este familia si nu individul (ca la iluministi, de pilda). Desi autor al unui sistem de filosofie pozitiva, Comte recupereaza astfel dimensiunea comunitara (familiala) a omului, in defavoarea celei ratio-nale. Cu toate ca, in formula legii preponderentei sociale a fortei materiale, el reia apasat principiul conform caruia fenomenele cele mai nobile sunt subordonate fenomenelor celor mai grosolane, prin teoria asupra familiei ofera calea de recuperare a sensibilitatii ca modalitate structuranta a vietii colective. Forta materiala se intelectua-lizeaza si se moralizeaza treptat, pana la transfigurare, cand manifestarile morale sau intelectuale ajung la existente de sine statatoare. De altfel, atunci cand se refera la religie ca modalitate sintetica de asigurare a statorniciei societatii, Auguste Comte o defineste ca "stare de deplina armonie a existentei umane, individuale sau colective, la care se poate ajunge atunci cand toate partile componente ale societatii sunt perfect coordonate". In acest punct am incerca o ipoteza complementara teoriei comteiene, anume aceea a autonomizarii existentei morale in paralel cu existenta materiala si nu inglobata acesteia. Exista voci, mai ales dinspre etnologie sau antropologie care sustin ca formele gandirii magice sau religioase s-au dezvoltat independent, concomitent sau chiar anterior structurilor materiale. Din acest punct de vedere, vom putea pleda pentru existenta unor trasaturi morale ale organizarilor familiale inca din epoca preistorica.

Revenind la Comte, el spune ca "prin familie, individul incepe a iesi din personalitatea sa si invata a trai in celalalt", baza organizarii familiale fiind, asadar, altruismul sau sociabilitatea primara. Ca institutie, familia se explica prin exercitarea autoritatii naturale, adica prin subordonarea sexelor (in etapa de formare a familiei) si a varstelor (in etapa mentinerii familiei). Aceasta structura a autoritatii, desi naturala, nu este exclusiv fizica, deoarece, chiar daca putem vorbi despre o superioritate fizica a barbatilor asupra femeilor sau a adultilor asupra copiilor si batranilor, aceasta nu ar explica persistenta grupului familial ca atare. Din punct de vedere biologic, femeia se afla intr-o "stare de copil, indepartata de tipul ideal al rasei", adica in inferioritate materiala. In ceea ce priveste forta intelectuala, ea este, de asemenea inferioara datorita proportiei mai scazute a activitatii cerebrale, speculative. In schimb, "femeile sunt, in general, superioare barbatilor printr-o mai mare dezvoltare a simpatiei si sociabilitatii, dar le sunt inferioare in privinta inteligentei si ratiunii. Astfel, functia lor in familie si deci in societate este de a modifica, prin exercitarea mai energica a instinc-tului social, directia ratiunii prea reci sau prea grosolane a barbatului."

Femeia este, asadar, agentul sensibilitatii si ordinii in planul familial, iar barbatul al inteligentei si ordinii in planul istoric concret. Impreuna, cele doua categorii, afectul si inteligenta, genereaza puterea spirituala care, in familie, este dominata de factorul afectiv, iar in societate de cel rational. Rostul puterii spirituale este de a regla viata interioara, de a solidariza indivizii, de a consacra, modera si limita puterea temporala. In anumite epoci, asimilate de Comte cu faza teolo-gica a dezvoltarii societatii, puterea spirituala domina chiar domniile temporale, ordinea sociala logica, asa cum se mai intampla inca si astazi in anumite comunitati traditionale, cum ar fi cele rurale. Intr-un asemenea orizont, divortul, ca ruptura intre cele doua dimensiuni, masculina si feminina, intre forta spirituala si cea materiala, intre familie si societate, este similar spiritului anarhic, dezorganizarii sociale. In aceasta conceptie, Comte face, insa, dovada unei diferentieri prealabile, de substrat, intre familie si societate, asa cum distinge forta spirituala de cea materiala sau afectivitatea de intelect. Distantarea intre cele doua forme de structurare a socialului s-a produs insa relativ tarziu in istoria umanitatii, multa vreme familia supra-punandu-se - ca structura, rationalitate, functionare etc. - societatii globale ca atare. Chiar si astazi, in comunitati taranesti, religioase sau in orice grup care pastreaza o baza traditionala de organizare, relatiile sociale sunt asimilabile celor familiale.

b. Frdric Le Play si abordarea monografica a familiei

In desfasurarea cercetarilor de sociologie, mai ales in perioada marilor ambitii pozitiviste ale acestei discipline, preocuparea principala a fost gasirea unei metode cat mai exacte de descriere a socialului. In acest curent s-a inscris si scoala Le Play, care a consacrat metoda monografica drept fundamentala in cunoasterea societatii. Asemenea lui Auguste Comte, Frdric Le Play porneste de la familie in demersul sau de cercetare, considerand ca toate relatiile sociale, politice, morale sau economice ale unei societati pot fi regasite si in familie. Conform principiului omologiei structurale, familia reproduce astfel toate carac-teristicile empirice, substantiale ale societatii globale. In aplicarea fara rezerve a acestui principiu al omologiei structurale intre familie si societate se poate regasi, de altfel, si marea slabiciune a sistemului lui Le Play. Altfel, Le Play intuieste importanta fundamentala a combaterii individualismului prin cultivarea formelor fundamentale de apartenenta, printre care si familia. ".Intinderea domeniului individual este mai degraba una aparenta decat reala. Pretutindeni unde individualismul devine preponderent in raporturile sociale, oamenii coboara rapid inspre barbarie; acolo unde, dimpotriva, societatea este in progres, indivizii cauta cu insistenta legaturile familiei si renunta fara ezitare la independenta autorizata prin rigoarea legii sau a naturii lucrurilor."

Familia este, asadar, unitatea sociala elementara si fundamentala; fundamentala fiind, inseamna ca transformarile ei conduc la transfor-marea "tipului social", adica a societatii. Pentru evaluarea functionalitatii ei, Le Play recomanda, ca instrument de investigatie asociat metodei monografice, bugetul de familie, investit, astfel, cu puterea de analiza a intregii societati. Modurile de asociere umana sunt clasificate pe trei niveluri: comunitati (societatile traditionale), corporatii (asociatii cu rol moral sau social) si asociatii profesionale. Sistemul familial este cel mai puternic, asa cum se poate banui, in cadrul organizarilor comunitare, traditionale, iar sistemele corporatist si asociativ sunt proprii societatilor moderne. Familia este, intr-un asemenea cadru conceptual, o institutie eminamente traditionala.

Studiind structurile de rudenie in corelatie cu starea sau tipul societatii umane, Le Play intreprinde o cercetare comparativa asupra a 45 de familii europene, de la societati pastorale, seminomade (bakiri) pana la familii tipice societatilor occidentale, acoperind intreaga gama a organizarilor familiale, de la cele foarte stabile din estul si sudul Europei pana la cele instabile, caracteristice mai ales, spune el, socie-tatii franceze, in care Revolutia a dislocat traditia si bazele securitatii comunitare, determinand aparitia a trei fenomene principale: prabusirea comunitatii paterne, ruperea legaturii intre familie si traditie si afir-marea ideologiilor individualiste. Incercand sa ridice cercetarea la nivelul organizatiilor ce depasesc familia, cercetatorii scolii au constatat insuficienta metodei monografice. De fapt, chiar la nivelul familiei exista fenomene ce nu pot fi analizate prin bugetul de venituri si cheltuieli (functia morala, afectiva, etica etc.). Solutia gasita la acest impas a fost Nomenclatorul social, un soi de inventar al realitatii sociale ce avea pretentia de a epuiza, in categoriile sale, toate formele si manifestarile societatii. Cele 25 de diviziuni urcau, gradual, de la descrierea familiei (localizarea familiei, ocupatiile familiale, proprietate etc.), la investigarea vecinatatii, parohiei, orasului, provinciei, statului, societatii si chiar la raporturile cu societatile straine.

Complementar acestui inventar metodic, conceput de abatele Henri de Tourville, Edmond Demolins a formulat teoria spatiului fizic, in speta a drumului ca factor cu influenta determinanta asupra aparitiei unui tip specific de familie si, deci, de societate. Spatiul, fie ca este stepa, tundra, padure, fiorduri sau campie, determina un anumit profil al ocupatiilor specifice; aceste ocupatii determina, la randul lor, adoptarea unuia din cele patru tipuri familiale principale: familia patriarhala, familia tulpina (famille souche), familia particularista si familia instabila. Suprapunerea intre harta spatiilor si cea a tipurilor familiale a dus teoreticienii Scolii Le Play la postularea formulei de articulare a tipurilor sociale majore. Nu rasa, abilitatile biologice, ci locul sau drumul parcurs si tipul familial fac specificul unei populatii.

Familia patriarhala este proprie populatiilor de stepa si de campie, a caror ocupatie principala este agricultura si cresterea animalelor. In cadrul acestor familii, definitorie este exercitarea autoritatii traditio-nale a tatalui nu numai asupra fiilor si fiicelor sale biologice, ci si asupra celorlalti membri ai grupului de rudenie. Dincolo de rolul "procreator", termenul de "tata" desemneaza un titlu ierarhic, o functie sociala; echivalentul sau este acela de patriarh ("cel mai batran tata"), pozitie care reuneste rolurile de magistrat suprem (el judeca pricinile si pedepseste membrii familiei), preot (slujeste altarul familial) si rege (conduce domeniul familial, administreaza in regim de indiviziune resursele, stabileste aliante si asigura protectia in fata dusmanilor). Copiii depind intru totul de comunitatea familiala condusa de patriarh, astfel ca situatia lor economica, pozitia sociala, sistemul etico-moral caruia i se supun, religia pe care o respecta sunt definite in acest cadru. Familiile pe care, la randul lor, si le vor intemeia, se vor subordona suveranitatii patriarhului pana la inlocuirea acestuia cu un alt membru al familiei. Intr-un asemenea sistem familial in care toti membrii, casatoriti sau necasatoriti, sunt tinuti laolalta, fie pentru a munci impreuna, fie pentru a lupta impreuna (pentru ca, pe langa populatiile agricole, cele care adopta acest model familial sunt si comunitatile razboinice, societatile vendettei) este lesne de priceput ca initiativa personala este subordonata riguros dominatiei conducatorului; sime-trica acestei trasaturi este aceea a lipsei responsabilitatii individuale: pacatul sau greseala unui membru apartine intregii familii, este asumata si trebuie ispasita de aceasta ca atare.

Un subtip al familiei patriarhale mult discutat de Edmond Demolins este acela al familiei patriarhale slabite sau mixte. Acest tip este caracteristic mai ales societatilor agrare sedentare, cum sunt cele bal-canice si societatea taraneasca romaneasca. In acest tip de familii, desi traditia este la fel de puternica in reglementarea vietii grupului de rudenie ca si in cele patriarhale, autoritatea tatalui (a tipului "abrahamic" pur, dupa formula lui Ilie Badescu) este limitata de autoritatea unui "consiliu" al comunitatii familiale. Modelul discutat de sociologi este acela al familiei sarbesti, zadruga. Capul acesteia este numit gospodar (domatchin sau starchina; sotia sa se cheama domatchitza); el admi-nistreaza bunurile familiei, o reprezinta in fata strainilor, a instantelor superioare, este responsabil de bunastarea membrilor familiei. Ascen-dentul sau - daca este acela al batranetii - este amenintat, insa, de scaderea fortei de munca, la mare pret in aceste societati agrare, in care subzistenta este asigurata prin truda. Autoritatea patriarhului va fi, astfel, completata de aceea a altor membri ai familiei, in principal a barbatilor in putere, cei care asigura resursele de hrana. Desi autoritatea lor nu mai este absoluta, asemenea autoritatii monarhice cu care regimurile patriarhale sunt adesea asimilate, batranii nu isi pierd prestigiul; ei continua sa fie respectati in virtutea experientei, adica a intelepciunii. Sursele prestigiului nu se schimba, ci se diversifica: pe langa varsta, vrednicia este un atribut al respectului in societatile traditionale.

Familia tulpina este familia patriarhala, traditionala, asupra careia intervin agenti disolutivi, externi, cum ar fi urbanizarea, indus-trializarea. Mai curand decat un tip natural, ea constituie o solutie, in viziunea lui Frdric Le Play, la destramarea tipului patriarhal. Fata de familia patriarhala, familia tulpina se deosebeste prin aceea ca descendentii nu raman impreuna in aceeasi gospodarie, si uneori nici in aceeasi comunitate. Ei sunt liberi sa plece, adesea chiar obligati la aceasta de putinatatea resurselor familiale, insa pastreaza obligatia de a mentine legatura permanenta cu familia de origine si chiar de a o sustine material. Acordarea "recunoasterii" familiale unui membru plecat depinde de aceasta sustinere a familiei-matca. Cel mai "tipic" exemplu de instaurare a unui model familial tulpina este cel intalnit la populatiile din teritorii necultivate sau neocupate inca: avand mult spatiu la dispozitie, tinerii se grabesc sa paraseasca locuinta parintilor de indata ce pot intruni capitalul necesar stabilirii unei noi rezidente. Defrisarea le ofera acestor familii mijloacele de prosperitate si de perpetuare. Acestea sunt conditiile intalnite, de pilda, de pionierii stabiliti in America de Nord si care au asigurat acestui stat timp de doua secole o dezvoltare atat de accelerata.

Dezvoltarea sociala este, in cazul societatilor care ofera conditii propice familiei tulpina, conform lui Le Play, sustinuta de dezvoltarea familiala, incepand cu cea demografica. Abundenta spatiului determina un surplus al fortei de munca ce isi gaseste debuseul in noi ocupatii al caror obiectiv este perfectionarea materiala, intelectuala si morala a societatii. In final, acest surplus demografic se va indrepta catre noi zone de colonizare, emigratia constanta fiind - sustine autorul - un simptom al oricarei nationalitati aflate in progres. Desi imaginata ca solutie la sufocarea demografica din Europa Occidentala, familia tulpina si-a creat spatiu de afirmare in zone mai traditionale, cum ar fi Europa Centrala sau Estica. Ilustrative sunt cazurile emigrantilor sarbi, unguri, polonezi, care isi subordoneaza veniturile personale adminis-tratiei familiei de origine. Cei care refuzau acest suport material erau excomunicati.

Conform tipologiei lui Frdric Le Play, intre cele doua forme polare ale familiei - familia patriarhala si cea instabila - se plaseaza, ca medie fericita sau cel putin preferabila, familia tulpina. In opinia autorului, aceasta formula familiala contribuie la cresterea puterii statului si la expansiunea rasei. Ea satisface cele doua directii princi-pale ale umanitatii moderne, anume asocierea si libertatea. De asemenea, ea garanteaza interesul public deopotriva cu cel individual: degreveaza statul de povara asistarii sociale, care se transfera serviciului familial.

Familia particularista, al treilea tip familial identificat de Scoala Le Play, este familia occidentului european medieval si modern. Ea este caracteristica mai ales societatilor scandinave si anglo-saxone, iar zona de plasmuire este Norvegia si campia saxona dintre Elba si Rhin. Odin si caravanele sale de pastori au venit din Turkestan pana in Baltica si au trecut in Norvegia, parcurgand, dupa cum spune Demolins, "drumul fiordurilor". Acest drum a transformat tipul patriarhal de stepa in tipul familiei particulariste. In zona fiordurilor, agricultura este posibila numai pe terenurile care despart muntii de tarm. In consecinta, regimul ocupatiilor este unul mixt, care combina pescuitul cu agricultura. Apare, ca forma de locuire, ferma individuala, denumita gaard, compusa din rezidenta familiala si cladirile de exploatare. Conform lui Demolins, "hof-ul german si home-ul englez nu sunt decat reproduceri ale acestui gaard norvegian". Tinerele menaje din societatea suedeza traditionala isi incepeau, in general, viata familiala prin a defrisa un colt de padure intr-un astfel de fiord, construirea unui adapost si a drumurilor de acces. Caracteristicile acestei gospodarii sunt locuirea izolata (nu exista sate, ci ferme distantate unele de altele) si familia redusa la menajul simplu, compus din parinti si copiii necasatoriti. Tinerii casatoriti parasesc gospodaria parintilor pentru a-si intemeia propria familie, iar patrimoniul acestora este preluat doar de un singur descendent, fara a fi impartit. Poate fi inteleasa si ca un tip de familie tulpina, dar cu o influenta mult diminuata a familiei de origine asupra familiilor lastar, caci in cadrul acestui sistem familial "particularul nu mai poate conta decat pe sine insusi. El se bazeaza pe propriile-i forte si pe initiativa personala".

Familia instabila a aparut in urma influentei unui alt tip de spatiu, anume padurea. Ea caracterizeaza unele societati europene moderne (inclusiv pe cea franceza). Trasatura sa cea mai importanta consta in educatia nedirectionala pe care o ofera copiilor. Acestia nu sunt nici orientati spre preluarea si respectul autoritatii si traditiilor (ca in familia patriarhala), nici pregatiti pentru o creatie independenta, ca in cazul familiei particulariste. Calitatea subordonarii si cea a initiativei sunt egal absente si, conform teoreticienilor Scolii Le Play, individul, nepregatit, incapabil de orientare devine "prada statelor si guvernelor". Locul familiei este luat de societate si de viata publica. La fel ca in padurile triburilor de vanatori din America de Nord, in societatea in care predomina familia instabila varsta tanara devine, in acest caz, superioara celor inaintate, gratie adaptabilitatii mai mari la sistemele publice. De asemenea, prin procesul concurentei, stimulat de limitarea mijloacelor de existenta, individualismul se accentueaza si duce la afirmarea spiritului anarhic. Dintr-un deficit de solidaritate, acest tip de organizare familiala lasa fara adapost batranii, copiii, bolnavii. "Indivizii conserva numai raporturile de rudenie absolut indispen-sabile pentru conservarea rasei" (Frdric Le Play, L'Organisation de la famille).

Tipologia Scolii Le Play este una din cele mai importante realizari din sociologie, in general si in special din sociologia familiei. Tipurile formulate contureaza nu numai o harta spatiala a tipurilor ocupationale, sociale si familiale dominante, ci contin si o posibila harta cronologica de evolutie a familiei, de la formele extinse, predo-minant patriarhale, pana la cele instabile, caracteristice celor mai moderne societati. Caracterizarea tipurilor face referire la trasaturile cele mai importante prin care se poate defini o structura familiala, contine elementele fundamentale ale unei discutii generale asupra familiei: distributia autoritatii, ierarhiile familiale, structurile de statusuri si roluri, dimensiuni, locuinta, stabilitate/instabilitate etc. Cel mai important, insa, este ca Le Play pleaca in formularea teoriei sale asupra familiei de la premisa ca, in pofida atacurilor la care poate fi supusa, familia este una din temele majore de meditatie: ea este "poate singura institutie care, considerata in elementele sale esentiale, nu a fost contestata formal in numele stiintei, justitiei sau dreptului natural[4]. Familia se impune, in orice organizare obisnuita, intr-un mod chiar mai imperios decat proprietatea. Consider, asadar, stabilit ca, insisi aceia care refuza sa conceapa familia ca o creatie directa a lui Dumnezeu, trebuie sa ii acorde macar consecinta necesara a legilor naturale pe care ea le instituie."

c. mile Durkheim si familia ca istorie

In buna traditie a sociologiei durkheimiene, distingem intre societati organizate (de tipul statelor moderne) si societati neorganizate, amorfe (carora li se subscriu majoritatea formelor istorice ale societatii umane, de la hoarda la cetate). Celor doua tipuri de structura sociala le corespund, dupa cum stim, doua tipuri de solidaritate: una care se datoreaza identitatii constiintelor, comuniunii ideilor si sentimentelor (solidaritatea mecanica), cealalta provenind din diferentierea functio-nala si din diviziunea muncii. Analiza formelor concrete de socialitate porneste, in mod firesc, de la cel mai simplu si mai vechi grup al istoriei umanitatii - familia. Dimensiunile ce trebuie luate in conside-rare atunci cand se studiaza familia sunt, conform lui mile Durkheim: a) relatia dintre persoane si bunuri, b) structurile de rudenie, legaturile rezultate din mariaj si descendenta si c) relatia cu statul, cu societatea globala. Pentru buna intelegere a acestor trei tipuri de structuri, Durkheim analizeaza cutumele, moravurile, dreptul, distingand in aceste practici regulate si constante, in sistemul normativ in general ceea ce este comun si statornic in toate conduitele individuale. Cutuma este "un mod de a fi nu numai obisnuit, ci obligatoriu pentru toti membrii societatii". Semnul sau distinctiv este sanctiunea. Spre deosebire de moravuri, care sunt norme difuze, instabile, dreptul este cel mai clar sistem de norme, care isi are asociat un sistem de sanctiuni materiale, concrete, exact stabilite.

Sursele cunoasterii in sociologia familiei sunt, conform sociolo-gului francez, etnografia, istoria si demografia. Metoda considerata optima si folosita de Durkheim in cercetarea sa asupra familiei este studiul istoric al formelor familiale. "Formele vietii domestice, chiar si cele mai vechi si mai indepartate de obiceiurile noastre, nu au incetat complet de a exista; ceva din ele se mai pastreaza in familia contemporana", argumenteaza Durkheim apelul neincetat pe care il face la istorie. Argumentul sau, desi grav, nu este chiar complet. Istoria nu numai ca presupune o continuitate a devenirii, o supravietuire a vechilor forme in sedimentele pe care se consolideaza noile forme. Ea este si cea mai importanta verificare pe care o putem face validitatii unei teorii, a unei paradigme, a unui mod de cunoastere. Istoria este cea mai concreta perceptie pe care o putem avea asupra timpului. Ca imensitate, ca eternitate, in lipsa sensului dat de conventia unei masuratori a devenirii, timpul ne-ar anula, ne-ar reda staturii unor efemeride. Ca istorie, iluzia unui minim control asupra timpului devine posibila. In ceea ce priveste studiul familiei, ca institutie universala, el nu se poate realiza in afara istoriei formelor de rudenie. Chiar daca familia contemporana se doreste opusul acestor formule trecute, ea li se raporteaza, ba mai mult, este produsul devenirii lor, in general, al degradarii lor. Pentru a intelege structura naturala a familiei trebuie sa ii cunoastem antecesorii. Daca ne intereseaza numai domeniul efemer al familiei actuale, el poate fi abordat in afara acestei probleme, de vreme ce presupune doar o orientare aplicativa. Astazi, sociologia si psihologia familiei se preocupa nu de cunoasterea acestei forme de convietuire umana asa cum este ea, ci de eficienta pe care ea o poate aduce in viata umana sau sociala. Prin urmare, este valabila astazi abordarea operationala, functionala si, pana la urma, artificiala a familiei, in dezinteres fata de realitatea sa naturala. Prin "legea concentrarii progresive", Durkheim sustine dependenta formei familiei moderne de conditiile fundamentale ale evolutiei istorice. Odata cu modernizarea sociala, cu urbanizarea, cu cresterea importantei mijloa-celor de comunicare, indivizii sunt eliberati de constrangeri si de dependenta fizica a unora fata de altii. Comunitatea, inclusiv cea familiala pierde teren, iar cauzele acestei evolutii sunt de regasit, pe de o parte, in adoptarea, tot mai generala, a unui sistem de valori care promoveaza autonomia individuala si a conditiilor obiective (legale, materiale, culturale etc.) care fac posibila aceasta autonomizare.

La Durkheim, beneficiul abordarii istorice este si unul meto-dologic: ".diferitele specii de familii care s-au format succesiv apar ca parti, madulare ale familiei contemporane, pe care istoria ni le ofera (.) natural disociate". Dincolo de aceasta "descendenta" se poate intrezari optimismul evolutionist al lui Durkheim, care concepe familia moderna ca si incununare a devenirii progresive a formelor familiale. Complexitatea familiei moderne este atat de mare incat ea le include pe toate celelalte. Dimpotriva, familia moderna, asa cum se precizeaza astazi, la mai bine de un secol dupa Durkheim, este o saracire, o atrofiere a formelor traditionale. Avantajul metodologic se pastreaza, insa nu atat ca posibilitate a "disecarii" structurii familiale, ci ca efort comparativ. Conform teoriilor sociologului francez, familia moderna este compusa din cuplul conjugal si copii, care constituie zona centrala a acestui grup, inconjurata de mai multe zone secundare, din care fac parte ascendentii si descendentii.

In urmarirea cadrului juridic ce defineste familia moderna, Durkheim remarca o evolutie paradoxala a normelor de drept care protejeaza spatiul intimitatii familiale, granita dintre acesta si spatiul public, dar si a celor care permit, ba chiar conditioneaza familia de atenta supraveghere si posibilitatea directa de interventie a statului. Familia moderna, tot mai "privata", si, totodata, tot mai "publica", este pusa sub urmarire de legile care, din secolul al XX-lea, urmaresc limitarea manifestarii formelor de autoritate familiala traditionala si substituirea lor cu forme de control public (tribunale ale copiilor, organizatii ale femeilor, serviciile guvernamentale sau neguvernamentale de asistare a persoanelor varstnice, institutiile de socializare extrafamiliala etc.). In general, interesul pentru copil, devenit slogan al imperialismului social al statului inca din timpul Revolutiei Franceze, si noile miscari de emancipare feminista sunt cele care servesc de justificare interventiilor statului in familie. Indivizii iau act de capacitatea lor de autonomizare, de emancipare de structurile traditionale si reactioneaza fata de familia nucleara prin refuzul institutiei casatoriei si prin critica adusa diviziunii muncii intre sexe. Daca cea dintai atitudine nu este in masura sa ameninte familia, o structura sociala anterioara si superioara casatoriei, cea de a doua, care cunoaste astazi manifestari aberante[7], poate desfiinta nu numai bazele uniunii conjugale, dar si logica asigurarii biologice a descendentei legitime prin familie. Stergerea discriminarii sexelor si ideologia "politicii corecte", lansata in urma cu mai bine de zece ani in Statele Unite, au ca efect inter-zicerea oricarei diviziuni sexuale a muncii familiale, egalizarea sta-tutelor si rolurilor in cadrul cuplurilor conjugale. Consecintele acestei "democratizari" sunt insa nefericite la nivelul familiei: instabilitate (datorata perpetuarii disputelor de statut si alternarii exercitiilor de autoritate, a scaderii solidaritatii si coeziunii familiale), ineficienta (din cauza impreciziei definitiilor de rol si incapacitatii in determinarea unor sarcini si responsabilitati specifice) vulnerabilitate (in lipsa unui sistem propriu de norme si valori, familia devine permeabila influentelor externe) si, in ultima instanta, disolutia grupului familial.