Sinteza romaneasca - Aparitia popoarelor romanice si a limbilor neolatine - un proces european

Sinteza romaneasca

In a doua jumatate a mileniului I asistam pe plan european la nasterea popoarelor romanice, vorbitoare de limbi neo-latine. in acest cadru, cu similaritati in trasaturile generale si cu particularitati datorate contextului geografic se inscrie si formarea poporului roman, vorbitor al unei limbi romanice.

Prin inglobarea unor teritorii nord-danubiene in statul roman se creasera premisele romanizarii. Cu toate valurile anterioare de alogeni, din mileniul I i.d.Hr., care au trecut, ori s-au stabilit vremelnic in zonele locuite de geto-daci, abia sub romani se produc schimbari esentiale etno-lin-gvistice; asimilarea culturii si civilizatiei romane a fost un proces asumat constient de catre autohtoni, generatorul unor modificari comportamentale ("romanizarea') care definesc populatia daco-romana.

Raspandirea romanitatii in veacurile IV-V spre tinuturile din afara fostei provincii Dacia, delimitarea romanicilor de migratori, convietuirea autohtonilor mai apoi cu triburile slave sunt jaloanele istoriei mijlocului si celei de a doua jumatati a mileniului I. La sfarsitul acestui mileniu, poporul romanic mostenitor al dacilor romanizati si autohton pe teritoriul Daciei antice apare in primele izvoare medievale: este neamul blachilor, vlahilor. Cei care-l numeau astfel (populatii neromanice - germani, slavi, maghiari) afirmau implicit caracterul romanic al acestui popor, vorbitor de limba (neo) latina. Romanii insisi s-au numit cu un termen derivat din ro-manus, perpetuand amintirea Romei. Ei sunt singurul popor romanic care pastreaza acest nume, insula de romanitate inconjurata de popoare de alte origini.

Aparitia popoarelor romanice si a limbilor neolatine - un proces european. Toate popoarele romanice din Europa isi datoreaza existenta unei duble asimilari. Mai intai se petrece asimilarea elementului autohton de catre elementul roman. Acest fenomen presupune prezenta unui element etnic care detine acelasi rol: primitor activ al civilizatiei romane. Daco-getilor, ca element etnic de baza in etnogeneza romanilor, le corespund gallii in etnogeneza francezilor, respectiv celtiberii in etnogeneza spaniolilor si portughezilor, ori etruscii si alte populatii italice in etnogeneza italienilor. Asimilarea elementului autohton este rezultatul, pretutindeni, al colonizarii si romanizarii, aparand astfel sinteze etnice romanice: daco-romanii, gallo-romanii, ibero-romanii.

Acest fenomen s-a petrecut in intervaluri de timp diferite: Peninsula Iberica incepe a fi ocupata de romani in anul 197 i.d.Hr. (procesul se va incheia sub Augustus); sudul Galliei devine provincie romana in 120 i.d.Hr., cucerirea Galliei incheindu-se la mijlocul sec. I i.d.Hr. Prin urmare, stapanirea romana in aceste teritorii dureaza cinci-sase secole, spre deosebire de Dacia, care face parte din Imperiul Roman mai putin de 17 decenii. Aceasta nu inseamna ca romanizarea a avut nevoie, pentru a se implini, de un rastimp atat de indelungat in provinciile apusene; deja lui Plinius cel Batran Gallia Narbonensis i se parea "mai mult o Italie decat o provincie'. Observatia e pretioasa pentru romanizarea Daciei, petrecuta intr-un rastimp scurt. Intervalul de timp in care un teritoriu s-a aflat sub romani nu este indiferent pentru romanizare dar, dincolo de o limita "minima' necesara, un timp mai indelungat nu produce ("direct proportional') o romanizare mai puternica ori mai durabila. Un exemplu il ofera chiar teritoriul Romaniei: nu s-ar putea afirma ca Dobrogea este "mai romanizata' decat Dacia pentru faptul de a fi apartinut Imperiului un rastimp mult mai indelungat decat provincia intemeiata de Traian.

O teorie relativ recenta asupra romanizarii (A. Deman) face distinctie intre romanizarea coloniala si integrare. Prima inseamna stabilirea de cetateni romani in tari straine, pentru exploatarea bogatiilor (exemplul "clasic' l-ar constitui provinciile Africii romane); a doua inseamna ralierea indigenilor la cultura si organizarea romana, la limba latina (exemplu: Gallia). Este insa evident ca nu exista vreo forma in "stare pura' si ca cele doua situatii sunt complementare. in masura in care s-a realizat integrarea indigenilor avem de-a face cu o romanizare durabila. Consecinta cea mai evidenta si de o mare insemnatate este preluarea limbii latine.

Integrarea indigenilor, asimilarea lor, nu au reprezentat niciodata "programul' vreunui imparat ori al Senatului. Cucerirea unor teritorii nu insemna "anexarea' invinsilor la poporul roman biruitor. Prin urmare o populatie se romanizeaza pentru ca doreste acest lucru. in privinta limbii situatia este similara. Romanii n-au incercat sa-si impuna limba considerand, dimpotriva, folosirea latinei ca o mare distinctie (C. Tagliavini). Spre deosebire de imperialismul modern, care incearca sa stearga limbile popoarelor invinse (in timp ce acestea vad in limba proprie garantia identitatii lor nationale), diversitatea lingvistica din lumea antica nu implica ostilitate fata de puterea centrala, iar unitatea lingvistica nu era perceputa ca un factor de unitate statala (E. Campanile). Roma n-a impus latina decat in doua sectoare unde omogenizarea lingvistica era conditie implicita a functionarii lor: in tribunal si in armata (in aceasta din urma folosirea latinei nici n-a fost exclusiva). Prin urmare, expansiunea latinei nu s-a produs datorita unei vointe politice. Cand doua limbi vin in contact, se impune cea care are prestigiu mai mare. Asa se explica de ce latina invinge peste tot in cuprinsul Imperiului Roman, inlocuind treptat idiomurile populatiilor bastinase, cu exceptia Greciei si a Rasaritului grecofon. A vorbi latineste prezenta avantaje pentru cei cuceriti, era limba administratiei, fiscului, armatei, comertului. Era totodata o necesitate pentru a se intelege diferitele grupuri etnice aflate in contact.

Invatarea latinei s-a facut treptat, populatiile bastinase integrand in noua limba a provinciilor cuvinte din limbile lor stramosesti. Astfel s-au pastrat elemente lexicale preromane in limbile neolatine. in limba romana au fost recunoscute vreo 160 de cuvinte traco-dacice; limba franceza datoreaza gallilor elementele autohtone (celtice) in numar de vreo 180 (W. Wartburg) - prin urmare lexicul preroman este reprezentat in cele doua limbi neolatine aproximativ in aceeasi cantitate, dar calitatea, frecventa si puterea de circulatie a elementelor traco-dacice din limba romana sunt superioare celor celtice din limba franceza.

A doua asimilare inseamna "topirea' unor elemente migratorii in masa populatiilor romanice: francii, vizigotii si burgunzii in Gallia, vizigotii si suebii in Peninsula Iberica, ostrogotii si longobarzii in Italia, unele neamuri germanice, iar mai tarziu slavii in Dacia.

Intr-adevar, asezarea unor "barbari' in Imperiu si intemeierea regatelor acestora nu a insemnat deloc disparitia romanicilor ori a limbii latine. De pe urma patrunderii migratorilor nu se fac profunde schimbari etnice pentru ca, in comparatie cu bastinasii romanici, migratorii sunt foarte putini, usor asimilabili. intregul neam al longobarzilor care coboara in Italia in 568 numara vreo 130 000 de persoane. in momentul parasirii Hispa-niei pentru a trece in Africa, in 429, vandalii erau vreo 80 000 de suflete. Francii patrunsi in Gallia ar fi reprezentat 5% din populatie (H. Pirenne), iar in momentul convertirii la catolicism (496) Clovis avea vreo 6 000 de luptatori.

Mai mult, in statele intemeiate de barbari sunt mentinute institutii romane. inca din 418 vizigotii intemeiaza un regat in sudul Galliei, extins apoi in Hispania; la inceputul sec. VI centrul de greutate al statului vizigot se stramuta in Hispania. Statul vizigot mentine sistemul monetar si fiscal roman; dreptul roman se aplica in continuare autohtonilor, cutumele germanice fiind valabile pentru noii veniti. La Roma, scirul Odoacru il detroneaza in 476 pe ultimul imparat al Imperiului Roman de Apus, dar mentine Senatul. in 489 Theodoric intemeiaza la Ravenna regatul ostrogot. El se arata extrem de respectuos fata de Imperiu si incearca sa restau-' reze regimul anterior invaziilor. in Gallia nordica Clovis devine in 482 suveranul unui regat franc. Toti acesti sefi barbari imbraca hlamida romana, caci insemnele de putere romane le confereau prestigiul necesar in fata bastinasilor si, treptat, in fata propriilor conationali. Se vorbeste chiar de o "romanizare' a vizigotilor, ostrogotilor si a francilor. Roma renuntase demult sa civilizeze pe barbari "la ei acasa'; barbarii vin acum la civilizatia romana, stabilindu-se pe pamantul roman.

Majoritatea populatiilor germanice care s-au instalat in Imperiu au invatat limba latina, adaugandu-i un fond de cuvinte germanice. Franceza datoreaza limbilor germanice vreo 300-400 de cuvinte. Au fost insa si regiuni unde elementul migrator s-a manifestat puternic, rezistent, inclusiv in limba: in Flandra si in Alsacia, dar mai ales in Anglia (cuvintele latine in limba engleza sunt rarisime), ori in intinse zone balcanice care au fost slavizate.

Este riscant sa se stabileasca "o data de nastere' pentru popoarele romanice ori pentru limbile neolatine. Totusi, se considera ca, de pilda, la sfarsitul secolului al Vll-lea fuziunea intre hispano-romani si vizigoti era foarte avansata ori ca, in secolul al VUI-lea, un longobard, care invatase de mult lingua romana era, de fapt, un italian (F. Lot).

S-au prezentat cele mai diferite date pentru sfarsitul latinei si inceputurile limbilor romanice, intre anii 400 si 800. Oricum, latina vulgara ramane comuna in Occident pana in sec. VI. Unitatea latinei vulgare se destrama apoi treptat; prin sec. VII-VIII apar dialectele latine, bazele viitoarelor limbi romanice.

Cel mai vechi text in "protofranceza' ("franceza veche', "romana') este juramantul de la Strassburg (in "franceza' si "germana'), adica tratatul din 842 dintre Carol Plesuvul si Ludovic Germanicul. Carol Plesuvul este considerat, oarecum, primul rege al "Frantei' (Francia occidentalis). Deja la conciliul din Tours, in 813, se recomanda preotilor sa predice in limbile romanice ori germanice, spre a fi intelesi de popor. Spre sfarsitul sec. IX apare primul monument de poezie bisericeasca in "franceza' (Cantilena Sfintei Eulalia).

Desigur, aceste texte in "franceza', din secolul al IX-lea, ori primele texte in "italiana' (cel mai vechi text italian este din anul 960) ori "spaniola' (sec. IX) sunt inca tributare latinei. in sec. IX franceza era numita lingua romana, datorita asemanarilor cu latina; din secolul al X-lea se va delimita mai mult de latina pentru a merita numele de lingua gallica.

Daciei: romanizarea, evolutia istorica, etnica si lingvistica in a doua jumatate a mileniului I. Romanizarea, o evidenta culturala, este in acelasi timp un complex fenomen istoric si politic. Unei initiative de ordin politic ii urmeaza un fenomen de aculturatie progresiva, caci romanizarea presupune deopotriva initiative dinspre Roma si raspunsuri locale. Initiativa centrului era esentialmente politica, cu implicatii practice (supunerea unor populatii si exploatarea lor), fara scopuri culturale; prin urmare adoptarea civilizatiei romane de catre cei cuceriti ("romanizarea') este efectul si nu scopul acestei politici.

Familiarizarea autohtonilor geto-daci cu elemente de civilizatie romana a inceput inca inainte de inglobarea teritoriilor nord-dunarene in Imperiul Roman. Acest "prim act al romanizarii' (N. Iorga) se face prin patrunderea lenta a produselor sosite de la Roma si din zonele vest-europene. in peste 120 de asezari dacice s-au descoperit amfore de import, in vreo 60 de asezari s-a descoperit ceramica de import, in vreo 40 de asezari dacice s-au gasit obiecte de bronz de import. S-au mai gasit in asezarile dacice obiecte de sticla, oglinzi, bijuterii, zeci de mii de monede romane republicane si imperiale.

Trebuie remarcata si patrunderea in mediul dacic a alfabetului grec si latin, oricat de modesta si de superficiala ar fi fost.

Aceasta etapa este succedata de un amplu proces de inlocuire a culturii materiale autohtone cu o cultura materiala superioara, cea romana, ceea ce se intampla deja in primele decenii de dupa instalarea stapanirii romane. Treptat, campul modificarilor se largeste, actiunea de romanizare patrunzand in domeniile spirituale, culminand cu adoptarea religiei romane si cu vorbirea latinei. in ultima instanta romanizarea inseamna o schimbare de comportament prin asimilarea culturii si civilizatiei romane.

Colonizarea masiva, mai cu seama in Dacia, multimea militarilor, aparitia si dezvoltarea oraselor sunt aspecte hotaratoare pentru romanizare.

Colonistii aduc civilizatia romana "unificata' citcummediteraneana. Ei se aseaza cu precadere in orase sau in viitoare orase. Cresterea numarului de orase dovedeste cresterea numarului de cetateni romani, progresul urbanizarii este oglinda progresului romanizarii. Dinspre orase elementele civilizatorii, ale confortului urban, migreaza spre lumea rurala. Numeroasele trupe cantonate in Dacia sunt un focar de romanitate si indeplinesc o actiune similara celei datorate colonistilor. Militarii activi si veteranii care se stabileau in Dacia (din veteranus deriva in limba romana cuvantul batran, "om varstnic' care a depasit serviciul militar) erau propagatori activi ai civilizatiei romane. inroland provinciali, dintre care unii erau indigeni, armata i-a invatat in timpul celor 25 de ani ai serviciului militar sa fie pe deplin romani. Redati pamantului natal ca veterani, ei au vehiculat, pana in indepartate asezari rurale, modul de viata roman si au imprastiat samanta roditoare a limbii latine. Colonistii, desi foarte amestecati ca origine, poarta, majoritatea, nume romano-italice, vreo 75%. Este interesant ca monumentele votive pentru divinitatile clasice, greco-romane, s-au descoperit in aceeasi proportie.

Mai mult sau mai putin corect toti colonistii si militarii vorbeau latina, care era in Dacia nu numai limba oficiala, ci si lingua franca. Raportul dintre cele aproximativ 3 500-4 000 de inscriptii latinesti si cele 40 de inscriptii grecesti descoperite in Dacia exclude ipoteza unui bilingvism (latina/greaca) in provincie. Inscriptiile grecesti, altele decat cele ridicate de personaje din inalta societate - pentru care greaca era limba de cultura -, inscriptiile grecesti din mediul popular (de exemplu, cele din Muntii Apuseni) dovedesc existenta unor comunitati venite din zonele orientale ale Imperiului Roman si care, in intimitatea lor sunt grecofone (scriau greceste si pe tablitele cerate). Prin urmare, din procentajul neglijabil, de 1% de inscriptii grecesti in Dacia, nu se poate trage concluzia ca doar un procent din populatia provinciei ar fi fost grecofon. Acest procentaj scazut indica faptul ca in manifestarile exterioare comunitatii se folosea, de regula, limba latina. Este dovada unui continuu proces de romanizare care actioneaza, deopotriva, asupra autohtonilor, dar si asupra diferitelor grupuri etnice imigrate in Dacia.

Romanizarea reuseste in Dacia, in pofida faptului ca italicii erau putini in comparatie cu restul colonistilor, multi din ei orientali. Elitele locale, care sunt atrase de statul roman confirmandu-li-se preeminenta sociala anterioara, lipsesc in Dacia. Aristocratia autohtona a disparut in timpul celor doua razboaie, iar resturile sale au fost eradicate, impreuna cu preotimea dacica, imediat dupa cucerire (Eutropius, VIII, 6, 2: Dacia viris fuerat exhausta). in timpul provinciei vedem cata retinere aveau dacii chiar si fata de onomastica regala (un singur Decebalus se cunoaste pana in prezent in antroponimia Daciei romane). in schimb, daco-getii nu pregeta sa-si ia nume romane. Un caz celebru il ofera o inscriptie din Tropaeum Traiani: Daizus, fiul lui Comozous, este ucis cu prilejul invaziei costoboce din anul 170. Decedatul si tatal sau aveau nume traco-dacice, dar fiii lui Daizus, care pun epitaful, se cheama deja Iustus si Valens; cu asemenea nume romane banale se amestecau autohtonii in multimea pestrita a colonistilor de pretutindeni.

Dupa "dezgustul pe care-l inspira odinioara latina' a urmat dorinta de a o invata; in. acelasi timp toga romana s-a raspandit peste tot, precum termele si banchetele somptuoase, noutati calificate de supusi drept "civilizatie' (Tacitus, Agricola, XXI). Daca asa au evoluat lucrurile in Britannia, situatia nu putea fi alta in Dacia si Dobrogea. Dupa firesti reticente la inceput, dupa receptarea culturii materiale, rand pe rand dacii adopta obiceiurile si religia colonistilor (divinitatile dacice dispar, sau cel putin nu se pastreaza in starea "pura' anterioara cuceririi romane). Desi exista multe influente greco-orientale in religie sau in artele plastice, precumpaneste in Dacia o romanitate occidentala. inlocuirea limbii dacice cu latina a fost facilitata de faptul ca limba dacica aproape ca nu se scria.

Epoca romana in Dacia corespunde perioadei in care roadele romanizarii, ca actiune civilizatorie, unificatoare, apar pretutindeni in Imperiul roman. Pe la mijlocul secolului al II-lea Aelius Aristide nota ca "roman' nu mai este locuitorul unui oras, ci numele unui fel de "rasa colectiva' (XXVI, 63, 65). Cateva decenii mai tarziu, in anul 209, apare intr-o lucrare scrisa termenul romanitas, la un autor - fapt semnificativ - nascut intr-o provincie: Tertullian (Pali, 4).

Rapiditatea procesului de romanizare in veacul al II-lea si la inceputul secolului al III-lea a fost favorizata pretutindeni in Imperiul Roman de avantajele oferite celor care se integrau in sistem si care dobandeau accesul la un statut social superior, practic fara limite. Sub Hadrian sunt diminuate privilegiile specifice Italiei; la sfarsitul secolului al II-lea Septimius Severus desfiinteaza privilegiile militare ale italicilor. intr-o provincie ca Dacia, atat de militarizata, masura va fi avut cu deosebire ecou. Cativa ani mai tarziu, punct culminant al acestei politici, Caracalla acorda, prin Constitutie) Antoniniana (in anul 212) cetatenie romana oamenilor liberi din Imperiu. De la stravechea koint elenistica greco-romana, reinnoita si dezvoltata printr-o noua "unificare' mediteraneana la mijlocul secolului al II-lea - apogeul Imperiului Roman - se ajungea acum la o lume social coerenta. Provincialii din Dacia au profitat din plin de edictul lui Caracalla, numarul imens de Aurelii dovedind in ce masura s-a primit acum cetatenia romana (de la numele imparatului, M. Aurelius Antoninus Caracalla). intre timp, cetatenii romani din Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa si Napoca dobandisera dreptul italic.

Daca romanizarea nu s-a nascut dintr-un proiect anume, aceasta nu inseamna ca ar fi fost un fenomen superficial. Un fenomen superficial ar fi insemnat atragerea la civilizatia romana doar a elitelor locale, ceea ce in Dacia este imposibil, in lipsa cvasitotala a acestor elite. O romanizare superficiala nu ar fi supravietuit dislocarii politice a Daciei din Imperiul Roman. Limba dacica stramoseasca nu ia locul latinei dupa retragerea aureliana; dimpotriva, latina face acum progrese teritoriale, odata cu alte atribute ale romanitatii in zone pana atunci exterioare procesului de romanizare, in sfarsit, o romanizare superficiala nu ar fi supravietuit nici abandonarii treptate, pe parcursul secolelor IV si V, a panteonului pagan in favoarea crestinismului triumfator.

Fenomenul romanizarii nu poate fi redus la perspectiva teritoriala si temporala a provinciei Dacia ori a Dobrogei, ca parte a provinciei Moesia Inferior. Desi s-a petrecut esentialmente in aceste teritorii si in perioada apartenentei lor la Imperiul Roman, romanizarea - cu alti parametri - se extinde temporal si spatial. Am avut ocazia sa constatam mai inainte ca in teritoriile locuite de dacii liberi, pana in veacul al IV-lea, se surprinde, in grade diferite, in functie de apropierea si relatiile cu Imperiul Roman, o anumita asimilare a civilizatiei romane. Amprenta romana e mai profunda in cadrul culturii Chilia-Militari din Muntenia si in zona sudica a Moldovei, unde punctul fortificat de la Barbosi a jucat un rol esential. Controlul asupra transferului de civilizatie romana in teritoriile necolonizate este foarte dificil. In prelungirea procesului de romanizare un rol insemnat revine influentelor din Imperiul Bizantin si din provincia Scythia Minor, sesizabile in cele mai diverse manifestari de cultura materiala, dar si de spiritualitate, resimtite in Muntenia si sudul Moldovei, in Banat si Oltenia, chiar si mai departe, in Bucovina, pe tot parcursul secolelor V-VII.

Cum daco-romanii sunt cel dintai grup de populatie romanizata ramasa in afara Imperiului Roman ei indeplinesc, primii, conditia constituirii intr-un neam romanic, caci toate aceste neamuri au aparut numai dupa ce se produc rupturi din intregul care fusese Imperiul Roman.

Instalarea unei puteri germanice similare celor din apusul Europei in fosta provincie Dacia pare a fi tot mai mult confirmata de ultimele descoperiri arheologice. Pentru Iordanes (Getica, V, 33-34; XII, 74) vechea Dacie s-a chemat mai apoi Gothia, iar in vremea sa (sec. VI) se numea "Ge-pidia'. Un secol mai tarziu, geograful anonim din Ravenna aminteste si el Dacia, numita ulterior Gepidia. Centre de putere germanica (ostrogoti sau gepizi) existau cu siguranta in Transilvania, in a doua jumatate a sec. V si pana la mijlocul sec. VI; dovada o constituie mormintele princiare de la Apahida si Turda, tezaurul de la Someseni si alte antichitati care au apartinut aristocratiei germanice descoperite la Cluj, Moresti etc.

Asezarea temporara a unor migratori in Dacia, chiar existenta unui regat gepid, nu inseamna distrugerea romanitatii. Cei veniti erau putini in comparatie cu bastinasii. Ei se instaleaza in locuri pe care bastinasii le ocoleau; in fostul castru legionar de la Turda, printre constructiile semirui-nate, surprindem in secolul al V-lea atat migratori rasariteni, cat si germanici, ii atragea probabil mirajul unei cetati care semnifica puterea: cine stapanea vechiul castru roman stapanea teritoriul din preajma. Noii veniti ramaneau separati de bastinasi prin limba, cutume juridice, uneori si prin religie. Din artefactele specifice grupurilor migratoare - unele din ele spectaculoase, mai ales podoabele - autohtonii n-au preluat, practic, nimic. Nici in limba n-au ramas urme ale trecerii germanicilor. Amestecul daco-romanilor cu alte populatii, pana la slavi, se va fi facut in mica masura sau chiar deloc. El este, in orice caz, greu de surprins arheologic si istoric. De aceea, un rol similar celui detinut de germanici in etnogeneza romanicilor din vestul Europei poate fi atribuit in regiunile carpato-danubiene doar slavilor.

Pana la venirea slavilor, pe parcursul secolelor IV-VI, o expansiune a romanitatii din fosta provincie spre vest, nord si rasarit s-a produs prin pastorit si miscarea naturala a populatiei. De altfel, schimburile si miscarea de populatie se intampla in ambele sensuri: dupa retragerea aureliana pe teritoriul fostei provincii vin-si se aseaza grupuri de daci liberi. La Cipau (jud. Mures) s-a descoperit o enclava de populatie dacica venita din vestul Daciei. in zonele rasaritene ale Daciei, ca la Reci (jud. Covasna), Meresti (jud. Harghita), dar si la Sebes (jud. Alba), Medias (jud. Sibiu), Archiud si Sopteriu (jud. Bistrita-Nasaud) etc. s-au surprins penetratii ale carpilor din Moldova. in Oltenia se cunosc, de asemenea, patrunderi ale carpilor si dacilor din Campia Munteana.

Astfel se produce treptat, inainte de venirea slavilor, o anumita uniformizare a culturii materiale de factura romanica, deosebita de aceea a migratorilor. Aceasta cultura este numita dupa variantele ei regionale - Ipo-testi-Candesti (in Muntenia), Costisa-Botosana-Hansca (in Moldova si Basarabia), Bratei-Moresti (in Transilvania). Importante descoperiri apartinand acestui orizont cultural romanic s-au facut la Obreja (jud. Alba), Bra-tei (jud. Sibiu), Sighisoara si Moresti (jud. Mures), Taga (jud. Cluj), Biha-rea (jud. Bihor), Candesti si Budureasca (jud. Buzau), Ciresanu (jud. Prahova), Ipotesti (jud. Olt), Botosana (jud. Suceava), Costisa (jud. Neamt), Hansca (raionul Ialoveni, Basarabia) etc.

Locuirea este exclusiv rurala, in asezari nefortificate, cu case de lemn si bordeie. in locuinte erau vetre simple, de veche traditie autohtona; de prin secolul al V-lea apar si cuptoare de piatra, generalizandu-se in a doua jumatate a mileniului. in formele si decorul ceramicii se perpetueaza aspecte vechi, din epoca rom&na. Ateliere pentru produs ceramica sunt atestate in numeroase localitati, dar despre veritabile centre de olarit se poate vorbi numai spre sfarsitul mileniului I, cand apar si "marcile' imprimate pe fundul oalelor. Ponderea ceramicii lucrate cu roata rapida a scazut pe parcursul sec. VI-IX, fiind inlocuita, mai ales in zonele colonizate de slavi, de ceramica produsa cu mana. La sfarsitul mileniului se raspandeste din nou ceramica lucrata la roata. Se observa in asezarile apartinand romanicilor preluarea unor tehnici mestesugaresti romano-bizantine, precum si folosirea unor piese de import bizantine (amfore, opaite, podoabe), inclusiv obiecte crestine (cruciulite, opaite, vase cu semnul crucii).

Progresul crestinismului la populatia romanica este sustinut de episcopiile care existau pe linia Dunarii. In secolul VI, arhiepiscopia Iustiniana Prima si-a extins jurisdictia si asupra crestinilor nord-dunareni. O basilica crestina exista la Sucidava, alta - eventual - la Drobeta. Limba vorbita este inca latina: in anul 534 un slav din tribul antilor, care invatase latina la nordul Dunarii, a incercat sa se dea drept general bizantin (Procopius, De belloGothico, 111, 14, l-6).

Incepand cu secolul VI romanicii carpato-danubieni iau contact cu un nou val de migratori - slavii.

Plecati din zonele occidentale ale Ucrainei, de pe Niprul Mijlociu si Superior, in secolele V-VI slavii se aflau in regiunile de la nord si nord-est de Carpati. Ei traiesc intr-un final de preistorie, cu sefi militari in fruntea unor triburi ce migreaza spre regiuni mai bogate ori mai putin populate. ii tenteaza mai ales Imperiul Bizantin, care exercita asupra lor mirajul bogatiei. Dupa prabusirea hunilor, pe la sfarsitul sec. V si inceputul sec. VI slavii intreprind primele raiduri la rasarit de Carpati.

Dunarea este trecuta pentru prima data de tribul slav al antilor in anul 518. Sub Justinian incursiunile slavilor devin mai frecvente, pentru ca in 550-551 triburile slave sa ierneze pentru prima data la sud de Dunare.

In drumurile lor slavii au intalnit asezari romanice, atat in Moldova, cat si in Campia Dunarii: ei numesc tinutul din Campia Munteana "Vlas-ca' (tara vlahilor). Potrivit descoperirilor arheologice migratia slavilor a afectat mai intai zona nord-estica a Basarabiei si nordul Moldovei, apoi lunca Siretului si Campia Munteana. in Transilvania primele grupuri slave patrund in coltul sau sud-estic (Cernat si Poian in jud. Covasna). Prin sec. VI, din grupul de slavi care se indrepta spre Slovacia s-au infiltrat grupuri mai mici in Maramures. Importante asezari mixte, daco-romane si slave, s-au gasit la Iasi (sec. VI), Hlincea (corn. Ciurea, jud. Iasi), ale carei inceputuri se plaseaza in sec. VII, Suceava, in diferite cartiere din Bucuresti (Ciurel, Militari, Straulesti); o mare necropola din sec. VI-VII la Sarata Monteoru (jud. Buzau), cu ceramica amestecata, slava si de traditie da-co-romana. in podisul Transilvaniei, (la Medias, Bratei etc), in Oltenia si Banat slavii patrund in sec. VII. Patrunderea continua spre nord-vest, necropolele de la Someseni-Cluj si Nusfalau (jud. Salaj) datand din sec. VIII-IX.

Slavii locuiesc in asezari rasfirate, prin paduri si mlastini, in colibe modeste si se muta mereu dintr-un loc in altul (Procopius, De bello Gothico, VIII, 14), poseda o ceramica rudimentara, lucrata cu mana; sub influenta romanicilor slavii vor adopta roata inceata in olarit. Slavii sunt pagani animisti; folosesc ca rit de inmormantare incineratia. in nici una din asezarile slave timpurii nu apare o cultura pura, caci ei se amesteca printre bastinasi. in satele ariei culturale Ipotesti-Candesti sau Costisa-Botosa-na-Hansca se observa elemente de civilizatie slava amestecate cu civilizatia autohtonilor; proportia in acest amestec difera, in functie de asezare si de epoca. Caracterul romanic al populatiei autohtone n-a putut fi schimbat, de aceea contributia slavilor este mai insemnata in glotogeneza romanei decat in etnogeneza romanilor. Ea se reflecta mai cu seama - dupa cum se va vedea - in imbogatirea vocabularului si in preluarea unor institutii cu terminologie slava.

Populatia romanica de la nordul Dunarii a sporit in cursul secolului al Vl'lea si prin numerosii captivi pe care slavii ii aduceau din cuprinsul Imperiului Bizantin. Pe langa prizonieri mai existau aici si fugari - refugoi - pomeniti de Mauricius (Strategikon, 31).

In anul 602 limesul dunarean al Imperiului este definitiv strapuns. Cea mai mare parte a slavilor din zonele nord-dunarene navalesc in Imperiu si se stabilesc acolo. Invadand valea Dunarii slavii rup romanitatea balca-no-carpatica, interpunandu-se intre romanicii din Balcani si cei ramasi la nordul fluviului, separandu-i pe acestia de Imperiul Bizantin. Populatia sedentara moeso-romanica din dreapta Dunarii a fost asimilata de slavi. Grupurile pastoresti au fost dislocate si s-au regrupat in zone montane, istoria consemnandu-le mai apoi ca vlahi sau aromani. Colonizarea de catre slavi a Peninsulei Balcanice a inclinat balanta demografica din teritoriile nord-dunarene in favoarea romanicilor, care ajung numericeste superiori slavilor ramasi acolo. Dar, prin patrunderea slavilor in Balcani romanitatea nord-dunareana devine o insula in marele ocean slav. in contact cu slavii romanitatea orientala a capatat cele mai insemnate particularitati care o deosebesc de romanitatea occidentala.

La separarea romanitatii orientale in doua grupuri - nord-dunarean si balcanic - a mai contribuit migratia bulgarilor si intemeierea spre sfarsitul secolului VII a statului bulgar condus de Asparuch in nord-estul actualei Bulgarii. Primul Tarat Bulgar a izolat, intr-o anumita masura, regiunile nord-dunarene de centrele bizantine, ceea ce explica relatiile mai reduse cu Imperiul Bizantin pe parcursul secolului al VUI-lea.

Slavii ramasi in zonele nord-danubiene vor disparea treptat, in parte fiind asimilati in secolele VIII-X. Procesul se produce paralel cu crearea, pe fondul cultural romanic mai vechi (Ipotesti-Candesti, Costisa-Boto-sana, Bratei-Moresti) a culturii balcano-carpatice Dridu (asezarea eponima in jud. Ilfov). Asimilarea tarzie a slavilor - dupa unii autori ar fi vorba de o romanizare timpurie a slavilor, ce urmeaza romanizarii tarzii din zonele periferice ale Daciei (D. Protase), in timp ce in Transilvania slavii ar fi putut fi si maghiarizati - este sustinuta si de mentionarea lor in Gesta Hungarorum ca locuind in Transilvania alaturi de romani: in ducatul lui Geloli traiau Biasii et Sclavii (romani si slavi).

Unele aspecte ale culturii Dridu sesizabile atat la nord, cat si la sud de Dunare, care o definesc drept cultura provincial-bizantina a Dunarii de Jos, confirma arheologic procesul de admigrare lenta dinspre sudul Dunarii a unor elemente romanice care, dupa disparitia frontierei dunarene, alimenteaza - prin secolele VII-IX - romanitatea nord-dunareana.

Spre sfarsitul celei de-a doua jumatati a mileniului I se constata cresterea numarului de asezari, corespunzator progreselor demografice. in sec. HI-V se cunosc circa 350 de asezari si necropole dispuse in toate provinciile istorice; in sec. VI-VII numarul lor scade spre circa 260 (exceptie face Transilvania, unde numarul lor creste); in sec. VIII-X sporirea numarului de asezari e masiva, peste 500 in total.

Fortificatiile apar abia acum, spre sfarsitul mileniului, in sec. VIII-IX, perioada ce apartine culturii Dridu. Ele constau din valuri de pamant, santuri, palisade de lemn, mai rar sunt prevazute cu turnuri. Asezarile fortificate se concentreaza in zona nord-estica a Romaniei (mai importanta este acolo asezarea de la Fundu-Hertii, jud. Botosani), pe Nistrul Mijlociu, in Basarabia (Alcedar, Echimauti, Rudi etc), in Bucovina de Nord, in centrul Transilvaniei (Moldovenesti, Dabaca si Cluj-Manastur, toate in jud. Cluj, Moigrad - jud. Salaj) si in vestul tarii (Biharea - jud. Bihor, Vla-dimirescu - jud. Arad, Pescari, jud. Caras-Severin).

Aparitia acestor asezari intarite este rezultatul transformarilor de ordin social si economic in comunitatile locale. Sub autoritatea unor juzi si cneji, prin efortul colectiv al obstei si al unor uniuni de sate, s-au construit locurile de refugiu si aparare, necesare in fata noilor migrari de populatii nomade dinspre rasarit.

Aceste fortificatii sunt in "tara necunoscuta careia ii zice Balak' si care se gaseste la nord de bulgari, cum ne incredinteaza armeanul Moise din Choren intr-o lucrare de geografie din sec. IX. Termenul e sinonim cu valacb, blacb (cuvant care in limbile germanice ii desemna pe romanici). in secolul XI persanul Gardizi (in Podoaba istoriilor) plaseaza intre bulgari, rusi si unguri "un popor din Imperiul Roman' care locuia intre Dunare si un "munte mare'. Acesti vlahi sunt consemnati si in Pannonia de notarul anonim al regelui Bela, alaturi de slavi si bulgari (Sclavi, Bulgari et Bhchii ac pastores Romanorum - Gesta Hungarorum, IX), iar un Gelou, quidam Bla-chus era tot pe atunci, adica la inceputul secolului X, dux Blachorum in centrul Transilvaniei (Gesta Hungarorum, XXIV-XXVII).

Romanitatea limbii romane se dovedeste in structura gramaticala si lexicala. Cuvintele latine mostenite sunt general raspandite*in spatiul locuit de romani, spre deosebire de elementele lexicale imprumutate care sunt specifice, de regula, unor anumite teritorii.

In dialectul daco-roman (romana vorbita la nordul Dunarii) se pot recunoaste vreo 1 500 de cuvinte latine de baza (cuvinte-tip). Limba romana este mai apropiata de latina decat limbile romanice occidentale. Corpul cuvintelor latine s-a conservat, de regula, mai bine in romana decat in alte limbi neolatine. Unele cuvinte latine s-au pastrat numai in limba romana, datorita conservatorismului ariilor laterale ale "Romaniei' (Portugalia, Sardinia, Dacia). Toate categoriile esentiale ale vietii se exprima in romana prin termeni latini: om, barbat, femeie, fiu, parinte, frate etc; operatiunile in agricultura (a ara, a semana etc), grau, secara; termenii in viticultura, pomicultura, gradinarit, cresterea vitelor; numele mineralelor (sare, aur, piatra, carbune, pacura etc), insusiri trupesti si sufletesti (bun, frumos, tanar, batran etc), termeni militari (cetate, arc, spada etc), termeni privind organizarea social-politica (domn, jude etc); termenii de baza ai crestinismului (expusi mai inainte). Terminologia latina legata de agricultura si ocupatiile anexe dovedeste caracterul sedentar al locuitorilor acestui pamant.

La cuvintele latine de baza se adauga vreo 160 de cuvinte autohtone, din fondul preroman. Prin urmare, in limba romana exista pana la 1 700 de cuvinte mostenite, pastrate neintrerupt din antichitate, dinaintea imprumuturilor incepand cu slavismele. Cuvintele autohtone au derivate mai numeroase decat celelalte categorii lexicale, cel putin vreo mie de cuvinte, deci un raport de 1 * 6. Marea majoritate a cuvintelor autohtone, de origine traco-dacica, exprima notiuni generale, fundamentale, raspandite in toate zonele locuite de romani. Unele exprima notiuni concrete: nume de animale (manz, viezure, mistret, barza etc), plante (mazare, brad, gorun, maces etc), lucruri privind ocupatiile (grapa, cursa, matura, carlig etc); altele exprima parti ale corpului uman (buza, grumaz, burta etc), imbracaminte (panza, caramb, brau etc), notiuni familiale (prunc, copil, baiat, mos etc), locuinta, gospodaria, forme de teren (catun, bordei, vatra, gard, zestre, magura, mal, parau etc), ca si vreo 40 de verbe fundamentale (a arunca, a baga, a darama, a misca, a pastra, a rabda, a rezema, a scula etc).

Influente vechi germanice in limba romana, cuvinte mostenite de la goti ori gepizi, sunt cu totul neinsemnate, situatie similara cu lipsa elementului germanic (ostrogot) in italiana.

Cele mai insemnate imprumuturi in limba romana sunt cele slave: un mare numar de cuvinte slave au intrat chiar in vocabularul de baza al romanei; exista si unele influente slave in morfologie. Datorita acestei influente puternice limba romana se individualizeaza printre limbile romanice. Si cat de "slav' aspect putea sa infatiseze limba romana medievala, scrisa cu alfabet chirilic si lipsita de neologismele neolatine primite mult mai tarziu! La 1879 A. Cihac gasea origine slava pentru doua treimi din cuvintele limbii romane. in cele aproape 50 000 de cuvinte din "Dictionarul limbii romane moderne' (1958), D. Macrea a gasit un procentaj de 20,02% latine si 13,87% slave. Se admite insa indeobste ca totalul cuvintelor slave este mai mare decat al cuvintelor latine de baza, mostenite. Prin derivare insa, aceasta situatie se modifica in favoarea elementelor latine, deoarece cuvintele latine produc derivate in raport de 1 * 3,3, in timp ce elementele slave vechi au derivate numai in raportul de 1 * 2.

Cu tot aportul slav, latinitatea limbii romane ramane fapt incontestabil deoarece cuvintele latine sunt cele mai importante si mai frecvente.

Se pot construi in romana fraze intregi din elemente latinesti (romanice), in timp ce nu se pot alcatui nici macar simple propozitii numai din elemente de imprumut. Din acest motiv, in cele 1 000-l 500 de cuvinte de baza ale limbii romane (alese dupa criteriul intrebuintarii cuvantului de catre toti romanii si dupa importanta cuvantului) exista 60% cuvinte de origine latina si numai 20% de origine slava. in privinta frecventei cuvintelor este extrem de revelatoare statistica intreprinsa asupra celor 3 607 cuvinte care compun vocabularul poeziilor lui Mihai Eminescu: 46,60% sunt de origine latina, cu o frecventa de 83%, in timp ce slavismele reprezinta numeric 18,81%, dar cu o frecventa de numai 6,93%.

Cele mai importante elemente de vocabular slav in limba romana privesc societatea (boier, voievod etc), familia (maica, nevasta etc), corpul uman (trup, glezna etc), diferite activitati si unelte (ciocan, lopata, plug, brazda, targ, precupet, corabie, navod etc), timpul (ceas, veac, vreme) etc. De la slavi s-au pastrat numeroase toponime: Balgrad (denumirea medievala pentru Apulum: la venirea lor, slavii vad aici o "cetate alba', castrul legionar din piatra care se pastra in picioare si care va fi transformat in prima fortificatie medievala a orasului), Cozia, Ocna, Predeal, Vodita, Zlat-na (locul cu "aur'), Soroca ("cotofana') etc; hidronime: Bistrita (raul "repede'), Crasna (raul "frumos') etc.

Este limpede ca o serie de topo- si hidronime au fost preluate si traduse de slavi. Dovada o constituie cazul toponimului slav Camena, jud. Tulcea ("piatra'), care in antichitate se chema Petra (atestat asa epigrafic). Asemenea situatii vor fi fost mult mai numeroase.

In sfarsit, de la slavi avem in romaneste o bogata si importanta antroponimie: Dan ("daruitul'), Radu ("veselul'), Parvu ("cel dintai'), Dobre ("cel bun'), Ioan, Bogdan, Mircea, Vlad, Vlaicu. Se observa slavismul numelor unor conducatori ai statelor romanesti medievale, incepand chiar cu Menumorut, Glad, Litovoi, Seneslau, Tihomir. Nume de persoane de origine latina nu s-au pastrat in Dacia, dupa cum nu s-au pastrat (neintrerupt) nicaieri in fostul Imperiu Roman. Onomastica e supusa mult modei, politicii, religiei, unor influente externe (in Franta medievala majoritatea numelor de persoane era de origine germanica). Adaugand la aceasta faptul ca penetratia slavilor in Dacia nu va fi fost totdeauna pasnica, adaugand si influentele slave mai tarzii, se va intelege antroponimia slava a unor conducatori sau slavismele "voievod', "boier' etc.

Dupa cum s-a vazut, terminologia crestina de baza in limba romana e latina, dovada a vechimii crestinismului daco-roman. Dar dupa crestinarea bulgarilor, in 864, asadar nu mai inainte de sfarsitul secolului IX, ori prin secolele X-XI, sunt preluati termeni slavi in legatura cu viata bisericeasca, cultul si organizarea ierarhica (rai, iad, utrenie, vecernie, Duh, blagoslovi, vladica etc). Din aceeasi perioada dateaza introducerea limbii slave in biserica, mai apoi in cancelariile statelor medievale Tara Romaneasca si Moldova (de fapt, slavona, limba slava scrisa care avea la baza un dialect bulgaresc vorbit in sec. IX in jurul Salonicului).

Daca in privinta patrunderii termenilor slavi referitori la crestinism, biserica si stat exista cateva repere cronologice evidente, pentru multe cuvinte slave este foarte greu sa se stabileasca momentul preluarii lor in limba romanicilor din Dacia. Teoretic, aceasta se putea intampla in rastimpul coexistentei dacoromano/romano-slave, intre sec. VI/VII si XI-XII, pe intreg teritoriul de romanizare al Daciei, Moesiei si Traciei; totusi, exista temeiuri lingvistice sa credem ca influenta slava in limba nu s-a exercitat inaintea sec. IX-X. Slavismele au influentat o latina carpa-to-dunareana care se distantase deja de celelalte limbi romanice.

Poate fi definita aceasta "latina' populara carpato-dunareana (care suferise deja firesti transformari, altele decat cele din occidentul european), o lingua romana, rasariteana in fond, dinaintea patrunderii slavismelor, drept "limba romana' sau despre limba romana se poate vorbi numai dupa preluarea influentelor slave? S-a folosit termenul de "romana comuna' dar si de romana medievala impanata de slavisme, existenta prin sec. IX, inaintea despartirii celor patru dialecte. Constatarea ca o limba nu este niciodata formata deplin si "definitiv' si o ingenioasa definitie a inceputurilor limbii romane atunci cand un vorbitor al acestei limbi nu mai intelegea latineste (A. Graur) - ceea ce inseamna, apriori, imposibilitatea si inutilitatea stabilirii unui "prag' (care vorbitor, de ce nivel intelectual; cat de mult "nu mai intelege' latina etc.) - dovedesc ca, dincolo de limite cronologice, importanta este situatia obiectiva a limbii romane, limba romanica, cu fondul ei mostenit (latin si - intr-o mai mica masura - traco-dacic) si cu imprumuturi ulterioare, aportul slav fiind cel mai important din aceasta categorie.

Pentru determinarea teritoriului de formare al limbii romane un indiciu il constituie actuala intindere a graiului romanesc impreuna cu teritoriul despre care se stie ca a fost romanizat. Din coroborarea celor doua elemente rezulta ca teritoriu de formare al limbii romane spatiul Daciei, rasaritul Moesiei Superior, Moesia Inferior, precum si Tracia de nord-vest. Prin urmare, zona de formare a limbii primare, straromane, premergatoare despartirii in cele patru dialecte, cuprinde teritoriile moeso-geto-dace, apreciabile ca intindere.

Deoarece exista asemanari in privinta slavismelor prezente in unele dintre dialecte, se presupune ca despartirea dialectelor din trunchiul limbii romane (straromane) comune nu s-a produs mai repede decat prin secolul al X-lea. Separatia romanei s-a facut in doua grupuri: nord- si sud-duna-rean, respectiv daco-roman si aroman (dialectul meglenoroman este o varianta a celui aroman, iar dialectul istro-roman este o varianta a dialectului daco-roman). Aromanii au locuit in Acarnania si Etolia, mai tarziu in Thesalia, Epir, in jurul Pindului, Olimpului si langa Salonic. Altii locuiesc in Albania si Bulgaria. Meglenoromana se vorbea in Macedonia, pe malul drept al Vardarului. Istroromana se vorbea in nord-estul peninsulei Istria, iar romanii semnalati in evul mediu in Serbia apartin grupului nord-dunarean. Primele mentiuni in izvoare bizantine despre vlahii din Balcani dateaza din a doua jumatate a secolului al X-lea.