ISTORICUL CERCETARILOR DE BIZANTINOLOGIE

ISTORICUL CERCETARILOR DE BIZANTINOLOGIE

Inceputurile cercetarilor de istorie si civilizatie bizantina pot fi puse in a doua jumatate a veacului al XVII-lea, atunci cand, de fapt, se impunea in lumea stiintifica occidentala notiunea de Bizant pentru ceea ce a fost Imperiul roman de Rasarit. In acest sens contributia catorva scoli nationale de Bizantinologie a fost esentiala.

Prima care s-a afirmat a fost SCOALA FRANCEZA. Inceputurile ei se leaga de personalitatea savantului Charles du Fresne Du Cange (Ducange), care a trait intre 1610 si 1688, considerat parintele Bizantinologiei moderne si, asa cum il caracteriza G. Ostrogorski, "inteligenta cea mai vasta si cea mai bogata din cate s-au exercitat vreodata in domeniul bizantin". A intocmit numeroase editii ale operelor unor istorici bizantini care sunt folosite si azi. El editeaza celebrul Corpus Byzantinae Historiae in 34 de volume, care a ramas cunoscut si sub numele de Bizantina de la Luvru. Toata colectia a fost initiata de Philippe Labb, in 1648, si editata cu contributia unor savanti de renume. O parte din exemplarele acestei lectii au fost cumparate de Constantin Brancoveanu pentru biblioteca sa de la manastirea Hurez si au fost folosite de stolnicul Constantin Cantacuzino si de Radu Popescu in redactarea cronicilor lor

Bizantina de la Luvru a fost reeditata intre 1729-1733, la Venetia, in 23 de volume.

Du Cange a scris si lucrarea Histoire de l'Empire de Constantinople sous les Empereurs franais (Paris, . Sa amintim ca Du Cange a avut un precursor care a trait in veacul al XVI-le, Pierre Gylle (Petrus Gyllius). Acesta a elaborat o topografie a Constantinopolului De Topographin Constantinopoleos libri guattor ( Lyon, care a fost reeditata apoi, in veacul al XVIII-lea de Anselm Banduri in lucrarea Imperium orientale sive Antiquitatis Constantinopolitanae (Paris, 1711).

In veacul al XVII-lea, in care a activat Du Cange, un alt erudit, Pierre Cousin, a publicat o traducere prescurtata din principalii istorici bizantini (Procopius, Agathias, Menandros, Theofilact Simocata, Leon Gramaticul, Nichifor Briennios, Ana Comnena etc,) sub titlul Histoire de Constantinople depuis le règne de Justin jusqu'à la fin de Empire, tradusa dupa originalele grecesti (1672-1674), in opt volume.

In Franta apare in secolul al XVIII-lea, generalizandu-se apoi pe la mijlocul veacului urmator, pentru Imperiul roman de Rasarit si notiunea de Bas-Empire, adica Imperiul roman 'tarziu', in sensul de corupt, degenerat. La adoptarea termenului a contribuit in mare masura lucrarea Histoire du Bas-Empire en commenant de Constantin le Grand par Monsieur Le Beau (Paris, 1757-1786, in 30 de volume). Este important sa precizam ca aceasta editie a intrat si in posesia carturarului episcop Chesarie al Ramnicului care o foloseste in prefetele sale la Mineie (1780).

Acelasi termen, Bas-Empire, este folosit si de catre Comte Louis Philippe de Sgur, Histoire du Bas-Empire, dition nouvelle, 2 vol., Paris, 1853).

In literatura de specialitate se apreciaza ca un inceput al redesteptarii interesului pentru Bizantinologie momentul cand Alfred Rambaud si-a publicat la Paris, in cea mai fericita conceptie a pozitivismului, cele doua teme sustinute la Sorbona: L'Empire grec au dixième siècle. Constantin Porphvrognète si De byzantino Hippodromo (1870).

Scoala franceza de Bizantinologie a dat multi reprezentanti de seama la sfarsitul veacului al XIX-lea si inceputurile celui de al XX-lea. Dintre toti se detaseaza Charles Diehl a carui Histoire de l'empire byzantin reprezinta una din cele mai cunoscute sinteze, din care, pana in prezent, au aparut 54 de editii. Sub ingrijirea lui C . Diehl, in seria "Histoire gnrale" a lui G.Glotz, au fost publicate lucrarile: Le monde oriental de 395 à 1081, aparuta la Paris, in 1944 (in colaborare cu G.Marais, specialist in problemele istoriei arabe) si l'Europe orientale de 1081 à 1453 (impreuna cu L. Oeconomos si R.Guilland).

Prin prodigioasa activitate de peste o jumatate de veac in domeniul bizantinologiei, Ch. Diehl a adus o contributie de exceptie in realizarea unor monografii pe probleme in acest domeniu. Intre acestea amintim: L'art byzantin dans l'Italie mridionale (1894), L'Afrique byzantine (1896), Justinien et la civilization byzantine au VI^e siècle (1901), tudes byzantines, 2 vol. (1906), Byzance: grandeur et dcadence (1919), La peinture byzantine (1933), Les grands problèmes de l'histoire byzantine

Un alt reprezentant de seama al scolii franceze de bizantinologie a fost Louis Brhier. Opera lui Ch. Diehl in tandem cu cea a lui L. Brhier, reprezinta tot ce a dat mai bun scoala franceza in acest domeniu. Mergand in paralel, opera lor se completeaza, restituind aspectele cele mai felurite ale vietii si civilizatiei bizantine.

In cateva din lucrarile lui L. Brhier: Le schisme oriental du XI^e siècle (1899), La querelle des images (1904), L'origine de titres teriaux à Byzance (1906), L'glise et l'Orient, Les Croisades (1907, editia a cincea in 1928), L'art chrtien et son dveloppement iconographique (1918, editia a doua in 1928), Notes sur l'histoire de l'enseignement suprieur à Byzance (1926) si altele.

Despre perioada ce a premers in istoria Imperiului impactul cu arabii, a scris P.Goubert, Byzance avant l'Islam,(2 vol., Paris, 1954 - 1955). In primul rand este cuprinsa epoca raportului cu Orientul din timpul succesorilor lui Iustinian I si ai imparatului Mauriciu. In al doilea, Bizantul si lumea occidentala sub succesorii lui Iustinian I, cu speciala privire la raporturile Bizantului cu francii. V.Grumel s-a ocupat intr-un tratat de studii bizantine cu cronologia istoriei (Trait tudes byzantines, t. I Chronologie, Paris, 1958).

In domeniul sintezelor de istorie bizantina, trebuie amintite lucrari de referinta. Este vorba de cea a lui Paul Lemerle, L'Empire de Byzance (Paris, 1943) - aparuta in 1999 si in limba romana - si sintezele lui Louis Brhier, grupate in trei volume, sub numele generic de Le monde byzantin. Primul volum cuprinde istoria Imperiului, cel de-al doilea institutiile iar cel de-al treilea civilizatia bizantina (ultimul dintre ele a aparut si in traducere romaneasca, 1994).

O valoroasa contributie la imbogatirea literaturii istorice cu referire la Bizant a adus-o SCOALA GERMANA. Academia regala prusaca de stiinte din Berlin, la initiativa lui Barthold Georg Niebuhr (1776 - 1831), publica Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae si Bizantina de la Bonn, intre 1828 - 1878, respectiv 1897. Aceasta din urma reprezinta in mare parte o reeditare a Bizantinei de la Luvru. Sunt cuprinsi aici un mare numar de istorici bizantini, cu textul original, insotit de traducerea in limba latina. Intre intemeietorii Bizantinologiei moderne este considerat profesorul Karl Krumbacher, de la Mnchen, care a publicat in anul 1891 lucrarea Geschichte der byzantinischen Litteratur. Von Justinian bis zum Ende des ostromisches Reiches (527 - 1453), reeditata in anul 1897. sub conducerea lui K. Krumbacher, a aparut in 1892 prima revista de specialitate, cunoscuta sub numele de Byzantinische Zeitschrift . Prima catedra de bizantinologie a fost infiintata la Mnchen, in 1892, fiind incredintata aceluiasi profesor K. Krumbacher.

Prima istorie a Imperiului bizantin in sensul modern al cuvantului apartine istoricului iluminist Edward Gibbon, cu a sa The History of the Decline and Fall of the Roman Empire. Ea a fost redactata in 6 volume si in mai multe editii succesive. A aparut intr-o editie prescurtata in limba romana (3 volume) in anul 1976. Lucrarea lui E. Gibbon a fost insa una care a contribuit in mare masura la denigrarea Imperiului bizantin. Coplesit de idei preconcepute cu privire la crestinism, el afirma: "Am descris triumful religiei si al barbariei." Greseala sa fundamentala a fost - asa cum remarca Demostene Russo - ca in istoria de o mie de ani a Bizantului, E. Gibbon n-a vazut decat decadenta. La aceasta afirmatie, D. Russo raspunde cu o intrebare : "In ce fel de decadere se afla Imperiul care produce civilizatia cea mai insemnata din evul Mediu, care crestineaza si civilizeaza o mare parte a Asiei si Europei? " (Studii istorice greco - romane, I, Bucuresti, 1939, p. 5).

SCOALA RUSA incepe sa se afirme in 1894, cand Academia Imperiala Rusa de Stiinte incredinteaza lui V. G. Vasilievski si lui V. E. Regel misiunea de a edita un periodic ce se va numi Vizantiinskii Vremennik, fiind a doua revista de bizantinologie din lume. Seria noua apare din anul 1947. V. G. Vasilievski (1839 - 1899) a facut studii temeinice in Germania, unde a avut ca profesori pe Theodor Mommsen si Gustav Droysen, dupa care a ajuns profesor de istoria Evului Mediu la Universitatea din Sankt - Petersburg. Intre lucrarile sale cele mai cunoscute este cea intitulata Pecenegii si legaturile lor cu Imperiul bizantin. N. P. Kondakov (1844 - 1925) este considerat intemeietorul arheologiei si al istoriei artei bizantine. Un alt reprezentant al bizantinologiei rusesti a fost Feodor I. Uspensky (1845 - 1928). Mai intai profesor la Universitatea din Odessa, el a devenit conducatorul Institutului Rus de Arheologie din Constantinopol. A descoperit numeroase manuscrise bizantine in manastirile de la Muntele Athos, Meteora si din alte parti, pe care le-a publicat sau uneori numai le-a adus in Rusia. A publicat o Istorie a Imperiului bizantin in trei volume (1913 - 1948).

Intre cercetatorii istoriei bizantine, din prima jumatate a secolului al XX-lea, trebuie amintiti Ch. Loparev, editor si cercetator al literaturii bizantine hagiografice si V. N. Benesevici, specialist in izvoarele bisericesti si laice si traducator in limba rusa a mai multor lucrari de bizantinologie scrise de K. Krumbacher, H. Gelzer si J. B. Bury. O reusita sinteza a dat-o A. A. Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin (2 vol., Paris, 1932). Tot el a publicat o serie de trei tomuri sub titlul generic de Byzance et les Arabes: tomul I La dynastie d'Amorium (820 - 867); tomul al II-lea La dynastie macdonienne (867 - 959) si tomul al III-lea Die Ostgrenze des byzantinischen Reiches von 363 bis 1071.

Mai amintim si sinteza realizata pe principii marxiste a lui M. V. Levtchenko, Byzance des origines à 1453, qparuta in traducerea lui P. Mabille, la Paris, in 1949.

Reprezentantii bizantinologiei americane sunt proveniti, multi dintre ei, din Europa si in special din Rusia, devenita sovietica dupa 1917. Printre cei mai de seama ii amintim pe Francis Dvornik, George Downey, specialist in istoria protobizantina, R. J. H. Jenkins, editor al izvoarelor bizantine din secolul al X-lea, E. Kitzinger si P. A. Underwood, autori de lucrari privind arta bizantina, P. Charanis, cunoscator al raporturilor dintre stat si biserica in secolul al VI-lea si al problemelor de demografie bizantina, John Meyendorff, teolog, specialist in isihasm si Ihor Shevcenco, istoric literar si epigrafist. Centrul cel mai important de cercetare il constituie Institutul "Dumbarton Oaks" din Washington, care editeaza si periodicul "Dumbarton Oaks Papers". Bizantinologia este obiect de studiu la numeroase universitati americane: Harvard, Los Angeles, Chicago, Princeton, etc.

Asa cum se poate constata, bizantinologia a depasit prin activitatea cercetatorilor ei sfera nationalului, publicand acolo unde exista interes deosebit pentru acest domeniu si unde apareau reviste de specialitate. Congresul de studii bizantine de la Bucuresti a determinat un avant al cercetarii acestiu domeniu in Europa. Dupa Byzantinische Zeitschrift (1892) si Vizantiiskii Vremennik (1894), in perioada 1924 - 1928 apar: Byzantion la Bruxelles, Studi bizantini e neo-elenici la Roma, Byzantinoslavica si Seminarium kondakovianum la Praga si Anuarul societatii de studii bizantine la Atena. La Viena, incepand cu 1951, apare Jahrbuch der Osterreiches-byzantinisches Geselschaft. La Paris, incepand cu anul 1843, vede lumina tiparului Revue d'tudes byzantines iar sub ingrijirea Centrului de Cercetari de Istorie si Civilizatie Bizantina de la Sorbona, dupa 1965, se publica Travaux et Mmoires. La Belgrad se editeaza incepand cu anul 1952 Zbornik Radova Bizantinoloskog Instituta.

In ceea ce priveste literatura teologica a Bizantului, actele de cancelarie ale Patriarhiei ecumenice - Acta Patriarchatus - sunt cuprinse in primele doua volume ale culegerii Acta et diplomata sua Medii Aevi sacra et profana, publicate intre 1860 - 1890 de F. Miklosich si A. Mller. Ele sunt importante pentru romani deoarece se publica pentru prima data corespondenta oficiala dintre Scaunul ecumenic si cele doua Tari romanesti, in legatura cu crearea ierarhiei bisericesti in Tara Romaneasca si Moldova in a doua jumatate a secolului al XIV-lea. Sunt cuprinse dovezile scrise ale celor mai vechi legaturi canonice cu Biserica bizantina. Tot in acest domeniu, al textelor canonice si juridice mai amintim pe cele editate de J. Leunclavius, Jus Greco-Romanum (1596), Assemanni, Bibliotheca juria orientalis, civilis et canonici (4 vol., 1719 - 1728), Cotelerius, Monumenta Ecclesiae Grecae (3 vol., 1677 - 1686), Heimbach, Basilicorum (6 vol., 1850 - 1883), Pitra, Juris ecclesiastici Graecorum Historia et monumenta (1861), Zachariae von Lingenthal, Ecloga Leonis et Constantini (1852) si Jus greco-romanorum (6 vol., 1865 - 1870).

Cea mai utilizata colectie de izvoare narative privind istoria eclesiastica si laica a Bizantului o reprezina cea aparuta sub ingrijirea lui J. P. Migne, Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca (1857 - 1866).

In domeniul numismaticii si al sigilografiei, preocuparile au inceput de foarte timpuriu. Du Cange a publicat Dissertatio de imperatorum Constantinopolitanorum numismatibus. A. Banduri a publicat si el ,in 1718, o lucrare in doua volume intitulata Numismata imperatorum romanorum. Lucrarile de baza in aceste domenii apar in veacul al XIX-lea si se datoreaza lui De Saulcy, Essai de classification des suites montaires byzantines (1836), Sabatier, Description gnrale des monnaies byzantines (1862), G. Schlumberger, Sigillographie byzantine (1884).

Dintre lucrarile mai recente, care valorifica texte teologice bizantine, amintim lucrarea lui Hans Georg Beck, Kirche und teologische Litteratur im byzantinischen Reich, I Band, Mnchen, 1959.

Pe masura ce ne apropiem de anii nostri, bizantinologia se profileaza tot mai mult pe studiul interferentelor cu lumea inconjuratoare Imperiului, pe ceea ce se poate numi, pe buna dreptate, "The Byzantin Commonwealth". In 1963, a aparut lucrarea lui R. J. H. Jenkins, Byzantium and Byzantinism. Klaus Wesel, in lucrarea Die Kultur von Byzanz, aparuta la Frankfurt pe Main, in 1971, lanseaza formula: "Byzanz war die Mutter der nationalen Kulturen der Bulgaren, Russen, Serben und Rumnen", ceea ce, evident, nu acopera complexitatea cuprinsa in notiunea de cultura nationala la aceste popoare in prezent.

In sfarsit, trebuie sa mentionam rolul deosebit al Congreselor internationale de studii bizantine in schimbul de idei si in fixarea unor obiective ale cercetarii stiintifice. Dintre acestea se detaseaza, dupa ultimul razboi mondial, congresele: al VI-lea, la Paris (iulie - august 1948), al VII-lea, la Bruxelles (august, 1949), al VIII-lea, la Palermo (aprilie 1951), al IX-lea, la Salonic (aprilie 1953), al X-lea, la Istanbul (septembrie 1955), al XI-lea, la Mnchen (septembrie 1958), al XII-lea, la Ohrida (septembrie 1961), al XIII-lea, la Oxford (septembrie 1966) si al XIV-lea, la Bucuresti (septembrie 1971).