NICOLAE TITULESCU IN POLITICA EXTERNA A ROMANIEI

Desi n-a parasit nici o clipa ideea instaurarii comunismului in Europa si in lume, URSS a depus eforturi si a reusit sa intre in Liga Natiunilor, si sa adere la Pactul Briand-Kellogg, adoptat in 1928 (care interzice razboiul ca instrument de reglementare a litigiilor internationale), si actioneaza decisiv in directia adoptarii conventiilor pentru definirea agresiunii, a Conventiilor Litvinov-Titulescu cum le-a definit cunoscutul om politic si jurist francez Paul Bastid, semnate la Londra, in martie 1933. Documentele semnate la Londra se constituie intr-un corolar al Pactului Briand-Kellogg in sensul ca interziceau nu numai razboiul, ci si agresiunea, intr-o incercare de a asigura popoarelor intangibilitatea teritoriilor nationale si inviolabilitatea frontierelor. Ele contin si definitia teritoriului, prin care se intelege "teritoriul pe care o tara il are azi sub stapanire' (in cazul Romaniei este vorba si de provinciile care au fost incorporate sau unite cu tara in anii 1913 si 1918, si anume Cadrilaterul, Banatul, Transilvania, Bucovina,Basarabia) . In acest context, este important sa reamintim declaratia lui Litvinov care, la un dejun oferit in cinstea sa, la 8 martie 1933, la Londra, a tinut sa sublinieze vointa politica a tarii sale, care, semnand (o data cu Romania - n.n.). Conventia privind definirea agresorului, a demonstrat ca e "lipsita de orice dorinta de expansiune teritoriala in afara de teritoriile fixate (prin Pacea de la Versailles) si nu are nici un interes sa promoveze razboiul.
        Este, de asemenea, de observat ca majoritatea tratatelor de alianta, neagresiune, arbitraj, conciliatiune (indiferent de denumirea lor), care in perioada interbelica au avut ca obiect de reglementare aspecte care tin de dimensiunea politica, au evitat sa contravina principiilor neagresiunii si interdictiei folosirii fortei si a amenintarii cu forta, a razboiului ca instrument al politicii externe, principii care, o data adoptate prin Pactul Briand-Kellogg si Conventiile de la Londra, devenisera veritabile norme internationale cu caracter imperativ si a caror nerespectare in acordurile bi si multilaterale conduce la lovirea de nulitate absoluta a acestora-sanctiune ab initio.
        O singura exceptie notabila s-a produs la 23 august 1939, cand URSS si Germania au semnat Pactul Ribbentrop - Molotov a carui anexa secreta a afectat grav fiinta nationala a Poloniei si a tarilor baltice, precum si teritoriile Romaniei si Finlandei.

Perioada anilor 1918 - 1935 - etapa importanta in evolutia Romaniei interbelice - a retinut atentia istoricilor, economistilor, sociologilor, oamenilor politici burghezi de diferite nuante si orientari. Pozitia de clasa, conceptia idealista asupra dezvoltarii istorice, apartenenta sau simpatia fata de un stat sau altul i-au impins sa prezinte evenimentele, fie si sub aspectul istoriei politice, in mod subiectiv si unilateral, lasand in afara analizei sau explicand prin argumente minore fenomenul de puternica efervescenta politica, de deplasari si de schimbari intervenite in structura claselor, cauzele care le-au generat si mai ales continutul lor[2].

Lovitura de stat din octombrie 1917 a determinat luarea puterii politice in Rusia de catre bolsevici. Acest eveniment a destabilizat situatia pe Frontul de Est si a inrautatit relatiile internationale. Teoretic, Rusia promova politica prevazuta in primele decrete ale noii puteri, in practica insa a incercat sa realizeze ideea revolutiei mondiale. Temporar Guvernul de la Petrograd a acceptat ideea autodeterminarii popoarelor, contand pe faptul ca acestea nu se vor desprinde de Rusia gratie transformarilor produse de bolsevici maselor populare. S-a intamplat, insa, contrariul - majoritatea regiunilor care fusesera anexate anterior de Imperiul Tarist, inclusiv Basarabia, si-au proclamat independenta.

Chiar daca s-ar presupune, conform versiunii istoricilor sovietici, ca la 1 ianuarie 1918 puterea ar fi trecut in Basarabia la soviete, aceasta putere s-a aflat in mainile lor doar cateva zile, deoarece la 10 ianuarie armata romana se apropiase de Chisinau, iar la 13 ianuarie "trupele sovietice au parasit orasul si s-au retras catre Bender si Tiraspol".

In astfel de imprejurari politice complicate, ca acelea care s-au creat la inceputul lui 1918 in Basarabia, chiar daca puterea ar fi fost in realitate, pentru un timp scurt, de ordinul zilelor, in mainile sovietelor, nici atunci acest fapt n-ar fi putut constitui o argumentare suficienta pentru prezentarea unor pretentii fundamentate din partea Rusiei Sovietice asupra acestui teritoriu.

Pentru ca, in primul rand, aceasta putere nu era o putere reprezentativa, adica o putere instaurata de populatia Basarabiei, si in al doilea rand, ca, in fond, acest teritoriu nu apartinea propriu-zis sovietelor .

Romania , stat vecin cu Imperiu Rus, a suportat consecintele negative ale evenimentelor distructive de acolo. In imposibilitatea de a readuce Basarabia in granitele sale fara sustinerea din partea populatiei si din cauza prezentei armatei romane care mentinea ordinea in regiune, Lenin a declarat ruperea relatiilor diplomatice cu Romania. Aceasta decizie a lui Lenin era doar o tentativa a Sovietelor de a se prezenta ca o rupere recunoscuta care isi clarifica pozitia fata de Romania, si nu o stare de fapt a lucrurilor.

Puterea sovietica si-a atribuit in mod nelegitim "drepturi"asupra teritoriului dintre Nistru si Prut, pentru ca dupa esecul tentativei de a bolseviza regiunea sa ceara o recompensa de la guvernul roman. Ideea de a cere Romaniei tezaurul romanesc depozitat la Moscova in schimbul recunoasterii unirii Basarabiei cu Patria Mama (propusa indirect de rusi inca in mai 1919) a fost refuzata de oficialitatile de la Bucuresti. Situatia se explica prin faptul ca guvernul roman nu privea Basarabia ca pe o regiune anexata, ci ca pe un teritoriu istoric romanesc. Acceptarea tranzactiei propuse ar fi permis ulterior guvernului de la Moscova sa sustina ca regiunea a fost cumparata de statul roman, ceea ce ar fi fost o denaturare flagranta[4].

Pozitia Romaniei fata de Rusia a fost apreciata de primul ministru, Al. Vaida-Voevod, intr-o declaratie publicata pe urmatoarele coordonate: Romania nu se afla in stare de razboi cu Rusia, nu va savarsi nici un act de agresiune impotriva acesteia, dar isi va apara granitele cu toate fortele sale; in ceea ce priveste problema Basarabiei, Romania o considera ca fiind definitiv rezolvata, prin vointa in octombrie 1917, ianuarie si martie 1918, in virtutea dreptului de autodeterminare.

Izbucnirea razboiului polono-sovietic la 25 aprilie 1920 a creat o noua situatie internationala pentru Romania. Franta a propus Bucurestilor sa intre in razboi alaturi de polonezi, dar guvernul Averescu a refuzat. Cunoscand atitudinea Parisului, Moscova a actionat in vederea incheierii unui acord cu Romania, pentru a evita o posibila alianta a acesteia cu polonezii. Pericolul unei astfel de coalitii a determinat Rusia sa fie mai loiala fata de Romania si sa-si modeleze un nou comportament.

Diplomatia romana a urmarit cu atentie situatia interna a Rusiei pentru a-si putea forma un anumit comportament. M. Arion, prim-secretar al legatiei din Berlin, il informa pe ministrul de Externe Take Ionescu ca in noiembrie 1920 fortele bolsevice ar fi elaborat, dupa infrangerea suferita pe frontul polonez, un proiect de reorganizare serioasa a Armatei Rosii, care, fiind acceptat de L. Trotki, ar fi pus deja in aplicare. Armata s-ar fi pregatit pentru un viitor atac impotriva Asiei sau Poloniei si Romaniei. Acest proiect cuprindea un intreg sistem de reorganizare, masurile principale fiind urmatoarele: elementele mai putin sigure urmau a fi demobilizate si trimise la vatra; elementele docile urmau a fi demobilizate, formand, in baza lor, detasamente de munca supuse unei discipline severe, pentru a fi utilizate in industria militara; incadrarea elementelor absolut sigure in corpuri de elita pentru a asigura paza in centrele mari si sustine regimul sovietic in interior; formarea trupelor de lupta exclusiv din chinezi mercenari, recrutati de agentii bolsevici trimisi in China. Acesti combatanti trebuiau atrasi prin salarii mari, prin absoluta libertate a jafului si prin independenta organizarii lor militare.

Autoritatile romane nu erau cointeresate sa inceapa convorbiri oficiale cu guvernul sovietic. N. Iorga mentiona:"Cum putem trata cu bolsevicii, daca ei au atatea pretentii nejustificate fata de noi si sunt surzi la orice argument al nostru? Ei nu pot fi convinsi de nimic daca ideea vine in contradictie cu propriile lor idei". Diplomatia romana era prudenta si suspicioasa fata de promisiunile rusilor. D. Ciotori, insarcinat cu afaceri al Romaniei in Londra, spunea ca rusii nu vor recunoaste si nu vor adera cu nici un pret la tratatul privind Basarabia semnat la Paris, pentru urmatoarele motive:

a)"ei cred ca, indata ce Romania ar avea semnatura lor, n-ar mai accepta niciodata sa discute pacea cu Rusia;

b) semnarea acestui tratat ar insemna ca guvernul de la Moscova s-ar supune "neconditionat hotararilor Intelegerii, pe care ei insa n-o recunosc si cu care se afla in razboi".

La 31 ianuarie 1920, Al. Vaida-Voievod l-a delegat pe D.N. Ciotori sa duca tratative neoficiale cu reprezentanti ai guvernului sovietic, urmand ca apoi sa se convoace o conferinta romano-sovietica. La Copenhaga, in zilele de 9-14 februarie, s-au dus tratative intre D.N. Ciotori si M.M. Litvinov, reprezentantul Rusiei Sovietice. Delegatul roman, in numele guvernului, a propus ca la conferinta care va avea loc sa figureze ca obiectiv principal recunoasterea oficiala de catre guvernul sovietic a intrarii Basarabiei in componenta Romaniei, precum si restituirea tezaurului roman. Ca urmare a acestor discutii, la 24 februarie 1920, Cicerin, comisarul pentru afacerile straine al R.S.F.S.R., releva in telegrama adresata lui Vaida ca "guvernul sovietic al Rusiei considera ca toate problemele litigioase dintre cele doua tari pot fi solutionate pe calea tratativelor de pace si ca toate chestiunile teritoriale pot fi rezolvate prin buna intelegere". La 26 februarie 1920, Consiliul de Ministri, la care a participat si seful Marelui Stat-Major, generalul Prezan, ca si N.Iorga, P. Bujor, presedinti ai celor doua camere, I. Maniu, presedintele Consiliului Dirigent din Transilvania, s-a pronuntat pentru normalizarea relatiilor cu Rusia[5].

In anii 20, oficialitatile romane au declarat ca nu se afla in stare de razboi cu Republica Rusa, timp ce Moscova insista asupra inceperii unor negocieri de pace, si nu a convorbirilor de reglementare a raporturilor dintre cele doua parti. In cazul daca se accepta formularea "tratative de pace", Rusia ar fi obtinut un nou "pretext" pentru a afirma Basarabia a fi ocupata de armata romana in urma operatiilor militare impotriva statului sovietic. Romania a refuzat asemenea negocieri , nedorind sa schimbe recunoasterea Marilor Puteri pe o posibila recunoastere a hotarelor sale de catre un guvern nerecunoscut pe plan international.

Semnarea acordului din 28 octombrie 1920 de catre Anglia, Franta, Italia si Japonia, prin care Romaniei i se recunosteau drepturile asupra Basarabiei, a fost un esec politic pentru R.S.S.F. Rusa , deoarece chestiunea hotarului de la est al Romaniei a fost discutata fara de ea .

Diplomatia bolsevica s-a straduit sa creeze o asa numita "problema basarabeana".Convorbirile ulterioare au scos in evidenta litigiile de fond intre cele doua parti. Lipsa rezultatelor Conferintei de la Viena nu a insemnat ca U.R.S.S. si Romania au refuzat in principiu sa reglementeze relatiile reciproce. Ambele state au intreprins actiuni in acest sens, depunand eforturi in vederea normalizarii starii tensionare ce s-a creat dupa aprilie 1924 .

La 7 februarie 1920, Cicerin a propus o intrevedere preliminara la Varsovia, in vederea convocarii unei conferinte polono-romane, care a avut loc pe 22 septembrie. Delegatii romani aveau instructiuni ca sa nu discute sub nici o forma unirea Basarabiei cu Romania. Pe parcursul anului 1920, guvernul sovietic a fost de mai multe ori pe punctul de a renunta, printr-un tratat incheiat dupa toate regulile diplomatice, la orice pretentie asupra Basarabiei. Acesta era gata sa faca acest lucru in timpul razboiului contra Poloniei, din pricina ca se temeau in fiecare clipa de o interventie romaneasca in razboi si se arata dispus sa faca aceasta renuntare oficiala la Basarabia, in schimbul tezaurului romanesc, in momentul in care rusii se pregateau sa atace armata lui Vranghel din Crimeea. Romania nu a ajuns in aceasta situatie numai din cauza ca a dorit sa isi pastreze pozitia de solidaritate cu puterile aliate si pentru ca a vrut sa tina seama de sugestiile lor, Aceste puteri europene, sunt deci, responsabile in primul rand pentru situatia atat de speciala in care Romania s-a trezit, ca o consecinta a actiunii ei solidare, in ceea ce priveste relatiile ei cu Uniunea Sovietica, puternicul ei vecin din est. Fara interventia puterilor europene, Romania ar fi obtinut recunoasterea oficiala si formala din partea U.R.S.S. Absenta acestei recunoasteri a ajuns sa cantareasca extrem de greu, reprezentand o grea ipoteca asupra problemei basarabene si asupra politicii romanesti in general.

Situatia externa a Romaniei era dificila din cauza vecinatatii directe cu U.R.S.S., care considera o parte din teritoriu national roman un litigiu, creand astfel pericolul instabilitatii hotarului pe Nistru.

Pentru a rezista in noul context, cand U.R.S.S. isi intarea pozitia internationala, Romania si-a extins raporturile cu alte state in vederea protejarii statu-quo-ului teritorial.

In cursul anului 1921 a continuat corespondenta diplomatica dintre guvernul Romaniei si al Rusiei Sovietice in vederea convocarii unei conferinte romano-sovietice. In telegrama trimisa lui Cicerin la 8 ianuarie 1921, Take Ionescu se pronunta pentru convocare unei conferinte romano-sovietice, solicitandu-se ca guvernul sovietic sa instiinteze in prealabil guvernul roman "despre acele chestiuni care trebuie sa serveasca ca obiect al negocierilor intre ambele tari". In raspunsul sau, Cicerin arata la 16 ianuarie ca "guvernul sovietic ia cu placere act de declaratia lui Take Ionescu "cu privire la atitudinea pasnica si corecta a guvernului roman fata de Republicile Sovietice Rusa si Ucraineana" si asigura ca "Republicii Ruse ii este cu totul straina orice intentie de imixtiune in afacerile interne ale Romaniei sau de ostilitatea fata de ea si este ferm hotarata sa nu impieteze cu nimic asupra relatiilor pasnice stabilite actualmente intre Rusia Sovietica si Romania. In telegrama se sublinia ca la proiectata conferinta se pot discuta toate problemele pendinte intre Rusia Sovietica si Romania, dar ca guvernul sovietic ar fi dispus sa se alinieze la solutionarea chestiunilor practice cele mai urgente, ca stabilirea relatiilor comerciale si problemele referitoare la navigatia pe Nistru[7]. In acelasi timp, referindu-se la pozitia Romaniei, V.I. Lenin arata la 6 februarie 1921: "Au mai ramas unele state, ca Romania, care n-a incercat sa lupte impotriva Rusiei Se intelege ca, daca Romania nu s-a hotarat sa porneasca razboi intr-un moment favorabil pentru ea, apoi acum, dupa ce la noi a fost complet lichidat frontul lui Vranghel, e si mai putin probabil ca ea sa se incumete sa faca acest pas". Conferinta preliminara a avut loc la Varsovia in octombrie 1921, a carei menire era sa pregateasca conferinta la nivel inalt. Discutiile au esuat. "Guvernele romane de atunci - se arata intr-o nota-sinteza a Ministrului Afacerilor Externe - n-au inteles a duce acele tratative la bun sfarsit, pe de o parte din cauza interventiei guvernului francez, pe de alta parte din cauza impresiunii ca regimul sovietic era precar si ca titlul ce l-am obtinut de la dansul n-ar fi recunoscut de viitorul regim rusesc, in sfarsit si din teama ca reluarea relatiunilor cu Sovietele va intensifica primejdia comunista interna.

Tratatele de pace incheiate in anii 1919-1920 consfinteau vointa popoarelor de a-si fauri state nationale sau de a-si desavarsi unitatea de stat, asa cum au fost Romania, Polonia, Iugoslavia si Cehoslovacia .

La inceputul anului 1923 s-a agravat situatia pe Nistru. Pentru a se rezolva problema conflictelor in aceasta zona, la 5 august 1923, la Tiraspol, s-a intrunit comisia ruso-romana. In instructiile primite de delegatia rusa se arata ca la negocieri va trebui sa se evite prin toate mijloacele decizii si formulari care ar putea duce direct la recunoasterea de catre Rusia a cursului Nistrului drept frontiera intre U.R.S.S. si Romania. La 20 noiembrie 1923, la Tiraspol a fost semnat primul acord incheiat intre Romania si Uniunea Sovietica, in care s-au indicat masurile si procedeele pentru prevenirea si aplanarea conflictelor pe Nistru[9]. La 9 decembrie, M. Litvinov mentiona intr-un interviu acorda ziarului "Izvestia" ca in cadrul tratativelor rusii au respins orice formulari care chiar si indirect ar putea fi interpretate ca o recunoastere de catre rusi a liniei de demarcatie existente drept frontiera reala intre Romania si U.R.S.S.

Pentru a-si reglementa relatiile cu vecinii din est, Romania a intervenit pentru asocierea de state din Mica Intelegere. Relatiile statelor din Antanta Mica au fost in evolutie. Daca in anii 1921 - 1924 acestea nu-si coordonau actiunile in chestiunea sovietica, atunci in perioada ulterioara ideea stabilirii in bloc a raporturilor cu U.R.S.S. devine dominanta.

Guvernul de la Moscova a incercat sa slabeasca Mica Intelegere prin scindarea acesteia, propunand Cehoslovaciei si Iugoslaviei semnarea unor acorduri favorabile, pentru a izola Romania. In cazul daca Romania ramanea de una singura in "chestiunea rusa" atunci Uniunea Sovietica ii putea impune conditii greu de realizat. Desi in 1928 statele Micii Intelegeri au hotarat sa-si coordoneze actiunile in privinta U.R.S.S., decizia nu a fost respectata complet de parti - la Bucuresti s-a hotarat "de a nu se grabi". Situatia s-a modificat o data cu venirea la conducerea M.A.S. a lui N.Titulescu, care a schimbat tactica "asteptarii" prin cea a "actiunii" .

Desi in 1928 Cehoslovacia isi asumase obligatia de a media tratativele romano-sovietice,guvernului de la Moscova nu i-a convenit o asemenea situatie si a incercat sa inlocuiasca medierea cehoslovaca cu una turco-cehoslovaca. Situatia se explica prin faptul ca U.R.S.S. era in relatii de prietenie cu Turcia, iar aceasta, la randul sau, se bucura de incredere la Bucuresti.

Protocolul Litvinov a constituit baza judiciara a raporturilor dintre U.R.S.S. si Romania in 1934, desi in 1930 - 1931 U.R.S.S. incerca sa impuna Romaniei un acord prin care sa se recunoasca existenta "problemei basarabene".

Cu prilejul Conferintei Dezarmarii de la Geneva, in zilele de 2 - 3 iunie , s-a intrunit Consiliul Permanent al Micii Intelegeri, care a hotarat sa se treaca la actiuni concrete pentru stabilirea relatiilor diplomatice cu Uniunea Sovietica. La 9 iunie, la Hotel des Berdue, in salonul ministrului roman, N. Titulescu s-a aflat impreuna cu M. Litvinov, E. Benes, B. Jetvic precum si cu ministrii Romaniei, Cehoslovaciei si Iugoslaviei la Societatea Natiunilor. Au fost semnate actele necesare relatiilor diplomatice normale dintre Romania si Cehoslovacia cu U.R.S.S. Guvernul iugoslav urma sa aplice decizia Consiliului Permanent al Micii Intelegeri la momentul considerat oportun. Evenimentul din 9 iunie a fost apreciat de cele mai de vaza personalitati romane. I. Inculet mentiona ca este important pentru o tara sa fie in raporturi, daca nu amicale, atunci cel putin normale, cu toti vecinii ei." Prin actul de la Geneva, sa speram, se pune inceputul unei amicitii adevarate intre Romania si Rusia Sovietica, deoarece nu exista intre aceste tari interese contradictorii".

Romania era hotarata sa stabileasca relatii diplomatice cu U.R.S.S. doar in cazul recunoasterii de catre aceasta a stabilitatii hotarului de est.

Dorinta Cehoslovaciei de a urgenta stabilirea relatiilor cu Moscova a influentat deciziile Bucurestiului,care a fost nevoit sa faca acelasi pas (fiind partener de bloc), fara a aplana definitiv divergentele cu U.R.S.S.[12]

Stabilirea raporturilor diplomatice intre Romania si U.R.S.S. a fost un eveniment contradictoriu, intrucat, pe de o parte, reprezenta un factor pozitiv in contextul politic european, statele recunoscandu-si reciproc suveranitatea teritoriala, iar pe de alta parte, problemele existente intre cele doua state nu putea fi apreciate ca epuizate. Schimbul de scrisori intre ministrii Afacerilor Straine, la 9 iunie 1934,contineau formulari vagi care permiteau manipulare cu textul, intrucat nu se preciza ca Romania este recunoscuta in hotarele existente. In felul acesta, Moscova avea posibilitatea sa faca interpretari proprii, insistand asupra pretentiilor teritoriale.

In cadrul convorbirilor particulare romano-sovietice, autoritatile de la Moscova promiteau recunoasterea oficiala a hotarului pe Nistru. Aceste promisiuni erau facute cu scopul de a atrage Romania in negocierile oficiale, pentru ca apoi sa-si modifice actiunile si sa declare pe arena internationala ca oficialitatile romane refuza reglementarea relatiilor dintre cele doua parti (negocierile de la Viena, si Riga). Intentionand sa creeze o permanenta stare de insecuritate in Romania, Rusia sovietica a desfasurat in presa o campanie propagandistica bine organizata pentru a crea impresia unui posibil atac organizat din partea Romaniei. Plasarea informatiei in presa era insotita de actiuni de sabotaj si de concentrari militare la hotar, pentru a tine in incordare Romania. Evenimentele care au urmat dupa 1934 au demonstrat ca puterea sovietica a fost in asteptarea momentului oportun pentru a rapi din trupul Romaniei teritoriul dintre Nistru si Prut.

Stabilirea raporturilor diplomatice in 1934 a permis initierea legaturilor pe mai multe planuri, desi nu a inlaturat divergentele principale existente intre cele doua parti.

Noua linie de conduita a Moscovei a fost apreciata de o serie de state europene, din Vest si Est, ca schimbare fundamentala a politicii statului sovietic. Prin urmare, Moscova devenea un partener credibil in eforturile de pastrare a pacii si stabilitatii continentale. In consecinta, Uniunea Sovietica a fost primita in Societatea Natiunilor (18 septembrie 1934), iar apropierea franco-sovietica s-a accelerat. Atentatul de la Marsilia (9 octombrie 1934), caruia i-au cazut victime ministrul de Externe francez Louis Barthou si regele Alexandru al Iugoslaviei, nu a intrerupt decat pentru un timp negocierile directe dintre Moscova si Paris, ele fiind finalizate de Pierre Laval, noul ministru de externe francez. La 2 mai 1935, in capitala Frantei, Pierre Laval si Vladimir Potemkin, ambasadorul sovietic, au semnat Tratatul de asistenta mutuala intre Franta si U.R.S.S. acesta stipula ca in cazul cand una dintre partile semnatare era victima unei agresiuni din partea unui stat european, cealalta parte se angaja sa treaca imediat la consultari in conformitate cu cu art.10 al Pactului Societatii Natiunilor[13]. Tratatul nu a fost insotit si de o Conventie militara, fapt ce arata ca semnatarii nu aveau intentia de a-l pune in aplicare. Atat Franta cat si Uniunea Sovietica apreciau tratatul dintre ele ca un mijloc de presiune asupra Germaniei. Doua saptamani mai tarziu, la 15 mai 1935, Cehoslovacia incheia, la randul ei, un tratat similar cu Uniunea Sovietica. Se poate desprinde de aici concluzia ca Franta a reluat strategia sa de "flanc", respectiv de a ameninta dinspre est Germania, pri apelul la factorul sovietic, secondat de aliantele Parisului din regiunea sud-estica a Europei. Acest fapt l-a determinat pe Nicolae Titulescu sa aprecieze pactul franco-sovietic drept "baza organizatiei viitoare a securitatii in Europa .

Evenimentele internationale din primavara anului 1936, in primul rand remilitarizarea Renaniei, s-au repercutat pana in capitala Turciei. Pozitia ferma a lui Nicolae Titulescu in numele celor doua aliante ale Romaniei (Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica), in conditiile in care insasi Franta nu reactionase la un act de forta care ii ameninta teritoriul, au trezit aprehensiunea forurilor decizionale turce de a se afla angajate, fara voia lor, intr-un conflict extra balcanic sau extra mediteraneean.

Astfel, in primavara anului 1936, in conditiile deteriorarii situatiei internationale, Intelegerea Balcanica, la mai bine de doi ani de la aparitia ei, nu reprezenta decat o asigurare "elastica" a statu-quo-ului in regiune. Diferentele de vederi erau mult mai profunde decat declaratiile destinate publicitatii ale unor responsabili din tarile Antantei Balcanice, cum au fost, de pilda, cele ale primului ministru iugoslav Milan Stoiadinovic, care vorbea despre omogenitatea si forta celor doua sisteme de alianta[15].

Evenimentele din anul 1933, intre care se inscrie semnarea Conventiilor de definire a agresiunii, au netezit unele dintre asperitatile dintre Bucuresti si Moscova. In consecinta, Nicolae Titulescu a insistat pentru normalizarea relatiilor romano-sovietice. Acest fapt a fost decis la sesiunea Consiliului Permanent al Micii Intelegeri desfasurata la Zagreb (22-23 ianuarie 1934). "Cei trei ministri ai Afacerilor Straine-se aprecia in documentul final-au hotarat intre ei, si sub conditia ca hotararea lor sa nu fie data publicitatii, ca este oportun ca statele Micii Antante sa reia relatiile normale cu U.R.S.S., atunci cand conditiile diplomatice pe care le reclama interesele fiecareia din cele trei tari vor fi intrunite. Cei trei ministri sunt de acord, in acelasi timp ca domnul Nicolae Titulescu sa ia, cu prima ocazie, contact cu domnul Litvinov, pentru a conveni cu el asupra unei formule satisfacatoare pentru Romania. "[16] In mai 1934, Nicolae Titulescu a purtat convorbiri, pe Coasta de Azur, cu ministrul de externe sovietic Maksim Litvinov, in urma carora s-a ajuns la un acord privind restabilirea relatiilor diplomatice. Regele Carol II si guvernul condus de Gheorghe Tatarescu au aprobat cele convenite, astfel ca la 9 iunie 1934, un schimb de scrisori efectuat la Geneva intre Titulescu si Litvinov, consacra reluarea raporturilor nomale intre cele doua state, intrerupte in ianuarie 1918, printr-o decizie unilaterala a regimului bolsevic. In aceeasi zi cei doi ministri au facut un schimb de note diplomatice, avand un continut identic, prin care tarile lor isi asigurau intregul respect al suveranitatii fiecareia si abtinerea de la orice fel de imixtiune in afacerile interne.

Restabilirea relatiilor dintre cele doua state era un act pozitiv, apreciat astfel de aproape toti liderii politici din Romania[17].

Esecul planurilor de dezarmare, incapacitatea Societatii Natiunilor de a organiza un sistem de securitate colectiva si de a opri agresiunea in Manciuria si Ethiopia, denuntarea unilaterala a tratatului de la Locarno si ineficacitatea garantiilor sale in martie 1936, cand Germania a ocupat zona demilitarizata a Rhenaniei, toate aceste evenimente faceau ca regimul Stramtorilor Marii Negre, asa cum fusese definit de Conferinta de la Lausanne, sa nu mai corespunda nici intereselor Turciei si nici intereselor celorlalte tari semnatare.

Privita prin prisma acestei realitati, nota guvernului turc din 11 aprilie 1936, trimisa semnatarilor Conventiei de la Lausanne, prin care-i invita sa participe la negocierea unui nou statut al Stramtorilor, care sa garanteze inviolabilitatea teritoriului turc, aparea ca un gest care contrapunea actiunilor unilaterale de revizuire prin forta sau prin amenintarea cu forta a tratatelor existente, calea tratativelor in vederea mentinerii securitatii si pacii.

Guvernul de la Bucuresti a recunoscut caracterul legitim al demersului oficial al Romaniei fata de situatia Stramtorilor Marii Negre, precum si de relatiile de prietenie efectiva care legau cele doua state in Cadrul Intelegerii Balcanice.

Conferinta de la Montreux s-a desfasurat in perioada 20 iunie-20 iulie, delegatia romana fiind alcatuita din Nicolae Titulescu, Ministrul Afacerilor Straine, Constantin Contescu, Vespasian Pella, ministri plenipotentiari[18].

Romania a sprijinit propunerile Turciei si ale Uniunii Sovietice, ceea ce a generat, in cadrul opiniei publice romanesti, reactii contradictorii. Nicolae Titulescu, in discursul la sedinta de deschidere, a precizat ca procedeul Turciei de a cere modificarea pe cale legala a regimului Stramtorilor corespundea legislatiei internationale si, in consecinta, nu contravenea spiritului si literei tratatelor de pace: "Eu voi spune ca Stramtorile sunt insasi inima Turciei, dar ele sunt in acelasi timp si plamanii Romaaniei. Si cand o regiune este, prin chiar pozitia ei geografica, inima unei natiuni si plamanii celeilalte, cea mai elementara intelepciune comanda celor doua natiuni sa se uneasca". Intr-o alta interventie, ministrul Afacerilor Straine roman arata ca principalul motiv al adeziunii la Conventie il reprezenta "increderea noastra nelimitata in loialitatea Turciei"[19].

Acceptarea neconditionata a pozitiei Turciei insemna insa si acordul cu scopurile sovietice, ceea ce contravenea intereselor de securitate ale Romaniei. Transformarea Marii Negre intr-o mare inchisa, cu un regim juridic deosebit, reprezenta o prima etapa in transformarea ei intr-un lac sovietic. De altfel, Maksim Litvinov a declarat ca pentru statul sovietic, "Stramtorile reprezinta un nerv vital, care leaga nu numai tara mea cu lumea din afara, dar care uneste, chiar intre ele, diferitele parti ale tarii insasi". Cu alte cuvinte, Marea Neagra si stramtorile faceau parte din acelasi areal[20].

Pozitia Romaniei, practic a lui Nicolae Titulescu, avea in vedere pastrarea unitatii de actiune a Intelegerii Balcanice. Replicand polemic delegatiei britanice cu ale carei vederi nu era de acord, Nicolae Titulescu sublinia ca : "In virtutea Pactului Balcanic, Turcia imi datoreaza asistenta daca orice tara de pe planeta ma ataca in acelasi timp cu o tara balcanica, iar dumneavoastra ati vrea sa renunt astazi, domnilor delegati ai Regatului Unit, la roadele unei munci cu care ma mandresc pe plan international? Vreti sa nu tin seama de Pactul Balcanic?[21]".

Chiar daca au fost adoptate pe calea negocierilor, hotararile reuniunii de la Montreux au reprezentat o revizuire a unuia din tratatele de pace importante-tratatul de la Lausanne, integrat sistemului Versaillez. Lupta diplomatica dintre Marea Britanie si Uniunea Sovietica a sfarsit printr-un compromis care se inscria in logica politicii de conciliere si care confirma regula potrivit careia daca doua mari puteri se intelegeau, problemele internationale, oricat de complicate, capatau o rezolvare[22].

Pe de lata parte, hotararile de la Montreux puteau primejdui interesele pe termen lung ale Romaniei, care dorea ca, in toate cazurile, Stramtorile sa ramana deschise pentru a putea primi sprijin de la aliatii occidentali si a evita situatia grava cu care s-a confruntat in primul razboi mondial. De aceea, pozitia adoptata de Nicolae Titulescu la Montreux a fost criticata de unii oameni politici, cum ar fi Gheorghe I.Bratianu, Octavian Goga, Mihail Manoilescu.

Singurul avantaj obtinut de Romania la Conferinta de la Montreux a constat in intarirea legaturii de prietnie cu Turcia si, implicit, consolidarea Intelegerii Balcanice[23].

Desi securitatea colectiva era subminata chiar de principalul ei initiator, guvernul francez, Nicolae Titulescu spera in continuare ca va reusi sa redreseze situatia, iar sistemul de la Versailles va putea fi mentinut. In acest spirit el a negociat incheierea unui pact de asistenta mutuala cu U.R.S.S., ca o continuare, a pactelor franco-sovietic si cehoslovaco-sovietic. "Nu incape nici o indoiala-scria el-ca pentru noi romanii, prietenia franco-sovietica constituie o garantie foarte pretioasa, intrucat orice gest de incredere, ajutor, sau chiar de simpla consideratiune al U.R.S.S. fata de Franta este in avantajul nostru"". Si concluziona: "Eu consider prietenia franco-rusa drept o axioma. Consecinta ei inevitabila este o prietenie ruso-romana".

Necesitatea pactului de asistenta mutuala cu Uniunea Sovietica deriva, dupa opinia lui Nicolae Titulescu, si din natura raporturilor germano-soietice: "Romania are nevoie de un asemanea Pact, fie ca Germania porneste un razboi contra U.R.S.S., fie ca ajunge la un acord cu ea. Mai mult, Pactul cu Romania va trebui facut la timpul potrivit; altminteri, apropierea ruso-germana va avea loc fara noi si impotriva noastra, asa cum am aratat. Apropierea ruso-germana trebuie, prin urmare, sa ne gaseasca deja aliati cu U.R.S.S." In plus, asa cum arata intr-un memoriu catre regele Carol al II-lea, Nicolae Titulescu vedea necesara alianta romano-sovietica "atata timp cat aceasta tara duce politica de pace si prietenie intre natiuni, pe care a practicat-o in ultimii ani"[24].

Solutia aleasa de Nicolae Titulescu nu a intrunit unanimitatea clasei politice din Romania. Gheorghe I.Bratianu a oferit o alternativa la aceasta politica: el considera ca Romania, fara a rupe relatiile cu Franta si Polonia, trebuia sa se indrepte spre Germania, pentru separa revizionismul german de cel ungar. La 5 octombrie 1935, Gheorghe I.Bratianu a adresat o interpelare parlamentara a lui Nicolae Titulescu, in care isi exprima ingrijorarea fata de perspectiva incheierii unui acord cu Sovietele si deschiderii granitelor de nord-est pentru trecerea Armatei Rosii. El socotea ca Uniunea Sovietica drept cel mai mare pericol pentru existenta unitatii de stat a Romaniei, care nu putea lasa apararea granitelor ei in seama armatelor sovietice. Aceasta ar face din teritoriul romanesc "campul de bataie al imperialismelor vrajmase din Centrul si Rasaritul Europei", ducand, implicit, la raspandirea comunismului si la bolsevizarea tarii. Totodata, relatiile cu Germania se bazau pe complementaritatea economica a celor doua tari si puteau sa duca la incetarea sprijinului Berlinuluii pentru revizionismul ungar. Astfel, Ungaria, singura, nu ar fi indraznit sa atace Romania; in schimb, cu ajutorul unei mari puteri (Germania) ar fi facut-o[25].

La randul ei, Germania a cautat, dupa ianuarie 1933, sa dizloce Romania din sistemul ei de aliante, fapt ce nu a fost incununat de succese deosebite, gratie in special eforturilor lui Nicolae Titulescu si contextului international. Oricum, o reorientare radicala a politicii externe romanesti, la mijlocul deceniului al patrulea, era greu de realizat. Totusi, problema aliantelor Romaniei a continuat sa reprezinte u subiect de disputa in viata politica interna. Guvernul condus de Gheorghe Tatarescu a ramas ferm pe linia adoptata de Nicolae Titulescu, acesta primind, in iulie 1935, depline puteri pentru incheierea unui tratat de asistenta mutulaa cu Uniunea Sovietica[26].

Incepute in 1935, aceste negocieri au fost intrerupte in primavara anului 1936, la solicitarea lui Litvinov, motivul invocat de demnitarul sovietic fiind campaniile antisovietice ale unor organizatii de extrema dreapta din Romania, sustinute din umbra de ambasada Poloniei si de anumite persoane interesate. Ministrul Afacerilor Straine roman a explicat interlocutorului sau ca aceste manifestari nu reprezentau optiunea autoritatilor romanesti, care ramaneau cantonate ferm pe coordonatele politicii externe desfasurate pana atunci[27].

Deranjat de aceste manifestari si convins de necesitatea pactului cu Uniunea Sovietica, Nicolae Titulescu s-a intors in tara la inceputul lunii iulie 1936, amenintand cu demisia sa. Regele Carol II si primul ministru Gheorghe Tatarescu au decis sa-i respinga demisia si sa redacteze, la sugestia lui Titulescu, un document in care sa se fixeze liniile generale ale politicii externe a Romaniei. In acest scop, in ziua de 14 iulie 1936 s-au intrunit Gheorghe Tatarescu, Primul ministru, Nicolae Titulescu, Victor Antonescu, ministrul de Finante si Ion Inculet, ministrul de Interne. In minuta incheiata cu acest prilej se arata necesitatea incheierii pactului intre Franta si Mica Intelegere impotriva oricarui agresor. Actul mai stipula incetarea atacurilor presei romane impotriva tuturor staelor straine si, in special, contra regimurilor interne, indiferent daca politica lor externa concorda sau nu cu politica externa romaneasca. De asemenea, se hotara incetarea atacurilor favorabile apropierii de U.R.S.S., "invederand ca noi nu putem pastra aliantele noastre existente cu Franta, Cehoslovacia si Turcia, daca nu cadem la o intelegere, ba chiar devenim inamicii U.R.S.S., aliatul aliatilor nostri". Documentul preciza ca s-a hotarat "Pastrarea deplinelor puteri pentru incheierea unui Pact de asistenta mutuala cu U.R.S.S., date deja domnului Titulescu demult"[28].

La 21 iulie 1936, la Montreux, Nicolae Titulescu si Maksim Litvinov au convenit asupra principiilor de baza ale tratatului de asistenta mutuala romano-sovietic; cele doua parti isi acordau asistenta mutuala in cadrul Societatii Natiunilor contra oricarui agresor european. Punerea in aplicare se facea atunci cand Franta ar fi intrat in actiune[29]. Articolul 3 prevedea: "Guvernul U.R.S.S. recunoaste ca, in virtutea diferitelor sale obligatii de asistenta, trupele sovietice nu vor putea trece niciodata Nistrul fara o cerere formala a guvernului U.R.S.S." in articolul 4 se mentiona: " la cererea guvernului regal al Romaniei, trupele sovietice trebuie sa se retraga imediat de pe teritoriul roman la est de Nistru, dupa cum la cererea guvernului U.R.S.S., trupele romane trebuie sa se retraga imediat de pe teritoriul U.R.S.S. la vest de Nistru ".

Nicolae Titulescu a considerat ca, prin mentionarea Nistrului ca frontiera intre cele doua tari, Romania a obtinut recunoasterea apartenentei teritoriului dintre Prut si Nistru la Romania. El nu a intuit natura duala a politicii sovietice, fiind convins ca Moscova a devenit, de la inceputul deceniului al patrulea, un partener credibil in viata internationala, care isi respecta semnatura pe actele juridice. Aceasta era o opinie larg impartasita de multe din cancelariile europene[30]. In realitate, politica lui Stalin in aceasta perioada a fost o simpla manevra tactica. In hotararea Biroului Politic al Partidului Comunist din 1924 privind constituirea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti s-a precizat ca granita de apus a acestui stat va fi pe raul Prut. In mod evident, Litvinov nu putea semna un document care preciza de patru ori ca granita dintre Romania si Uniunea Sovietica raul Nistru .

La 29 august 1936, Nicolae Titulescu a fost inlocuit din functia de ministru al Afacerilor Straine. Acest fapt a avut multiple cauze[32]. Unele de ordin intern: dorinta lui Carol al II-lea de a prelua in mainile sale conducerea politicii externe a Romaniei; manevrele camarilei regale, care fusese desconsiderata de Titulescu; ostilitatea unor lideri politici (Gheorghe I. Bratianu, Constantin Argetoianu, A.C.Cuza, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu); relatiile personale tot mai tensionate intre ministrul Afacerilor Straine (Titulescu) si presedintele Consilului de Ministri (Gheorghe Tatarescu) etc. Dar rolul cel mai important al inlaturarii lui Titulescu din guvern l-a avut evolutia situatiei internationale. De la inceputul lunii martie 1936, cand Franta a fost umilita, sistemul securitatii colective si forul de la Geneva care o promova au intrat intr-o profunda criza. Nicolae Titulescu a fost un exponent stralucit al acesteia, dar in noile conditii rolul sau se diminuase. In plus, el adunase multe adversitati pe plan extern, mai ales din partea Germaniei, Italiei si Poloniei .

In cei patru ani in care s-a aflat in fruntea Ministerului Afacerilor Straine al Romaniei, Nicolae Titulescu s-a afirmat ca o personalitate de prim rang a diplomatiei europene, un aparator ferm al intereselor tarii sale, al pacii si cooperarii in spiritul dreptului international. Inlaturarea lui s-a produs sub pretextul remanierii guvernului Tatarescu, in vederea consolidarii cabinetului, prin omogenizare (ministrul Afacerilor Straine nu facea parte din Partidul National Liberal, aflat la putere). A fost doar o explicatie pentru opinia publica, interna si internationala.

De altfel, de indata ce a aflat despre inlaturarea lui Titulescu din fruntea Ministerului Afacerilor Straine, Litvinov a declarat ca acest act "echivaleaza cu o schimbare a politicii externe a Romaniei", astfel incat pactul de asistenta intre cele doua state "nu mai este de actualitate".