Imperiul Otoman si regatul elen in prima conflagratie mondiala

Imperiul Otoman si regatul elen in prima conflagratie mondiala.

Marile puteri au cautat de-a lungul secolelor sa profite de situatia dificila a Inaltei Porti pentru a obtine o parte cat mai mare din mostenirea "omului bolnav", pentru a castiga pozitii economice si politice predominante in imperiu, pentru a cuceri noi teritorii si a-si impune stapanirea asupra unor popoare aflate sub dominatie otomana.

Cu toate acestea, oamenii politici otomani au realizat ca Imperiul nu ami era o putere politica, ceea ce i-a determinat sa se orienteze spre centrele de putere vest-europene. La sfarsitul anului 1913 si inceputul anului 1914 lumea politica otomana parea sa fie clar orientata spre Franta si Marea Britanie. Iesita slabita din razboiul cu Italia pentru Tripolitania (1911-1912) si din razboaiele balcanice, Poarta a trebuit sa faca din nou apel la finantarea internationalapentru a face fata situatiei dificile. La 15 aprilie 1914 Franta a satisfacut cererea guvernului otoman privind acordarea unui imprumut de 35 de milioane de lire turcesti. De altfel, Franta era principalul bancher al Imperiului otoman si, impreuna cu Anglia, detinea aproximativ 75% din capitalul strain investit in imperiu.[1]

Numeroase comenzi de material militar si maritim fusesera facute in Anglia si in franta. Vizita pe care Gemal Pasa, ministrul marinei, a facut-o in Franta in anul 1914 si unele zvonuri legate de aceasta vizita privind dispozitia guvernului turc de a incredinta Frantei reorganizarea armatei pareau sa confirme pozitia solida pe care cele doua puteri ale Antantei o aveau la Istanbul.

Pana la urma, insa, Germania a avut castig de cauza si Imperiul Otoman a intrat in razboi de partea Puterilor Centrale. Inca de la sfarsitul secolului XIX Germania cauta sa se apropie de principala linie de legatura a Angliei cu imperiul sau colonial din Asia. In "Memoriile" sale sultanul Abdul Hamid al II-lea explica pe larg cauzele care au determinat schimbarea politicii de aliante otomane de la inceputul secolului al XX-lea. Analizand manevrele si inconsecventele politicii anglo-franceze sultaul ajungea al concluzia ca numai Germania, cu care imperiul nu avea litigii directe, teritiriale sau de alta natura, pute fi un aliat sigur. Totodata, prin intermediul Germaniei, cercurile conducatoare otomane sperau, pe de o parte sa determine Austro-Ungaria sa duca o politica mai moderata fata de Imperiul Otoman, pe de alta parte, profitand de rivalitatea franco-italiana pentru Tunisia, sa castige Italia.

Dupa declaratia ostilitatilor in Europa, puterile Antantei, avand in vedere pozitia strategica importanta a Imperiului Otoman care prin stramtori controla legatura maritima a Angliei si Frantei cu Rusia, au cautat ca prin promisiuni privind modificarea regimului capitulatiilor si unele avantaje economice sa determine imperiul sa lise alature, sau cel putin sa ramana neutra. Germanii, insa, ofereau mai mult. Diplomatiei germane nu i-a fost greu sa prezinte guvernului turc avantajele unei aliante cu Puterile Centrale impotriva Antantei, ale carei planuri de impartire a Imperiului Otoman erau bine cunoscute. Spre deosebire de Antanta, Germania nu nuami ca garanta statu-quo-ul teritorial al imperiului, dar promitea noi achizitii, ceea ce corespundea dorintelor unor membri ai cabinetului turc. In aceste conditii, dupa negocieri rapide, desfasurate in cel mai mare secret, la 2 august 1914 a fost semnat un tratat de alianta intre Imperiul otoman si Germania, iar la sfarsitul lui octombrie flota turca, intarita cu doua nave de razboi germane, a atacat porturile rusesti din nordul Marii Negre.

Tratatul stipula in mod clar faptul ca aceasta alianta nu trebuia sa afecteze interesele celorlalti aliati ai Germaniei, respectiv Austro-Ungaria (art. 1), precum si faptul ca se aplica principiul casus foederis atat pentru Germania cat si pentru Turcia, ca aliat al acesteia din urma in situatia in care Austro-Ungaria ar fi fost atacata de Rusia (art. 2). Lucrul acesta era paradoxal, pentru ca relatiile Turciei cu Austro-Ungaria erau tensionate de problema albaneza din 1913. Cu toate acestea, Imperiul Otoman a acceptat compromisul acestei intelegeri.

Un alt punct de evidentiat este faptul ca acest tratat avea durata limitata, dar in anumite conditii putea sa fie prelungit pe termen de cinci ani: "Art. 6 - In cazul in care el nu va fii denuntat de catre una dintre partile contractante timp de sase luni inainte de expirarea termenului final, acest tratat va continua sa fie in vigoare pentru o noua perioada de cinci ani."[6]

Norbert de Bichoff, consilierul legatiei austriece la Ankara, vorbea in lucrarea sa, La Turquie dans le monde despre motivele care au facut ca Imperiul Otoman sa se implice in aceasta conflagratie mondiala:

" Cea mai mare greseala istorica a Junilor Turci este aceea de a fii intrat, fara o necesitate presanta, in 1914, printr-o precipitare nechibzuita, impreuna cu Puterile Centrale. Imperiul, obosit din conflictele din Libia si Balcani, avea nevoie de o perioada de pace. Prin faptul ca avea suprematia asupra Stramtorilor, pozitie de o importanta capitala, i se oferea o sansa uimitoare: putea, pastrandu-si neutralitatea, sa obtina puteri de concesie politica, care, cu putin timp inainte, erau de neconceput. Este adevarat ca aceasta politica era, indiscutabil, periculoasa: daca Antanta iesea victorioasa, Turcia trebuia sa faca fata unei Marii Britanii si unei Rusii mult mai puternice decat inaine, perspectiva din care, evident, nu avea de castigat absolut deloc. Acesta era, in mare, motivul interventiei Imperiului otoman.

Dar, pe de alta parte, in aceasta problema unde erau atatea necunoscute, un singur lucru era clar: daca Turcia pierdea razboiul impreuna cu Puterile Centrale, aceasta insemna, indiscutabil, sfarsitul imperiului. Intrand voluntar in razboi, si aceasta, intr-un moment in care pe fronturile deja formate se crease un echilibru care a durat pana in 1918, jocul existentei Imperiului Otoman revenea, deci, singurei carti a victoriei Puterilor Centrale, victorie care, in noiembrie 1914, a devenit extrem de problematica." [7]

Cand Austro-Ungaria a declarat razboi Serbiei, la 28 iulie 1914, in fata guvernului grec s-a ridicat problema aplicarii aliantei greco-sarbe semnate in 1913. Venizelos a dat insrtuctiuni minstrului sau de externe, Streit, sa faca cunoscut la Belgrad ca "intrarea in razboi a Greciei ar diminua fatalmente forta armantei sale, care, in interesul comun, este important de a o pastra intacta pentru a tine in sah Bulgaria." Grecia ramanea, deci, neutra, si promitea ajutor imediat Serbiei in caz de agresiune din partea Bulgariei.

In timp ce Grecia isi preciza pozitia fata de razboiul austro-sarb, Germania a solicitatas in mai multe randuri guvernului de la Atena sa se abtina de la orice actiune indreptata impotriva Turciei sau Bulgariei.

Intre timp, Antanta facea serioase eforturi de a concilia interesele Serbiei, Greciei si Bulgariei, increcand sa contracareze actiunea de apropiere a acesteia din urma de blocul Puterilor Centrale. In acest scop, sub presiunea Antantei, Venizelos si-a dat acordul la cedarea catre Bulgaria a portului Cavalla. "Cedarea Cavallei catre Bulgaria - avea sa declare mai tarziu Venizelos - am facut-o in speranta de a obtine intrarea ei in razboi alaturi de Antanta, spre a asigura si grabi prin aceasta victoria Aliatilor, in interesul atat al umanitatii, cat si al propriei mele tari." In schimbul cedarii Cavallei, Antanta a promis Greciei coasta occidentala a Asiei Mici.

Dupa esuarea incercarilor Antantei de a realiza alianta greco-sarbo-bulgara si pe masura ce Bulgaria si Imperiul Otoman se orientau tot mai mult catre Berlin si Viena, guvernul de la Atena a facut noi pasi pe calea apropierii de Antanta, pastrand in acelasi timp un contact permanent cu guvernul roman, interesat la randul sau in mentinerea statu-quo-ului in Balcani.

Pozitia Greciei fata de Antanta a fost clar exprimata in declaratia facuta de primulministru grec la 23 august 1914, potrivit careia Grecia , constienta de interesele ei vitale , intelege ca locul ei se gaseste aaturi de puterile occidentale. "Am adaugat - arata in continuare Venizelos - ca participarea sa militara la razboi nu era posibila pentru ca noi nu putem interveni nici in favoarea Serbiei, din cauza primejdiei bulgare, si cu atat mai putin sa trimitem trupe in Franta; dar Grecia a considerat de datoria sa sa declare Antantei ca , daca Turcia ar declansa razboi impotriva sa, noi vom pune la dispozitia aliatiilor toate fortele noastre terestre si maritime cu conditia de a fi garanti in orice moment contra primejdiei bulgare."

Regele Constantin era de acord cu guvernul sau in ceea ce priveste politica de neutralitate binevoitaore fata de puterile Antantei. El considera, insa, ca Grecia trebuia sa intre in razboi numai concomitent cu Romania si numai dupa ce s-ar fi asigurat de neutralitatea Bulgariei.

Desi era constient de faptul ca obtinerea de compensatii teritoriale in Asia Mica era o problema dificila, dat fiind faptul ca incorporarea acestor teritorii la Grecia ar fi implicat anexarea unui numar extrem de mare de populatii alogene, Venizelos si cei din anturjul sau, dominati inca de dorinta de a pune mana pe Constantinopol, au cerut regelui Constantin sa participe cu un corp de armata la operatiunea de debarcare a unui corp expeditionar anglo-francez in Dardanele si Peninsula Gallipoli in aprilie-mai 1915. Regele Constantin si Statul Major au respins propunerea lui Venizelos, fapt pentru care acesta si-a depus demisia, fiind inlocuit cu un guvern condus de Gunaris, seful opozitiei. pPuteriel europene au acuzat guvernul si suveranul grec de germanofilie.

In comunicatul oficial dat publicitatii chiar in ziua venirii la guvern, 10 martie 1916, Gunaris, cu acordul regelui Constantin, s-a pronuntat pentru mentinerea starii de neutralitate " fara insa a risca sa-i compromita integralitatea teritoriala"[13]. Aceasta politica era pe placul Puterilor Centrale si chiar a unor cercuri politice franceze si engleze, care considerau ca interventia Greciei ar fi fost de natura sa le creeze dificultati cu Rusia, care urmarea si ea cucerirea Constantinopolului.

Alegerile din 1915 l-au adus pe Venizelos, in august, din nou in fruntea guvernului. Conflictul dintre liberali si regalisti pe tema interventiei a capatat noi proportii atingand punctul culminant la inceputul lui octombrie 1915, cand premierul grec autoriza tacit debarcarea trupelor Antantei la Salonic si constituirea aici a unui front cu scopul ajutorarii Serbiei.

Intrarea Romaniei in Razboi, in august 1916, a fost un argument definitiv pentru venizelisti in a declansa o actiune de intrare in razboi alaturi de Antanta , iar guvernele englez si francez au adresat la 2 septembrie 1916 o nota ultimativa. Venizelistii, refugiati la Salonic, unde erau debarcate trupele aliate, au anuntat instituirea unui guvern insurectional condus de un triumvirat compus din Venizelos, Kunduriotis si generalul Danglis; concomitent, printr-o telegrama adresta tuturor ministrilor afacerilor straine facea cunoscut ca orice legatura cu regele Constantin fusese rupta si ca era imposibil a-l mai recunoaste ca rege al elenilor.

La 11 iunie 1917 regele Constanitn primeste din partea celor trei mari puteri un ultimatum prin care i se cere abdicarea in favoarea unuia dintre mostenitori, pentru ca acesta sa reinstaureze regimul constitutional. Regele a parasit Grecia fara a abdica si coroana a fost preluata de al doilea fiu al sau, Alexandru, la 12 iunie 1917. Venizelos a instituit un regim de dictatura personala. La 30 iunie Grecia a rupt toate legaturile cu Puterile Centrale si s-a alaturat Antantei.

Poporul elen, ca si alte popare mici din zona balcanica, nu a vrut sa astepte pasiv rezultatul luptelor, ci, precum procedase si in 1912-1913, s-a aruncat in valtoarea luptelor de pe frontul din Balcani pentru a-si castiga prin eforturi proprii dreptul la independenta si unitate nationala. La data intrarii in razboi, in afara statului national grec, existau ao serie de teritorii locuite de greci inca sub dominatie otomana: insulele din Marea Egee, inclusiv Dodecanesul si Rhodosul, Tracia occidentala. Revendicarea acestor teritorii de catre guvernul grec si incercarea nereusita de a le ocupa pe calea razboiului purtata cu Turcia in 1919-1922 insemna de fapt realizarea "Marii idei".

Grecia s-a alaturata Puterilor Aliate fara nici un angajament scris din partea acestora in ceea ce priveste realizarea aspiratiilor sale nationale. Cu toate acestea, poporul grec a facut sacrificii insemnate in lupta pentru independenta si unitate nationala cu prilejul marii ofensive balcanice din 15 septembrie 1918 impotriva armatelor bulgare si germane.

Razboiul dus de Turcia a fost unul silit si greu, pierzand foarte multe teritorii si oameni in special pe fronturile din Asia Mica. pe langa aceasta, in 1918 a izbucnit o criza interna pe fondul epuizarii resurselor si a nemultumirii maselor populare.

Prabusirea frontului bulgar la 29 septembrie 1918 a dus automat la capitularea Turciei, care, la 30 octombrie a semnat Conventia de armistitiu in portul Mudros. Turcia trebuia sa deschida stramtorile pentru flota aliata, sa demobilizeze armata, sa dea aliatilor flota de razboi, sa accepte controlul aliatilor pe caile ferate, radio, la telefoane.

Cu toate acestea, armistitiul a fost incalcat de catre Antanta, aliatii atribuindu-si teritorii din Imperiul Otoman. Din aceste cauze au izvorat neintelegeri intre Franta si Marea Britanie. Pentru a-si realiza obiectivele si mai ales pentru a evita obiectiile Prisului, Anglia a cautat sa actioneze printr-un intermediar - guvernul grec. In acest scop, guvernul englez a sustinut planurile cercurilor conducatoare de la Atena privind crearea unui mare stat grec care sa cuprinda toata Tracia si chiar teritorii din Asia, iar in schimbul acestora sa accepte tutela engleza.

Conventia de Pace de la Paris va fi timpul de "disectie" a Imperiului Otoman precum si momentul deziluziilor poporului grec. Mariel puteri isi vor demonstra inca o data modul impasibil de a face politica in Balcani, urmarind doar interesele proprii.