LEVANTUL. LUMEA SYRO-PALESTINIANA

Cadrul geografic

Din muntii Taurus se desprinde o suucesiune de lanturi muntoase indreptate de la nord spre sud, ce marginesc tarmul levantin si ating, in Liban, o inaltime de 3000 m. Versantul lor occidental se bucura de un procent ridicat de umiditate; padurile de cedri din Amanus si cele din Liban au fost exploatate foarte de timpuriu; carierele furnizeaza o excelenta piatra de constructie. Aceasta prosperitate contrasteaza cu ariditatea flancului oriental, care coboara treptat peste stepa si peste desert, nu fara a adaposti cateva bazine umede si roditoare, cum e cel al Damascului. Valea fluviului Orontes si cea a Iordanului, orientate de la nord spre sud, sunt prea accidentate pentru a constitui un mijloc de comunicatie lesnicios. Spre sud, acestea se prelungesc pana la Marea Rosie prin Uadi Araba, ale carei mine de arama au fost de timpuriu exploatate.

Fasia syro-palestiniana, ce se intinde intre Mesopotamia si Egipt, intre desertul arabic si Mediterana, este strabatuta, dupa cum am vazut de un lant de munti, pe care albia fluviilor Orontes si Iordan, il taie in toata lungimea lui. Si transversal, albii de rauri si portiuni de campie separa muntii. De aceea, regiunea apare in ansamblul ei fragmentata, si la fel de fragmentata ii este si istoria. In timp ce in Mesopotamia ori in Egipt, la adapostul frontierelor naturale, valea fertila vede inaltandu-se imperii puternice, in Syria si Palestina, in alternarea de munti si ape, domneste succesiunea oraselor-state, structuri de civilizatie cu o raza de actiune limitata. Coastele Syriei si Palestinei au deschis drum bogatiilor, mestesugurilor si influentelor Mesopotamiei.

Pe de alta parte, Syria si Palestina sunt situate intre marile puteri ale Vechiului Orient: Mesopotamia, Egiptul si Anatolia. In spatiul syro-palestinian se intalnesc si se interfereaza interesele marilor puteri orientale care, alternandu-si dominatia, succesiv au atacat sau au ocupat acest spatiu.

Ca si istoria populatiilor siro-palestiniene, civilizatia e fragmentata, fapt pentru care ne gasim in fata nu a uneia, ci a mai multor culturi, tot atatea cate au fost si structurile politice si elementele etnice care s-au succedat.

Evolutia istorica

V.1. Siria si Palestina preistorice

Odata cu protoneoliticul (neoliticul preceramic), descoperirea agriculturii este, in Palestina, un fapt implinit. Ierihon, in valea Iordanului, pare sa fie cea mai veche asezare agricola. Acestui sat de traditie natufiana ii succede un adevarat oras, Ierihon, in neoliticul A preceramic (a doua jumatate a mileniului VIII a. Chr.). Orasul se intindea pe 4-5 ha si avea o populatie de peste 2000 de indivizi. S-a descoperit un mare turn circular de piatra, inalt de 8,5 m, ca si un zid de piatra inalt de 5 m care inconjura asezarea a carei case rotunde, aveau temelii tot de piatra. Extraordinara dezvoltare a acestei aglomeratii urbane era bazata mai mult pe comert decat pe agricultura sau pe cresterea animalelor. Prosperitatea si puterea Ierihonului se datorau faptului ca era un loc de schimb intre Egipt, Arabia, Mesopotamia si Anatolia.

Se considera ca tahunienii (dupa numele asezarii de la Uadi-Tahuneh, la sud de Betleem), ramasi seminomazi si descinzand din natufieni (de la Uadi en-Natuf, celebra asezare din desertul Iudeii) sunt cei care au distrus Ierihon A la mijlocul mileniului VII si cu siguranta sunt locuitorii orasului Ierihon B.

Alte doua statiuni neolitice preceramice sunt cunoscute in Palestina la Beidha, la nord de Petra, si la Munhata, in valea Iordanului. In Syria cele doua mari statiuni neolitice preceramice sunt Mureybat si Ras Shamra.

Ceramica apare in zona syro-palestiniana in jurul a. 6000 a. Chr. si este fara indoiala de origine straina, probabil anatoliana. Culturile de tip neolitic vechi se caracterizeaza prin ceramica incizata sau decorata cu impresiuni. In neoliticul mijlociu se remarca olaria neagra lustruita si aparitia unei olarii pictata rosu si a ceramicii cu fund plat. Neoliticul recent reprezinta o decadenta a vechii culturi locale, cu ceramica grosolana.

In aria syro-palestiniana, metalul apare in Syria de Nord sub forma de artefacte de arama, incepand inca de la inceputul mileniului V a. Chr.; in schimb el nu este cunoscut la Byblos, in partea sudica a Levantului, decat in ultima jumatate a mileniului IV a. Chr. (podoabe de aur si arme de arama turnata). Aceast decalaj in introducerea metalului la Byblos, in raport cu Ras-Shamra, de cultura nordica, atesta ca in nord, si cu siguranta in Anatolia, trebuie cautata originea metalurgiei.

Chalcoliticul este reprezentat de cultura ghassuliana (dupa statiunea de la Teleiat-Ghassul, in nordul Marii Moarte). Ceramica, influentata de cultura halafiana, este pictata cu motive geometrice policrome. Casele sunt construite din caramizi uscate la soare, adesea inaltate pe temelii de piatra. Constructiile megalitice, dolmeni, menhiri, monumente din piatra bruta numite nauamis (morminte) sunt raspandite pe tot teritoriul Palestinei, cele mai multe gasindu-se in valea Iordanului. Ghassulienii - populatie presemitica - par sa fi fost constructorii celor mai multe dintre aceste monumente care au adesea o destinatie funerara.

V.2. Orasele-state syro-palestiniene

Inca din mileniul IV a. Chr. este evidenta influenta civilizatiei sumeriene in Syria. Astfel, pe la 3400/3300 a. Chr., sumerienii (probabil Urukul) intemeiaza pe Eufratul Mijlociu syrian orasul Habouba Kabira, o implantare de tip colonial, cu o viata economica activa bazata pe comert.

Cercetarile arheologice din Syria au relevat existenta unei stralucitoare civilizatii urbane in prima epoca a bronzului (mileniul III) - cu celebrele orase Ebla, cu fabuloasa sa arhiva regala continand peste 16 000 de tablite de lut, si Mari -, in bronzul mijlociu (2000-1600) - cu orasele din epoca dinastiilor amorite: Karkemis, Alep, Qatna -, pana in epoca bronzului tarziu (1600-1200) - cu prosperul Ugarit de pe coasta levantina.

Descoperirile de la Ebla (actualul Tell Mardikh), datorate unei misiuni arheologice italiene conduse de P. Matthiae, au conturat imaginea unui infloritor regat syrian din mileniul III a carui prosperitate se datora pozitiei sale privilegiate ca intermediar in comertul dintre Mediterana Orientala si Mesopotamia. Fabuloasa arhiva regala din Ebla contine texte administrative, economice, religioase, lexicografice si epistolare care arunca o noua lumina asupra istoriei intregului Orient Apropiat. Descoperirile de la Ebla si Mari au relevat faptul ca aceasta parte a Siriei atinsese in mileniul III a. Chr. un nivel de dezvoltare identic celui din Mesopotamia, gratie fermentului sumerian. De altfel, dupa expeditiile lui Sargon si Naram Sin care au dus la distrugerea Eblei, Syria va intra in sfera de influenta a imperiilor mesopotamiene.

In bronzul mijlociu, in Syria, la Ras-Shamra (anticul Ugarit) asistam la dezvoltarea metalurgiei datarita fara indoiala stabilirii faurarilor imigrati din Anatolia orientala (in urma seismelor care au zguduit Anatolia la sfarsitul bronzului vechi).

Bronzul mijlociu vede dezvoltarea influentei egiptene in Levant. Este o epoca de mare prosperitate pentru Byblos (de unde egiptenii se aprovizionau cu lemn de cedru, rasini/terebint si bitum) si Ugarit (Ras-Shamra) care intretineau raporturi stranse cu Egiptul faraonic, in timp ce dezvolta si comertul cu Creta minoica; de altfel, Syria de Nord constituie o regiune-cheie ca intermediara in relatiile dintre bazinul egeean si Mesopotamia. In interior, Hama este un oras bogat, alaturi de cele doua state puternice vecine, cel de la Mari, intermediar intre Syria si Mesopotamia, si cel de la Alep (capiatala regatului Yamkhad).

In cursul mileniului III amoritii (martu in textele akkadiene) -ale caror tabere au fost descoperite pe ruinele cetatilor siro-palestiniene- s-au stabilit in zona siro-palestiniana unde, catre 2300 a. Chr., au distrus infloritoarele orase canaanene din epoca bronzului mijlociu. La inceputul mileniului II a. Chr. semitizarea ariei siro-palestiniene - tara Canaanului - apare ca totala si definitiva.; semitii din Syria si cei din Palestina n-au constituit insa niciodata un grup etno-lingvistic unitar.

In bronzul tarziu asistam la o revenire a prosperitatii in orasele de pe litoral. Pe Eufratul de Sus se constituie un puternic stat cu caracter indo-european, Mitanni. Populatia de baza a acestui regat este constituita din hurriti (haru) pe care ii gasim raspanditi in tot nordul Mesopotamiei si al Syriei. Imperiul mitannian va fi principalul adversar al Egiptului faraonic care isi extinsese dominatia in Palestina si in Syria. Invins, Mitanni a devenit un aliat al faraonilor in conflictul cu Imperiul hittit. Cand, la finele domniei lui Amenofis III (1417-1379), controlul egiptean slabeste, statele amorite din Syria, sub conducerea lui Abdi-Ashirta si a fiului sau Aziru, uneltesc impotriva Egiptului, in timp ce hittitii ocupa Syria de Nord.

Ca urmare a bataliei de la Qades (1285 a. Chr.) dintre Ramses II si Muwatalli, zona syro-palestiniana a cunoscut un statu quo: hittitii dominand Syria de Nord si tara Amurru, iar egiptenii continuand sa-si exercite controlul asupra Palestinei. In timpul acestei perioade se dezvolta comertul cu Cipru si cu lumea egeeana atat de mult incat Ras-Shamra a devenit un veritabil antrepozit micenian.

Configuratia geografica, istorica si politica a regiunii explica si faptul ca statele syro-palestiniene n-au putut depasi limitele unui teritoriu restrans. Numeroasele orase si mici regate din Syria si din Palestina au jucat doar rolul unor state-tampon intre marile puteri ale Vechiului Orient. Textele egiptene mentioneaza mai multe orase in Palestina si in Syria de sud - Byblos, Askalon, Sichem, Lakhis etc. -, in timp ce orasele Siriei de nord - Ugarit, Karkemis, Qatna, Alep, Harran, Alalakh - ne sunt cunoscute datorita arhivelor regale de la Mari. In principatele siriene regasim conceptia teocratica a puterii regale, a carei origine se afla fie in Mesopotamia, fie in Egipt, de unde s-a raspandit pana in Anatolia hittita.

Pe cat de sters a fost rolul politic al statelor siro-palestiniene din mileniul II a. Chr., pe atat de considerabila este importanta lor in istoria civilizatiei orientale. Atare importanta decurge din faptul ca aria siro-palestiniana constituia zona de interferenta dintre marile civilizatii ale timpului - egipteana, mesopotamiana, egeeana si anatoliana. Orasele syro-palestiniene au fost un factor activ de sinteza a acestor influente.

Cel mai cosmopolit oras, Ugaritul (actualul Ras-Shamra) este o ilustrare perfecta a caracterului eclectic si a prosperitatii oraselor din Levant, care detineau o pozitie privilegiata in marile circuite comerciale ale epocii. Ugaritul a detinut intaietatea in domeniul industrial si comercial, mai ales cand, dupa conflictul egipteano-hittit, a dus o politica de reconciliere intre cele doua puteri, trecand apoi din nou sub protectia Imperiului hittit. Arhivele regale de la Ugarit - cuprinzand numeroase texte diplomatice, administrative, economice si religioase - reflecta prosperitatea si caracterul cosmopolit al acestui oras-port levantin in care, pe langa ugarita - care e un dialect cananeean inrudit cu feniciana -, se utiliza limba babiloniana, hittita, hurrita si limba egipteana. Mai mult, textele ugaritice ne-au pus la dispozitie una din primele scrieri alfabetice (caracterele acesteia sunt de tip cuneiform). Vestigiile arheologice ilustreaza si ele prosperitatea unui oras care, la punctul de intalnire dintre comert si cultura, a fost un factor activ de sinteza al acestora. Ugaritul a fost distrus catre anul 1200 a. Chr. de Popoarele Marii si nu s-a mai rederesat niciodata.

Byblosul (Gebal, Gubla) al doilea mare oras-port de pe coasta levantina, intretinea, inca de la inceputul mileniului III, relatii privilegiate cu Egiptul. Aceste relatii ating apogeul in timpul faraonilor din dinastia a XII-a cand Byblosul devine un avanpost al expansiunii egiptene in Asia. Catre finele mileniului II a. Chr., dupa tulburarile provocate de invazia Popoarelor Marii., Byblosul va fi eclipsat de ascensiunea oraselor feniciene Tyr si Sidon care monopolizeaza traficul din intreaga Mediterana Orientala.

La sfarsitul epocii bronzului (catre 1200 a. Chr.), in contextul gravelor tulburari provocate in intregul bazin oriental al Mediteranei de invaziile Popoarelor Marii, tarile din Orientul Apropiat au fost faramitate in mici state si regate de catre triburile venind din nord, asociate cu grecii micenieni veniti dinspre vest.

La inceputul mileniului I, arameenii (un popor semit nomad) patrund in Syria, unde intemeiaza o serie de principate (Damasc, Hamath, Toba) si, mai ales, se inflitreaza in toate centrele urbane - cananeene, feniciene si iudaice - amestecandu-se cu populatia locala. Astfel, aramaica se va impune treptat in intreaga arie syro-palestiniana inlocuind diversele dialecte semitice.

In Syria de Nord, hittitii alungati din Anatolia o serie de principate neo-hittite sau siro-hittite, la Karkemis, Sam al, Alep, Til Barsib, Zincirli. Hittitii au adaptat si au raspandit tipul de palat cu fatada lunga, cu coloane, prevazuta cu un portic cu etaj, bit hilani, a carei inventie revine hurritilor de la sfarsitul epocii bronzului.

Syria de Nord, vatra a civilizatiei neo-hittite si aramaice, constituia o poarta a lumii mediteraneene catre Urartu, Asiria, Babilon si Imperiul persan, care, succesiv, au atacat-o sau au ocupat-o.

La inceputul mileniului I, catre 800 a. Chr., cand grecii (eubeenii) au inceput sa frecventeze coastele Levantului si sa intemeieze factorii - la Al Mina, Poseidon si Tell Sukas -, au intalnit o lume cosmopolita aflata in plina efervescenta. Asezarile grecesti se aflau sub suzeranitatea micilor regate aramaice. Ceva mai la sud se intindeau regatele neo-hittite, similare celor aramaice din punctul de vedere al civilizatiei.

Levantul traia in cadrul acelorasi traditii, atat anatoliene cat si semitice, unele venite de la nord, celelalte de la sud. Din nord veneau cunostintele despre metale si sursele lor; din sud, prin fenicienii de pe coasta, un amalgam de experiente artistice si mestesugaresti egiptizante. Departe, spre nord-est, se afla regatul Urartu (Armenia, pana la M. Caspica), tara bogata in metale, ajunsa in prima jumatate a sec. VIII a. Chr. la apogeul puterii sale si tinzand catre tarmul Mediteranei. In interior inflorea Asiria, al carei imperiu va cuprinde, spre sfarsitul sec. VIII a. Chr., intreaga regiune litorala siro-palestiniana, inclusiv Ciprul. Diversele traditii de prelucrare a metalului nu sunt astazi usor de deosebit intre ele -aramaica, neo-hittita, urarteana sau asiriana. Oricum, grecii au avut, inca de la inceput, acces la stocuri bogate de obiecte de metal. Episoadele razboinice nu au putut sa stavileasca fluxul de bunuri si nici sa opreasca instalarea unor puncte comerciale de lunga durata.

Importanta civilizatiei siro-palestiniene consta in acel fecund sincretism care a amalgamat elemente culturale diverse - mesopotamiene, egiptene, anatoliene si egeene - si le-a raspandit apoi in multiple directii. Astfel, influenta unor formule artistice eclectice create in Syria mileniului II a. Chr., se va resimti, in mileniul I, in Grecia, in Imperiul ahemenid si in Etruria.

V.3. Fenicia

Istoria feniciana, in sens strict, dureaza de pe la 1200 a. Chr. pana in momentul cand Fenicia este cucerita de Alexandru cel Mare (333 a. Chr.).

Locuitorii de pe litoralul siro-fenician al Levantului sunt numiti in izvoarele egiptene feneh. Numele local al fenicienilor era cananeeni sau sidonieni. Numele grecesc Fenicia provine din cuvantul φοίνιξ       -purpura rosie; aceasta era una din industriile cele mai infloritoare ale oraselor feniciene -Tyr, Sidon, Beirut, Arvad, Byblos-, mostenitoare ale marilor porturi cananeene din mileniul II a. Chr. Cananeenii sunt strabunii fenicienilor al caror nume (phoinikes), de origine greaca, nu apare inainte de inceputul mileniului I.

Fenicia a fost ocupata si dominata rand pe rand, de asirieni, de babilonieni si de persi, inainte de a fi cucerita in 333 a. Chr. de catre Alexandru cel Mare, care a distrus orasul Tyr. Miza a rivalitatii dintre Egiptul lagid si Imperiul seleucizilor, Fenicia a fost in cele din urma ocupata de romani in 64 a. Chr. si a devenit, sub Augustus, provincie romana.

Marile cetati feniciene clasice, Tyr si Sidon, perpetueaza traditia ilustrata in epoca bronzului de Ugarit si Byblos. Fenicienii vor sti sa straluceasca mereu in artele aplicate, cum este aceea a colorarii si a tratamentului tesaturilor (purpura e o inventie a fenicienilor), dar raman maestri si in prelucrarea fildesului, stiind admirabil sa sintetizeze diferitele influente (egiptene, mesopotamiene, hittite, egeene, in epoca bronzului; egiptene, asiriene, grecesti in epoca fierului) pentru a crea o arta eclectica care traduce in termenii artizanatului aceste influente culturale diverse si impune o koine culturala, un gust orientalizant care se raspandeste pretutindeni in lumea mediteraneana si in hinterlandul ei.

Vocatia lor de navigatori si comercianti a influntat considerabil istoria lumii mediteraneene.

De timpuriu, fenicienii si-au orientat activitatea catre comert si colonizare. Dupa prabusirea principatelor miceniene, flota feniciana a monopolizat, in secolul XII a. Chr., traficul din intreaga Mediterana Orientala, aprovizionand Grecia, Asia si Egiptul cu lemn pretios, cu cupru si cositor. Una dintre marile glorii ale Feniciei este aceea de a fi daruit lumii alfabetul. Fenicienii au fost creatorii alfabetului pe care l-au adoptat, mai intai grecii, in sec. VIII a. Chr., si apoi alte popoare indo-europene si semitice.

Inflorirea comerciala si maritima a Tyrului incepe la finele mileniului II a. Chr. si atinge apogeul in sec. IX a. Chr., cand tyrienii au fundat colonia Cartagina (Qart Hadasht - "Orasul Nou" - intemeiat de principesa Elissa 814 a. Chr.), in Golful Tunis. In timpul regelui Hiram I (969-936), orasul Tyr isi va impune hegemonia asupra mai multor orase feniciene, intre care si Sidonul. In aceasta epoca orasul Tyr avea intinse relatii comerciale, se pare chiar cu India, prin Marea Rosie. Orasul Tyr, patronat de marele zeu Melkaart, ocupat de Nabucodonosor II in 573 a. Chr., va fi eclipsat de Sidon - orasul zeului Esmun - a carui epoca de maxima inflorire se situeaza dupa distrugerea Tirului de catre babilonieni. Sidonul a fost unul dintre cele mai prospere orase din Imperiul persan, pastrandu-si inca independenta in sec. III a. Chr., dupa cum rezulta din inscriptia de pe sarcofagul regelui Esmunazar. In orasele feniciene regimuri oligarhice carmuite de "judecatori" (sufeti) au luat locul monarhiilor.

Dupa prabusirea lumii miceniene, navigatorii fenicieni sunt primii care stabilesc legaturi curente cu coastele Mediteranei Occidentale, urmati curand de grecii ionieni. Dispunand de cea mai redutabila flota a epocii, Tyrul si Sidonul si-au largit expansiunea comerciala pana in extremul Occident.

Pe masura ce expansiunea comerciala a oraselor feniciene capata o amploare tot mai mare, agentiilor comerciale (factorii) situate pe coastele Mediteranei Orientale, mai ales in Cipru, li se adauga incepand din sec. IX a. Chr., cele din Africa de Nord, din Sicilia, din Sardinia, din Malta si din Spania. Vechiul emporiu fenician de la Gades (Cadiz) -fundat potrivit traditiei inca in sec. XI a. Chr.- constituia deopotriva debuseul bogatelor bazine miniere din Spania si avanpostul cabotajului atlantic, organizat pentru expedierea cositorului provenit din insulele britanice.

Fenicienii s-au orientat initial catre intemeierea unor simple emporii (factorii), colonistii lor incercand abia mult mai tarziu sa constituie state teritoriale, cand dominatia asiriana, babiloniana si persana avea sa puna capat independentei patriei lor de origine.

Dupa ocuparea Tyrului de catre babilonieni (573 a. Chr.), s-a accentuat rivalitatea dintre fenicieni si greci pentru suprematie in Mediterana Occidentala. De altfel, dupa batalia navala de la Alalia (535 a. Chr.), care a dat o puternica lovitura posibilitatilor de expansiune ioniana in Occident, s-a stabilit o separare virtuala a sferelor de influenta intre greci si Imperiul punic.

Colonizarea, fie ea feniciana sau greceasca, a contribuit decisiv la crearea unei unitati organice a economiei Lumii Vechi, facand ca resursele si posibilitatile tuturor regiunilor sa devina complementare. De-a lungul cailor comerciale, influentele s-au raspandit, exercitandu-se la nivelul structurilor de civilizatie. Ele au sfarsit prin a duce, in fapt, la crearea "civilizatiilor" in sensul mediteranean al cuvantului.

Asadar, nici dominatia asiriana, nici cucerirea babiloniana, nici invazia persana, n-a adus sfarsitul activitatii debordante a fenicienilor. Vocatia lor de navigatori si comercianti n-a slabit nici in fata unor concurentilor de temut care sunt grecii, si care dupa Alexandru raman stapani in Levant pentru a ceda in cele din urma suprematia Romei. Orasele feniciene n-au disparut decat dupa invazia araba, in sec. VII p. Chr., in timp ce celelalte state din Levant se stinsesera de mai bine de un mileniu, cu exceptia renasterii pe care a cunoscut-o Israelul, incepand din secolul III a. Chr., odata cu Asmoneii si Idumeii.

V.4. Regatul ebraic

Istoria vechii lumi ebraice - creatoarea primei mari religii monoteiste - sta sub semnul Exodului si Exilului. Studiile de istorie antica a civilizatiilor din aria syro-palestiniana, precum si arheologia biblica au confirmat validitatea Vechiului Testament ca principala sursa de informatie privind istoria si civilizatia ebraica.

Preistoria Beni-Israelilor (fiii lui Israel), epoca lui Avraam si a Patriarhilor, urca pana in bronzul mijlociu si triburile lor trebuie legate de acei Habiru (="mercenar", "aliat") care, inca de la inceputul epocii bronzului, nomadizau intre Eufrat si Iordan.

Prima inchegare a nucleului etnic ebraic este legata -potrivit traditiei biblice - de Aram care a parasit Urul, candva intre 2000-1700 a. Chr., pentru a se stabili in Canaan. (Epoca Patriarhilor).

Catre 1700 a. Chr., cateva clanuri, atrase de bogatia Egiptului, parasesc tara Canaanului; evreii patrund in Egipt impreuna cu hyksosii. Sederea acestor grupuri ebraice in Egipt se incheie cu Exodul din secolul XIII a. Chr. Traditia concentreaza acest episod in jurul figurii lui Moise (in egipteana - Masu, in ebraica - Moshe), din tribul sacerdotal al Levitilor, seful carismatic care a reusit sa transforme un grup de clanuri in nucleul poporului ebraic. - poporul lui Israel, dupa cum cucerirea Palestinei - tara fagaduita de Iahve la plecarea evreilor din Egipt - este legata de Iosua, invingatorul de la Ierihon. In epoca lui Moise au fost fixate principiile esentiale ale Legii si moralei ebraice, asa cum apar ele in Deuteronom.

Originea si formarea statului ebraic raman inca obscure. In orice caz, catre mijlocul secolului XIII a. Chr., cele 12 triburi istorice au format o confederatie in jurul sanctuarului lui Iahve de la Silo, care adapostea chivotul Legii sau arca Aliantei. Iahve este zeul personal al fiecarui evreu (in ebraica ivri, "de dincolo" -venit din Rasarit) si totodata zeul national al Israelului.

Prin urmare, in Epoca Judecatorilor (cca. 1200-1020 a. Chr.) nu exista decat o comunitate mai mult sau mai putin unita de triburi, iar legatura care unea o parte dintre ele era totdeauna provizorie: se strangea in momentul in care israelitii trebuiau sa respinga vreun atac al cananeenilor sau al filistenilor, apoi se desfacea iarasi.

La scurt timp dupa constituirea acestei confederatii cu caracter religios, israelitii aveau sa intre in conflict cu orasele din Canaan care voiau sa stavileasca trecerea lor spre pamanturile cultivate din valea Iordanului.

Odata supusi cananeenii, israelitii vor intra in conflict cu filistenii, descendenti din pilistu/peleset - Popoarele Marii, invinsi de Ramses III si stabiliti in orasele de coasta ale Palestinei, de la Askalon la Gaza; de la numele filistenilor, in ebraica veche Pelistim, deriva denumirea Palestinei. Filistenii au incercat sa-si extinda dominatia spre interior, dar s-au lovit de inaintarea israelitilor, pe cale, si ei, de a se sedentariza in Palestina.

Accentuarea presiunii filistenilor catre mijlocul sec. XI a. Chr. a determinat regruparea majoritatii triburilor israelite sub un guvernamant monarhic. Astfel, catre 1020 a. Chr., judecatorul Samuel l-a investit pe cu puterea regala pe Saul (1020-1004) din tribul Veniamin. Regatul avea inca o organizare de tip pur patriarhal si domnia lui Saul a fost ocupata in intregime de conflictul cu filistenii, invingatori in batalia de la Gilboa, unde Saul si-a aflat sfarsitul.

Originar din tribul Iuda, David (cca. 1000-970 a. Chr.) -fondatorul monarhiei israelite - nu accede la putere decat dupa violentul conflict cu clanul lui Saul. Datorita capacitatii militare si abilitatii politice a tanarului suveran, micul regat ebraic vasal filistenilor se emancipeaza de sub suzeranitatea acestora si isi extinde frontierele in detrimentul filistenilor si al regatelor din Transiordania. Cucerirea orasului amorit Ierusalim si redobandirea Chivotului Sfant dau noului stat ebraic un centru politic si religios.

Regalitatea - o institutie straina traditiei ebraice - a fost considerata ca o noua alianta intre Iahve si dinastia lui David, prelungire a legamantului de pe muntele Sinai; cultul monoteist a lui Iahve devenea astfel religie de stat.

Centralizarea puterii nu va atenua decat temporar rivalitatea dintre triburi - indeosebi dintre gruparea din sud si cea din nord. Pe de alta parte, traditiile tribale se acomodeaza greu cu regimul monarhic: polarizate in jurul preotimii, ele provoaca un periculos antagonism intre autoritatea laica si cea religioasa (metamorfozat in conflictul dintre regalitate si profeti).

Domnia lui Solomon (970-933 a. Chr.), "veacul de aur" al regatului Israel, marcheaza o epoca de remarcabila inflorire economica si culturala. Solomon, adevaratul organizator al statului ebraic, a mentinut frontierele regatului creat de David, pe care l-a intarit din punct de vedere militar. A organizat statul prin crearea unei birocratii de tip egiptean; regatul a fost impartit in 9 subdiviziuni administrative. Sub domnia sa regatul ebraic a cunoscut o remarcabila prosperitate economica. Solomon a inaltat palatul si Templul de la Ierusalim, cu ajutorul mesterilor trimisi de regele Hiram al Tyrului.

Amplasand Templul langa palatul regal, Solomon asociaza cultul lui Iahve monarhiei ereditare. Templul din Ierusalim devine sanctuarul national al israelitilor si cultul regal se identifica cu religia de stat.

Pe de alta parte, datorita amplificarii relatiilor politice si comerciale ale regatului, sincretismul religios a atins proportii necunoscute pana atunci. Monarhia incurajeaza fuziunea credintelor religioase ale celor doua straturi ale populatiei, israelitii si cananeenii. Mai mult, Solomon a acceptat cultele sotiilor sale straine.

Prin toate actiunile sale Solomon face figura de mare monarh oriental. Totusi, regatul ebraic comporta un aspect original: legatura pur personala care unea cele doua parti ale regatului: Israelul si Iudeea. Acestea au ramas totdeauna distincte pana la separarea lor definitiva care a avut loc dupa moartea lui Solomon.

Sciziunea a fost provocata de tratamentul inegal aplicat de catre Solomon celor doua provincii; astfel a sporit ostilitatea nordului israelit impotriva unei politici axate aproape exclusiv pe interesele fostului regat Iuda. Prin aceasta sciziune, Israelul - mai intins si mai puternic din punct de vedere militar - avea pretentia ca apara adevarata credinta de care Ierusalimul se indepartase.

O indelungata decadenta insoteste sciziunea regatului ebraic. Astfel, dupa scindarea regatului, care a avut loc sub Roboam (931-913 a. Chr.), in cursul istoriei paralele a celor doua regate - Israelul si Iudeea - se adanceste separarea intre o religie oficial intoleranta - spre deosebire de toate celelalte religii orientale - si toleranta care domnea in sanul populatiei ca si la cele doua curti regale de la Ierusalim si Samaria.

In Epoca Profetilor, doar o mica parte a populatiei mai practica cultul iahvist, in vreme ce cultele cananeene cunosc o larga raspandire atat in Israel cat si in Iudeea. Cele doua regate ebraice sunt singure state din Vechiul Orient in care evenimentele politice au fost conditionate in atat de mare masura de o religie intoleranta.

Regatul Israel, confruntat cu imperialismul asirian a rezistat pana la cucerirea Samariei de catre Sargon II in 721 a. Chr., in vreme ce Iudeea si-a mentinut individualitatea politica pana la distrugerea Ierusalimului de catre Nabucodonosor II in 587 a. Chr.

In timpul Captivitatii babiloniene, profetii - cu deosebire Iezechiel - au contribuit decisiv la mentinerea sentimentului national si religios al evreilor. Numai aspra incercare a Exilului       - epoca de mare exaltare religioasa si de afirmare a caracterului absolut monoteist al iudaismului - a facut din iahvism religia intregului popor israelit.

Dupa ce persii cuceresc Babilonul (539 a. Chr.) si Cyrus cel Mare ingaduie evreilor sa se reintoarca din exil. Numai o parte din evreii Babilonului a facut uz de permisiunea regala. Conform tratitiei, 40 000 de evrei, sub conducerea lui Zerubabel, s-au reintors in 537 a. Chr. la Ierusalim. In timpul lui Artaxerxe I Longimanus (465-425) un alt grup de evrei, condus de Esdra, se repatriaza. Sub conducerea lui Esdra si Neemia, comunitatea ebraica se reconstituie in Israel. Lui Esdra i se datoreaza probabil codificarea Vechiului Testament, care pana atunci fusese perpetuat prin traditie orala. Dupa intoarcerea evreilor din Exil, autoritatea suprema in stat o va detine marele preot.

Israelul cunoaste o efemera renastere, incepand din secolul III a. Chr., odata cu Asmoneii si Idumeii. Apoi, Statul ebraic intra in orbita politica a elenismului, iar, mai tarziu, a Imperiului roman.