LUCKY LUCIANO, OMUL CARE A ORGANIZAT CRIMA IN AMERICA (1933-1946)

Lucky Luciano, omul care a organizat crima in America

Salvatore Lucania, numele real al lui Lucky Luciano, se nascuse in Lercara Friddi, o localitate apropiata de Palermo, in 1897. La noua ani a emigrat in Statele Unite impreuna cu parintii, cei doi frati si o sora, si s-au instalat intr-un mic apartament la intersectia dintre Bulevardul numarul unu si strada 14 din New York.

Micul Salvatore a fost doar timp de o luna la scoala publica din apropierea caminului sau, de vreme ce a descoperit ca, furand si extorsionand, obtinea mai multi bani decat tatal lui, care lucra ca zidar. Copilul castiga aproape cinci dolari pe saptamana pentru sase ore de lucru, in timp ce tatal incasa doar trei, pentru saizeci de ore de munca pe saptamana cocotat pe schele.

In 1907, la zece ani, Luciano era arestat pentru prima data pentru ca a furat dintr-un magazin mai multe pachete de tigari. Pana in 1916, cel care va deveni peste cativa ani cel mai puternic om din Cosa Nostra era liderul unei bande de delincventi juvenili, in subordinea caruia deja se aflau gangsteri faimosi precum Meyer Lansky, Bugsy Siegel, Frank Costello, Joe Adonis sau Vito Genovese.

Chiar in acelasi an, Lucky Luciano a cunoscut o tanara irlandeza care mergea zilnic la o biserica din apropierea barului in care se reunea banda. Tanarul gangster a inceput o relatie cu fata fara sa stie ca aceasta era sora unui politist de la comisariatul districtului.

Intr-o zi, cand Luciano se indrepta spre un club de pariuri, a fost sechestrat de patru barbati si dus in subsolul comisariatului. Timp de trei zile a fost batut si torturat. La final, a fost aruncat intr-un canal cu fata distrusa de loviturile pe care i le administrasera agentii. Il lasasera in viata, in schimb, insa, el trebuia sa se indeparteze de tanara irlandeza.

Luciano, respectand cel mai strict cod al Mafiei, a refuzat sa ii denunte pe cei patru agenti de politie in fata Comisiei de Afaceri Interne a Departamentului de Politie din New York. Din acel moment, Luciano va fi botezat de oamenii lui cu porecla Lucky[1].

Prima miscare a lui Luciano a fost sa preia controlul absolut al tuturor afacerilor criminale din tara si sa-i ordone lui Meyer Lansky sa le faca un audit.

Rezultatul acelui studiu, in care ieseau la iveala niste dividende mai mari chiar decat cele ale oricarei mari corporatii nord-americane din anii aceia, a provocat un val de entuziasm printre Nasii dintre cele doua coaste ale Statelor Unite. Din acel moment deja nu vor mai exista jocuri ilegale, furturi pe chei sau operatiuni de extorsiune. Incalcarea uneia dintre aceste noi norme presupunea executarea imediata. Luciano trebuia sa schimbe nu doar mentalitatea celor care pana atunci fusesera "soldati" ai Mafiei, ci si mentalitatea proprie.

Noul sef stia ca numai prin intermediul afacerilor deschise vor putea conta pe protectia politica de care aveau nevoie. Era timpul sa paraseasca micile afaceri ca castige bani cu adevarat, dar, pe cat posibil, cu sprijinul politicienilor.

Cea de-a doua miscare a lui Luciano la conducerea Cosei Nostra a fost sa gaseasca un candidat pe care sa il situeze in sfera politica, cu cat mai inalta, cu atat mai bine pentru familie. Acest om va fi Albert Marinelli, un tanar lider al organizatiei Tammany, organizatie politica cu tentacule puternice intinse in tot orasul si cu legaturi stranse cu Crima Organizata. Chiar sediul ei central se afla pe strazile inguste ale Micii Italii newyorkeze.

Candidatura lui Marinelli pentru conducerea organizatiei Tammany in partea de jos a orasului a fost anuntata oficial contra candidaturii lui Harry Perry. Luciano il trimisese in diverse ocazii pe Meyer Lansky sa il informeze pe Perry ca nu avea nicio sansa in fata lui Marinelli si ca, daca este posibil, sa evite in campania sa orice referire la relatiile lui Marinelli cu organizatia lui Lucky Luciano.

In loc sa se retraga, Perry a decis sa isi dea si mai mult silinta in campania sa electorala. In timp ce membrii partidului sau incercau sa tina un discurs in strada, oamenii trimisi de Luciano si Lansky le stricau orice actiune, sabotand-o. Ii loveau pe cei adunati, smulgeau afisele electorale, intepau cauciucurile masinilor de campanie.

Harry Perry s-a incapatanat in continuare sa castige, pana cand a intrat din nou in joc Tony Accardo. Se pare ca Perry, casatorit, cu trei copii, fusese fotografiat in pozitii oarecum ciudate cu un tanar din inalta societate din New York.

Accardo a trebuit doar sa ii arunce fotografiile, aflate intr-un plic maro, pe masa din biroul sau. In ziua urmatoare, ziarele din oras anuntau retragerea lui Perry din campania electorala, invocand probleme de familie.

Cu ajutorul si cu fondurile Mafiei, Albert Marinelli a devenit rapid un politician in ascensiune, popular in importanta comunitate italiana din New York.

In 1932 se celebra Conventia Nationala a Partidului Democrat, unde se va decide candidatul la alegerile prezidentiale. Cei doi politicieni cu posibilitatile cele mai mari de a fi alesi pentru o cariera la Casa Alba erau Al Smith si un asa zis Franklin D. Roosevelt. Jimmy Hines, care reprezenta vechea garda a politicienilor din oras, a hotarat sa il sustina pe FDR, in timp ce Marinelli era in favoartea lui Smith. Amandoi vor fi prezenti la Conventia Nationala Democrata din Chicago in fruntea unor delegatii rivale.

In vara aceea, o fervoare politica autentica isi facea simtita prezenta pe holurile elegantului Hotel Drake din Chicago. Un suite cu covoare vechi si cu mobilier englezesc fusese ocupat de politicienii din organizatia Tammany si de alti cativa membri ai Cosei Nostra. Frank Costello, cu elegantele lui costume croite pe masura, pe care toata lumea interlopa incepea sa il cunoasca ca "primul ministru", da tarcoale prin Drake. Se povesteste chiar ca Costello a ajuns sa dea mana la receptia hotelului cu cel care dupa cativa ani va deveni presedintele Statelor Unite. Desigur, Roosevelt a castigat alegerile si, putin dupa aceea, Casa Alba, insa acea Conventie a evidentiat coruptia galopanta din diferite organizatii politice, multe dintre ele aflate in mainile mafiotilor locali.

Albert Marinelli a luat in putin timp puterea suprema a organizatiei Tammany, dar Lucky Luciano, sfatuit de Meyer Lansky, a decis ca Sindicatul va inceta operatiunile de cumparare a candidatilor politici in ciuda protestelor lui Costello. Seful l-a calmat pe "primul ministru" al Cosei Nostra informandu-l ca, incepand din acel moment, nu se vor mai apropia de candidatii deja alesi, ci ca Sindicatul se va ocupa sa-si numeasca proprii reprezentanti.

Lucky Luciano, Seful Crimei Organizate, care niciodata nu isi exercitase dreptul de vot in tara sa adoptiva, marca acum noi reguli pentru democratie[2].

In 1933, Fiorello La Guardia a fost ales primar al New York-ului. Manhattan-ul urma sa inceteze a fi o mosie politica privata a lui Albert Marinelli si, drept urmare, a lui Luciano. La Guardia a condus din fotoliul lui municipal, cu sprijinul presedintelui Roosevelt, o cruciada impotriva organizatiilor mafiote care controlau orasul. Arma pe care o foloseau ambii politicieni se numea Thomas E. Dewey. Nori negri isi faceau aparitia pe orizontul organizatiei lui Lucky Luciano.

Nascut in 1902, Dewey era un avocat admirabil din Wall Street cand a fost numit procuror al Districtului. Primul sau obiectiv va fi Arthur Flegenheimer, nascut in Bronx in 1902, pe care toti il cunosteau ca Dutch Schulz.

Timp de doi ani, Dewey si oamenii de la procuratura i-au facut viata imposibila olandezului care facea parte din numita Asasinii S. A., unitatea de executori creata de Luciano, la a carei conducere se afla Albert Anastasia. Procuratura incepea sa se apropie periculos de interesele lui Schultz prin intermediul impozitelor sale. Departamentul lui Dewey voia sa demonstreze ca asociatul lui Lucky Luciano evazionase impozite in valoare aproximativa de doua sute nouazeci si cinci de mii de dolari.

In sfarsit, la finalul lunii septembrie 1935, Dutch Schultz a decis sa convoce consiliul Mafiei prezidat de Luciano. La intalnire, Schultz a cerut permisiunea sa il lichideze pe procuror. El dorea sa primeasca un singur raspuns, si acela era "lichideaza-l pe procurorul Thomas E. Dewey".

Luciano impreuna cu Lansky, Siegel, Zwillman si Accardo, au decis ca poate nu ar trebui sa se amestece in persecutarea personala a olandezului de catre procuror. "Ar trebui sa-l lasam pe Unchiul Sam[3] sa ne faca treaba", spuse Lansky. In ziua urmatoare, Luciano l-a convocat pe Dutch Schultz in Waldorf Astoria, cu Meyer Lansky si Bugsy Siegel ca martori. Luciano a luat cuvantul si i-a spus olandezului laconic: "Nu voi permite sa il atingi pe procurorul Dewey. Daca ii faci felul, opinia publica poate sa se puna impotriva noastra, iar asta ar fi periculos pentru familie si pentru bunul mers al afacerilor. Daca il ucizi, vei incalca normele familiei. Daca il omori pe Dewey, te vei afla in contra intereselor noastre". In acest raspuns, Schultz vedea o mare oportunitate sa-i declare razboi mandrului Luciano si alor lui. Doar Anastasia a simtit o oarecare admiratie pentru ideea nesabuita a olandezului de a-l asasina pe un mare procuror al Statelor Unite. Fara sa ii spuna nimic lui Luciano, seful unitatii de executori a Sindicatului a decis sa organizeze o urmarire a lui Thomas Dewey. La final, s-a gandit ca, efectiv, ar fi o nebunie sa ucida un procuror si si-a retras sicarii din Asasinii S. A., dar Schultz nu era dispus sa dea inapoi de la planul sau. Daca Lucky Luciano nu lovea primul, olandezul ar fi provocat Sindicatului grave probleme.

Pe 23 octombrie 1935, Nasul olandez se afla impreuna cu creierul sau in domeniul financiar, Abbadabba Berman, un profesor universitar expert in finante, si doi bodyguarzi, Lulu Rosenkrantz si Abe Landau, in restaurantul preferat al lui Schultz. Palace Chop House and Tavern din Newark era un local mereu plin de familii cu copii care veneau pana acolo sa guste faimoasele lor costite cu sos de miere. Dutch Schultz, care il cunostea pe proprietar, mereu punea sa fie inchis localul atunci cand mergea acolo.

Pe la amiaza, Schultz se certa cu Berman despre cati bani ar putea strange banda inainte de a declara razboi deschis cu Luciano. Abbadabba, un om educat, i-a raspuns olandezului ca era mai bine sa il evite daca doreau sa mentina relatii bune cu Lansky, un om care mereu le daduse sfaturi bune. Schultz nu a fost multumit de raspuns si a facut un semn depreciativ la adresa recomandarii pe care i-o facuse sfatuitorul sau. In acel moment, Nasul s-a ridicat sa mearga la toaleta barbatilor, care se afla la capatul unui coridor lung situat dupa barul restaurantului. La cateva secunde, doi barbati intrau pe usa din spate a localului si mergeau silentios de-a lungul coridorului.

Unul dintre ei observa dupa usa toaletelor un barbat care urina. Atunci intra si il impusca in ceafa.

Acest asasinat a fost o masura de siguranta pentru a evita sa se afle intre doua focuri in cazul in care s-ar fi dezlantuit un schimb de focuri in interiorul localului Palace Chop House and Tavern. Ajunsi la salonul principal, asasinii trimisi de Lucky Luciano au deschis focul asupra lui Berman si a lui Rosenkrantz, care inca mai erau asezati la masa. Landau se ridicase sa ajunga la bar ca sa ia o sticla de whisky. Inca o mai avea in mana cand unul dintre cei doi barbati l-a impuscat in piept de trei ori.

Ce i-a surprins pe asasinii trimisi de Luciano a fost ca nu l-au intalnit pe Dutch Schulz in local, cu atat mai mult cu cat in restaurant se aflau al sau consigliere si doi bodyguarzi. Unul dintre ei si-a amintit de barbatul pe care l-au lichidat la inceput ca sa evite un atac din spate in cazul in care pornea un schimb de focuri cu gangsterii olandezi. Au intrat din nou in baie si au descoperit ca barbatul pe care l-au impuscat era insusi Schultz. Charles Workman, unul dintre executorii lui Albert Anastasia, a golit buzunarele olandezului si au iesit din restaurant pe unde intrasera.

Dutch Schultz, in stare foarte grava, a mai trait inca cateva zile in spital, dar niciodata nu le-a spus detectivilor de politie cine fusesera cei care au tras in el sau despre furtul a carui victima a fost.

Workman sustrase din buzunarele olandezului o lista de pariuri pentru curse de cai scrisa de Schultz cu mana lui. Intr-o razie la casele de pariuri, executorul lui Luciano a fost arestat cu lista in buzunar.

Detectivii de la omucideri i-au oferit un targ lui Charles Workman in schimbul turnarii autorilor si creierului asasinatului lui Dutch Schultz. Workman nu a spus un cuvant, in principal pentru ca nu stia cine il angajase. Ulterior va fi condamnat la douazeci si trei de ani de inchisoare, chiar daca niciodata nu a turnat pe nimeni, nici macar pe colegul lui.

La inceputul anului 1936, Luciano, renumit arhitect al Cosei Nostra, cu ajutorul valoros al lui Meyer Lansky[4], primea sprijinul total din partea a mii de gangsteri, care erau cunoscuti sub numele de "asociati". Agentul special al Diviziei de Inteligenta Criminala a FBI, William Dave Kane, informeaza cartierul general din Washington: "Organizatia lui Lucky Luciano conteaza pe mii de asociati pe cuprinsul intregii tari, cu care mentine relatii comerciale. Cu irlandezii din Boston; cu mexicano-americanii din Los Angeles si Texas; cu evreii din Florida condusi de Lansky, care erau cunoscuti drept Kosher Nostra; cu sirienii din Philadelphia; cu polonezii din Cleveland si din Chicago si cu germanii din Saint Louis" . Nu incapea nici cea mai mica indoiala ca Lucky Luciano crease un adevarat organism al Natiunilor Unite ale Crimei, avand un singur scop: sa castige bani.

In anii in care Luciano a condus Crima Organizata, nu a avut niciodata un sediu stabil, se muta de la un hotel la altul, mai mult din motive de eficienta decat de siguranta. Viata sa s-a adaptat, cu timpul, la mobilitatea organizatiei sale.

De exemplu, in New York era Charles Rose, iar biroul lui era Waldorf Astoria, sau Charles Lane in Hotel Barbizon Plaza si Albert Spinelli in Drake din Chicago. Mereu isi asuma un nume specific pentru fiecare hotel in care se caza. Intalnirile lui, sa le numim "diplomatice", le organiza totdeauna in locuri publice, de pilda restaurante, baruri sau cafenele. Villanova pe strada 46, Celano's Garden pe strada Kemmare, aproape de Mulberry, erau locuri unde era cel mai probabil sa il vezi pe Nasul Cosei Nostra.

Nici Luciano nu era adept al publicitatii. Credea ca, atat timp cat putea sa se mentina departe de prima pagina a ziarelor, va fi mai bine pentru afacerile familiei. Se povesteste ca in acea epoca Lucky Luciano avea un bodyguard numit Chappie Brescia, caruia ii placea sa se laude in baruri si cluburi ca lucreaza in subordinea directa a lui Luciano. Intre investiti se stabilise legea nescrisa sa nu fie pronuntat niciodata numele lui Lucky Luciano. Pentru a face referire la el, se vorbea de "Marele Om", "Marele Lu", "Seful", sau, pur si simplu, "Omul". In anii aceia, Nasul era deja cercetat de FBI, iar telefoanele lui erau "intepate".

Intr-o noapte, Brescia vorbea la o masa dintr-un club cu mai multi dansatori cand a pronuntat, deodata, numele "nenumitului". Un barbat imbracat in negru a aparut din spate, l-a apucat de umeri pe bodyguard si i-a spus: "Inchide gura. Acel nume nu se pronunta". Dupa cateva secunde barbatul a disparut.

Lucky Luciano fugea de mass-media, de fotografii si discursuri. El stia ca faptul ca publicul nu il cunoaste era cea mai buna deghizare cand calatorea prin tara.

Poate prima mare investitie a lui Luciano fusese sa il trimita pe Longy Zwillman sa controleze afacerile din New Jersey. Abner Longy Zwillman a fost, fara indoiala, al doilea cel mai cunoscut gangster evreu din istoria Mafiei, dupa Meyer Lansky.

Nascut in 1899, Zwillman asista la toate reuniunile inaltului consiliu al Sindicatului, care era cunoscut ca Marele Sase, un soi de organism consultativ care actiona ca un consiliu de ministri prezidat de Meyer Lansky. Marele Sase era format din trei gangsteri de origine italiana si trei de origine evreiasca: Zwillman, Lansky, Greasy Guzik, Frank Costello, Joe Adonis si Accardo.

Zwillman reusise sa asimileze imperiul lui Dutch Schultz dupa asasinarea acestuia din ordinul lui Luciano cu un an in urma, ceea ce l-a transformat pe gangsterul evreu intr-unul dintre cei mai influenti din Sindicat si l-a facut cunoscut sub numele "Capone al New Jersey-ului".

Prima afacere pe care omul lui Luciano a organizat-o in New Jersey a fost transportul clientilor la cazinourile familiei. Zwillman ii lua pe jucatori direct de la usile fabricilor la sfarsit de saptamana, cand acestia isi incasasera salariile, si ii transporta la cazinourile clandestine in propria lui masina. Afacerea a inceput sa fie o activitate atat de profitabila incat, in doar cateva saptamani, Zwillman stabilise adevarate linii de transport de la principalele focare muncitoresti din New Jersey pana la cazinourile lui Luciano.

In fiecare vineri dimineata, dube de culoare neagra asemanatoare celor pe care le folosea politia se pozitionau la portile marilor fabrici si ale cheilor pana cand se umpleau de muncitori cu salariile lor proaspete in buzunare. Conform politiei din New York, aproape doua sute de astfel de vehicule se miscau saptamanal dintr-o parte in cealalta a orasului.

Dupa putin timp, Longy Zwillman a inceput sa se retraga din afacerea aceasta pentru a se ocupa cu transportul cimentului, care cu trecerea anilor va deveni una dintre cele mai rentabile activitati a familiei. Zwillman, prin intermediul legaturilor politice ale lui Frank Costello, a stiut ca Autoritatea Portuara din New Jersey planuia sa organizeze o licitatie pentru concesionarea furnizarii de ciment pentru umplerea unui dig din portul principal.

Trei companii, doua din New Jersey si una din Chicago, au decis sa ridice caietele de sarcini pentru aprovizionare. Se pare ca oferta cea mai ieftina pentru Autoritatea Portuara era cea a unei companii mici cu sediul in Chicago.

Zwillman l-a informat pe Meyer Lansky de problemele pe care le-ar putea avea afacerea daca compannia din Chicago ajungea sa isi prezinte documentul in mod oficial. La o reuniune a consiliului Marelui Sase intr-un suite din Waldorf Astoria, Lucky Luciano i-a ordonat lui Tony Accardo sa faca presiuni asupra reprezentantilor companiei din Chicago, sa se retraga din concurs. Afacerea trebuia sa fie a familiei.

Intreprinderea de ciment care licita pentru furnizare era proprietate a trei frati de origine poloneza care reusisera sa ridice afacerea pe baza muncii grele si a costurilor mici, insa Luciano stia ca relatiile lui Costello nu ii vor acorda dreptul de furnizare a cimentului lui Zwillman daca alta companie prezenta un caiet de sarcini mai bun.

Accardo era un barbat dur, un executor autentic, iar cuvantul sau era violenta. Omul lui Luciano din Chicago nu stia ce este negocierea sau diplomatia; pentru asta era Costello.

Prima actiune impotriva fratilor proprietari ai fabricii de ciment a fost sa dea un telefon de avertizare. "Contractul din New Jersey nu va intereseaza. Este mai bine pentru voi sa nu va bagati pe acel teritoriu", spuse vocea obscura prin telefon. In ziua urmatoare, fabrica anunta ca intentiona in continuare sa obtina contractul din New Jersey, in ciuda presiunilor mafiote din zona aceea, sustinute de Mafia din Chicago.

Fara indoiala, Accardo se afla in fata a trei barbati duri, care nu erau dispusi sa cedeze niciun milimetru, dar ceea ce proprietarii fabricii nu stiau era ca Tony Accardo era un asasin care nu cunostea sensul cuvantului "moderatie".

Intr-o dimineata, un sedan negru se opri in fata usii unei scoli publice dintr-o suburbie a orasului Chicago. Trei barbati au ramas in interiorul lui pana cand elevii au inceput sa iasa din cladire.

Doi dintre ei s-au apropiat de un adolescent de paisprezece ani si, dupa ce s-au legitimat ca fiind politisti, i-au spus ca fusesera trimisi pentru a-l insoti pana la tatal lui, care suferise un accident. Aceea a fost ultima data cand tanarul a fost vazut.

In aceeasi noapte, o voce si-a informat interlocutorul prin telefon: "Daca nu va retrageti, nu il mai veti vedea in viata pe tinerelul pe care il avem in posesia noastra; si, desigur, daca anuntati politia, vi-l vom trimite in pachete mici".

Elevul era fiul mai mic al unuia dintre proprietarii companiei din Chicago. A doua zi, intreprinderea anunta ca isi retragea oferta.

Cel mai mare dintre frati a explicat public inaintea celor care au vrut sa o auda ca, fara presiuni din partea Mafiei, nu ar fi abandonat; dar nimeni nu a cercetat, sau, mai bine spus, nimeni nu a vut sa cerceteze cazul. Si celelalte doua companii din New Jersey si-au retras ofertele in mod misterios.

Acum, cu permisiunea lui Lucky Luciano, Longy Zwillman avea mainile libere ca sa obtina contractul de furnizare.

Noua fabrica constituita de organizatia lui Luciano trebuia sa furnizeze suficient ciment si nisip pentru a realiza un total de aproape douazeci si trei de kilometri de dig, care acoperea intrarea principala spre cheiurile industriale ale portului din New Jersey.

Zwillman, la sfatul lui Lansky, a decis sa nu angajeze transportatori. "E mai bine sa cumperi camioanele, sa treci costul lor in contractul cu Autoritatea Portuara din New Jersey si sa incerci sa stabilesti un monopol al noii companii de transport asupra aprovizionarii cheiurilor cu piese si echipamente - ii spuse Lansky lui Luciano -. Daca Longy [Zwillman] face lucrurile cum trebuie, familia poate pune bazele unei mari afaceri la nivel statal".

Autoritatea Portuara ii platea lui Zwillman o jumatate de dolar pentru fiecare incarcatura de ciment care acoperea 914 metri de dig, masuri realizate de inspectori oficiali pentru fiecare camion care intra in zona de constructie. Zwillman ordona atunci sa se ataseze camioanelor incarcaturi laterale cu funduri false, ceea ce le permitea sa acopere putin mai mult de doi kilometri de umplutura de ciment si nisip inexistenti. Controalele din port notau atunci o incarcatura neta de ciment si nisip compacta pe camion care ar fi acoperit trei kilometri si jumatate de dig, ceea ce facea ca Zwillman sa obtina un profit aditional de treizeci-patruzeci de dolari pe camion si transport. Fiecare camion facea intre sapte si opt transporturi pe zi.

La finalul lucrarii din portul din New Jersey in iunie 1936, organizatia lui Lucky Luciano castigase un profit net de 184.000 de dolari, o flota de camioane compusa din optzeci de vehicule de mare tonaj si monopolul pe care il vor mentine aproape un sfert de secol, pe langa aprovizionarea cu piese a portului din New Jersey, care se va extinde in anii urmatori la statele invecinate. Dupa aceasta lovitura, Abner Longy Zwillman[6] a devenit o piesa importanta din conducerea organizatiei lui Luciano.

Dar nu totul va fi floare la ureche in afacerile din acel an. Putin dupa operatiunea din New Jersey, Luciano va avea ceea ce s-a numit "Rebeliunea Vulpilor". In lunile octombrie si noiembrie, Mafia controla prin intermediul lui Davey Betillo toata afacerea prostitutiei sub ordinele directe ale lui Bugsy Siegel. Organizatia lui Luciano controla aproape o suta cincizeci de bordeluri in care lucrau mai mult de o mie de prostituate. In anul acela, o prostituata incasa doi dolari pentru un serviciu, din care un dolar si jumatate ii preda lui Betillo. Fiecare fata realiza o medie de sapte servicii sexuale pe zi, ceea ce ii aducea lui Luciano vreo doisprezece dolari zilnic; 72 de dolari pe saptamana de munca de sase zile: 2.160 dolari pe luna. Betillo incasa pe an si pe fata un profit net de putin peste douazeci si cinci de mii de dolari. Daca se calculeaza ca in bordelurile lui Luciano lucrau aproape o mie de femei, organizatia obtinea profituri nete anuale apropiate de douazeci si cinci de milioane de dolari, in 1936.

"Vulpile sunt vulpi - spuse Luciano insusi pe o linie telefonica interceptata de FBI -. Inotdeauna exista o modalitate de a le manipula. Nu au coloana vertebrala"[7].

Lui Charles Luciano ii placea compania prostituatelor, si aceasta va fi una dintre greselile cele mai grave pe care le va face in lunga lui cariera criminala.

Nancy Presser, Cokey Flo Brown sau Mildred Harris conduceau principalele bordeluri ale familiei, si, in diverse ocazii, isi indreptau plangerile catre Bugsy Siegel pentru modul in care Davey Betillo le trata fetele.

Ultimele ispravi ale omului lui Siegel au fost sa o bata pe una dintre fetele lui Prosser si apoi sa ii arunce ulei fierbinte pe corp pentru ca nu a castigat bani suficienti, sau sa faca sa ii sara trei dinti altei femei din subordinea lui Harris pentru ca nu a vrut sa se ocupe gratis de un prieten de-ai lui Betillo insusi.

Poate ca Luciano scapa din vedere o afacere care aducea organizatiei lui douazeci si cinci de milioane de dolari pe an. Siegel s-a consultat cu Meyer Lansky cu privire la masurile care se puteau lua. Sfetnicul lui Luciano i-a recomandat lui Siegel sa il "concedieze" pe Betillo in asa fel incat sa nu afle nimeni, ca sa le demonstreze prostituatelor ca pe seful lor il preocupa bunastarea lor.

Cand s-au intalnit, Siegel i-a spus lui Betillo sa-si ia talpasita din afacere, insa mafiotul a comis eroarea sa il ameninte. "La originea afacerii voastre au stat bordelurile mele si nu am de gand sa ma car, nici sa ma retrag din afacere fara sa lupt". Siegel l-a informat pe Luciano despre intalnirea cu Betillo, iar acesta i-a ordonat lui Tony Accardo sa se ocupe de problema.

Proxenetul credea ca faptul de a conduce una dintre afacerile cele mai profitabile ale familiei ii era de folos in fata marelui Lucky Luciano, insa, ceea ce el nu stia era ca, pus in situatia sa aleaga intre Betillo si Siegel, nu incapea cea mai mica indoiala pe cine ar alege.

Cadavrul lui Davey Betillo a aparut cu o impuscatura in ceafa pe un mal al raului Hudson. Medicul legist a descoperit ca proxenetul fusese strangulat cu un cablu si ca deja era mort cand l-au impuscat. Acesta era unul dintre sistemele preferate ale lui Tony Accardo.

Dupa moartea lui Dutch Schultz, procurorul Thomas Dewey a dirijat toata forta departamentului sau impotriva unui asa zis domn Rose, care locuia intr-un suite luxos din Waldorf Astoria si pe care toti il indicau ca fiind unul dintre principalii capi ai Crimei Organizate.

Asasinarea lui Betillo nu calmase spiritele printre prostituatele organizatiei, desi Luciano il trimisese pe insusi Bugsy Siegel sa negocieze cu ele. Problema lui Luciano era ca credea ca femeile care il insoteau de foarte multe ori erau martori muti ai operatiunilor sale. Luciano participa la intalniri si vorbea la telefon in prezenta lor.

Intr-o noapte, de exemplu, Nancy Presser a putut auzi o convorbire destul de compromitatoare intre Luciano si un barbat pe care nu l-a putut identifica. Nasul o trimisese pe Presser la baie si i-a ordonat sa deschida robinetele ca sa nu auda despre ce urmau sa vorbeasca, dar femeia a decis sa isi apropie urechea de usa. Lucky Luciano pregatea asaltul unei furgonete blindate.

Planul consta in asaltarea vehiculului blindat care ducea in jur de 427.950 de dolari proveniti din salariile muncitorilor de la Rubel Ice Plant, situata pe cheile Brooklyn-ului[8].

Presser fusese insotitoarea principala a lui Luciano pentru mult timp si era platita pentru asta. Luciano o platea cu 20 de dolari sa cineze impreuna, cu 50 de dolari sa mearga la teatru sau la un spectacol de muzica pe Broadway, care ii placeau foarte mult, si 75 de dolari sa fie partenera lui toata seara si o parte din noapte intr-un club de noapte.

Ceea ce Luciano nu stia era ca Nancy Presser impartea apartamentul cu o alta fata numita Betty, care era iubita unui politist. In timpul intalnirilor colegei ei de apartament cu iubitul, aceasta ii relata toate povestile pe care i le povestea Presser despre Lucky Luciano. La inceput, agentul nu a luat prea tare in seama anecdotele pe care le insira iubita lui, pana cand, intr-o noapte, tanara Betty i-a spus ca gangsterul prieten al colegei sale era numit Lucky. Politistul si-a informat superiorul, care i-a ordonat sa se puna la dispozitia procurorului Thomas Dewey. Fara sa fie constienta de asta, Betty devenise martorul informator numarul 282341-6. Singura sarcina a politistului era sa adune informatii si, dupa intalnirea cu iubita lui, sa le prezinte in forma scrisa echipei de procurori a lui Dewey.

Cercetarea si acuzarea duse la capat personal de catre procurorul Dewey s-au finalizat in arestarea si judecarea lui Charles Lucky Luciano, acuzat de promovarea prostitutiei si de incalcarea asa numitei Acta Mann[9]. Procurorii adjuncti incercasera sa obtina judecarea lui Luciano acuzandu-l de trafic de narcotice si de extorsiune, dar la final probele obtinute nu erau suficient de solide ca sa sustina o acuzatie serioasa. Delictul traficului de femei era cel mai usor de demonstrat.

In timpul cercetarii, Dewey a interogat-o pe Nancy Presser in legatura cu cazul prostitutiei, dar, in patru zile de interogatoriu, prostituata a mentionat chiar in trei randuri ceea ce il auzise pe Luciano zicand despre jaful de la Rubel Ice Plant[10], desi fara prea mult succes. Dewey si ai sai preferau sa il loveasca pe Luciano cu ceva consistent, precum acuzatia de incalcare a Actei Mann.

Intr-o zi a anului 1936, judecatorul Phillip J. McCook, de la Curtea Generala Penala a Districtului Manhattan, a pus sa fie ridicat in picioare acuzatul. Luciano, neclintit si elegant imbracat cu un costum gri, camasa alba de matase si o cravata albastra cu picatele albe, s-a ridicat cu grija, sprijinandu-se de masa groasa din lemn langa cei doi avocati ai sai.

"Dumneavoastra sunteti cel mai rau criminal care a trecut prin acest tribunal. Acest tribunal va condamna la o pedeapsa de intre treizeci si cincizeci de ani de inchisoare fara posibilitatea de a obtine eliberarea conditionata, ca urmare a faptului ca ati fost gasit vinovat pentru saizeci si doua de acuzatii de proxenetism demonstrat". Fara sa isi schimbe expresia fetei, a strans mana avocatilor sai si apoi le-a intins bratele celor doi agenti de politie care se indreptau spre el sa ii puna catusele.

Dupa cateva minute, iesea din sala cu escorta pana la furgoneta politiei care il va conduce pana la penitenciarul statal din Dannemora, inchisoarea de maxima securitate a statului New York, aflata foarte aproape de frontiera canadiana, care era cunoscuta intre oamenii Mafiei ca "Siberia" Autoritatii Penitenciare.

"Din prima zi in care a fost inchis la Dannemora se stia cine conducea in ea", a declarat unul dintre gardieni. In fiecare dimineata, Lucky Luciano se aseza intr-un fotoliu confortabil in centrul curtii interioare, in timp ce, dinaintea lui, se formau cozi lungi de detinuti. Unul dintre ei se apropia, ii lua mana dreapta, i-o saruta cu aceeasi reverenta cu care ar fi facut-o daca era vorba despre insusi Papa, si ii dezvaluia rugamintea lui la ureche. Dupa ce vorbea cateva secunde cu detinutul in chestiune, Luciano ridica mana si barbatul se ridica facand cateva plecaciuni.

Intr-adevar merita vazut: acei barbati pe care anii de inchisoare i-au facut duri transformati in oi blande cand se apropiau de Luciano, pe care toti il numeau Stapanul[11].

Dupa "audienta" speciala, Luciano se indrepta lent spre celula sa unde il astepta pranzul pregatit special de catre chefs de la Celano's, restaurantul favorit al lui Don din Mica Italie newyorkeza. In fiecare zi veneau doi chelneri de la Celano's, imbracati in uniforma, cu meniul zilei in vase de portelan acoperite cu argint. In timp ce detinutii mancau piure de cartofi si ceva ce semana a perisoare, Luciano gusta mancarurile fine ale celebrului restaurant din New York, inclusiv sticle de sampanie frantuzeasca, caviar rusesc, pateuri frantuzesti si belgiene si vinuri italiene.

In ciuda ritmului lent al vietii lui Lucky Luciano in Dannemora, Nasul continua sa mentina controlul strict si absolut al orgenizatiei prin intermediul lui Meyer Lansky si al celui de-al doilea om la conducere si sef adjunct al familiei, Vito Genovese.

Asa numitul "an Genovese", in care seful adjunct a ocupat locul Nasului in functie, va trece cu mai mult necaz decat glorie in istoria Cosei Nostra si a familiei Luciano, insa Thomas Dewey nu era dispus sa renunte la razboiul lui personal impotriva Mafiei, odata ce avusese atatea succese.

Genovese fusese umbra lui Lucky Luciano de la inceputurile anilor douazeci, iar dupa incarcerarea celui care pana atunci i-a fost sef, Don Vito, caci asa ii placea sa fie numit, s-a gandit ca era momentul sa ocupe locul despre care credea ca ar fi trebuit sa il ocupe cu multi ani in urma. Lansky si Siegel, precum si alti oameni apropiati lui Luciano, au inceput sa fie retrasi din functiile de conducere directa, dar, din celula lui din Dannemora, fostul Sef stia ca Genovese va comite o greseala mai devreme sau mai tarziu si va intra pe miinile procurorului Dewey.

Don Vito il ura pe Luciano, dar inteligenta sa il facea sa fie precaut. Nu era in avantajul lui sa il infrunte direct pe Lucky Luciano; trebuia doar sa astepte ca altul sa faca treaba, iar in asta Genovese era expert.

Inceputul dusmaniei dintre Genovese si Luciano dateaza din primele luni ale anului 1932, cand Don Vito s-a indragostit de o frumusete cu par negru si ochi verzi numita Anna. Problema era ca femeia avea un sot numit Gerardo Vernotico[12]. Pentru ca erau catolici practicanti, Anna nu urma sa divorteze de sotul ei sa se casatoreasca cu Genovese. Situatia era de o asa nesimtire incat insusi Vernotico a cerut o audienta cu Luciano.

In timpul intalnirii la Waldorf, cu lacrimi in ochi, sotul noii amante a lui Genovese a afirmat ca acesta se plimba cu sotia lui agatata de brat prin Mica Italie spre dezonoarea lui, dar ca nu putea sa faca nimic, data fiind puterea pe care o avea Don Vito. Luciano, in prezenta lui Meyer Lansky, l-a asigurat pe Gerardo Vernotico ca va vorbi cu adjunctul lui.

Se pare ca intalnirea dintre cei doi lideri mafioti a fost destul de polemica. Genovese i-a cerut lui Luciano sa nu se mai amestece in viata lui particulara, la care Seful a raspuns ca viata lui inceta sa fie privata daca afecta interesele familiei.

Cateva saptamani mai tarziu, Gerardo Vernotico a fost gasit mort in casa conjugala. Certificatul de deces a fost semnat de un doctor prieten al lui Genovese, care i-a dat diagnosticul de "moarte naturala". La sapte zile de la inmormantarea defunctului, la care vaduva a varsat lacrimi de durere, inca in doliu, s-a mutat la resedinta lui Vito Genovese.

Luciano si-a anuntat seful adjunct ca, daca se initia o cercetare amanuntita a mortii lui Vernotico din partea autoritatilor, ar fi trebuit sa dea explicatii familiei, dar Genovese lasase totul bine aranjat.

Intr-un an de conducere a familiei Luciano, Genovese va fi acuzat de asasinat. Victima era Ferdinand Umbra Boccia, un membru al familiei in subordinea caruia se aflau jocurile de noroc. Noul Don hotarase sa dea acceptul executiei fara a se consulta cu Luciano, din doua motive clare[13].

Primul era ca Boccia incercase sa-i traga pe sfoara pe Genovese insusi si pe Mike Miranda, un consigliere de-ai familiei Luciano. Ferdinand Boccia declarase ca o sectiune de jocuri mecanice din subordinea lui incasase doar 65.000 de dolari, cand in realitate fusesera 150.000. Al doilea motiv a fost ca Miranda descoperise ca Boccia era suspectat ca vanduse alcool de la alt furnizor localurilor controlate de Luciano, sporindu-si propriile profituri si reducandu-le pe cele ale familiei.

Vito Genovese era supravegheat indeaproape de FBI de la incarcerarea lui Luciano, astfel incat procurorului Dewey i-a fost usor sa il relationeze pe noul Don cu asasinatul lui Boccia, al carui cadavru aparuse cu cateva saptamani in urma in interioriul unui butoi pentru alcool, impuscat in gura.

Avertizat de o sursa apropiata a procurorului despre viitoarea lui acuzare in cazul asasinatului lui Boccia, Vito Genovese a decis sa fuga in Italia pana se vor calma apele si se va putea intoarce. In mod curios, Don-ul si-a facut rapid in tara sa natala prietenii in jurul Ducelui insusi, in ciuda razboiului pe care Benito Mussoni il declarase Mafiei.

In timpul anilor prebelici, Genovese s-a dedicat afacerii banoase a furnizarii de droguri[14] in sferele inalte ale guvernului lui Benito Mussolini si, in special, propriului ginere al dictatorului si ministrului Afacerilor Externe, contele Galeazzo Ciano, dependent de opium.

Intre timp, in New York, cu sprijinul total al lui Luciano, si al lui Lansky, Frank Costello[15] a devenit noul Nas al familiei. Primii lui ani de guvernare vor trece neobservati din cauza vestilor care veneau din Europa, unde adia vant de razboi. Cancelarul german, Adolf Hitler, se pregatea sa provoace unul dintre cele mai mari dezastre din istoria contemporana, al Doilea Razboi Mondial, iar in acest eveniment si Cosa Nostra va avea multe de spus in tabara aliata.

Cand Luciano a citit pe prima pagina a ziarului sau, in curtea inchisorii, ca trupele lui Hitler intrasera in Polonia pe 1 septembrie 1939, nu isi daduse inca seama ca Fhrer-ul tocmai ii oferise prima posibilitate de a iesi din puscaria in care era inchis de trei ani.

Dupa doi ani, in aceeasi situatie, Lucky Luciano implinea cinci ani de pedeapsa cand, intr-o dimineata insorita de diminica, Don-ul a auzit prin micul radio agatat de peretele celulei sale un buletin special: "Avioane japoneze ataca, de la primele ore ale diminetii, baza navala a Statelor Unite din Pearl Harbor, in insulele Hawaii".

In realitate, participarea lui Lucky Luciano la razboi a fost un subiect controversat pentru istoricii Crimei Organizate. Nici macar FBI-ul, dupa mai mult de o jumatate de secol, nu a vrut sa declasifice niciun document relationat cu acest subiect; dar este clara participarea acestuia destul de activa la protejarea cheiurilor oraselor New York si New Jersey dupa "sabotarea" corabiei USS Normandie[16].

Pe 11 februarie 1942, enormul transatlantic care fusese rebotezat cu numele Lafayette se afla acostat la cheia 6 pe raul Hudson. Corabia se pregatea sa plece a doua zi cu o intreaga diviziune nord-americana spre teatrul european de razboi, ocolind controalele temutelor submarine ale celui de-al Treilea Reich. Cu putin inainte de ora douasprezece noaptea, corabia a inceput sa arda de la prora, focul extinzandu-se rapid prin vapor. La noua dimineata in ziua urmatoare, coca navei semidezgolita si fumeganda aparea in cheiul newyorkez scufundata pe jumatate.

Chiar in acea zi, un grup numeros de oameni s-a reunit in cartierul general al Serviciului de Inteligenta Navala, pe Church Street numarul 90, sub jurisdictia caruia se afla securitatea cheiurilor din New York, New Jersey si a celor mai importante porturi de pe coasta estica. In grup se aflau fosti procurori, agenti ai unitatii de contraspionaj a FBI-ului, ai Trezoreriei si detectivi ai Departamentului de Politie din New York. Scopul reuniunii secrete era sa schiteze strategia pentru protejarea sutelor de kilometri de chei, avangarda operatiunilor de aprovizionare a trupelor aliate din Europa, si pentru eradicarea posibilelor focare de spionaj din Abwehr, serviciul secret militar german de sub conducerea amiralului Wilhelm Canaris.

Cercetarea desfasurata de Guvernul Statelor Unite a concluzionat ca USS Normandie fusese obiect al unui posibil sabotaj din partea spionajului nazist[17].

Sus-pusii de la Inteligenta Navala erau convinsi ca vreun comando german, prin intermediul italienilor care lucrau ca stivuitori in port, introdusesera in coca vasului USS Normandie bombe incendiare. In realitate, atacul corabiei transportatoare de trupe a fost ideea lui Albert Anastasia, ajutat de fratele lui, Tony, care in anii aceia devenise un adevarat stapan si conducator al cheiurilor in numele familiei Luciano. Anastasia i-a prezentat planul lui Frank Costello, care era seful familiei. Putin timp dupa aceea, acesta s-a intalnit cu Luciano la inchisoarea Dannemora pentru a ii prezenta planul lui Anastasia.

Luciano se temea sa nu se vada infruntand autoritatile militare americane in caz ca planul nu reusea, intr-o perioada in care populatia civila pierdea mii de rude pe fronturile de razboi din Europa si din Pacific. Meyer Lansky l-a asigurat pe Lucky Luciano ca, daca lucrurile ieseau bine, putea sa paraseasca inchisoarea, dar daca ieseau prost, complotul ar fi descoperit. Luciano ar putea fi executat pentru inalta tradare pe timp de razboi. Doua zile mai tarziu, Luciano s-a intalnit din nou cu Costello sa ii dea acordul pentru derularea planului. Marele Sef nu era dispus sa petreaca inca trei ani in acea inchisoare.

Dupa intalnirea inaltilor conducatori, Marina, prin agentul ei Charles Haffenden, s-a apropiat de Joseph Socks Lanza, care in momentul acela era lider al pietelor de peste din Fulton. Lanza era, de fapt, un peste mic in organizatie, astfel ca le-a inaintat propunerea Marinei lui Costello si lui Lansky. Ei stiau ce trebuiau sa faca. In acel moment, ambii gangsteri si-au dat seama ca Mafia tocmai castigase razboiul impotriva Guvernului Statelor Unite.

Prima conditie a fost impusa de Frank Costello, care a recomandat schimbarea inchisorii din Dannemora cu una mai putin rigida, precum Sing Sing. Chiar in noaptea aceea, detinutul numarul 3143122-623 era transferat intr-o furgoneta speciala a politiei la inchisoarea de securitate minima din Great Medow, la nord de Albany[18].

Luciano a dat atunci ordinul expres tuturor membrilor familiei sa sprijine eforturile belice pe cheiurile din New York si din New Jersey. De asemenea a cerut, prin intermediul lui Frank Costello, ca Anastasia si fratele sau sa "evite" orice alt incident pe chei, care ar fi pedepsit cu exilul din familie.

Albert Anastasia l-a asigurat pe Costello ca se va ocupa personal sa execute pe oricine ar incalca ordinele lui Luciano.

Din momentul in care, chiar in acea luna, patrule formate din membri ai Mafiei si ai Marinei supravegheau cheiurile, nu s-a mai produs niciun tip de incident in porturile de pe coasta estica a Statelor Unite si, bineinteles, in niciunul dintre vapoarele de transport militar. Ceea ce deja devenise evidenta pentru Washington era puterea rela pe care o avea Mafia in tara si mai ales controlul pe care il avea Lucky Luciano asupra ei din relaxata lui "retragere" la inchisoarea din Great Medow.

La un an dupa sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, guvernatorul statului New York, Thomas Dewey, chiar acela care, procuror fiind, cu zece ani in urma, il trimisese pe Luciano dupa gratii, a decis sa ii acorde eliberarea conditionata pentru serviciile sale aduse tarii in timpul conflagratiei recente, dar, in acelasi timp, a semnat documentul cu ordinul de deportare a puternicului mafiot.

Intr-o seara racoroasa de februarie a anului 1946, USS Laura Kane era acostat la cheiul 8. Echipajul lui prepara nava pentru a porni spre Italia. Era o zi istorica pentru Cosa Nostra: marele Charles Lucky Luciano era expulzat din tara.

Escortat de agenti ai Departamentului de Imigratie si Naturalizare si imbracat splendid, Lucky Luciano a ajuns la chei intr-o masina neagra, din insula Ellis, unde isi petrecuse ultimele doua nopti, acelasi loc in care ajunsese din Italia sa natala cu patruzeci de ani in urma, impreuna cu familia sa.

Putin cate putin, masini luxoase de culoare neagra veneau pana in poarta cheiului si flancau zidul de protectie format din muncitorii din port care mentineau la distanta presa. Meyer Lansky, Joe Adonis, Frank Costello, Tommy Lucchese, Albert Anastasia erau unii dintre cei care s-au apropiat sa isi exprime respectul fata del cel care fusese pana atunci marele Nas al Cosei Nostra, chiar si in ultimii lui zece ani de inchisoare, pana la deportarea lui.

La finalul serii, a sunat fluierul mare al navei USS Laura Kane, timp in care grupul de vizitatori se inghesuia pe digul cheii. Lucky Luciano a aparut pe acoperis ca si cum ar fi fost vorba de un sef de stat si a ridicat mana spre oamenii care isi luau la revedere pentru ultima data.

Luciano, pe acoperis, se gandea ca, intr-o buna zi, se va intoarce, dar el nu stia atunci ca o va putea face abia dupa saisprezece ani, intr-un cosciug, pentru a ocupa in cimitirul newyorkez Saint John, in cartierul Queens, un loc in panteonul familiei Lucania, adevaratul nume al lui Don, aflat, prin mana destinului, foarte aproape de cel al lui Salvatore Maranzano.

Oricum, Nasul va avea inca multe de spus in evenimentele urmatoare pe care Crima Organizata avea sa le traiasca[19]. Incepeau anii marilor dinastii.