MISIUNI BIZANTINE IN SECOLELE IX X - ACTIVITATEA SFINTILOR CONSTANTIN CHIRIL SI METODIE

MISIUNI BIZANTINE IN SECOLELE IX X.

ACTIVITATEA SFINTILOR CONSTANTIN CHIRIL SI METODIE.

Capitala Imperiului Oriental era focarul unei civilizatii materiale, intelectuale si religioase superioare. Pozitia geografica a Constantinopolului, la confluenta dintre cele doua lumi, a facut din el un punct de atractie pentru toti barbarii din Asia si din Occident. Aceste popoare migratoare se dirijau din instinct catre centrul Imperiului. Este imposibil ca noile populatii, care apareau pe scena istoriei si intrau in contact cu Bizantul sa nu ramana uimite de splendorile si fastul curtii imperiale. In acelasi timp, Constantinopolul, simtindu-se mostenitor al vechii Rome, depozitarul gloriei si civilizatiei ei, respingea in principiu orice contact cu barbaria . Totusi, necesitatea ii va obliga pe bizantini sa se intoarca spre acesti nebuni , care le amenintau frontierele.

In relatiile cu aceste noi popoare, diplomatia bizantina va adauga experientei generalilor si oamenilor de stat romani, supletea si abilitatea fara scrupule a orientalilor. Astfel, pentru a-i castiga pe conducatorii barbarilor, basileii ii chemau la Constantinopol si le ofereau, ca neveste, femei din aristocratia bizantina si titlul de cetateni romani, le atribuiau functii ierarhice si numeroase cadouri. Toate acestea, la care se adauga si luxul de la palatul imperial, ii marcau puternic pe cei ce erau obisnuiti sa doarma in saua calului. Cu emfaza se declarau apoi, vasali ai Majestatii Sale imperiale , si isi puneau trupele la dispozitia generalilor bizantini. Se stia totusi, si faptul ca pe cat de repede s-au lasat impresionati, pe atat erau de lacomi si nestatornici. Pentru aceasta, bizantinii ii supravegheau, uneori ajungand chiar sa invrajbeasca unele popoare impotriva altora cu scopul de a le slabi forta ofensiva. O alta masura de siguranta era cresterea copiilor sefilor barbari la Constantinopol, sau gazduirea aici a unui pretendent la conducere, care sa poata fi opus, in orice moment, posibilului neascultator.

Insa, pe langa toate aceste mosteniri din diplomatia romana cu unele influente orientale, bizantinii au adaugat inca un mijloc pentru castigarea barbarilor: propoveduirea crestinismului. Fata de Imperiul roman si de conducatorii lui care se intitulau Pontifex Maximus , Imperiul bizantin era Christiana respublica iar basileii, ίσαπόστολος sau ό νέος άπόστολος . Urmand porunca Mantuitorului: Mergeti in toata lumea si propoveduiti Evanghelia la toata faptura (Marcu XVI, 15), Imperiul bizantin era campionul crestinatatii si avea ca scop principal, fata de popoarele pagane, sa faca cunoscuta religia pe care o apara. Odata castigat pentru crestinism, respectivul popor barbar intra in sfera de influenta a culturii bizantine, iar prin ierarhia bisericeasca ce urma convertirii erau subordonati Patriarhiei de Constantinopol, fapt ce avea indirect inraurire si asupra politicii acestora fata de Imperiu. De asemenea, morala crestina presupunea o schimbare de atitudine, o intoarcere de la cruzimile si atrocitatile prin care ei se facusera cunoscuti pana la acel moment.

Observam din cele expuse importanta apropierii de aceste populatii barbare, care vor fi folosite, in anumite perioade, ca tampoane la frontierele Imperiului in fata cotropitorilor veniti din toate directiile. Mijlocul cel mai sigur pentru castigarea acestora era propoveduirea credintei crestine. Datorita acestui fapt, din nici o misiune diplomatica bizantina la popoarele pagane, nu lipsea misionarul.

In perioada secolelor IX X, misiunile bizantine s-au incununat de succes reusind convertirea la crestinism a mai multor popoare. Intre acestea se remarca marea masa slava, castigata definitiv la Hristos in a doua jumatate a secolului IX. Pentru o intelegere exacta a problemei vom expune pe scurt stabilirea in provinciile bizantine a triburilor slave si incercarile succesive ale basileilor precedenti de a-i crestina.

Habitatul primitiv al slavilor a fost in Nordul Muntilor Carpati, in Vestul actualei Rusii, mai exact in bazinul Pripetului . De aici, divizati in 3 grupe, septentrionala, occidentala si meridionala, s-au raspandit incetul cu incetul, din secolul I pana in secolul VI, catre centrul Europei. Daca cronicarii bizantini ai vremii (Procopius, Iordanes si Teofanes) afirma ca slavii au aparut brusc la frontiera Imperiului in secolul VI, inseamna ca ei nu au dat nici cea mai mica atentie celor ce se intamplau dincolo de Dunare. In toata aceasta perioada, slavii au avansat lent dar in acelasi timp s-au si infiltrat, in grupuri mici, printre celelalte triburi barbare: carpi, costoboci, gepizi, goti, sarmati si huni, care au ocupat succesiv regiunea cuprinsa intre Muntii Carpati si Dunare. De fapt, slavii se gaseau inca de la sfarsitul secolului V pe frontiera nordica a Imperiului bizantin, impreuna cu bulgarii si ceea ce mai ramasese din tribul hunilor. Sub imparatii Iustin I (518 527) si Justinian I (527 565), acesti barbari au atacat cu regularitate provinciile transdanubiene, fara insa a se fixa definitiv in teritoriile bizantine. Abia in anul 581, pentru prima data, ei nu au mai parasit provinciile invadate. Tot in aceasta perioada (a doua jumatate a secolului VI) apare pe scena istoriei un nou popor barbar, avarii, care vor supune rapid toate celelalte triburi. O pace intre bizantini si avari va fi incheiata in urma victoriilor obtinute de generalii Petru si Priscus in apropiere de Viminacium, la anul 601, dar situatia interna ce a urmat in Imperiu a facilitat incalcarea ei. Orasele din Istria si Dalmatia, asupra carora se napustesc slavii, cad unul dupa altul, si soarta Peninsulei s-a decis in favoarea cotropitorilor. Astfel, slavii ocupa definitiv Istria si Dalmatia, cele doua Moesii, cele doua Dacii, Dardania, Tracia si Macedonia. Punctul culminant al acestei perioade a fost atacul concertat al persilor, avarilor, slavilor si bulgarilor asupra Constantinopolului, din anul 626. Avarii au sustinut grosul luptei astfel incat ei au suferit si cele mai grele pierderi, nemaiputand impiedica apoi eliberarea de sub jugul lor a cehilor si slovenilor in anul 623. Intre 635 641 si-au castigat libertatea fata de avari si triburile din Illyric si Balcani. Aceasta eliberare coincide cu instalarea serbilor si croatilor in Sud. Dintre aceste ultime doua popoare, croatii sunt primii care vor juca un rol de seama in regiune, aceasta si din cauza numarului relativ mic al serbilor, ei pentru inceput ocupand un mic district din thema Tesalonicului: τά Σερβλία . Marea natiune sarba nu s-a format decat mai tarziu, in regiunile muntoase, prin asimilarea altor triburi slave, supuse sau vecine. In timpul imparatului Heraclius (610 641) au continuat ingenunchierea intregii Peninsule, pustiind Epirul, Ahaia si Peloponezul. Pe micile lor ambarcatiuni (monoxyle) au ajuns pana in insulele din Marea Ionica si chiar in insula Creta. Nici imparatii Constans II (641 668), Constantin IV (668 685) si Justinian II (685 695) nu au putut opri inaintarea slavilor. In anul 679, unul dintre fii fostului han bulgar Kuvrat, Asparuch (681 702), apare cu trupele sale pe malul stang al Dunarii. Cu toata opozitia armatei bizantine, el si barbarii din subordine fac conjunctia cu cele 7 triburi slave , in apropiere de Varna. Asparuch aducea cu sine nu numai un important ajutor militar ci mai ales ceea ce le lipsea acestora: organizarea. Astfel, el formeaza un front comun impotriva bizantinilor si avarilor. Acum este perioada in care au fost slavizati bulgarii si s-au pus bazele primului lor Stat. Urmasul lui Asparuch, Tervel (702 718) a avut chiar ocazia sa intervina in afacerile interne de la Constantinopol in doua randuri, sustinandu-l pe imparatul Justinian II. In schimbul acestor servicii a primit titlul de Caesar. O situatie ceva mai fasta pentru bizantini a fost domnia imparatului Constantin V (741 775), care a reusit sa se impuna in luptele dintre cele doua factiuni ale boierilor bulgari ce isi disputau conducerea. Dar, in anii 768 769 se ridica dintre bulgari, Telerig, care reuseste sa se debaraseze de toti oamenii pe care bizantinii ii aveau infiltrati intre boieri si sa puna ordine in interiorul tribului. In anul 792, condusi de catre Kardam (777 803), bulgarii au reusit o noua victorie in fata bizantinilor, prin care le-au dovedit ca situatia in fapt nu mai putea fi schimbata . In prima jumatate a secolului IX, cu exceptia hanului Krum care a incercat o ofensiva spre Constantinopol dar a fost invins la Mesembria (813), ceilalti conducatori bulgari vor respecta tratatul de pace incheiat in anii 814 815, intre Omurtag (814 831) si imparatul Leon V (813 820).

In ceea ce priveste Peloponezul, slavii care s-au stabilit aici au fost asimilati intr-un mod lent, fara o lupta violenta, incepand cu secolul IX. Unii istorici vorbesc despre o slavizare completa a acestei provincii (Fallmerayer), iar altii despre caracterul pur elenic al Greciei moderne (Hopf) . Nu se poate accepta in nici un caz una dintre aceste doua ipoteze, ci adevarul corespunde unui compromis intre ele. Cei care prevalau in interiorul Peninsulei erau slavii, iar in orase si de-a lungul tarmului elementul grec se mentinea. Pana spre inceputul secolului IX, slavii s-au impus din punct de vedere militar, incercand chiar un atac decisiv asupra celui mai important oras din zona, Patrasul, in anul 805. Printr-un miracol, atribuit aparatorului orasului, Sf. Ap. Andrei, grecii au reusit sa scape din incercuire. Asimilarea treptata a slavilor a fost posibila datorita tacticii lor de infiltrare lenta si succesiva, in triburi foarte mici numeric. De asemenea, lipsa unei organizari politice unitare, cu exceptia razboaielor, i-a facut mult mai usor controlabili fata de celelate triburi ramase in Nord. Daca adaugam si faptul ca erau inconjurati din toate partile de greci, deci se rupsesera de marea masa slava din care proveneau, intelegem exact posibilitatea fenomenul.

Dupa cum se stie in anul 731, imparatul Leon III Isaurul (717 740), ca raspuns la excomunicarea data impotriva sa de papii Grigorie II (715 731) si Grigorie III (731 741), a scos de sub dependenta bisericeasca a Sf. Scaun provinciile Illyricului oriental (Epirus Vetus, Epirus Nova, Illyricum, Thesalia, Achaia, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia, Dardania si Praevalitana), care se aflau sub stapanirea politica a Imperiului bizantin, la care adauga Italia de Sud (Calabria), Sicilia si Creta, punandu-le sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol. Sarbii si croatii s-au asezat in Nordul Illyricului oriental si respectiv in Illyricul apusean. Spre sfarsitul secolului VIII, aceste popoare au reusit sa se elibereze de sub dominatia avarilor, cu ajutorul francilor, devenind vasalii celor din urma. Aceste mutatii au facut posibila o largire a teritoriilor francilor si bulgarilor. Astfel, la inceputul secolului IX, Bizantul se intalnea cu Imperiul francilor in Dalmatia. Conflictul a izbucnit rapid, in anul 803, incheindu-se in acelasi an cu pacea de la Knigshofen , prin care i se ceda imparatului Carol cel Mare vechea provincie a Dalmatiei, ocupata de croati, si Istria. Aceeasi situatie era prevazuta si prin pacea ulterioara semnata la Aix la Chapelle in anul 812. Astfel, slovenii si croatii intra definitiv in sfera politica a Imperiului franc, fiiind obligati sa primeasca religia crestina in rit apusean. Cel tarziu in anul 852, dupa cum reiese dintr-o scrisoare a papei Nicolae I (858 867) si din lista de donatie a principelui croat Trpimir (845 868), pentru aceste popoare se infiintase o episcopie proprie la Nona (azi orasul Nin), cu toate protestele episcopului de Aquileea . Ratiunea infiintarii acestei episcopii o gasim in dorinta papei de a castiga cel putin o parte a jurisdictiei din trecut asupra Illyricului.

Tot in prima jumatate a secolului IX se produce o importanta schimbare politica, care va avea si repercursiuni religioase, in viata triburilor slave de sub dominatia bizantina. Slabind puterea Imperiului, spune imparatul Constantin VII Profirogenetul (944 959) in cartea sa De administrando imperio (Migne PG 113, 252), neamurile slave se eliberara de sub stapanirea bizantina si se conduceau de proprii lor jupani, potrivit obiceiurilor lor . Cei mai multi dintre acestia nu se botezasera, ci au ramas pentru mai mult timp pagani. Aceasta informatie este intarita si de cronicarul bizantin Theofanes Continuatus (Migne PG 109, 304 305), care ne relateaza ca cei mai multi, aratand o apostazie si mai mare s-au lepadat si de Sfantul Botez, incat nu mai aveau fata de romei, nici un semn de prietenie si supunere . Neamurile slave in cauza sunt: croatii, sarbii, zachlumitii, terbuniotii, diocletianii, canalitii si paganii sau narentanii. Desigur, pentru acestia, crestinismul venea odata cu dominatia bizantina de care incercau sa scape. Daca luam in discutie si exemplul bulgarilor, care, desi pagani, reusisera totusi sa-si intemeieze un puternic Stat, in timpul hanilor Krum si Omurtag, intelegem schimbarea de atitudine a acestor popoare.

In Croatia panonica insa, principele Ljudevit (810 823) era nemultumit de stapanirea francilor, drept pentru care se revolta in anul 819, antrenand si triburile slave ale adobritilor, branicevilor si timocenilor . Dintre acestea ultimele doua erau sub suzeranitatea hanului bulgar Krum. Au fost necesare 3 expeditii france, in anii 820, 821 si 822, pentru a inabusi revolta acestora. Dupa asasinarea lui Ljudevit in Dalmatia, cele 3 triburi slave au intrat sub suzeranitatea invingatorilor, dar aceasta situatie a condus la un conflict cu hanul bulgar, care se vedea deposedat de unele teritorii. Stiindu-se asigurat in partea de Est prin pacea de 30 de ani incheiata cu Imperiul bizantin, Omurtag (814 831), invadeaza si devasteaza Panonia in anul 827. Bulgarii alunga pe conducatorii franci, asezand in locul acestora lideri dintre localnici. Totusi, pacea incheiata la Paderborn, in anul 845, intre imparatul Ludovic si hanul Malomir (831 852), consacra pierderea regiunii Sirmiumului si a unei parti din Croatia panonica pentru bulgari. Aceasta pace a avut ca urmare incheierea unei aliante, in anul 862, intre hanul Boris, pe de o parte, si imparatul Carloman, pe de alta parte, indreptata impotriva principelui Rastislav (845 870), conducatorul Moraviei Mari. Acesta reusise in anul 855 sa se elibereze de sub stapanirea franca si sa-si extinda teritoriul pana pe raul Tisa, ceea ce nelinistea pe bulgari . Gasindu-se in aceasta situatie, Rastislav apeleaza la ajutorul Imperiului bizantin, cautand o alianta cu acesta. Pentru a fi si mai convingator, alunga pe misionarii francilor din principatul sau cerand imparatului si patriarhului de la Constantinopol, alti preoti capabili sa converteasca pe moravi la crestinismul rasaritean.

Acum, am ajuns la inceputul operei misionare intreprinsa de Bizant, prin fratii Constantin Chiril si Metodie, pentru popoarele slave asezate in Europa centrala. Totusi nu trebuie sa cadem in greseala multor istorici mai vechi, care au pus numai pe seama acestor doi misionari, de o importanta capitala de altfel, intreaga convertire a masei slave. Acest proces a durat mai mult secolele, incepand chiar de la aparitia triburilor barbare respective in teritoriile bizantine. Astfel, cu toata opozitia istoricilor (in special Jireček) fata de spusele lui Constantin VII Profirogenetul, cum ca imparatul bizantin Heraclius a cerut de la Roma preoti si episcopi pentru convertirea sarbilor si croatilor, trebuie sa le credem ca fiind adevarate. Aceasta mai ales ca toate argumentele istoricului in cauza s-au dovedit a fi nefondate . Este imposibil apoi, ca slavii sa nu fi luat un cat de mic contact cu religia crestina prin autohtonii din teritoriile invadate. De asemenea, datorita cunoscutei lor vitejii, au fost numiti chiar in posturi de conducere in armata bizantina (Svarun, Tatimir sau Chilbudios) , ceea ce ne indreptateste sa credem ca cel putin o parte dintre aceste triburi barbare cunosteau crestinismul inca inainte de secolul IX. Pe cat de lent patrundeau ei intre celelalte popoare, tot pe atat de incet s-a inceput si convertirea lor, care a fost numai desavarsita de cei doi Apostoli ai slavilor .

Fratii Constantin Chiril si Metodie s-au nascut la Tesalonic, dintr-o familie de neam ales, Leon si Maria. Tatal era drongar (comandant militar in marina imperiala) sub ordinele strategului themei Tesalonicului. Metodie s-a nascut in anul 815, iar Constantin in anul 827. In ceea ce priveste originea etnica a acestei familii sunt discutii si astazi. Istoricii slavi sustin ca au fost de origine slava bazandu-se pe faptul, dovedit istoric, al existentei asa numitelor slavonii in jurul Tesalonicului. Cunoscuta fiind mandria greceasca, istoricii lor spun ca au fost de etnie elena. Dar, a existat si ipoteza, lansata in secolul trecut, cum ca cei doi frati erau romani din colonii lui Traian . Ei, fiind dintr-o familie nobila, au primit o educatie si instructie aleasa, mai intai in orasul natal si apoi la Constantinopol. Traind intr-un oras in imprejurimile caruia slavii erau foarte numerosi, ei au cunoscut bine viata, moravurile si limba acestora. Atunci cand in anul 842 tatal celor doi frati a murit, Metodie s-a dedicat carierei militare fiind numit in aceeasi functie de drongar iar mai apoi in cea de comandant al armatelor slave din arhontia Strimonului, la frontiera bulgara. Dupa 10 ani el s-a hotarat sa se retraga la manastirea Olimp, din provincia Bitinia, unde s-a calugarit. Fratele sau a fost luat sub tutela logothetului Teoctistos, la Constantinopol. Dupa terminarea studiilor a renuntat la casatorie pentru viata monahala, fiind hirotesit ipodiacon, indeplinind si functia de chartofilax la biserica Sfanta Sofia. In cele din urma se retrage la manastirea Kleidion, pe tarmul asiatic al stramtorii Bosforului, la anul 850, unde ramane timp de 6 luni. Intors la Constantinopol, el va accepta sa predea Filosofia la Universitatea din Bizant, timp in care il cunoaste foarte bine pe viitorul patriarh Fotie .

In anul 851, logothetul Teoctistos a hotarat sa incheie o pace cu arabii, cu intentia de a usura viata crestinilor de pe teritoriile ocupate de acestia. Ambasada trimisa la califul din Samarra era formata din secretarul cancelariei imperiale, Gheorghe, un functionar de la Curte, Gheorghe Palata si Constantin, numit Filozoful . Tratativele dintre bizantini si arabi s-au incheiat cu succes. Dar, in anul 856, Teoctistos este asasinat, motiv pentru care Constantin se retrage la aceeasi manastire unde era fratele sau.

La 18 iunie 860, tribul varego rusilor, care aveau Kievul drept centru politic, au atacat sub conducerea principilor Askold si Dir, Constantinopolul . Numai ceata groasa si o furtuna puternica au salvat orasul cel pazit de Dumnezeu . Pentru a inlatura acest pericol, bizantinii s-au hotarat sa reinnoade vechile aliante cu chazarii, popor de limba turca, care locuiau in stepele din Nordul Marii Negre. Este cunoscut faptul ca basileul Constantin V (741 775) a fost casatorit cu o fiica a hanului chazarilor, iar fiul lui a intrat in istorie sub numele de Leon IV Chazarul (775 780). Viata Sf. Chiril marturiseste ca insusi hanul chazar a trimis mai intai o solie la bizantini in care cerea sa i se trimita preoti care sa fie in stare sa discute cu evreii si sarazinii de la curtea sa . Astfel, la sfarsitul anului 860, s-a trimis la Semender (Belendjer) o ambasada, din care pe langa reprezentanti ai imparatului, facea parte si Constantin . Clasa nobila a chazarilor imbratisase iudaismul, fapt unic in istorie, o mica parte erau musulmani, iar majoritatea covarsitoare a populatiei ramasese pagana. In iarna anilor 860 861, cat timp a stat la Cherson, Constantin a invatat dialectul samaritean al limbii ebraice, limba oficiala a Curtii. Prin cunostintele sale teologice, invatatul bizantin s-a impus in fata iudeilor demonstrandu-le superioritatea Evangheliei asupra Torei. Dupa marturia Vietii Sf. Chiril s-au convertit si aproximativ 200 de oameni , ca rezultat al acestor discutii. Este regretabil faptul ca lucrarea scrisa de el, Contra iudeilor , pe care Metodie a tradus-o in slavona, s-a pierdut. In mod sigur ea cuprindea aspecte ramase necunoscute ale discutiilor teologice purtate aici.

Se pare ca la Cherson a descoperit o Psaltire si Evangheliile scrise in asa zisele litere rusesti , pe care le-a descifrat. Tot aici a crezut Constantin ca a gasit si moastele Sf. Clement, episcopul Romei intre anii 88 97, care dupa o traditie ar fi fost exilat in Crimeea. Cercetarile mai noi au stabilit ca in realitate erau moastele unui sfant local cu acelasi nume, caruia i se ridicase o basilica crestina. Din Viata Sf. Chiril aflam ca in aceasta zona se gaseau si mici triburi ale ungurilor, cu care a venit in contact: In timp ce-si facea rugaciunea de la ceasul I, ungurii il inconjurara, , voind sa-l omoare. Dar el nu se lasa intimidat, nu-si intrerupse rugaciunea, ci rosti numai: Doamne miluieste. Iar ei privindu-l, printr-o porunca dumnezeiasca se linistira si incepura sa se incline in fata lui .

Aceasta misiune diplomatica bizantina la chazari s-a incununat de succes, lucru dovedit si de scrisoarea pe care apoi hanul o trimite imparatului Mihail III, in care ii impartaseste dorinta de a intari alianta cu Imperiul si totodata de a continua politica de toleranta fata de crestinii din tinuturile sale .

Revenim acum la cererea principelui Rastislav din anul 862 de a incheia o alianta cu bizantinii si in acelasi timp de a fi trimisi misionari care sa converteasca locuitorii Moraviei Mari la crestinismul rasaritean. Imparatul, de comun acord cu patriarhul, a hotarat trimiterea in aceasta dificila misiune a celor doi frati tesaloniceni, buni cunoscatori ai limbii slave. Rastislav specificase in scrisoarea ca nu avem un invatator capabil sa ne invete credinta cea adevarata in limba noastra. Trimite-ne deci, imparate, un astfel de episcop si dascal, pentru ca de la voi porneste in toate partile legea cea buna . Pentru o mai usoara convertire a moravilor, Constantin a inceput sa traduca Sf. Scriptura si cartile de slujba in limba paleoslava. Se presupune, de unii istorici, ca exista la Constantinopol, in acea perioada, o scoala pentru pregatirea viitorilor misionari la popoarele slave, unde cei doi ar fi fost profesori. Crearea alfabetului paleoslav, numit glagolitic (de la glagolo = el spunea , sintagma des uzitata in traducerea Evangheliilor pe care au facut-o), a constat in adaptarea scrierii cursive bizantine. Pentru redarea fonetismelor slave s-au folosit, pe langa literele minuscule ale alfabetului grec, unele semne din alfabetele orientale (ebraic, samaritean, copt si armean) dar si cateva litere special create. Alfabetul chiril propriu zis a fost inventat in realitate mai tarziu de unul dintre discipolii lui Constantin, pe baza trasaturilor celui paleoslav, dar urmand scrierea majuscula greaca.

Cei doi frati, Metodie si Constantin au activat cu succes la Velehrad, capitala Moraviei, intre anii 863 867. Principele Rastislav le-a incredintat un numar de elevi, pentru care traducand indata randuiala bisericeasca, i-a invatat serviciul Utreniei, Ceasurile, Vecernia, Pavecernita si slujbele Tainelor . In aceasta perioada de 4 ani au fost traduse in paleoslava Evanghelia, Apostolul, Psaltirea, precum si mai multe carti de ritual intre care se remarca cele trei Sf. Liturghii. Traditia atribuie lui Metodie si traducerea integrala a Sf. Scripturi, cu exceptia cartilor Macabeilor, dupa anul 880.

Cu tot sprijinul politic pe care il aveau, misionarii bizantini s-au lovit de unele greutati. Clerul franc al arhiepiscopiei de Salzburg, care dupa cum am vazut fusese indepartat de catre principele Rastislav din Moravia inainte de venirea celor doi frati, nu privea cu ochi buni succesul orientalilor. Din aceasta cauza au speculat faptul ca fusese introdusa o noua limba liturgica, in speta slava, contrar uzantelor romane si au adresat o plangere papei Nicolae I. Dupa conceptia apuseana numai 3 limbi erau considerate sacre (ebraica, greaca si latina), iar cei doi frati cadeau in erezia numita a pilatienilor , dupa numele lui Pontius Pilat, din ordinul caruia s-a pus pe Sf. Cruce, deasupra capului Mantuitorului, o inscriptie in aceste limbi . Insa, ceea ce i-a deranjat cel mai mult pe bizantini a fost faptul ca episcopii franci au refuzat sa ii hirotoneasca pe ucenicii lor. Astfel, au luat hotararea sa se intoarca pentru o scurta perioada la Constantinopol pentru a-l convinge pe patriarhul Fotie de necesitatea trimiterii unui episcop in zona, caci fara o continuitate apostolica lucrarea lor era zadarnica . Au plecat probabil din Velehrad la inceputul anului 867, oprindu-se pentru cateva luni in orasul Moosburg, pe tarmul vestic al lacului Balaton, capitala principatului slav al Panoniei centrale, condusa de Kocel, fiul lui Pribina . Si aici, cei doi tesaloniceni au desfasurat o rodnica activitate, pregatind dintre localnici slujitori bisericesti, pe care urmau sa-i hirotoneasca la intoarcerea lor din Imperiu. Indreptandu-se spre Marea Adriatica, la Venetia, au fost ajunsi din urma de o invitatie a papei Nicolae I la Roma. Pana sa ajunga acolo, acesta moare, astfel ca Metodie si Constantin vor fi primiti de catre noul papa Adrian II. Intampinarea fastuoasa este prezentata in Viata Sf. Chiril astfel: Si cand sosi el la Roma, episcopul apostolic Adrian merse in persoana inaintea sa, insotit de toti credinciosii, purtand cu totii lumanari, . In urma argumentarii convingatoare, papa s-a declarat in favoarea introducerii Liturghiei slave in Biserica, condamnand erezia pilatienilor . Din cauza nevointelor si a ostenelilor, Constantin se imbolnaveste, hotarandu-se sa primeasca cele trei voturi monahale intr-o manastire greaca din Roma. La tunderea in monahism primeste si numele sub care este indeobste cunoscut in istoria bisericeasca, Chiril. Dupa aproximativ doua luni, la 14 februarie 869, el moare fiind ingropat cu toata cinstea in biserica Sf. Clement din Roma.

Fratele sau, Metodie va continua singur efortul misionar. In vara anului 869 este trimis cu o scrisoare de catre papa la principii Kocel, Rastislav si Sveatopluk, nepotul conducatorului Moraviei. Epistola ii instinta pe acestia ca Adrian II hotarase sa-l hirotoneasca pe Metodie ca episcop peste tarile lor, de curand crestinate. Singura conditie impusa era ca la oficierea Sf. Liturghii in limba slavona sa se citeasca Apostolul si Evanghelia mai intai in limba latina . Datorita situatiei politice nefavorabile, misionarul bizantin nu a reusit sa ajunga decat pana la Kocel, care incantat de veste il retrimite la Roma, insotit de 20 de fruntasi ai lui, pentru a fi hirotonit. Tinand cont de situatia din Balcani in anul 870, cand bulgarii au intrat din nou sub jurisdictia bisericeasca a Constantinopolului, papa Adrian II a hotarat sa il hirotoneasca pe Metodie ca episcop, cu resedinta la Sirmium, cu intentia vadita de a fi cat mai aproape de sarbi, croati si bulgari, spre a-i putea aduce in timp in sfera de influenta a Apusului. Sub jurisdictia nou infiintatei episcopii intrau provinciile: Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Moesia Superior si o parte din Dacia Aureliana. Ultimele doua dintre acestea erau chiar teritorii bulgare, de unde intelegem exact ratiunea papei in a aseza acest scaun episcopal la Sirmium.

Intre timp in Moravia situatia politica se schimbase. Sveatopluk il tradase pe Rastislav predandu-l lui Carloman de Bavaria, care l-a orbit. Totodata, Moravia intra sub suzeranitatea germanilor, parasind astfel orientarea politica si religioasa spre Bizant. In aceasta situatie, noul episcop Metodie nu a mai putut sa-si exercite functia incredintata de papa Adrian II. Mai mult decat atat, ca urmare a intrigilor arhiepiscopului de Salzburg, el va fi inchis intr-o manastire pentru 3 ani (870 873). Abia la interventiile noului papa Ioan VIII prin legatul sau, episcopul Paul de Ancona, catre arhiepiscopul Adalwin de Salzburg si episcopii Ermanrich de Passau si Annon de Freising, s-a reusit eliberarea lui Metodie. Cu greu si-a continuat activitatea in Moravia, intampinand dificultati din partea clerului latino-german din zona.

Totusi, in aceasta perioada, a mai inregistrat un succes prin crestinarea poporului ceh, stabilit in Boemia. Inca din anul 805 s-a incercat de catre latini convertirea acestui popor. Botezul primit de catre cei 14 jupani cehi de la arhiepiscopul de Ratisbonna, in anul 845, a ramas fara urmari. Acum, principele acestor teritorii, Borivoi, casatorindu-se cu fiica lui Sveatoplak, Ludmila, o ferventa sustinatoare a crestinismului, a venit in anul 873 in capitala socrului sau. Aici, Metodie a reusit sa-l converteasca si sa-l boteze, incredintandu-i la plecare un numar de ucenici pentru crestinarea intregului popor. Unii istorici sustin chiar ca Metodie ar fi mers mai tarziu in Boemia, unde a organizat Biserica locala, insa numai partial, pentru ca majoritatea populatiei era inca pagana . In secolul X, la indemnul Drahomirei, sotia cneazului Vratislav, pioasa Ludmila a fost asasinata (927), iar metodianismul abolit. La aceasta situatie a contribuit si hotararea Conciliului de la Spalato (925), unde slavonismul este aratat ca erezie. Incetul cu incetul s-a reusit latinizarea poporului datorita, in special, intereselor politice din zona. Totusi, traditiile slavone inca persistau pe vremea cneazului Oldrich ( 1034), prin egumenul Procopie al manastirii Sazava .

Revenind la Metodie, in anul 879 este din nou acuzat de episcopul de Nitra, Wiking, pentru faptul ca slujeste in continuare in limba slava si ca nu rosteste adaosul Filioque la Simbolul de credinta. Chemat la Roma de papa Ioan VIII, in anul 880, s-a recunoscut inca o data legitimitatea savarsirii Sf. Liturghii in limba slava si mai mult decat atat ca invatatura sa este conforma cu cea a Sf. Parinti. Prin Metodie, papa ii trimite o scrisoare principelui Sveatoplak, in care, dupa ce demonstreaza ortodoxia acestuia, il numeste arhiepiscop al Moraviei, avandu-l ca sufragan chiar pe episcopul de Nitra, Wiking. Acesta din urma prezinta insa principelui o epistola falsa, din care reiesea ca Metodie a fost condamnat ca eretic. In aceasta situatie, misionarul bizantin face din nou apel la Ioan VIII, care a trebuit sa-i rescrie lui Sveatoplak si sa-i reconfirme numirea ca arhiepiscop.

In anii 881 882, Metodie a plecat la Constantinopol, in urma unei scrisori a imparatului Vasile I Macedoneanul, probabil pentru a discuta situatia din Europa centrala si a primi noi directive. El a fost primit cu cinstea care i se cuvenea, i s-a recunoscut inca o data ortodoxia credintei si a fost trimis inapoi in Moravia. Dintre insotitorii lui au fost opriti la Bizant un preot si un diacon, cunoscatori ai limbii slavone, pentru a fi trimisi la alte popoare din marea masa slava, care se gasea in procesul de convertire . In anul 881, Apostolul slavilor s-a intalnit si cu un conducator al ungurilor, dupa cum marturiseste Viata Sf. Metodie . Acesta, dupa ce l-a imbratisat si coplesit cu daruri i-a spus: Parinte sfinte, aminteste-ti totdeauna de mine in rugaciunile tale . Dupa intoarcerea de la Constantinopol, si-a continuat activitatea in Moravia pana la 6 aprilie 885, cand a trecut la cele vesnice, nu inainte de a incredinta conducerea acestei Biserici lui Gorazd, unul dintre cei mai buni discipoli ai sai.

In anul 886, discipolii Sfantului Metodie au fost alungati din Moravia. Papa Stefan V (885 891), printr-un Commonitorium in toamna anului 885 a interzis savarsirea Sf. Liturghii in limba slava si a numit ca arhiepiscop al Moraviei pe Wiking (885 892), in locul lui Gorazd. Ucenicii lui Metodie, dintre care mai cunoscuti sunt: Clement, Naum, Anghelar, Laurentiu, Sava si Ioan Exarhul, s-au refugiat o parte in Croatia si Serbia, iar cei mai multi in Bulgaria, unde au fost bine primiti de catre hanul Boris Mihail. Aici au adus si toate cartile traduse in limba slavona, si sub conducerea lui Clement, primul arhiepiscop bulgar, s-au stabilit in doua centre: Preslavul Mare (Pereiaslavet), capitala taratului, in apropierea careia au infiintat o manastire cu hramul Sf. Pantelimon, si Ohrida, aproape de frontiera cu Serbia. In aceasta a doua localitate, arhiepiscopul Clement a ridicat o biserica cu acelasi hram, care cu timpul a devenit cel mai insemnat centru misionar pentru slavii sud dunareni (bulgari si sarbi). In jurul lui Clement s-au adunat aproape 3500 de ucenici, pe care apoi ii trimitea in misiune in toate regiunile provinciei.

De la slavii sud dunareni alfabetul chirilic a trecut si in Nordul fluviului, in Tarile romane, unde a fost folosit pana in anul 1860, cand s-a hotarat inlocuirea cu alfabetul latin. Pe teritoriul tarii noastre, in comuna Mircea Voda, s-a descoperit cea mai veche inscriptie paleoslava , datand din anul 943. Datorita ocuparii Bulgariei in intregime de catre imparatul bizantin Vasile II Macedoneanul (976 1025) in anii 1014 1018, multi clerici si carturari de aici s-au refugiat in Rusia kieveana, contribuind prin activitatea lor culturala si religioasa la consolidarea acestei Biserici. La bulgari, sarbi si rusi, alfabetul chirilic si Liturghia slavona sunt folosite si astazi.

Opera religioasa si culturala a Sfintilor Chiril si Metodie a avut o puternica inraurire asupra tuturor popoarelor din zona, vorbitoare de limba slava. Astfel, crestinismul a inceput sa patrunda si la polonezi, mai intai intre oamenii din popor si apoi, in timpul cneazului Mieczislav (964 992), chiar la nobili. Acest conducator s-a casatorit cu fiica lui Boleslav I al Boemiei, Dubrovka, botezata in rit slavon. Sotul a urmat credinta sotiei, primind Botezul de la preotul Bohuvid si ordonand distrugerea tuturor idolilor . Dupa acesta scurta perioada de crestinism rasaritean, Polonia va fi castigata definitiv pentru Roma in urma hotararii Sfatului din anul 991.

S-a dovedit de catre slavistii romani ca Transilvania de Nord Vest si Maramuresul s-au aflat in sfera de influenta a principatului Moraviei Mari, deci a limbii slave occidentale, din care unii termeni au patruns in limba romana inca din timpul Sfintilor Chiril si Metodie si a ucenicilor lor. In ultimele decenii s-au intensificat cercetarile savantilor romani cu privire la toate probleme legate de cei doi mari Apostoli ai slavilor si a muncii lor .

In ceea ce priveste crestinarea poporului sarb, putem afirma ca a coincis pana la un anumit punct cu cea a croatilor. Am vazut mai sus ca a existat o prima etapa in convertirea slavilor din aceasta zona in timpul imparatului Heraclius (610 641), cand acesta a cerut pentru ei, preoti si misionari de la Roma . Apoi, in prima jumatate a secolului IX, situatia s-a schimbat deoarece prestigiul Bizantului a scazut. Atunci, sarbii si croatii de aici si-au permis sa se considere eliberati de sub stapanirea bizantina si sa se conduca potrivit obiceiurilor lor . In a doua jumatate a secolului IX, odata cu urcarea pe tron imparatului Vasile I (867 886), Imperiul isi recapata puterea militara iar alianta cu el va fi din nou cautata si pretuita. Cand in anii 866 867 corsarii arabi au asediat timp de 15 luni orasul Ragusa (azi Dubrovnik), locuitorii nu au avut cui sa ceara ajutor decat puternicei flote bizantine. Imediat, imparatul trimite pe amiralul Niceta Oryphas in fruntea a 100 de vase, care ulterior isi va face un nume din confruntarile victorioase cu piratii arabi. La aparitia bizantinilor, sarazinii au ridicat asediul Ragusei, grabindu-se sa-si salveze vietile . La inceputul anului 868, triburile slave (sarbi, zachlumiti, terbunioti, canaliti, diocletiani si o parte a croatilor) au trimis o solie la imparat, fapt confirmat de Constantin Porfirogenetul in scrierea sa De administrando imperio , cerand si rugandu-l ca aceia dintre ei care nu s-au botezat sa fie botezati si sa devina ca la inceput supusii imparatiei romeilor. Acel fericit si stralucit imparat, ascultand cererile acestora, le-a trimis un delegat imperial, impreuna cu preoti si i-a botezat pe toti din neamurile amintite, cati nu erau inca botezati. Iar dupa ce i-a botezat, le-a randuit conducatori pe cei ce i-au voit si ales ei din neamul pe care-l iubeau si le placea mai mult . Ultimii au trimis delegatie la Constantinopol, neamul narentanilor, cunoscut si sub numele de pagani si au cerut sa fie si ei botezati. Si trimitand preoti i-a botezat si pe ei . Aceasta informatie este intarita si de cronicarul Theofanes Continuatus (Migne PG 109, 308), care afirma ca imparatul a trimis acestora preoti si un delegat imperial, ca, mai inainte de orice, sa-i scoata din primejdia sufletului, sa-i intoarca la credinta de mai inainte si sa-i elibereze de gresalele facute din nestiinta . Trebuie sa precizam ca in aceasta perioada principele sarbilor era Mutimir, care isi avea resedinta in orasul Rascia.

Dupa cum reiese din cele doua marturii, pentru inceput, bizantinii s-au multumit cu o hegemonie mai mult nominala. Chiar daca fusese trimis un delegat imperial, care reprezenta puterea imperiala, conducatorii provinciilor au fost alesi dintre localnici. Abia dupa cucerirea orasului Bari din mainile francilor (25 decembrie 876), care in scurt timp va deveni baza maritima a bizantinilor in Marea Adriatica, se poate vorbi despre o suzeranitate exercitata in mod efectiv asupra neamurilor de origine slava din zona.

Desavarsirea crestinarii sarbilor s-a realizat abia dupa ce in teritoriile lor au ajuns cartile de slujba si Sf. Scriptura traduse in limba slavona de Constantin si Metodie. Probabil din centrul misionar de la Ohrida, organizat de Clement dupa anul 886, au venit si la sarbi un numar mare de invatatori ai legii crestine.

Tot in aceasta perioada se faceau presiuni puternice pentru castigarea croatilor. De o parte se gaseau bizantinii, iar de cealalta parte erau francii, sprijiniti de papa. Pentru inceput, poporul croat va intra sub suzeranitatea Constantinopolului, deoarece in anul 878, Zdeslav (878 879), reuseste cu ajutorul neoficial al Bizantului sa indeparteze pe fiii lui Iljko de la conducere, preluand el insusi puterea. Anii 878 879 marcheaza punctul culminant al hegemoniei bizantine asupra sarbilor si croatilor. Aceasta a fost si cauza pentru care unii istorici au crezut ca data convertirii oficiale a sarbilor si croatilor este fie anul 878 (Dvornik), fie anul 879 (Jireček) . Cel mai aproape de adevar credem ca este savantul G. Radojicici, care stabileste o perioada mai mare, intre anii 867 874 . Dar, venirea la conducere a lui Zdeslav nu a fost pe placul papei Ioan VIII, care in anul urmator l-a sustinut pe Branimir (879 892), impotriva conducatorului existent. Dupa asasinarea concurentului, Branimir se intituleaza print independent al croatilor. Pentru a mentine independenta teritoriilor sale, atat fata de pretentiile bizantinilor cat si fata de revendicarile francilor, noul print ia hotararea sa ofere poporul sau spre ocrotire Sf. Scaun. La sfarsitul lunii mai 879, o delegatie croata in fruntea careia se afla noul episcop de Nona, Theodosie, si un anume preot Ioan, diplomat abil, ajunge la Roma si declara supunerea poporului croat si a conducatorului sau, autoritatii Scaunului papal . Soarta bisericeasca a acestui popor a fost hotarata acum pentru totdeauna. Croatii au ramas pana astazi fideli Romei. Provincia Dalmatia a ramas inca un timp sub stapanirea Bizantului, mai exact pana in anul 925, dupa care a trecut si ea sub jurisdictia papei.

Nu putem incheia subiectul misiunilor bizantine la popoarele slave in secolul IX fara a aduce unele precizari asupra crestinarii bulgarilor. In capitolul precedent s-a tratat pe larg aceasta problema. Acum nu ne mai ramane decat sa spunem ca si dupa anul 870, cand s-a hotarat revenirea Bulgariei sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol, occidentalii nu au renuntat sa incerce recastigarea acestei natii la ritul apusean. Am luat cunostinta de intrigile papei Ioan VIII ramase fara succes. Stabilirea ucenicilor Sf. Chiril si Metodie in cele doua centre din Bulgaria a cazut ca o lovitura pentru Roma. Acestia au contribuit la o adancire a ortodoxiei rasaritene in teritoriul sud dunarean. In timpul tarului Simeon (893 927), papa Formosus (891 896) a facut o ultima incercare de a readuce pe bulgari sub jurisdictia bisericeasca romana, acceptand sa ridice arhiepiscopia de Ohrida la rangul de patriarhie si sa-i acorde coroana imperiala tarului . Toate acestea au ramas fara urmari pentru ca in anii 971 si apoi 1018 Bulgaria a fost recucerita in intregime de catre imparatii bizantini Ioan I Tzimiskes (969 976) si respectiv Vasile II Macedoneanul (976 1025). Aceasta stare de fapt a durat pana in anul 1186, cand bulgarii se rascoala sub conducerea fratilor Asanesti. Imediat dupa cucerire, imparatul bizantin reduce patriarhatul de Ohrida la rangul de arhiepiscopie autocefala, oferindu-i totusi importante privilegii. In primul rand, nici arhiepiscopul si nici sufraganii lui nu erau supusi patriarhului de Constantinopol, ci direct imparatului care isi rezervase dreptul de a numi titularul scaunului de Ohrida. Printr-o a doua diploma a imparatului in aceasta problema, datata in anul 1020, se preciza ca vlahii din intreaga jurisdictie a arhiepiscopiei erau scosi de sub ascultarea de episcopii locali si pusi sub directa conducere a titularului scaunului de Ohrida. Tot ca o informatie interesanta pentru noi, romanii, este si aceea despre existenta a 3 episcopii sufragane arhiepiscopiei sus-mentionate, pe granita cu teritoriul actual al tarii noastre: Dirstor (Durostorum), Bodinis (Vidin) si Branitza (care cuprindea 6 castre episcopale printre care si Dibiscos Tibiscum) .

Acestea au fost reusitele misionarismului patronat de Patriarhia de Constantinopol in secolul IX. Concluzionand, putem afirma cu certitudine ca intotdeauna pe taram misionar bizantini au fost cu un pas inaintea apusenilor, fie ei romani sau franco-bavarezi. Chiar si unele popoare actual catolice au primit mai intai crestinismul de la Bizant, cel putin intr-o forma incipienta. Intotdeauna ortodoxia rasariteana a dat dovada de flexibilitate precum se observa foarte bine in introducerea slujbei Sf. Liturghii in limba slavona, pentru o mai usoara dar in acelasi timp si mai temeinica convertire a popoarelor slave. Disputei pentru hegemonia bisericeasca asupra neamurilor de limba slava dintre Roma si Constantinopol, le-au cazut indirect victime, fapt regretabil de altfel, Sf. Constantin Chiril si Metodie, impreuna cu toti ucenicii lor. Acestia au fost persecutati in loc sa fie sprijiniti in lupta impotriva paganismului. Deja in aceasta epoca se uitase istoria primelor secole crestine si interesul politic dicta.

In debutul secolului X, Bizantul inregistreaza un nou succes misionar. In Caucazul de Nord traia neamul alanilor care a cunoscut crestinismul printr-un monah bizantin, Eftimie . Despre aceasta convertire marturiseste si cronicarul arab Ibn Rosteh (Ibn Rosta) . Din corespondenta patriarhului de Constantinopol, Nicolae Misticul (901 907 si 912 925) cu printii Abasgiei, Bagrat (887 906) si Constantin si cu arhiepiscopul locului, Petru, nu putem deduce o data fixa a convertirii alanilor, dar credem ca aceasta s-a intamplat in primii ani ai secolului X (902 903) . Relatia dintre patriarh si printul Bagrat era cordiala, caci in scrisoarea din anul 902, Nicolae Misticul ii multumeste pentru ajutorul adus in convertirea alanilor si roaga pe Dumnezeu sa il recompenseze in lumea aceasta si in viata viitoare . Dupa moartea acestui print (906), patriarhul ii scrie fiului, Constantin, imbarbatandu-l si indemnandu-l sa urmeze politica religioasa a tatalui . Arhiepiscopului Petru ii adreseaza mai multe scrisori din care desprindem doar cateva sfaturi pastorale in disputa ce se iscase intre el si monahul Eftimie . Chiar daca aceasta convertire este de o mai mica importanta, stabilirea in zona a unui episcop bizantin a intarit si ortodoxia neamurilor invecinate, cu care Bizantul avea relatii: chazarii si armenii. De asemenea, este foarte posibil ca acest arhiepiscop sa fi furnizat informatii pertinente cu privire la neamul rusilor, care isi aveau centrul in orasul Kiev, la Nord Vest de Muntii Caucaz.

Tot in acest secol misionarii bizantini vor castiga alte doua popoare la crestinismul rasaritean: ungurii si rusii. Primii vor fi convertiti de Constantinopol, dupa care, datorita asezarii lor geografice si intereselor politice, Roma isi va impune ritul. Aceasta intoarcere fortata la Sf. Scaun nu va putea sterge decat cu greu primordiala influenta orientala, dupa cum vom vedea.

Stramosii ungurilor, popor de origine fino ugrica, au locuit mai intai in Vestul Muntilor Altai. Apoi, in primul secol crestin ei s-au deplasat in directia Europei, dar s-au stabilit in regiunea dintre Muntii Urali si cursul mijlociu al fluviului Volga. Prima informatie despre acest popor o gasim in cartea De administrando imperio a imparatului Constantin Porfirogenetul, care afirma ca prin anul 830, fiind ei atacati de catre neamul pecenegilor s-au deplasat in regiunea dintre fluviile Don si Nipru, cunoscuta sub numele de Lebedia (Migne PG 113, 317) . Pentru prima data in istorie isi fac aparitia in anul 895, atunci cand bizantinii fac apel la ei pentru ajutor in lupta impotriva tarului bulgar Simeon (893 927). In acel moment, ungurii, numiti in alte izvoare si turci , ocupasera regiunea dintre cursurile inferioare ale raurilor Nistru si Prut, cunoscuta astazi sub denumirea de Buceag. Atunci, aceasta zona era numita Atelkuzu (Atelkuz sau Etelkz), adica tara dintre ape . Ei au reusit sa-i invinga in 3 randuri pe bulgari, astfel incat tarul Simeon a fost silit sa incheie pace cu Imperiul bizantin. Dar pentru a se razbuna, acesta se aliaza cu un alt popor barbar, pecenegii, care ataca pe neasteptate asezarile ungurilor. Ruinarea stabilimentelor i-a facut pe unguri sa paraseasca si aceasta zona, in anul 896, indreptandu-se, sub conducerea lui Arpad, spre campia Tisei si a Panoniei. Populatia gasita aici era condusa de ducele Salanus, al carui stramos, Kean, plecand din Bulgaria a ocupat aceasta tara cu ajutorul si sfatul imparatului grecilor . Toate descoperirile arheologice, la care adaugam si aceasta informatie, ne indreptatesc sa afirmam ca ungurii au venit in contact aici cu o populatie crestinata in ritul rasaritean.

In ce priveste legaturile acestui neam cu crestinismul, mentionam mai intai convertirea si primirea Botezului de catre un conducator al lor, Kuvrat (Kubratos), fondatorul marii Bulgarii de pe cursul mijlociu al fluviului Volga, la indemnul imparatului bizantin Heraclius . Apoi, cunoastem cele doua intalniri dintre fratii Constantin si Metodie cu ungurii, mentionate mai sus. De asemenea, este certa existenta unei episcopii proprii a onogurilor (τών Oνoγoύρων) sau unogundurilor (τών Oΰνογουνδούρων) in regiunea dintre raurile Don si Kuban. Aceasta episcopie facea parte din mitropolia Gothiei din Crimeea, fiind socotita pe locul al cincilea printre sufragane . Toate aceste informatii dovedesc exitenta unor legaturi, particulare sau generale, intre unguri si crestinii de sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol. Faptul ca doi carchani ai acestui popor nu au opus crestinismului paganismul lor, ci chiar s-au interesat despre aceasta religie noua, ne poate conduce la ipoteza unei convertiri timpurii, cel putin a catorva familii din clasa conducatoare.

Dupa stabilirea in campia Panoniei, ungurii si-au continuat incursiunile de prada, precum erau obisnuiti, in teritoriile de sub suzeranitatea Imperiului bizantin. Pentru a pune capat acestora, imparatul Roman I Lecapenul (919 944) a hotarat, in anul 943, sa incheie o pace cu ei. In acest sens, succesorul sau la tron, Constantin VII Porfirogenetul (944 959), dupa cum insusi ne marturiseste (Migne PG 113, 169; 324 325), a trimis la unguri pe clericul Gavriil, care pe langa problemele de diplomatie se poate sa fi discutat si chestiuni religioase . Dupa cum era obiceiul bizantinilor, ei au cerut ca unul dintre conducatorii tribului sau o ruda apropiata a lor sa vina la Constantinopol. Aceasta era si o masura de siguranta in cazul incalcarii pacii. Drept urmare, la sfarsitul anului 948 sau inceputul celui urmator, vin in capitala Imperiului, principii unguri Termatzus (Tερμαζούς), fiul lui Tebele si nepotul lui Arpad, insotit de Bulcsu (numit in alte izvoare Bulosudes sau Bolosudes), al treilea carchan al tarii . Aceste informatii furnizate de scrierea De administrando imperio , sunt completate de alte doua izvoare: Σύνοψις Iστοριών , autor fiind cronicarul G. Kedrenos (il utilizeaza exclusiv pentru aceasta perioada pe un alt istoriograf bizantin, Ioan Skylitzes, fapt pentru care lucrarea este cunoscuta ca avand doi autori, Skylitzes Kedrenos) si Xρονικόν , scrisa de Ioan Zonaras.

Traducerea pasajului in care se vorbeste despre venirea la Constantinopol a principilor unguri de catre G. Kedrenos, este urmatoarea: Iar ungurii nu incetau sa faca navaliri in imparatia romeilor, pradand-o, pana cand Bulosudes, principele lor, hotarandu-se sa imbratiseze credinta crestina, a venit la Constantinopol. Si, botezandu-se, a avut ca nas pe imparatul Constantin. Iar dupa ce a fost cinstit cu vredinicia de patriciu si i s-a dat si multi bani, s-a intors inapoi la el acasa. Nu dupa mult timp, si Gylas, fiind si el principe al ungurilor, a venit in cetatea imparateasca si s-a botezat, invrednicindu-se si el de aceleasi binefaceri si onoruri. A luat cu sine si pe un monah, cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Ungariei (in textul grec al Turciei έπίσκοπον Tουρκίας ), de catre Teofilact (patriarhul Constantinopolului intre anii 933 956), care, ajungand acolo, a intors pe multi de la ratacirea barbara la crestinism. Gylas, intr-adevar, a ramas statornic in credinta si n-a mai navalit niciodata impotriva romeilor, nu a lasat pe crestinii prinsi fara ingrijire, ci i-a rascumparat, i-a tratat cu omenie si i-a eliberat. Bulosudes, insa, calcand legamantul fata de Dumnezeu, a navalit adeseori impreuna cu tot neamul impotriva romeilor. Incercand sa faca acelasi lucru si impotriva francilor si a altora, a fost tras in teapa de Ioan (de fapt imparatul Otto cel Mare) .

Celalalt cronicar, Ioan Zonaras, marturiseste: Iar neamul turcilor, pustiind provinciile romeilor, s-a intamplat sa se linisteasca pentru un timp. Caci dintre conducatorii lor, unul numit Bolosudes, iar mai tarziu un altul, Gylas, fiind si acesta principele unei parti din Turcia au venit la imparat. Fiecare dintre ei s-a invrednicit de baia dumnezeiestii renasteri si s-a initiat in tainele credintei noastre. Si au fost cinstiti amandoi cu demnitatea de patriciu, si li s-au daruit bani, si astfel s-au reintors la asezarile lor, luand si un episcop, prin care multi au ajuns la cunostinta de Dumnezeu. Gylas a ramas in credinta si a pastrat pacea. Iar celalalt, calcand legamantul fata de Dumnezeu, s-a inarmat din nou impotriva romeilor. Incercand, insa, sa faca acelasi lucru si impotriva francilor, a fost prins si rastignit .

Astfel, putem sa refacem firul cronologic al celor intamplate. In anul 949, primii doi principi unguri veniti la Bizant, Termatzus si Bulcsu, au fost botezati, nas fiindu-le insusi imparatul bizantin. Dupa ce au fost coplesiti cu daruri si titluri , ei s-au intors in tara lor. Dupa cativa ani, probabil in anii 952 953, vine la Constantinopol principele Gyula , care de asemenea este botezat si primeste rangul de patriciu. In plus, si foarte important este faptul ca odata cu el a plecat spre Ungaria si un episcop, Ierotei, care trebuia sa organizeze Biserica tarii respective. Bulcsu, ca o pedeapsa divina pentru ca a atacat si dupa aceea teritoriile bizantine, a fost omorat de catre imparatul Otto I cel Mare. In schimb, Gyula s-a intors in tara sa si a rascumparat pe crestinii luati ca sclavi in precedentele incursiuni, ramanand in credinta crestina.

In ceea ce priveste zona in care a activat episcopul Ierotei sunt inca discutii. In orice caz, cert este faptul ca el a ramas in apropirea curtii principelui Gyula, care era un crestin fervent, spre deosebire de celalalt carchan, Bulcsu. Delimitarea stricta a teritoriului de sub jurisdictia lui Gyula este greu de precizat. Mai multi istorici, romani si straini, intre care amintim pe prof. Richard Huss, pr. prof. Ioan Lupas si pr. prof. S. Reli, au sustinut existenta, in aceasta perioada, a unei episcopii de rit oriental la Alba Iulia. Totusi, dovezile aduse de ei nu pot rezista unei critici stiintifice, precum a demonstrat pr. prof. Ioan Ramureanu . Ocuparea Transilvaniei de catre unguri s-a facut treptat, prin supunerea voievodatelor romane existente, fie prin tratative, fie prin lupte, incepand din timpul primului lor rege, zis apostolic , Stefan cel Sfant (1001 1038), incheindu-se abia dupa doua secole, in timpul regelui Andrei II (1205 1235). Pentru aceasta, la acel moment, nu se poate afirma existenta unei episcopii, sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol, pentru poporul ungar, la Alba Iulia.

Mai apropiat de adevar credem ca este un alt istoric de marca in aceasta problema, G. Moravcsik, care conchide ca teritoriul stapanit de Gyula se intindea intre raul Tisa si Muntii din centrul Transilvaniei, pe ambele maluri ale Muresului. Daca adaugam si ca dupa numai jumatate de secol exista in aceasta zona o manastire de rit grec, ipoteza pare si mai veridica. Asezamantul in cauza a fost construit de principele Ochtum (Achtum) dupa ce primise botezul la Vidin in anul 1002. Dupa cum marturiseste Vita major Sancti Gerardi , acesta a primit incuviintare de la greci si a ridicat in numita cetate Morisena o manastire in cinstea Sfantului Ioan Botezatorul, asezand in ea staret si calugari greci, dupa randuiala si ritul acestora . Prin calugari greci trebuie sa intelegem monahi de rit rasaritean. In continuare, Vita major Sancti Gerardi vorbeste despre infrangerea suferita de principele Ohtum in fata unei armate condusa de un nepot al regelui Stefan cel Sfant, Chanadinus. Invingatorul, dupa cum promisese in visul din noaptea precedenta bataliei finale, a mai construit in apropiere inca o manastire, cu hramul Sf. Gheorghe. Asezamantul era situat in perimetrul localitatii Oroszlanos si a functionat pana in secolul XIII cand a trecut in mainile calugarilor benedictini . Aceste evenimente s-au intamplat in anii 1028 1030, adica atunci cand pe tronul Imperiului se gasea imparateasa Zoe Porfirogeneta (1028 1050). Numai in acest timp de criza putea indrazni regele ungur sa atace un supus al Bizantului, fara sa primeasca raspuns armat.

Localitatea in cauza, Morisena, este Cenadul de astazi, situat in apropierea varsarii raului Mures in Tisa. Manastirea lui Ohtum a fost ridicata pe ruinele alteia mai vechi, dupa cum indica sapaturile arheologice, incepute in anul 1868. Aici s-au descoperit fundamentele a trei biserici stravechi, in stiluri si dimensiuni diferite: cea mai noua in stilul gotic, a doua in cel de tranzitie (romanic bizantin), iar a treia in stilul basilicilor antice romane .

In anul 1030, voind Stefan cel Sfant sa infiinteze 12 episcopii sub jurisdictia Romei, in Ungaria, a chemat in acest sens pe episcopul Gerard . Acesta s-a stabilit la inceput, impreuna cu alti 10 calugari apuseni, la manastirea Sf. Gheorghe din Oroszlanos. Apoi, i-a cerut lui Chanadinus sa ii incredinteze manastirea Sf. Ioan Botezatorul din Morisena, fapt pentru care, calugarii greci au fost mutati la Oroszlanos.

Alta dovada care demonstreaza rolul jucat de aceasta zona, in perioada respectiva, este diploma din anul 1020 a imparatului Vasile II Bulgaroctonul, care stabilea cele 31 de episcopii ce intrau in jurisdictia arhiepiscopiei de la Ohrida. Intre cele 6 castre ale episcopiei de la Branitza este mentionat si Dibiscosul (Tibiscum), care a fost localizat in regiunea Timisoarei de astazi (Alexandru Elian, Eugen Stanescu si Razvan Theodorescu) .

Concluzionand, putem afirma ca teritoriul ocupat de Gyula era pozitionat in Sud Estul tarii ungurilor, fiind astfel aproape de bulgari, sarbi si romani. Influenta exercitata de aceste popoare crestinate de Constantinopol a condus la crearea unui puternic centru bisericesc situat in cetatea Morisena, posibila resedinta a principelui Gyula.

In ceea ce priveste activitatea mitropolitului Ierotei si existenta ulterioara a eparhiei sale nu se cunoaste nimic sigur. Istoricul grec N. Oikonomides a incercat mai mult prin presupuneri sa certifice existenta unui mitropolit supus jurisdictional Constantinopolului, in aceasta regiune, pana la inceputul secolului XIII . Si savantul Gyula Moravcsik vorbeste, insa cu retinere, despre un posibil urmas al episcopului Ierotei in secolul XI. Aminteste despre un sigiliu, datat cu aproximatie in aceasta perioada, care avea gravat pe spate numele Theofilactus, episcop al Turciei .

Mergand pe firul istoriei vedem ca o perioada de timp, cel putin aceasta parte a Ungariei, a ramas in credinta pe care o primise la Sf. Botez. Astfel, principele Geyza, casatorindu-se cu Sarolta, fiica lui Gyula care se botezase la Constantinopol, a respectat credinta sotiei si i-a ingaduit sa aduca preoti greci la curtea lui. Mai mult decat atat, s-a inrudit si cu principele bulgar Gavriil Radomir, fiul tarului Samuel (980 1014), caruia i-a dat in casatorie o ruda apropiata sau chiar pe fiica sa. De aici putem deduce o mai mare apropiere a ungurilor fata de crestinismul rasaritean. Dar, murind Sarolta, principele Geyza i-a de sotie, la sugestia diplomatilor apuseni infiltrati la curtea sa, pe sora lui Mieczislav, conducatorul polonilor. Aceasta principesa, Adelaida, era o ferventa sustinatoare a propagandei latine. Sub influenta ei, Geyza a incheiat, in anul 973, o alianta cu imparatul Otto I, prin care se obliga sa lase liberi pe misionarii apuseni sa predice in Ungaria. In acest sens au fost trimisi episcopii Pillgrim de Passau si Bruno de Verden . Dupa cateva succese misionare notabile, in anul 984, intervenind unele neintelegeri, cei doi au fost alungati iar in locul lor a venit episcopul Adalbert de Praga (983 997). El a reusit sa-l convinga atat pe principe cat si pe apropiatii acestuia sa se boteze, probabil intre anii 984 989. Dupa istoricii apuseni, in anul 985, episcopul Adalbert l-a botezat pe Wajk, fiul principelui ungar, schimbandu-i numele in Stefan. Acesta este viitorul rege al Ungariei unite, Stefan cel Sfant (997 1038). Trebuie sa spunem ca Wajk era fiul principesei Sarolta, sustinatoare a crestinismului oriental, fapt pentru care este foarte probabil sa-si fi botezat pruncul inca de la nastere, prin preotii greci aflati la curtea ei .

Acesta a fost momentul in care balanta s-a inclinat in favoarea misiunii occidentale. In timpul regelui Stefan cel Sfant se vor pune bazele unui stat ungar crestin, de rit latin. El a infiintat in regatul sau doua arhiepiscopii: prima, in anul 1001, la Esztergom, pastorita la inceput de arhiepiscopul Dominic, iar a doua la Kalocsa, condusa de arhiepiscopul Astrik. Sub jurisdictia acestora se gaseau alte 8 episcopii si 5 abatii . Dar, cu toate ca s-a orientat in politica sa spre imparatii romano-germani, el a aratat toleranta si credinciosilor unguri botezati mai inainte prin misionari veniti de la Constantinopol. Mai mult decat atat, pe langa bisericile ridicate la Roma si Ierusalim, regele Stefan a construit una si in Bizant careia i-a daruit toate cele de trebuinta, in speta o casa pentru gazduirea pelerinilor. Cu aceasta ocazie probabil a primit de la imparatul Vasile II si o mica relicva din lemnul Sf. Cruci, pe care fiul sau, printul Imre o purta la gat . Relatiile in continuare amicale dintre suveranii celor doua state nu trebuie sa ne mire, deoarece atunci nu exista o rivalitate deosebita, ca pe timpul patriarhului Fotie, intre Bisericile Romei si Constantinopolului. De asemenea, doctrina acestora era destul de apropiata, iar deosebirile nu puteau fi percepute de ungurii abia crestinati.

Pentru a inlatura si ultima umbra de indoiala in privinta unei crestinari a ungurilor in rit oriental, anterioare celei din timpul regelui Stefan cel Sfant, convertire realizata numai partial datorita lipsei unei organizari unitare, prezentam si cateva argumente de ordin lingvistic. Pe langa cuvintele cu nuanta crestina imprumutate de la romanii cu care au venit in contact (ex.: pogany pentru pagani; oltar pentru altar; szent pentru sfant; szombat pentru sambata; etc.), ungurii au preluat masiv din vocabularul popoarelor slave ortodoxe din jurul lor: kereszt (cruce), angyal (inger), kereszteny (crestini), vecsernye (vecernie), malaszt (har), pap (preot), barat (frate), Vizkereszt (Boboteaza), vodocrest (apa botezata), keresztelni (a boteza), feszlet (cruce), Keresztel (Botez), szarandok (pelerin), szolozsma (psalm), koma (cumatru), szreda (miercuri), cstrk (joi), pntek (vineri), etc. De asemenea, in traditia bisericeasca a acestui popor intalnim reminiscente din practicile crestinismului rasaritean deosebite de cele apusene, precum este obiceiul colindei in preajma sarbatorilor. Popularitatea de care se bucura Sfintii Ioan Botezatorul si Dimitrie, Izvoratorul de mir in crestinismul ungar este impotriva practicilor latinilor. Din hotararile Sinodului de la Szabolcs (1092) reiese ca intreg poporul incepea sa ajuneze, in Postul Mare, conform prescriptiilor rasaritene si nu dupa cele romane. Apoi, celibatul preotilor a fost introdus abia in secolul XII, deci, timp de aproape 200 de ani preotii unguri se casatoreau, urmand traditia rasariteana. In cele din urma, unul dintre cele mai vechi texte pastrate in limba maghiara, la biblioteca Universitatii din Zagreb, nu este altceva decat o traducere din secolul XI a actualei rugaciuni ortodoxe de la slujba Aghiazmei Mari .

Dintre toate popoarele care au cunoscut mai intai crestinismul in forma lui rasariteana si apoi au imbratisat ritul apusean pentru totdeauna, ungurii sunt cei care au pastrat cele mai multe reminiscente. De altfel, la ei ritul oriental a rezistat, in unele zone, o perioada foarte mare de timp (pana in secolul XIII), cu greu reusindu-se inlocuirea vechilor obiceiuri, printr-un prozelitism apusean agresiv.

Dupa cum am spus ceva mai sus, pe langa succesul misionar in Ungaria, tot in acest secol, bizantinii au reusit si o alta convertire de o importanta mult mai mare, daca privim prin prisma evenimentelor ce au urmat. Este vorba despre slavii din tribul rusilor, care au aparut in istorie pe la inceputul veacului IX. O cronica, Povest vremennih let (Istoria vremurilor trecute), compusa intr-o prima redactare pe la anul 1054, iar in a doua redactare la inceputul secolului XII de cronicarul rus Nestor, ne informeaza in capitolele III si VII despre triburile slave mai insemnate, care locuiau in vremea respectiva pe teritoriul actual al Rusiei. O perioada, slavii din tribul antilor au trait amestecati cu avarii. Alte triburi slave (viaticii, radimicii, polianii, severienii) au locuit pe teritorii aflate sub suzeranitatea chazarilor, care i-au si ajutat sa se elibereze de jugul avar. O cale de apa, care unea Marea Baltica de Marea Neagra, traversa pamanturile ocupate de acesti slavi. Acesta era drumul varegilor spre Bizant, care prin druzinele lor, comandate de konungi , provocau grele pierderi comerciantilor din jurul capitalei Imperiului. Cativa printi varegi au ocupat punctele importante ale acestui drum impunand un tribut populatiei slave din imprejurimi: la Novgorod se stabili Rurik (862 869), iar la Kiev, konungii Askold si Dir. Totusi, numarul varegilor care ramasesera a fost cu totul neinsemnat si foarte repede, ei s-au amestecat cu nobilimea slava, imprumutand limba si religia acestora. La inceputul secolului X, regiunile de la Nord de Nipru si partile vecine se unira sub autoritatea principelui Oleg . Aceasta reunire a pamanturilor triburilor slave a primit numele de Rusia, iar pentru faptul ca isi avea centrul politic la Kiev a intrat in istorie sub apelativul de Rusia kieveana .

Crestinismul a patruns in mod sporadic, presupunem noi, la aceste triburi, cu mult timp inainte de organizarea statului rus centralizat, la Kiev. Caile de accces in acest sens au fost multiple: in primul rand, apropierea ca distanta de Constantinopol, focar ce iradia popoarelor din jur credinta in Hristos; in al doilea rand, Caucazul de Nord, locuit de neamul abasgilor, unde aflam in debutul secolului X (902 903) o arhiepiscopie dependenta jurisdictional de Patriarhia din Bizant; apoi, Chersonezul Tauric (Bosforul Cimerian), unde inca din secolul IV exista o mitropolie gota , iar pe la anul 860 predica Evanghelia Sf. Constantin Chiril; in cele din urma, Bulgaria dunareana, nou convertita la crestinism.

Legaturile comerciale dintre coloniile bizantine, indeosebi dintre Amastris din Paflagonia si taurosciti sau sciti , sunt atestate de o mentiune interesanta in Panegiricul Sf. Iachint de Amastris , scris de Niceta Paflagonul. Acesta, vorbind despre orasul in cauza, il socoteste ochiul lumii, catre care scitii care locuiesc tarmul de miazanoapte al Marii Negre, cat si cei ce locuiesc la Apus, alergand ca la o piata comuna, aduc marfurile lor aici si cumpara altele din ea . Alte documente, precum Viata Sf. Stefan din Sugdeea si Viata Sf. Gheorghe din Amastris , vorbesc despre un atac al slavilor din Nord, Rhosii , pe la anul 825, mai intai in regiunea Niprului si Donului, dupa care au devastat orasul Sugdeea din Crimeea .

Aceste atacuri sporadice au silit totusi diplomatia bizantina sa caute o alianta cu chazarii, popor ce reprezenta o forta la vremea respectiva in stepele din Nordul Marii Negre. Acest fapt se intampla la anul 833, in acelasi timp ridicandu-se si cetatea Sarkel, de catre imparatul Teofil I (829 842), pentru apararea chazarilor. Totusi, la 18 iunie 860, slavii de pe cursul mijlociu al Niprului, imbarcati pe 200 de corabii, condusi de printii Askold si Dir, au atacat Constantinopolul . Se stie ca in urma acestei ofensive a fost trimis in misiune diplomatica la chazari Sf. Constantin Chiril, pentru a incerca o reapropiere de acestia.

Bizantinii si-au dat repede seama de insuficienta acestei aliante politice si s-au gandit la orientarea triburilor slave din Nordul Marii Negre spre Constantinopol, prin atragerea in sfera crestinismului rasaritean. Pe de alta parte, slavii insisi, vazand ca si bulgarii au imbratisat religia crestina in anul 864 si temandu-se de o incercuire, au intrat in tratative cu bizantinii si s-au asezat cu dragoste in randul oamenilor supusi si ospitalieri, in loc de jaful si marea indrazneala contra noastra, cum faceau pana de curand . Plecand de la mentiunile facute de patriarhul Fotie in Enciclica sa catre confratii orientali, din anul 867, si de la Panegiricul imparatului Vasile I , scris de catre Constantin VII Porfirogenetul (Migne PG 109, 360), s-a tras concluzia ca pe la anul 865, a fost hirotonit pentru slavii din Nordul Marii Negre un arhiepiscop, care se pare ca se numea Mihail . In ceea ce priveste orasul in care arhiepiscopul grec si-a stabilit resedinta nu stim nimic sigur, dar se presupune ca ar fi fost Kievul, cel mai important centru zonal si locul de unde conduceau cei doi printi care atacasera Constantinopolul in anul 860. De asemenea, nu detinem nici o stire ulterioara despre situatia acestei prime arhiepiscopii a rusilor.

Dar, dupa cum am amintit, in anul 880, Kievul a fost cucerit de Oleg, fratele lui Rurik, care era pagan. Putem deci conchide ca venirea acestuia a nascut o reactie pagana la nou infiintata comunitate crestina. In timpul tulburarilor pricinuite de schimbarea politica, aceasta mica eparhie a fost complet nimicita, iar arhiepiscopul grec alungat sau chiar incoronat cu moartea martirica . Toate ipotezele noastre sunt intarite de linia politicii externe adoptata de noul conducator si de urmasul lui, Igor. Astfel, in anul 907, Oleg a atacat Constantinopolul cu 2000 de corabii. Pentru a impiedica un dezastru, imparatul Leon VI (886 912), a incheiat un tratat comercial foarte avantajos pentru rusi. Din textul acestuia aflam ca la acea vreme supusii lui Oleg erau inca pagani, pentru ca la sfarsit, ca o intarire a pacii, au jurat pe armele lor, pe Perun, zeul lor, si pe Volos, zeul turmelor . Apoi, urmasul acestuia, Igor, a incercat in alte doua randuri cucerirea Bizantului, in anii 941 si 944. Ca urmare a celei de-a doua expeditii s-a incheiat o pace despre care aflam amanunte interesante din aceeasi Cronica a lui Nestor . De aceasta data, la legarea juramantului, emisarii lui Igor au spus: Daca din partea rusilor se va gandi cineva sa sfarame aceasta prietenie, toti cati au primit Botezul sa-si primeasca de la Dumnezeu Atotputernicul, pedeapsa in viata aceasta sau in cea viitoare; toti, insa, care nu sunt botezati sa nu-i ajute Dumnezeu sau Perun; scuturile lor sa nu-i protejeze, sa cada de propriile lor sabii, de propriile lor sageti si de alte arme si sa ajunga robi in aceasta viata si in cea viitoare . Tot din aceeasi sursa aflam ca exista la Kiev o catedrala inchinata Sf. Ilie, care isi primise numele dupa cel al bisericii din cartierul Mamas din Constantinopol, daruita de bizantini comerciantilor rusi, in anul 907, pentru satisfacerea nevoilor lor spirituale.

Mai apoi, in anul 945, principele rus Igor a murit in razboiul purtat impotriva tribul slav al drevlienilor, iar sotia sa, Olga (945 957), a condus regenta pe timpul minoratului fiului lor Sviatoslav (957 972). Aceasta principesa a Kievului a primit Sf. Botez in anii 954 955, cel mai probabil de la un preot din comunitatea varego rusa existenta aici . Cronicarii bizantini Kedrenos si Zonaras, precum si cel rus, Nestor, afirma ca aceste evenimente s-au intamplat in anul 957, in timpul vizitei la Constantinopol a Olgai, primind Botezul de la patriarhul Polieuct (956 970) si numele de Elena dupa sotia imparatului Constantin VII Porfirogenetul . Autorul lucrarii De administrando imperio , relateaza in amanunt episodul primirii solemne la Bizant a principesei kievene in toamna anului 957. Aici aflam ca Olga era insotita de o numeroasa suita, in randul careia se gasea si preotul Grigorie (ό παπάς Γρηγόριος), probabil duhovnicul ei . Ipoteza precum ca triburile care au format viitorul popor rus ar fi fost crestinate de Sf. Constantin si Metodie intre anii 843 862 o vedem cu totul neconforma adevarului istoric, ci este doar o incercare de a da o vechime si o autoritate mai mare Bisericii Ruse .

Cu tot zelul sau pentru crestinism, dovedit prin construirea unor biserici in apropierea capitalei sale , cneaghina Olga nu a reusit sa-si convinga fiul de superioritatea acestei religii. Conjunctura de moment a anului 967, cand bizantinii au fost atacati de bulgari, l-a adus pe Sviatoslav pana la Pereiaslavet, localitate situata de istorici intre actualele orase romanesti Cernavoda si Harsova, ca aliat al Imperiului. Impresionat de zona aceasta, in anul 969, scria mamei sale, Olga: Nu-mi place sa traiesc in Kiev, as vrea sa stau la Dunare, in Pereiaslavet, aici este centrul tarii mele. Aici se aduna toate bogatiile: din Grecia aur, tesaturi, vin si diferite fructe; din Boemia si Ungaria argint si cai; din Rusia blanuri si ceara, miere si sclavi . Dupa numai doi ani, Sviatoslav a fost nevoit sa paraseasca teritoriul bulgar in urma infrangerii suferita la Durostorum din partea bizantinilor. El a fost omorat de tribul pecenegilor pe drumul de intoarcere spre Kiev, in anul 973.

Aceasta sedere de aproximativ 4 ani in zona Gurilor Dunarii ne indreptateste sa presupunem o mai mare deschidere a rusilor fata de religia crestina. Fiind inruditi cu poporul bulgar si vorbind o limba asemanatoare, este sigur ca asupra rusilor s-a exercitat o puternica inraurire de nuanta crestina. Despre numarul mare ai adeptilor lui Hristos in statul kievean, pe la anul 972, ne informeaza cronicarul apusean Cosma de Praga .

La moartea lui Sviatoslav statul rus a fost impartit intre cei 3 fii ai acestuia astfel: Iaropolk conducea la Kiev, Vladimir la Novgorod iar Oleg stapanea tribul drevlienilor. Iaropolk a reusit sa il asasineze pe Oleg in anul 975, dar la randul sau a fost nimicit de o armata condusa de Vladimir in anul 978. In urma acestor rasturnari de situatie, Vladimir devine singur stapanitor peste teritoriile rusesti (980 1015), avandu-si resedinta la Kiev. In toata aceasta campanie, noul conducator fusese sprijinit de principele scandinav al Norvegiei, Olaf Tryggwison.

Dupa cum vedem din Cronica scrisa de Nestor, odata cu intrarea in Kiev a lui Vladimir s-a produs o reinviorare a paganismului: s-au restaurat templele si statuile zeilor, in mare parte distruse in timpul bunicii sale, Olga . Aceasta atitudine defavorabila crestinismului nu a durat mult. Visul unei inrudiri cu familia imperiala din Constantinopol a inceput sa framante mintea lui Vladimir, dar pentru aceasta era constient de necesitatea primirii Botezului crestin. Acelasi cronicar Nestor ne aduce numeroase informatii, bineinteles impletite cu elemente legendare, despre misiunile crestine sau necrestine venite la curtea de la Kiev. In cele din urma sunt alesi grecii, unde rusii au si trimis o impozanta solie. La intoarcere, delegatii povesteau in fata cneazului: Si ne-am dus la greci, si ne-au condus acolo unde ei se inchina la Dumnezeul lor, si nu mai stiam daca ne gaseam in cer ori pe pamant; caci pe pamant nu se gaseste nici o atare priveliste, nici o atare frumusete. Nu suntem in stare sa va povestim, dar un lucru stim ca acolo Dumnezeu locuiesti in mijlocul oamenilor; si slujba lor este mai minunata decat in oricare alta tara .

Studiul cronicilor ruse din secolul XI ( Viata Sfantului Vladimir scrisa de calugarul Iacob, Viata Sfintilor Boris si Gleb si Omilia despre Lege si Har a mitropolitului Ilarion), a relatarilor unor cronicari arabi (Yahya de Antiohia si Elmacini) precum si informatiile din asa numitele sagas islandeze si norvegiene, ne indruma sa datam primirea Botezului de catre Vladimir in anul 987, la Kiev. In acest an situatia politica din Imperiul bizantin era deosebit de grea, in primul rand datorita rascoalei condusa de uzurpatorul Bardas Focas. Imparatii legitimi, Vasile II si Constantin VIII, trimit la curtea lui Vladimir o misiune diplomatica, condusa de episcopul Pavel, pentru a-l convinge sa intervina in favoarea lor. Alaturi de solia bizantina venea la Kiev si Olaf Tryggwison, ale carui sfaturi au fost decisive pentru viitoarele relatii bizantino ruse . Este posibil ca Vladimir, pentru a impresiona, sa fi primit Botezul mai inainte de sosirea delegatiei bizantine de la unul dintre preotii comunitatii crestine din Kiev. In orice caz el a imbratisat crestinismul cel mai tarziu la venirea episcopului Pavel.

In schimbul ajutorului atat de necesar bizantinilor, Vladimir a indraznit sa ceara mana porfirogenetei Ana, sora celor doi imparati. Cu toate ca dezaprobau si numai ideea unei inrudiri cu un barbar , Vasile II si Constantin VIII au trebuit sa accepte conditia cneazului rus. Flotila varego rusa, condusa de insusi Vladimir, a inclinat hotarator balanta in lupta care s-a dat la Chrysopolis, spre sfarsitul anului 988. Conflictul intern in Imperiu a mai durat cateva luni, pana cand uzurpatorul Bardas Focas a murit pe campul de lupta la Abydos.

In rastimpul acestor batalii s-a incheiat la Constantinopol casatoria dintre printesa Ana si cneazul Vladimir. Insa, vazand pericolul indepartat, imparatii bizantini au incercat sa se impotriveasca celor hotarate mai inainte si au oprit-o pe sora lor la curtea imperiala. Drept raspuns, Vladimir cucereste Chersonul (iunie 989), metropola posesiunilor bizantine in Crimeea. Aceasta miscare strategica i-a facut pe cei doi imparati sa-si dea seama de vulnerabilitatea lor si de necesitatea unei aliante trainice cu rusii. Astfel, in luna noiembrie a anului 989, porfirogeneta Ana, in varsta de 26 de ani, paraseste stralucitorul Bizant pentru o tara straina. Ea a fost insotita de o impunatoare solie, din care nu lipseau preoti, episcopi si mitropoliti, care aduceau cu ei moaste, icoane, vesminte si vase sfinte . Intalnirea a avut loc la Cherson, unde s-a discutat retrocedarea orasului si trecerea trupelor varego ruse in serviciul imparatului din Constantinopol. Apoi, in primavara anului 990, Vladimir, Ana, mitropolitul Chersonezului si o parte din clericii bizantini au plecat spre Kiev. Prin eforturile acestora poporul rus a imbratisat in masa religia crestina, infiintandu-se episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod, Rostov, Vladimir Wolhynsk, apoi la Polotk si Turov.

In anul 1011, sotia cneazului Vladimir a murit. Fara sa ramana mult timp vaduv, acesta se recasatoreste cu nepoata imparatului Otto I cel Mare (936 973). Cel care a facilitat patrunderea crestinismului rasaritean la rusi a murit la 15 iulie 1015, in satul Berestevo, in apropierea Kievului. Mitropolitul rus Ilarion, ales in anul 1051, in Omilia despre Lege si Har se adreseaza lui Vladimir: Scoala-te, caci n-ai murit, pentru ca tu nu poti muri, crezand in Hristos, izvor de viata pentru lume. Scutura somnul tau, ridica ochii si vezi cinstea pe care ti-a pastrat-o Domnul in ceruri si slava pe care ti-a facut-o printre fiii tai . In a doua jumatate a secolului XIII (1250 1263), principele Vladimir a fost canonizat, sarbatoarea lui fiind stabilita pentru data de 28 iulie. Cultul sau a fost recunoscut si de Biserica Apuseana.

Inrudirea spre sfarsitul vietii cu dinastia imperiala a Apusului a condus pe unii istorici bisericesti romano-catolici la concluzia ca poporul rus ar fi primit in aceasta perioada o puternica inraurire a crestinismului de rit occidental. Pentru sustinerea tezei in cauza, istoricii apuseni vorbesc si despre numeroasele ambasade ale papilor Ioan XV (985 996) si Silvestru II (999 1003) la Kiev. Despre o influenta a crestinismului latin la rusi, venita din Polonia, Germania si tarile nordice, se poate vorbi, insa fara a se exagera. Marturii in acest sens avem atat in prima legislatie bisericeasca rusa inspirata din cea germana, cat si in limba: поганство paganism; поганище si поганин pagan, din cuvantul latin paganus .

Nici un cercetator serios nu poate trece peste adevarul istoric al crestinarii rusilor de catre Constantinopol. Reusita acestei misiuni a insemnat nu numai deschiderea unei noi epoci pentru Rusia kieveana ci si largirea sferei de influenta a Imperiului bizantin spre Nord. Dupa caderea Constantinopolului sub turci (1453), capitala rusilor, Moscova, este cea care a primit numele de a treia Roma , ducand mai departe faima vechiului Bizant de campion al crestinatatii .