Mircea cel Batran si Nicopole

Mircea cel Batran si Nicopole

La mijlocul secolului al XIV-lea, dupa o serie de victorii in Asia Mica, turcii otomani sub conducerea lui Orhan(1326-1362) devin o forta militara importanta ce se apropia amenintator de continentul european.

Sub conducerea lui Suleiman, turcii cuceresc in 1354 portul si cetatea Gallipoli din Tracia, punct strategic de comunicare intre Asia si Europa, stabilind aici un puternic cap de pod pentru viitoarele incursiuni de cucerire a Peninsulei Balcanice.[1]

Astfel in anul 1362 armatele otomane sub conducerea sultanului Murad I (1362-1389) cuceresc orasul Adrianopol, care va devenii centrul politic si religios al viitorului imperiu.[2] De aici puterea otomana avea drum deschis pentru noile actiuni militare de cucerire a Peninsulei Balcanice, a liniei Dunarii pana spre Marea Adriatica si regatul ungar. Armatele Semilunei bateau la portile Europei reprezentand un nou si puternic element politic si militar cu tendinte clare de expansiune.

Situatia politica din Peninsula balcanica era deosebit de critica din cauza faramitarilor politice si a luptelor interne din statele balcanice fapt ce va usura procesul de cucerire otomana.

Astfel statul sarb isi instituia hegemonia in zona in defavoarea taratului bulgar impartit in 1360 in doua: taratul de Vidin si taratul de Tarnovo.

Imperiul Bizantin slabit si el de luptele politice interne si de atacurile tot mai dese ale tucilor, pierde controlul posesiunilor de la gurile Dunarii prin desprinderea Dobrogei, care devine despotat independent, si controlul politic asupra Balcanilor prin ocuparea Rumeliei de catre turci.[3] Turcii vor crea o stare de presiune asupra Bizantului cucerindu-i o mare parte din teritoriile din Asia Mica si din Balcani izolandu-l de restul lumii crestine.

In aceasta situatie de criza atat Bizantul cat si Occidentul vor incerca printr-o formula de compromis intre papa Urban la V-lea(1362-1370) si imparatul Ioan V Paleologul, care era dispus sa accepte unirea Bisericii de Rasarit cu cea de Apus si recunoasterea papei drept cap al Bisericii Universale, sa organizeze o cruciada antiotomana.

In 1365 papa Urban al V-lea lansa catre toti principii europeni chemarea la lupta impotriva turcilor, dar la apelul sau nu a raspuns decat ducele de Savoia, Amedeo al IV-lea, care in august 1366 reusea sa cucereasca orasul Gallipoli, succes ramas insa fara un rezultat notabil in plan politic.[4]

Turcii isi continua asaltul impetuos asupra Peninsulei balcanice si in 1369 cuceresc taratul de Vidin a lui Stracimir cu ajutorul tarului de la Tarnovo, Ivan Sisman. Cu aceasta ocazie un corp de oaste otoman patrunde si la nord de Dunare in Tara Romaneasca unde este infrant de voievodul Vladislav Vlaicu. Era primul contact armat intre turci si romani dar si prima infrangere pe care o sufereau turcii in Europa.

Pentru a stavilii tavalugul otoman, sarbii vor incerca sa puna bazele unei aliante balcanice antiotomane impreuna cu macedonenii si cu bulgarii dar sunt zdrobiti de turcii la Cirmen pe raul Marita la 27 septembrie1371. Astfel turcii ocupa intreaga Thracie, o mare parte din Macedonia ajungand pana la muntii Balcani in sud si pana in Dalmatia spre vest amenintand granita sudica a regatului maghiar.

Realizand pericolul pe care il reprezenta prezenta turcilor in Balcani, regele maghiar Ludovic de Anjou cere papei Grigore al IX-lea sa faca un apel la cruciada pentru ai alunga pe turci.

In iulie 1375 papa adreseaza principilor europeni chemarea la cruciada antiotomana dar fara niciun rezultat, astfel ca regele maghiar dezamagit de lipsa de reactie a magnatilor europeni abandoneaza planul de cruciada.[6]

Profitand de slabiciunea politica a Occidentului, turcii isi continua consolidarea puterii lor in Balcani, astfel ca dupa 1380 fac noi cuceriri prin ocuparea Serbiei si Albaniei. Abia in 1387 sarbii reusesc sa obtina o victorie asupra turcilor in batalia de la Plocnik[7], dar turcii ii zdrobesc definitiv in 1389 in cumplita batalie de la Kossovopolye, unde conducatorul sarbilor cneazul Lazar este ucis si insusi sultanul Murad este asasinat de un luptator sarb Milos Obilici. Se pare ca la aceasta lupta ar fi luat parte si un corp de oaste trimis ca ajutor de domnitorul Tarii Romanesti Mircea cel Batran.

In urma victoriei obtinute de turci, statul sarb devenea tributar iar cneazul Marko Kralevici era obligat sa recunoasca suzeranitatea sultanului.

Dupa moartea sultanului Murad I, conducerea statului otoman este preluata de fiul acestuia Baiazid I(1389-1402) zis Ilderam( Fulgerul sau Traznetul), care va dinamiza politica expansionista otomana.

Intre 1390-1393 sunt initiate noi actiuni de cucerire in Peninsula Balcanica: Skoplije, unde este instalat un pasa, Bosnia, Zeta, Grecia, Albania si Vidinul iar la 17 iulie 1393 este cucerit si taratul de Tarnovo, unde fostul aliat al turcilor tarul Sisman este luat prizonier sfarsindu-si zilele in captivitate.

Sub conducerea lui Baiazid statul otoman devine imperiu avand o noua configuratie politica: stapanea intreaga Peninsula Balcanica, controla stramtorile Bosfor si Dardanele, tinea sub blocada Constantinopolul si in rasarit cucerise toata Anatolia aducand sub acultarea sa toate principatele anatoliene.[9]

Dupa 1393 granita europeana de nord a Imperiului otoman devine Dunarea iar urmatoarele tinte de cucerire ale turcilor deveneau Tarile Romane.

In aceste imprejurari grele pentru civilizatia sud-est europeana, Tara Romaneasca sub conducerea lui Mircea cel Batran(1386-1418), devine varful de lance al luptei antiotomane la nord si la sud de Dunare.[10]

Constient de contextul politic in care se afla Tara Romaneasca: intre dorinta regatului maghiar de a-si impune suzeranitatea la sud de Carpati pe de-o parte si pericolul otoman din sudul Dunarii care isi amplifica politica de cucerire pe de alta parte, domnitorul Mircea cel Batran isi axeaza politica interna si externa pe coordonatele pastrarii independentei tarii.

In planul politicii interne ia masuri de intarire a puterii centrale exercitata de domn si organizeaza dregatoriile tarii ca organisme ale exercitarii puterii de stat. In domeniul economic pentru incurajarea productiei, a comertului prin acordarea de privilegii negustorilor polonezi si lituanieni; stabileste taxe vamale ca mijloc important pentru cresterea venitului statului.

In ceea ce priveste strategia de aparare a tarii, domnitorul reformeaza armata creind un corp de armata permanent si generalizeaza chemarea la oaste infiintand " oastea cea mare" care era formata din targoveti, tarani liberi si dependenti.[11]Tot ca masuri de aparare, Mircea cel Batran construieste puternica cetate de la Giurgiu, despre care fiul sau, Vlad Dracul va spune mai tarziu cavalerilor burgunzi participanti la cuciada de la Varna: "ca nu se afla nici-o piatra in aceea cetate care sa nu fi costat pe tatal sau cat un bolovan de sare."

Intareste cetatile de pe malul Dunarii: Turnu sau Nicopolul Mic, Severin, Silistra, pe care o cucereste de la turci, Braila si cetatea Darstor sau Eni-Sala.

In planul relatiilor politice, voievodul muntean incearca sa creeze un front romanesc comun antiotoman si in acest sens va strange relatiile cu Moldova lui Petru I Musat(1375-1392), cu care va avea bune raporturi pana la moartea acestuia.

Politica externa si-o va axa pe linia de apropiere de regatul Poloniei a lui Vladislav II Iagello, cu care, prin intermediul voievodului Moldovei, va incheia un tratat de alianta la Radom la 3 decembrie 1389, tratat care va fi reinnoit, adaugat si reafirmat la 17 martie 1390 la Suceava, printr-un act aditional, si la 6 iulie 1391 la Liov.[13]

Tratatul a avut insemnate urmari: mai intai el s-a incheiat pe baza de perfecta egalitate intre cei doi suverani si prevedea ca in cazul unui eventual atac din partea regelui maghiar, sa se ajute cu toate puterile lor; impotriva altui dusman ramanea la aprecierea fiecaruia daca vor da sau nu ajutor "dupa placerea liberei sale dorinte". [14]

In tratatul incheiat cu regele Poloniei, Mircea cel Batran se intitula: "Woievoda Transalpinus, Ffogoras et Omlas, Severini comes, terrarum Dobrotici despotus et Tristri dominus"( Voievod al Tarii Romanesti, al Fagarasului si Amlasului, comite de Severin, stapan al pamanturilor lui Dobrotici si al Darstorului)[15], aratand astfel intinderea teritoriului tarii sale.

A doua etapa in politica externa a fost aceea de apropiere de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, undeva pe la inceputul ultimului deceniu al secolului al XIV-lea. Acest demers s-a realizat fara a prejudicia relatiile diplomatice si politice cu Polonia. Aceasta actiune politica a lui Mircea cel Batran trebuie pusa in primul rand in relatie cu ofensiva otomana in Balcani si de pericolul exercitat de acestia la granita sudica a Tarii Romanesti si in al doilea rand de a asigura frontiera nordica a tarii.

De pericolul otoman era constient si Sigismund de Luxemburg care se simtea amenintat de acestia.

In primavara anului 1389, in decembrie acelasi an si apoi in februarie 1390, regele maghiar viziteaza Timisoara, Oradea si Clujul, timp in care intre domnul muntean si rege are loc un schimb de solii in vederea incheierii unui tratat de alianta[16].

Un tratat de alianta se va incheia intre Mircea cel Batran si Sigismund de Luxemburg la 7 martie 1395, la Brasov si care va avea un caracter de alianta intre cei doi suverani pe baza de deplina egalitate avand ca scop lupta comuna impotriva pericolului otoman. Prevederile lui sunt asemanatoare cu cele din tratatul incheiat cu Polonia, insa continutul sau este mai larg. In acest act se face referire la un ajutor reciproc multilateral, erau garantate granitele Tarii Romanesti dinspre nord si apus; regele maghiar recunostea lui Mircea "stapanirea partilor sau tarilor de peste munti", Fagarasul si Amlasul, in schimb domnul muntean recunostea suzeranitatea regelui Ungariei fara insa a-i fi stirbita suveranitatea sa ca domn al Tarii Romanesti[17].

Prin realizarea celor doua aliante Mircea cel Batran isi consolida hotarele Tarii Romanesti si isi asigura un potential ajutor de care avea nevoie in viitoarele confruntari cu Imperiul Otoman.

In 1388 turcii condusi de Ali Pasa, fiul lui Hairedim, ataca Dobrogea pentru a-l pedepsi pe despotul Ivanco, care refuzase sa ofere ajutor armat sultanului. Dobrogea este cucerita de catre turci, despotul Ivanco moare in lupta, iar acestia pun stapanire pe gurile Dunarii.

Situatia devine periculoasa in Tara Romaneasca, fapt ce-l va determina pe Mircea cel Batran sa patrunda cu armata in Dobrogea in acelasi an si infrangand armatele turcesti ia in stapanire Dobrogea pe care o alipeste Tarii Romanesti. Tot acum ocupa si cetatea Silistra pe care sultanul o primise in dar de la tarul Sisman de Tarnovo[18].

Reactia turcilor nu se lasa asteptata si in 1391 sultanul Baiazid da ordin lui Firuz beg sa intreprinda o campanie de pedepsire a domnului muntean, campanie ce s-a rezumat la actiuni de prada si la lupte de hartuire intre turci si ostile muntene. Nu este consemnat un rezultat decisiv al acestei campanii, cronicarul turc Urujd multumindu-se sa relateze ca: "Firuz s-a innapoiat cu nenumarate prazi si bogatii. Cu aceste averi Baiazid impodobii cladirile de binefacere, spitale, azile, scoli ce tocmai atunci le ridicase la Brussa."[19]

Ca raspuns la aceasta actiune a turcilor, in iarna lui 1393-1394, profitand de expeditia lui Baiazid impotriva beiului de Kastamonu, Mircea cel Batran intreprinde o actiune fulger la sud de Dunare si distruge corpul de akangii de la Karinovasa sau Karnobat situat la sud de muntii Balcani. Bazandu-se pe elementul surpriza si pe viteza de actiune, Mircea a repurtat o stralucita victorie. Cronicarul turc Idras Bidlisi, descriind aceasta actiune noteaza: "a strans o armata mare (Mircea), a distrus si jefuit vilayet-ul si imprejurimile de la Karinovasa. Multi musulmani au fost sehid (ucisi) in aceasta ciocnire, unde el a fost victorios, si fiii poporului islamic au fost luati prizonieri sau jefuiti".[20]

Atacul armatei romane in Balcani a starnit panica in tinuturile Rumeliei si zonele invecinate, iar sultanul Baiazid instiintat de dezastrul suferit de akangii paraseste Anatolia indreptandu-se spre Balcani.

Actiunea militara intreprinsa de Mircea cel Batran la sud de Dunare aseza Tara Romaneasca pe un nou esicher politico-militar in spatiul sud-est european, domnitorul roman demonstrand atat otomanilor cat si regatelor vecine valentele sale de bun strateg si capacitatea militara a ostilor romane.

Sultanul Baiazid intors din Anatolia convoaca la Seres in primavara lui 1394 o conferinta in cadrul careia pune bazele unui bloc politico-militar balcanic format din toti vasalii sai din Balcani. Era inceputul pregatirii marii campanii impotriva lui Mircea cel Batran.[21] Cu un an inainte,1393, romanii pierdeau Silistra intens asediata de turci.

In 1394 sau 1395, sultanul Baiazid trece Dunarea in Tara Romaneasca cu intentia de a o cucerii si de a o transforma in pasalac, dorind eliminarea domnului roman din planul geostrategic antiotoman, in fruntea unei armate impresionante de circa 50000-60000 de oameni la care se alatura ostile aliatilor sai din Balcani. Domnul roman nu putea sa-i opuna atacatorului turc o forta militara mai mare de 10000 de oameni, de aceea el aplica tactica pamantului parjolit, retragand populatia spre munte, "muntele Brasovului", spune cronicarul Laonic Chalcocondil, hartuind prin lupte razlete armata sultanului.[22]

Batalia finala s-a dat, dupa unele documente la 10 octombrie 1394[23], iar dupa unele cercetari mai recente la 17 mai 1395 la Rovine - loc intarit cu santuri. Si localizarea ca si datarea a ridicat o serie de discutii controversate privind zona exacta a bataliei.

A fost o inclestare terifianta, crancena fiind considerata una din cele mai grele batalii purtate de romani impotriva turcilor. Se confruntau doua idei, doua principii: dorinta de cucerire a turcilor si principiul de libertate, de independenta al romanilor.

Cronica bulgara retine ca: "lanci nenumarate s-au frant" si "cerul nu se mai putea vedea de desimea sagetilor trase de arcasi", iar "raul curgea rosu de sangele ce iesea din multimea trupurilor cazute" incat sultanul Baiazid vazand atata masacru "s-a inspaimantat si a fugit".[26]

Cronicarul turc Orujd noteaza ca lupta a fost sangeroasa cu pierderi mari de ambele tabere si ca sultanul Baiazid a fost nevoit sa se retraga peste Dunare la Nicopole, de aici intreptandu-se spre Adrianopol, capitala imperiului.[27]

Batalia s-a incheiat cu o stralucita victorie obtinuta de Mircea cel Batran impotriva armatelor lui Baiazid - chiar daca unii istorici contemporani sustin contrariul[28] - dar ea nu a putut fi fructificata,contribuind pentru moment la temporizarea expansionismului otoman la nord de Dunare.

Ecoul victoriei armatelor romane asupra turcilor determina cercurile politice europene sa organizeze o ampla camanie militara impotriva imperiului otoman.

Artizanul acestei actiuni va fi Sigismund de Luxemburg, margraf de Brandemburg, rege al Ungariei 1387-1437 si din 1410 imparat al Sfantului Imperiului Romano-german.

Sigismund de Luxemburg a fost unul din marii regi ai Ungariei, o fire ambitioasa si un bun politician, a dovedit un talent deosebit in arta diplomatica dand dovada de o mare abilitate in politica externa. Era vorbitor de limba franceza, latina, germana, maghiara si ceha si era insufletit de ambitioase proiecte europene. Era prin nastere si educatie un european prin excelenta.[29]

Constient de pericolul pe care-l reprezenta imperiul otoman pentru regatul Ungariei cat si pentru restul Europei, regele ungar ia initiativa organizarii cruciadei antiotomane, actiune ce este cunoscuta in istoriografie sub numele de Cruciada de la Nicopole.

In acest sens el se adreseaza mai intai celor doi capi ai Bisericii Romano-Catolice, papa Benedict al XIII-lea de la Avignon (1394-1423) si papa Bonifaciu al IX-lea de la Roma (1389-1404), indemnandu-i sa cheme intreaga crestinatate la lupta antiotomana. Obtinand din partea acestora adeziunea de proclamare a cruciadei[30], Sigismund isi trimite solii in frunte cu arhiepiscopul Ioan de Canisa, la curtile regale europene pentru a face chemare la cruciada. Primeste accept de participare din partea regelui Frantei, Carol al VI-lea si din partea ducelui Burgundiei, Filip al II-lea Temerarul, acesta din urma punand la dispozitia cruciatilor atat suportul material in bani si provozii, cat si suportul militar printr-o armata de cavaleri condusa de insusi fiul sau, Jean de Nevers (Ioan fara Frica).

Anglia si Franta care se aflau in conflict incheiasera in 1388 un armistitiu ce va fi prelungit in 1396 tocmai pentru a participa la cruciada.

Prin scrisorile de chemare la cruciada adresate capetelor incoronate ale Europei, Sigismund de Luxemburg isi motiva astfel organizarea cruciadei: "Ridicand (noi) ochii si indreptand de jur imprejur, cu ravna milostivei compatimiri, luarea noastra aminte spre grelele si prea apasatoarele suferinte ale crestinilor si (vazand) cum infricosata turma a crestinilor este chinuita de cruzimea turceasca, cum unii sunt adusi in jugul celei mai injositoare robii, iar altii sunt dati pierzarii prin cruda lor rapunere cu varful spadei, (si vazand) ici teama (si auzind) colo bocete si dincolo gemete, in partile crestine, spre necinstea, rusinea si marea tulburare a crestinilor si spre dispretuirea Dumnezeirii si marea suparare a crestinatatii, (noi), asadar, din compatimire si din curata ravna de apasare si pentru a pedepsi pe cruzii dusmani ai crestinilor, ba chiar ai insusi Mantuitorului nostru si pentru a apara statul (republica)."[31] Ba mai mult, acelasi rege scria regelui Frantei cum ca Baiazid s-ar fi laudat ca va ajunge pana la Roma unde va da calului sau sa manance ovaz pe altarul Sfantului Petru.

Voievodul Mircea cel Batran primeste si el invitatia de a participa la cruciada impreuna cu voievodul Transilvaniei Stibor de Stiborycz, si accepta sa participe la cruciada cu un corp de oaste de 1000 de oameni[33], iar dupa alte surse istoriografice de circa 2000-3000 de oameni , dand astfel curs tratatului incheiat in 1395 cu regele Ungariei.

La 20 aprilie 1396 cavalerii apuseni pleaca din Dijon indreptandu-se spre Buda, capitala regatului maghiar, unde ajung spre sfarsitul lunii iulie. Astfel, la Buda se adunase elita cavalerilor apuseni: Jean de Nevers, fiul ducelui de Burgundia, care este numit in virtutea rangului comandant al armatei apusene; din Franta contele Filip de Artois si de Eu, Jean Vienne, maresalul Frantei; maresalul Jean de Maingre, zis Boucicaut; seniorii de Coucy si Trimouville; din Germania participau contele Palatin Ruprecht, burgraful de Nuremberg, Ioan de Zollern, nobili din Bavaria si Stiria; din Anglia participa ducele de Lancaster.[35]

In tabara cruciata, stabilita la sfarsitul lunii iulie la Timisoara, sosesc cavalerii din Italia, ostasii din Cehia si cativa din Polonia - Polonia adoptase o politica filoturca - la care se vor adauga si ostile castelanului de Timisoara. Venetia participa si ea la cruciada punand la dispozitia armatei crestine 30 de corabii care aveau misiunea sa anihileze flota turca de pe Dunare si sa tina sub control stramtorile Bosfor si Dardanele.

In tabara de la Timisoara se aflau circa 60000-100000 de cruciati dupa unele documente ale vremii.[36] Istoricul P.P. Panaitescu cifreaza numarul armatei crestine intre 9000 si 16000 de oameni, cifra ce este impartasita si de alti istorici, bazandu-se pe relatarile cronicarului german Schiltberger participant la cruciada care a transpus in paginile cronicii sale intreaga desfasurare a cruciadei.[37]

La 17 august 1396 armata cruciata a trecut Dunarea pe la Orsova - Portile de Fier, inaintand pe malul drept pana la Vidin unde tarul Stracimir a pus cetatea la dispozitia cruciatilor alaturandu-se cu armata sa coalitiei crestine. El preda garnizoana turca cruciatilor, care-l obliga totusi sa se rascumpere cu suma de 20000 de guldene.[38]

Armata cruciata sub comanda lui Sigismund de Luxemburg inainteaza spre Rahova unde a avut loc prima ciocnire cu turcii care stapaneau cetatea. Dupa un asediu anevoios lansat de pe uscat si de pe Dunare sustinut de corabiile venetiene, cetatea a fost cucerita de catre crestini, care vor ocupa in drum spre Nicopole si cetatea Sistov. Batalia finala avea sa se dea la Nicopole.

Cetatea Nicopole era asezata pe un platou stancos pe malul Dunarii fiind refacuta de turci care o intarisera cu turnuri si ziduri puternice.

Cruciatii vor incerca un prim asediu al cetatii, fiind calauziti de romani buni cunoscatori ai locurilor, dar garnizoana turca condusa de Dogan bei se impotriveste cu succes. Dupa un asediu de 16 zile asupra cetatii, cavalerii cruciati care credeau ca vor obtine o victorie usoara asupra turcilor, ne spun cronicile, s-au pus pe petreceri si betii risipind proviziile armatei.

Mircea cel Batran care se afla si el in tabara de la Nicopole, armata sa alcatuind al cincelea corp de armata[39] si pe care Sigismund il tinea langa el, cere regelui sa faca o incursiune de recunoastere asupra armatei lui Baiazid.

Cruciatii fiind lipsiti de informatii credeau ca sultanul Baiazid se afla cu grosul armatei otomane in Anatolia. Dar se inselau. Sultanul care avea o capacitate deosebita de a lua decizii si de a se deplasa rapid intre doua fronturi - de aici si apelativul de Ilderim (Fulgerul) - isi face aparitia in fruntea armatei sale pe platoul de la Nicopole.

Dupa o prima misiune de recunoastere intreprinsa de banul Ioan de Maroth, care aduce vestea ca sultanul se afla la Tarnovo, cruciatii nu intreprind nici o actiune de pregatire pentru batalia finala.

Avand acceptul regelui Sigismund, Mircea cel Batran porneste in recunoastere pentru a se clarifica in privinta fortei militare de care dispunea Baiazid. Cronicarul Sciltberger scria: "El lua cu sine o mie de oameni din neamul sau si a cercetat pe dusman. Dupa aceea s-a intors si a venit la rege, spunandu-i cum au ei douazeci de steaguri si sub fiecare steag erau cate zece mii de oameni si fiecare steag sta deosebit cu oamenii sai."[40]

Dupa aceasta incursiune si dupa aceasta cronica, armata otomana se cifra la 200000 de luptatori, la care se adauga cei 6000 de oameni care alcatuiau garda personala a sultanului si cei 1500 de ostasi sarbi ai cneazului Stefan Lazarevici, care vor ajunge mai tarziu pe campul de lupta si vor da lovitura decisiva.

Informatiile pe care le aduce Mircea cel Batran regelui ungar creeaza panica in randul cavalerilor cruciati din apus care pe nedrept il vor invinui pe rege de tainuire.

Sigismund de Luxemburg convoaca un consiliu de razboi pentru a se stabili tactica de lupta ce trebuie adoptata impotriva otomanilor. Dar s-au declansat discutii furtunoase intre marii seniori ai apusului cand Sigismund de Luxemburg a propus[41] ca inceputul luptei sa-l dea voievodul Mircea cel Batran - domnul muntean ceruse acest lucru - ca unul care cunostea bine tactica de lupta a turcilor. Acestei decizii s-a impotrivit fiul ducelui de Burgundia, Ioan fara Frica. Acelasi cronicar Schiltberger, martor ocular al evenimentelor, povesteste cu tristete: "atunci domnul Tarii Romanesti a cerut sa i se ingaduie sa dea primul atac: ceea ce regele incuviinta foarte bucuros. Dar ducele de Burgundia auzind aceasta s-a impotrivit sa lase aceasta cinste altuia, spunand ca a venit de la mare departare cu oaste mare care era pretuita la sase mii de oameni si cu care a avut multe cheltuieli." Acest episod este confirmat si de un alt document Annales Hirsaugienses scris de calugarul german Johann Trittheim descoperit in biblioteca manastirii Hirsau. Documentul are importanta deosebita in ceea ce priveste desfasurarea cruciadei de la Nicopole, cat si in ceea ce priveste participarea domnului roman Mircea cel Batran la aceasta campanie militara. Cronica contine o apreciere laudativa la adresa voievodului roman, unica in felul ei, facuta de insusi regele Sigismund de Luxemburg, in care se arata succesiunea de victorii obtinute de Mircea cel Batran impotriva turcilor inainte de 1396. In document se spune cu privire la decizia regelui de a-i da intaietate lui Mircea cel Batran la primul atac: "si de aceea l-a numit comandant al ostii pe principele Tarii Romanesti, barbat viteaz, activ si puternic, care luptandu-se in mai multe randuri cu turcii a triumfat in chip glorios (asupra lor)" si in continuarea textului este redata nemultumirea ducelui de Burgundia pentru aceasta decizie.

Pentru a calma spiritele, regele Sigismund, folosind un artificiu diplomatic, a propus ca prima lupta sa o dea ungurii. Mircea cel Batran cu corpul sau de oaste se afla sub steagul lui Sigismund astfel ca regele incearca sa foloseasca pe campul de lupta cunostintele tactice ale domnului roman.

Cunostintele militare ale romanilor erau apreciate si de alti nobili apuseni. Astfel, seniorul de Coucy realiza folosul ce-l aduceau intr-un asemenea razboi romanii, de aceea avea grija sa tina pe langa dansul cativa boieri ai domnului roman cu oamenii lor ca sa-l ajute.[45] Acelasi senior de Coucy va fi cel care va cauta sa-i convinga pe ceilalti seniori apuseni ca alegerea facuta de Sigismund era cea mai buna si spre folosul armatei crestine.

Batalia decisiva are loc la 25 septembrie 1396, cand ducele de Burgundia, Ioan fara Frica, nerespectand ordinele lui Sigismund de Luxemburg, dand frau liber propriei mandrii, s-a aventurat in fruntea cavalerilor sai intr-un atac sinucigas spre liniile otomane.

Armata otomana,bine pregatita din punct de vedere tactic si cunoscand slabiciunea cavalerilor apuseni, intarindu-si pozitiile cu pari bine ascutiti, aplica o tactica bine cunoscuta, aceea de retragere strategica, dand impresia ca fuge. Cavalerii cruciati sunt atrasi in capcana si printr-o manevra de invaluire sunt inconjurati de turci care le taie orice cale de retragere.

Presimtind dezastrul care urma sa se intample, regele Sigismund impreuna cu armata condusa de Mircea cel Batran pornesc la atac incercand sa scoata din incercuire greoaia cavalerie franco-burgunda. Nu izbutesc acest lucru lovindu-se de corpul imbatabil al ienicerilor. Lupta s-a desfasurat mult timp nehotarata. Cavalerii burgunzi sunt prinsi intr-o inclestare crunta fiind in mare parte macelariti de iataganele turcesti. Maresalul Boucicault dupa lupta scria: "Ce mila ne era vazand atatia cavaleri stralucitori in arme cum nu pot avea ajutor de nicaieri, cazand in gura de lup a dusmanului."[46]

Lovitura decisiva o da ostile proaspat sosite pe campul de lupta ale cneazului sarb Stefan Lazarevici, care lovesc din flanc oastea crestina dezbinand-o si demoralizand-o. Armata cruciata este obligata sa se retraga in dezordine si sa fuga peste Dunare. Mircea cel Batran impreuna cu oastea sa cu tot eroismul de care a dat dovada si vazand dezastrul in care se afla armata cruciata se retrage peste Dunare in Tara Romaneasca. Insusi regele Sigismund de Luxemburg cu greu a reusit sa scape fiind salvat de Hermann de Cilly si Hanns, castelanul de Nurnberg care il duc pe o corabie cu care regele va calatori pana la Constantinopol.[47]

O mare parte a armatei franco-burgunde este distrusa, macelarita, iar o parte din comandantii ei sunt luati prizonieri de catre turci. Insusi ducele Jean de Nevers este luat prizonier capatandu-si libertatea prin rascumparare cu o mare suma de bani ajungand in Franta un an mai tarziu, in 1397.

Armata cruciata este imprastiata, unii incercand sa se salveze trecand Dunarea, mor innecati in apele fluviului, altii incearca sa se salveze pe corabii, dar sub focul si presiunea armatei otomane sunt scufundati cu corabiile. Are loc o retragere dezastruoasa in urma careia sultanul Baiazid repurta o glorioasa si neasteptata victorie impotriva armatelor crestine.

Batalia s-a desfasurat, printr-un joc al hazardului asa cum o voisera si o pregatisera turcii, ei fiind bine informati asupra sistemului de lupta al cavalerilor apuseni.

Baiazid obtine o victorie rasunatoare si datorita deficientei in actul de comanda al armatei crestine, in care mandria avusese intaietate in fata experientei.

Coalitia europeana antiotomana suferea o infrangere grea si umilitoare, insusi Sigismund de Luxemburg avea sa povesteasca intr-o diploma regala prin care rasplatea vitejia nobilului Nicolae de Gara: "in cele din urma, dusmanindu-ne soarta pe noi si pe supusii nostri credinciosi si privind piezis cu fata haina la oastea noastra, din pricina unui atac dusmanos (si) groaznic al acelor turci si a navalei lor, ce a intrecut, vai!, puterile ostirii noastre".[48] Iar cronicarul turc Nesri spune despre cei ramasi in viata: "toti au fugit cuprinsi de spaima".

Armata lui Mircea cel Batran a suferit si ea pierderi insemnate, unii dintre boierii sai care-l insotisera sunt ucisi in lupta, iar altii luati prizonieri. Cronicarul burgund Wawrin, participant la cruciada de la Varna din 1444, povesteste ca a intalnit in 1445 un boier roman care participase la lupta de la Nicopole si cum acesta i-a povestit despre cum a fost prins de turci care l-au vandut genovezilor unde a invatat limba italiana si ca, apoi, intors in tara, Vlad Dracul ii incredintase cresterea fiului sau.[50]

Batalia de la Nicopole a insemnat si lupta dintre doua sisteme armate unde turcii au demonstrat o mai mare capacitate de manevrabilitate a unei armate numeroase pe campul de lupta, demonstrand apusului ca din punct de vedere militar le erau mult superiori.

Prin victoria obtinuta la Nicopole sultanul Biazid isi consolida definitiv stapanirea in peninsula Balcanica, cucerea Vidinul si lua prizonier pe tarul Stracimir care moare in captivitate si transforma taratul acestuia in pasalac. Ambitiile sultanului cresc indreptandu-si actiunile militare spre Ungaria, Moreea si Anatolia si spre Tara Romaneasca.

Dupa retragerea de la Nicopole, Mircea cel Batran impreuna cu voievodul transilvanean, Stibor, revine in Tara Romaneasca si profitand de ajutorul acestuia isi consolideaza pozitia de domn al Tarii Romanesti indepartandu-l pe Vlad Uzurpatorul, protejatul turcilor, impreuna cu boierii fideli acestuia.

Mircea cel Batran era constient ca Tara Romaneasca ramanea singurul bastion de aparare al lumii crestine impotriva Imperiului Otoman, de aceea toata politica sa si-o va axa pe coordonata de aparare, pe sistemul de aliante cu statele vecine, pentru pastrarea independentei tarii.

In 1397 are loc o noua expeditie a lui Baiazid in Tara Romaneasca cu scopul de pedepsire a lui Mircea cel Batran pentru participarea acestuia la campania de la Nicopole din 1396. Expeditia se incheie cu o infrangere a sultanului, fapt confirmat de cronicarii Enveri si Leunclavius, dar si de Sigismund de Luxemburg intr-o scrisoare adresata nobililor maghiari.[51]

Tot in 1397 Mircea cel Batran pierde cetatile Turnul si Silistra, iar in 1400 are loc o noua ciocnire armata intre turci si domnul Tarii Romanesti, acesta din urma obtinand o noua si importanta victorie.[52]

Puterea otomana simte un regres o data cu infrangerea si luarea in captivitate a lui Baiazid de catre hanul mongol Timur Lenk in urma bataliei de la Angora (Ankara) din 1402, unde armata otomana sufera o grea infrangere.

Acest eveniment a adus un moment de liniste atat pentru Europa, cat mai ales in Tara Romaneasca.

Consolidandu-si autoritatea pe plan intern si prestigiul pe plan extern, Mircea cel Batran care era cunoscut si ca un bun diplomat si politician intervine in luptele interne din Imperiul otoman care se dadeau intre fiii lui Baiazid pentru ocuparea tronului.

Mircea cel Batran isi pastreaza pana la sfarsitul vietii sale pozitia de lider in lupta contra otomanilor din spatiul sud-est european, chiar daca spre sfarsitul domniei va accepta sa plateasca un tribut simbolic turcilor, confirmandu-si caracterizarea facuta de cronicarul german Leunclavius: "Principe intre crestini, cel mai viteaz si cel mai ager."

Bibliografie:

Petru Demetru Popescu, Basarabii, Editura Albatros, Bucuresti, 1989.

Constantin C. Giurescu, Probleme controversate din istoriografia romana, Editura Albatros, Bucuresti, 1977.

Edward Gibbon, Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman, vol. III, traducere de Dan Hurmuzescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.

Paul Lendvai, Ungurii.Timp de un mileniu invingatori in invrangeri, traducere de Maria si Ion Nastasia, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001.

Franco Cardini, Europa si Islamul.Istoria unei neintelegeri, traducere de Dragos Cojocaru, Editura Polirom, Iasi, 2002.

Serban Papacostea, Evul mediu nromanesc.Realitati politice si curente spirituale, Editura Corint, Bucuresti, 2001.

Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, editia a-II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999.

Halil Inalcik, Imperiul otoman. Epoca clasica, traducere de Dan Prodan, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1996.

P.P.Panaitescu, Mircea cel Batran, editia a-II-a, editura Corint, Bucuresti, 2000.

Emil Stoian, Vlad Tepes. Mit si realitate istorica, Editura Albatros, Bucuresti, 1989.

Florentina Cazan, Cruciadele.Momente de confluenta intre doua civilizatii si culturi, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1990.

Niculae Serbanescu, Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare. 600 de ani de la urcarea pe tronul Tarii Romanesti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1987.

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Romanilor, vol. II, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976.

Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, Cruciadele, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1971.

Stefan Stefanescu, Tara Romaneasca de la Basarab I "Intemeietorul" pana la Mihai Viteazul, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1970.

Ion Ionascu, Petre Barbulescu, Gheorghe Gheorghe, Tratatele internationale ale Romaniei-1354-1920, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975.