IMPERIUL CAROLINGIAN

IMPERIUL CAROLINGIAN

Pierderea mostenirii politice a Romei creeaza premisele aparitiei legaturilor personale dintre regi si membrii aristocratiei, ale formarii regimului feudal.

In principal, Regatul Franc, este opera lui Carol cel Mare (768-814). Acesta va stabili intre el si demnitarii sai relatii personale feudo-vasalice; se impune suzeranului in dauna suveranului:

      Proprietatea funciara a stat la baza raporturilor sociale

      Autoritatea suveranilor s-a exercitat atat direct cat si prin intermediul Palatului (conti si duci) si autoritatilor locale

      Vasalitatea si imunitatea erau mijloacele de conducere locala

Carol cel Mare continua expansiunea inceputa de inaintasii sai pe trei directii principale: sud-est: Italia, sud-vest: Spania si est: Germania. In Italia intervine impotriva longobarzilor pe care ii supune in 774, luandu-l prizonier pe regele lor Dezideriu si intitulandu-se el insusi "rege al francilor si al longobarzilor". In Spania declanseaza un "razboi sfant" impotriva musulmanilor si reuseste sa cucereasca teritorii pana in zona Barcelonei (778), care devine si capitala "Marcii Spaniei". In est, s-au purtat lupte incrancenate cu saxonii (772-804), in care cucerirea s-a combinat cu crestinarea fortata, prin masuri draconice impotriva celor care, refuzand credinta lui Carol, respingeau de fapt autoritatea lui. In Germania centrala au fost cucerite Bavaria si Carintia. Tot in est, expansiunea a ajuns pana in Panonia, unde avarii isi stabilisera un important centru de putere. Prin distrugerea ringului avar (796), stapanirea lui Carol ajungea pana la Dunarea mijlocie si Drava. Statul franc devenise acum un conglomerat de popoare, de origini si limbi diferite (germanici, romanici, slavi), care punea probleme de aparare si de organizare. Pentru aparare, in regiunile limitrofe au fost organizate marci de granita: marca Spaniei, marca panonica, marca de rasarit, marca daneza. Consolidarea stapanirii sale avea insa nevoie si de un suport ideologic, gasit in restaurarea imperiului in Occident. Noul Imperiu avea in comun cu Imperiul Roman doar Galia si o parte a Italiei, fiind numai in teorie unul roman. Centrul Imperiului se afla pe Valea Rinului, unde va fi fixata si capitala imparatului, la Aachen (Aix-la-Chapelle). In plan politic, prin crearea Imperiului Carolingian, Europa crestina devine bicefala: Constantinopol si Aachen, centre politice de referinta.

La data de 25 decembrie 800 Carol cel Mare este incoronat de catre papa Leon III ca "imparat roman".

"Dupa toate acestea, s-au adunat cu totii din nou in bazilica Sfantului Petru, cu ocazia sarbatoririi Craciunului. Atunci venerabilul si augustul pontif l-a incoronat pe rege cu propriile-i maini, asezandu-i pe crestet o coroana foarte pretioasa. Atunci credinciosii romani, vazand iubirea atat de mare pe care o purta Bisericii Romane si vicariuliu sau, a carui aparare o jurase, au exclamat intr-un glas, [.] <Lui Carol, preacucernicul August, incoronat de Dumnezeu, mare si aducator de pace imparat, viata si izbanda>." (Liber Pontificalis)

Carol cel mare a incercat sa integreze teritoriile cucerite, sa gaseasca o solutie unitara. La nivel central, conducerea este exercitata de monarh si consilierii imparatului, palatinii. Pe plan local,contii si episcopii asigura functionarea sistemuliu. Acestia sunt controlati de imparat cu ajutorul asa-numitilor missi dominici (mesagerii regelui).

Dupa moartea lui Carol, Imperiul intra in criza, datorita: existentei unor populatii aflate pe trepte diferite de dezvoltare; lipsei unitatii economice; cresterii puterii feudalilor; impartirii statului intre urmasii monarhului ; primejdiile externe. Astfel, prin Tratatul de la Verdun din anul 843, Francia este impartita intre fiii lui Ludovic cel Pios:

      Lothar - preia Italia si tinutul dintre Rhne si Rin - Lotharingia (Lorena)

      Ludovic Germanicul - detine titlul imperial - Francia Rasariteana sau Germania

      Carol cel Plesuv - preia tinuturile de la vest de Rhne si Meusa - Francia Apuseana sau Franta

In perioada anilor 876-884 are loc incercarea lui Carol cel Gros de a unifica fostul Imperiu Carolingian. Din 888 pana in 962 in Europa nu a existat titlul imperial

Fisa de lucru nr I: IMPERIUL CAROLINGIAN

Explicati semnificatia fragmentului subliniat in text Liber Pontificalis

2. Prezentati caracteristicile Statului Feudal Franc la inceputul Evului Mediu.

3. Prezentati etapele expansiunii Statului Franc.

Precizati care sunt statele formate in urma Tratatului de la Verdun.

Dictionar de termeni

SUZERAN: mare senior de care depindeau alti seniori, ca urmare a relatiilor de suzeranitate; stat care exercita autoritatea asupra unui stat mai slab, amestecandu-se in politica interna a acestuia si impunandu-i anumite obligatii politice si financiare

SUVERAN: care este deasupra tuturor, cu o mare autoritate; care are autoritatea suprema; absolut, fara margini; total, suprem.

VASALITATE: ansamblul raporturilor sociale stabilite intre membrii societa ii, pe baza acordarii de catre seniori vasalilor a unor feude, din care decurgeau obliga ii reciproce; calitatea de vasal; situa ie de dependen a politica a unei ari fa a de alta, cu pastrarea autonomiei

AUTONOME: Drept (al unui stat, al unei regiuni, a unei na ionalita i sau a unei minorita i na ionale etc.) de a se administra singur, in cadrul unui stat condus de o putere centrala..

FEUDA: Mosie, domeniu, provincie pe care vasalul o primea in stapanire de la seniorul sau, in schimbul anumitor obliga ii i pe care o lucra cu aranii iobagi.

FIEF: Feuda; drept de proprietate asupra unei feude.

MONARHE: Forma de guvernamant in care puterea suprema apar ine unei singure persoane i se transmite de obicei ereditar; Monarhie absoluta = forma de conducere a statului bazata pe puterea nelimitata a monarhului.

DINASTIA CAPETIENILOR

Autoritatea regala scade progresiv datorita raspandirii sistemului feudo-vasalic, care permite transmiterea ereditara a feudului catre vasali. Creste puterea aristocratiei in raport cu regalitatea. Apar principate teritoriale, care nu mai depind decat teoretic de autoritatea centrala. Aceasta este etapa monarhiei feudale sau senioriale din evolutia statului medieval. Franta ofera modelul clasic al evolutiei monarhiei senioriale.

Dinastia Capetienilor a inceput sa domneasca in Franta in anul 987 cand marii vasali il aleg in fruntea regatului francez pe Hugo Capet, titularul unui mic principat teritorial, Comitatul de Paris. Capet (Capet - probabil un pseudonim, provenind de la capa/pelerina conform etimologiei populare, sau de la la latinescul caput, cu intelesul de 'cap', sau 'mare sef) a devenit denumirea noii dinastii. Pentru a isi intari puterea in fata nobililor, Hugo Capet si-a asociat fiul Robert al II-lea la domnie, iar acesta - la randul sau - a facut la fel, astfel incat dinastia s-a transmis prin linie masculina directa. Domeniul regal este situat in centrul regatului, intre Loara si Sena si cuprinde orasele Paris si Orleans. Veniturile aduse de domeniu sunt modeste in comparatie cu cele ale marilor sai vasali. Resursele regale sunt exclusiv feudale, nu publice.

Singura institutie cu care regele conduce regatul este "curtea regelui" - Curia Regis. Toti vasalii din regat ar trebui sa participe la Curia Regis, in virtutea faptului ca regele este suzeran suprem. In realitate insa la Curtea Regelui participa doar micii vasali. Capetienii isi consolideaza treptat pozitiile in raport cu marii vasali, profitand de bogatia pamantului si impunand succesiunea ereditara, prin asocierea urmasilor la tron.

Al doilea castig al regalitatii este recunoasterea caracterului ei sacru, cu ajutorul Bisericii. Regele este incoronat si uns cu mir, ceea ce il transforma in "alesul lui Dumnezeu". Puterea lui este considerata de origine divina. In secolul al XII-lea doi suverani contribuie la intarirea puterii si autoritatii monarhiei franceze: Ludovic al VI-lea cel Gros si Ludovic al VII-lea.

Ludovic al VI-lea cel Gros (1108 -1137) a consolidat puterea regala pentru totdeauna in Ile-de-France, regiunea din jurul Parisului care fusese fieful initial al Capetienilor. Aici, el a reprimat in mod sistematic toata opozitia feudala impotriva autoritatii regale. A purtat razboi cu Henric I, regele Angliei suferind o infrangere grea in anul 1119. Ultima sa confruntare armata a fost cu imparatul romano-german, Henric al V-lea, care impreuna cu regele Angliei, Henric I ii declarase razboi in 1124. Regele Frantei a apelat la simtul national al francezilor, iar vasalii francezi au venit in ajutor cu propriile armate, Henric al V-lea fiind nevoit sa se retraga.

"Thomas de Marle a devastat si devorat tara, ca un lup furios. El a masacrat totul, a tuinat totul. Regele si-a pus repede in miscare armata si, insotit de clerici, s-a indreptat spre castelul vasalului sau de la Coney. Gratie puterii cavalerilor sai, dar ce spun, gratie vointei lui Dumnezeu, regele a luat cu asalt turnul castelului ca si cum ar fi fost coliba unui taran, a redus la tacere pe criminali, i-a ucis pe necredinciosi" (Suger, Viata regelui Ludovic al VI-lea)

Ludovic al VII-lea al Frantei, numit si Ludovic VII Cel Tanar, rege francez (1137-1180), fiul lui Ludovic al VI-lea al Frantei Cel Gros. S-a casatorit cu Eleanor (sau Alinor), Ducesa de Aquitainia, mostenitoarea ducatului Aquitainiei. Interesul acestei casatorii initiat de tatal sau, Ludovic al VI-lea, a fost acumularea tinuturilor. In 1146 Ludovic VII impreuna merge in cruciada crestina, din cauta zvonurilor infidelitatii lui Eleanor o ia in razboiul sfant. Cruciada se dovedeste a fi nereusita, mare parte a armatei cruciate murind din cauza foamei si din refuzul unui ajutor din partea bizantinilor. Ajunge in Antiohia cu ce a mai ramas din armata, apoi pleaca tainic spre Tir sperand ca va primi trupe noi, se indreapta spre Damasc, dar este invins. Ajunge la rugamintea templierilor in Ierusalim, unde sta pana de Paste, apoi se intoarce acasa in anul 1149. Ajuns in Franta, anuleaza mariajul cu Eleanor, careia ii reintoarce tinuturile. Eleanor de Aquitainia se va casatori cu Henric al II-lea al Angliei Plantagentul, care desi era vasal Frantei, detinea mai multe regiuni in Franta decat Regele Frantei - Ludovic al VII-lea.

Domniile acestora marcheaza inceputul centralizarii politice a statului in Franta. Monarhia isi impune autoritatea asupra marilor vasali si isi creeaza institutii care fac sa recunoasca notiunea de stat.

Fisa de Lucru nr. II: DINASTIA CAPETIENILOR

1. Explicati, pe baza textului Suger, Viata regelui Ludovic al VI-lea, ce semnificatie atribuie autorul vointei lui Dumnezeu in victoria regelui.

2. Caracterizati etapa Monarhiei Feudale.

Pe baza urmatoarelor definitii:

VASALITATE: ansamblul raporturilor sociale stabilite intre membrii societa ii, pe baza acordarii de catre seniori vasalilor a unor feude, din care decurgeau obliga ii reciproce; calitatea de vasal; situa ie de dependen a politica a unei ari fa a de alta, cu pastrarea autonomiei

FEUDA: Mosie, domeniu, provincie pe care vasalul o primea in stapanire de la seniorul sau, in schimbul anumitor obliga ii i pe care o lucra cu aranii iobagi.

Explicati raporturile dintre Senior si Vasali.

UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATULUI (Franta)

Domnia lui Filip II August (1180-1223) inaugureaza o etapa noua in evolutia monarhiei

franceze. El profita de slabiciunea adversarilor interni, dar si externi - Plantagenetii din Anglia. Victoria obtinuta de Filip II in confruntarea cu regele Angliei - Ioan Fara Tara la Bouvines (iulie 1214) duce la marirea domeniului regal in defavoarea Angliei. La moartea lui Filip al II-lea, domeniul regal isi tripleaza suprafata iar comitatul Flandrei trece sub tutela suveranului capetian.

In timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfant (1226-1270) se infiinteaza o curte de judecata centrala si se interzic razboaiele intre seniorii de pe domeniile regale.

In timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) autoritatea regala face noi pasi. Se constituie prima Adunare de stari. Domeniului regal ii sunt alipite noi teritorii (Champagne). Regele stie sa se inconjoare de sfetnici de marca - "legistii", experti in drept roman. In virtutea acestei competente, ei proclama faptul ca regele este imparat in regatul sau" ceea ce inseamna ca nu recunoaste nicio alta autoritate, temporala (imparatul) sau spirituala (papa). Intrat in conflict cu papalitatea (in anul 1303 regele il face prizonier pe papa Bonifaciu al VIII-lea), iese invingator, mutand sediul acesteia de la Roma la Avignon.

Filip al IV-lea cel Frumos

Fisa de lucru nr. III

UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATULUI

1. Comentati si explicati expresia: "regele este imparat in regatul sau".

2. Prezentati etapele unificarii si centralizarii statului medieval.

CAUZELE RAZBOIULUI DE 100 DE ANI

Progresele centralizarii Frantei sunt puse sub semnul intebarii de izbucnirea Razboiului de 100 de ani. La stingerea Dinastiei Capetiene (1328) tronul Frantei este ocupat de Filip al VI-lea de Valois. Drepturile acestuia sunt contestate de regele Angliei, Eduard al III-lea.

Cauzele principale ale conflictului pot fi impartite in trei categorii: dispute teritoriale, pretentii dinastice si competitie economica:

      Disputele teritoriale vizau Aquitania (cunoscuta si cu denumirea de Guyenne),

un ducat in sud-vestul Frantei si parte din regatul Frantei. Disputele teritoriale au aparut de la mijlocul secolului al XII-lea, o data cu mariajul dintre Eleanor de Aquitania, mostenitoarea tronului ducal, si Henric al II-lea al Angliei, regele Angliei care era si duce al Aquitaniei. Asadar, in ducele Aquitaniei, monarhii francezi angajati, incepand cu Filip al II-lea, intr-un proces de unificare teritoriala si limitare a autonomiilor regionale si tenditelor politice centrifuge, aveau un rival puternic, in spatele caruia se afla forta economica a regatului Angliei. Din punctul de vedere al monarhiei franceze, care reusise deja sa elimine controlul regelui Angliei asupra ducatului Normandiei (din 1204), situatia Aquitaniei era prioritara. Dupa introducerea normelor feudo-vasalice in secolele al XII-lea si al XIII-lea, ca urmare a noilor idei despre proprietate si relatiile dintre seniorii de diferite ranguri elaborate in nordul Italiei sub influenta redescoperirii dreptului roman, relatia dintre regele Frantei si ducele Aquitaniei a fost pusa si in termeni feudali. Desi referirile la Aquitania ca "fief" al regelui Frantei aveau un caracter tehnic, strict juridic - Aquitania fiind o formatiune statala cu o istorie si traditii de guvernare proprii, cu propriile legi si cutume, nu un "domeniu feudal" avocatii regelui Frantei puteau acum invoca noile norme feudale pentru a justifica, in anumite conditii, confiscarea ducatului. Este ceea ce s-a intamplat in 1294, cand Eduard I al Angliei a fost citat de Filip al IV-lea al Frantei sa apara in fata Parlamentului din Paris pentru a raspunde unor acuzatii asupra unei chestiuni de granita. Eduard a refuzat; in consecinta, regele Frantei a declarat ducatul confiscat. Razboiul de granita care a urmat a fost indecis, iar in 1303 s-a revenit la status quo-ul din 1294, dar tensiunile create de situtia Aquitaniei erau evidente. Conflictul din 1294-1297, desi limitat si de scurta durata, constituie un precedent direct pentru razboiul de o suta de ani. Regii Angliei vor dori o clarificare - in sensul unei limitari - a obligatiilor fata de regii Frantei decurgand din detinerea ducatului Aquitaniei.

      Acestor probleme li s-au adaugat, dupa 1328, pretentiile dinastice ale regelui

Angliei. Prin moartea lui Carol al IV-lea fara urmasi directi (1328), dinastia capetiana se sfarsise, iar drepturile dinastice cele mai solide la tronul Frantei le avea chiar regele Angliei, Eduard al III-lea - fapt doar in aparenta paradoxal, tinand seama de mariajele dinastice dintre Capetieni si Plantageneti, care ii aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza tronul Frantei. Alegerea regelui Angliei ca rege al Frantei punea insa probleme insurmontabile pentru nobilimea si inaltul cler francez, tocmai din prisma indelungatei rivalitati dintre cele doua tari si a conflictelor recente. S-a optat asadar pentru un candidat francez, contele de Valois - unchi al defunctului rege - incoronat la Reims ca Filip al VI-lea. Alegerea a fost justificata prin invocarea, pentru prima oara, a legii salice, care excludea transmiterea drepturilor dinastice pe linie materna - cazul lui Eduard al III-lea, a carui mama Isabela era sora ultimului rege capetian. Dupa cativa ani de negocieri si tatonari, in cursul carora Eduard l-a recunoscut pe Filip drept rege al Frantei si i-a depus omagiul ca duce al Aquitaniei, nu s-a putut ajunge la un consens in privinta statutului si obligatiilor regelui Angliei in calitatea sa de duce de Aquitania. In acest context, Eduard parea dispus sa reinvie pretentiile sale dinastice la tronul Frantei, chiar daca doar in scopul consolidarii pozitiei sale in Aquitania - cucerirea intregului regat al Frantei parand la acel moment o cauza fara sorti de izbanda. In 1337 Filip a declarat ducatul Aquitaniei confiscat sub pretextul unor acte de rebeliune ale lui Eduard. Razboiului de o suta de ani incepuse.

      Conflictul poate fi vazut insa si ca unul economic. Aquitania ocupa o vasta

suprafata costiera, acoperind mare parte din accesul Frantei la oceanul Atlantic; porturi ca Bordeaux generau un venit fiscal important datorita comertului cu vin si peste. De aici si dorinta monarhiei franceze, aflata intr-un proces de consolidare si expansiune de mai bine de un veac, de a controla nu doar coastele Aquitaniei, ci si ale provinciei vecine, Bretania. De altfel, Bretania va juca un rol important in cursul Razboiului de o suta de ani. Din aceeasi perspectiva economica era vizat si comitatul Flandrei, ale carui manufacturi de postav depindeau de comertul cu lana din Anglia; ori regii Frantei incercasera sa-si subordoneze total Flandra, cel mai recent cu doar doua decenii in urma, in timpul lui Filip al IV-lea.

Fisa de lucru nr. IV

CAUZELE RAZBOIULUI DE 100 DE ANI

Analizati cauzele care au dus la izbucnirea Razboiului de 100 de ani si argumentati de ce acesta nu a putut fi evitat.

DESFASURAREA RAZBOIULUI DE 100 DE ANI

Razboiul poate fi divizat in patru faze: o faza in care Anglia a repurtat victorii sub Eduard al III-lea si care a durat din 1337 pana in 1360; o faza din 1360 pana in 1400 cand francezii au avut victorii; o faza din 1400 pana in 1429 marcata de mari victorii engleze sub Henric al V-lea; si o faza finala din 1429 pana in 1453 in care Franta a fost unita sub regii din dinastia Valois.

In prima parte a razboiului, Anglia obtinuse succese importante la Crecy in 1346 si Poitiers in 1356, ceea ce provoaca tulburari in intreaga Franta, mai ales la Paris, unde Etienne Marcel, magistratul negustorilor din Paris, incearca sa impuna controul Statelor Generale asupra rega;itatii. Prima parte a conflictului se incheie printr-o pace defavorabila francezilor.

In anul 1356, fiul regelui Eduard al III-lea, Printul Negru, s-a aflat la Poitiers in aceeasi situatie ca tatal sau la Crecy cu 10 ani in urma. Ioan al II-lea a respins toate incercarile Printului de a negocia si a atacat; batalia de la Poitiers a avut un curs similar cu cea de la Crecy, insa regele Ioan a intreprins un alt atac dezastruos dupa o perioada de trei ani. Cand lupta a luat sfarsit, floarea cavaleriei franceze a fost doborata, regele insusi cazand prizonier. Desi Eduard al III-lea a renuntat la tronul Frantei, semnarea Tratatului de la Bretigny reprezenta un mare triumf in favoarea sa. Aparent definitiv, triumful a fost de scurta durata.

"Asa-zisul regat [.] ajunge la o stare de devastare atat grava, incat de la Loara pana la Sena, si de acolo pana la Somme, taranii fiind ucisi sau pusi pe fuga, aproape toate pamanturile raman mult timp, ani in sir, nu numai fara cultura, dar fara oameni in stare le cultive, cu exceptia catorva rare colturi de pamant, unde putinul care putea fi cultivat [.] nu putea fi sporit din cauza frecventelor incursiuni ale jefuitorilor [.]." (Th.Basin, Histoire de Charles le VII-eme)

Carol al V-lea reuseste sa redreseze situatia printr-o serie de masuri pe plan fiscal si militar. La sfarsitul domniei sale, englezii mai stapanesc doar orasele Calais, Bordeaux si Bayonne. Dar sub urmasul sau, Carol al VI-lea, Franta se afla in pragul dezastrului. Initiativa trece din nou de partea Angliei. Victoria de la Azincourt din 1415, obtinua de regele Henric al V-lea al Angliei, urmata de ocuparea unei mari parti din tara si Tratatul de la Troyes din 1420, care deschide englezilor succesiunea la tronul Frantei, par sa incheie conflictul.

Batalia de la Azincourt nu a contribuit direct la realizarea planului de cucerire al lui Henric insa i-a conferit un prestigiu important, incurajandu-i pe englezi sa continuie razboiul. O alta consecinta importanta a acestei batalii a constat in faptul ca francezii nu mai doreau sa-l intalneasca pe campul de lupta pe Henric, astfel, acesta si-a petrecut doi ani asediind si cucerind nestingherit orase din Normandia. In timp ce figura lui Henric se impunea, Ducele de Burgundia a renuntat la neutralitate, formand o alianta cu inamicul; aliatii au inceput in curand sa-si exercite controlul asupra regelui Frantei si asupra intregii regiuni din nordul Loarei iar prin Tratatul de la Troyes (1420) s-a hotarat casatoria lui Henric al V-lea cu fiica lui Carol al VI-lea, Caterina, urmand ca Henric sa devina rege al Frantei dupa moartea socrului sau.

Amenintata sa devina engleza, Franta este salvata de interventia Ioanei d'Arc. Fecioara din Orleans ii obliga pe englezi sa ridice asediul orasului Orleans (1429). In anul 1430, Ioana a fost capturata de burgunzi; acestia au predat-o englezilor care au judecat-o sub acuzatia de vrajitorie, crezand ca prin condamnarea ei il vor discredita pe Carol al VII-lea. Treptat razboiul s-a incheiat. In anul 1435, Carol si Ducele de Burgundia s-au impacat, iar Parisul a cazut in anul urmator. Dupa un armistitiu, francezii au lansat o campanie care a eliberat Normandia in 1449 - 1450, culminand cu o victorie decisiva la Formigny. Pana in 1453 acesta reuseste sa elibereze toate teritoriile ocupate de englezi. Carol al VII-lea si Ludovic al XI-lea desavarsesc unitatea teritoriala si constructia institutionala.

"Intre toti suveranii pe care i-am cunoscut, cel mai abil pentru a iesi dintr-o situatie dificila era Regele Ludovic al XI-lea, stapanul nostru, cel mai umil in vorbe si in port si cel ce se straduia cel mai mult sa castige un om care-i putea servi sau care-i putea dauna. era prietenul natural al oamenilor de conditie modesta si inamicul celor mari, care-i aduceau daune."(Philipe de Commynes, Memorii)

In 1453, in urma bataliei de la Castillon, razboiul de o suta de ani a luat sfarsit; Anglia si-a mentinut stapanirea doar asupra Calais-ului, care a fost recuperat de francezi in 1558. In urma acestor razboaie, Anglia si Franta au renuntat la statutul lor de regate feudale, devenind state de drept.

Fisa de lucru nr. V

DESFASURAREA RAZBOIULUI DE 100 DE ANI

Prezentati consecintele razboiului asupra populatiei.

Caracterizati-l pe Ludovic al XI-lea folosind informatiile din text

Explicati sintagma "stat de drept"