PATRIARHII BIZANTINI

IGNATIE (847 858; 867 - 877) SI FOTIE (858 867; 877 886).

Inainte de a incepe tratarea unui subiect atat de complex vom expune atitudinile scriitorilor contemporani celor doi patriarhi, pentru a intelege dificultatea pastrarii unei linii obiective in judecarea evenimentelor. Acestia se pot imparti in doua grupari, fiind ori sustinatori ai unuia dintre patriarhi, ori ai celuilalt. Mai numerosi sunt partizanii patriarhului Ignatie. Astfel, episcopul Mitrofan de Smirna, conducatorul partidei ignatienilor, in anul 869, il acuza pe Fotie de a fi fost schismatic inca inainte de a fi patriarh (Mansi XVI, 414); Niceta Paflagonul, biograful patriarhului Ignatie, recunoaste faptul ca acesta a demisionat in urma interventiei a doua delegatii imperiale, dar spune ca Fotie, la alegerea sa a promis ca va recunoaste demnitatea patriarhala a lui Ignatie si apoi nu s-a tinut de cuvant (Migne PG 105, 487 573); monahul Teognost, de la manastirea Studion din Constantinopol, care a venit la Roma pentru a se plange papei Nicolae I de tratamentul la adresa fostului patriarh Ignatie, dupa prima sa cadere, vorbeste despre o demisie a acestuia insa neaga faptul ca el ar fi semnat-o de bunavoie (Migne PG 105, 843 862); mitropolitul Stylianos de Neocezareea, in anul 886, acuza pe Fotie ca ar fi grabit moartea lui Ignatie prin otrava si vrajitorie (Mansi XVI, 426). Toate aceste informatii tendentioase la adresa patriarhului Fotie au fost apoi preluate de alti scriitori bizantini: Teofanes Continuatus (Migne PG 109, 15 516), Iosif Genesios (Migne PG 109, 985) si Gheorghe Hamartolos (Migne PG 110), cu scopul de a compromite persoana acestuia in fata imparatului Vasile I Macedoneanul, dupa cum o constata imparatul Constantin VII Porfirogenetul in Panegiricul bunicului sau (Migne PG 113, 252). Calomniile la adresa patriarhului Fotie ating culmea fanteziei in scrierile lui Simeon Magistrul, care il acuza de magie si alianta cu demonii (Migne PG 109, 735). Pe aceeasi linie merge si legatul papei Adrian II la Constantinopol, in anul 869, Anastasie Bibliotecarul, acuzandu-l pe Fotie de uzurpare si de erezia trihotomica (Migne PL 129) [1].

Intre putinii scriitori fotinieni amintim pe monahul Eulampiu, care in dialogul sau cu imparatul Vasile I Macedoneanul arata ca patriarhul Ignatie si-a dat demisia pe motiv ca este batran si bolnav (Mansi XVI, 346), precum si pe episcopul Eftimie de Tesalonic, care sustine ca Ignatie, fiind urmarit sistematic de catre coregentul Bardas, a renuntat la lupta si a demisionat, trimitand Patriarhiei un act semnat in acest sens. Alte informatii gasim in actele Sinodului din anul 879 880 si in putinele lucrari pastrate ale patriarhului Fotie, dupa distrugerea, in anul 868, a 7 saci cu manuscrisele sale .

Datorita numerosilor adversari ai patriarhului Fotie, atat dinspre Roma, lucru de inteles in urma disputei cu papa Nicolae I, cat si din mijlocul propriei Patriarhii, dupa ce l-a depus si anatematizat pe Ignatie, in anul 859, s-a format o imagine generala gresita asupra persoanei eruditului patriarh. Toti istoricii apuseni, tributari ideii nerespectarii primatului papal de catre Fotie, il prezinta ca fiind ipocrit, intrigant, vanituos, uzurpator, autor a doua schisme fata de Roma, meritand excomunicarea pentru ca a vrut sa rivalizeze cu papa. Mai moderati, dar totusi crescuti in aceeasi traditie apuseana, se arata istoricii protestanti care de asemenea il socotesc pe patriarhul Fotie vinovat de schisma, pentru ca nu a inteles evolutia ritului occidental.

Cel care incepe critica tezelor ultramontane in aceasta problema, oferind in acelasi timp o noua optica asupra personalitatii patriarhului Fotie este istoricul catolic Fr. Dvornik, profesor la Universitatea din Praga. Acesta folosindu-se de referatele episcopilor Eftimie de Tesalonic si Mitrofan de Smirna constata ca patriarhul Fotie nu s-a abatut de la invatatura ortodoxa, ca afirmatiile lui Anastasie Bibliotecarul sunt suspecte, ca lupta dintre Ignatie si Fotie s-a produs doar datorita celor doua partide rivale din Constantinopol, ca intre cei doi patriarhi nu au fost divergente personale si nici schisma, ca alegerea patriarhului Fotie a fost canonica pentru ca Ignatie isi daduse demisia, chiar daca oarecum fortat de catre coregentul Bardas, ca asa-zisa a doua schisma a lui Fotie fata de Roma in anul 878 este o eroare istorica, ca dusmania fata de patriarhul Fotie se pronunta abia in urma esecului unirii de la Sinodul florentin (1438 1439) . In aceasta meritata reabilitare istorica a personalitatii patriarhului Fotie si-a adus aportul si asumptionistul V. Grumel, aratand ca nu poate fi vorba despre o a doua schisma a lui Fotie fata de Roma pentru ca papa Ioan VIII a recunoscut Sinodul din anul 879, dar totusi reproseaza patriarhului neacceptarea purcederii Sf. Duh si de la Fiul . Aceluiasi autor ii datoram publicarea actelor patriarhilor: Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople , lucrare absolut necesara pentru o abordare stiintifica a problemei.

Un istoric german mai apropiat timpului nostru, Hans Georg Beck (Geschichte der Orthodoxen Kirche im Byzantinischen Reich Gottingen 1980), chiar daca este traitor in spatiul apusean, priveste problema obiectiv, strict istoric, aratand greselile papalitatii si explicand atitudinile, considerate provocatoare de schisma ale patriarhului Fotie. Acest istoric merge pe linia trasata spre inceputul secolului XX de catre Dvornik si Grumel, insa adanceste problema beneficiind in acelasi timp si de o mult mai bogata sursa de informare.

Dintre istoricii romani studii in aceasta problema au scris Pr. Prof. Dr. Milan Sesan, I. Pasca, D. Vestemean, T. G. Bulat, J. Irimia, Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Pr. Prof. Dr. Viorel Ionita etc. Acestia au aparat memoria patriarhului Fotie in unanimitate, descoperind noi valente ale cazului Fotie prin cercetari minutioase, mergand pana la izvoarele publicate de istoricii occidentali si comentandu-le.

Odata cu proclamarea dogmei primatului papal si a infailibilitatii papale in materie de credinta si de morala in sedinta solemna, la 18 iulie 1870, prin enciclica Pastor Aeternus , in timpul Conciliului I Vatican (1869 1870), s-a legiferat ceea ce exista in conceptia papilor cu mult timp inainte. Urmasul papei Pius IX (1846 1878), papa Leon XIII (1878 1903), spune ca aceasta dogma nu a introdus o opinie noua ci a afirmat credinta cea veche si constanta a tuturor secolelor [5]. De fapt, acesta a fost si mobilul disputelor dintre Constantinopol si Roma in secolul IX.

Pentru o intelegere exacta a problemei noastre vom incepe expunerea evenimentelor inca de la urcarea pe tronul patriarhal a monahului Ignatie (847), cu 20 de ani inainte de inceputul dinastiei macedonene (867), urmarind firul cronologic si succesiunea faptelor.

In societatea din capitala Imperiului bizantin problemele teologice pasionau nu numai pe ierarhi, clerici sau monahi ci chiar si poporul de rand le discuta cu orice ocazie ivita. Astfel s-au creat doua grupari sociale potrivit orientarii in disputele teologice de finete, cunoscute inca de pe timpul imparatului Justinian, luandu-si numele dupa preferinta fata de luptatorii din hipodrom: albastrii sau verzii [6]. Partida verzilor era constituita indeosebi din clasa de mijloc si de jos, impreuna cu clerul de mir si monahii, sustinand in discutiile teologice o orientare strict traditionalista, pe cand partida albastrilor cuprindea clasa de sus (aristocratica) si clerul inalt, preocupati foarte mult de speculatiile teologice subtile, favorizati si de renasterea culturala din Constantinopol in secolul IX. Astfel verzii erau conservatori, aparand autonomia Bisericii fata de imparat, pe cand albastrii erau liberali si preferau o simfonie intre Biserica si Stat, precum o dorise imparatul Justinian .

La moartea patriarhului Metodie, in iunie 847, trebuind sa fie ales un nou patriarh, fiecare dintre cele doua partide cauta sa-si impuna pe tronul patriarhal candidatul propriu. Doua dintre numele aflate in discutie erau de fapt exponentii mentalitatilor religioase bizantine la momentul respectiv si aveau sanse de castig: Gregorie Asbestas, arhiepiscop de Siracuza, sustinut de liberalii reformatori, compatriot al fostului patriarh Metodie, refugiat la Constantinopol din cauza invaziei arabe in Sicilia (843), si monahul Ignatie, fiul fostului imparat Mihail I Rangabe (811 813), sustinut frenetic de catre calugarii studiti dar si de imparateasa Teodora (842 856) . Insa, ponderea in Sinodul patriarhal a traditionalistilor era foarte scazuta iar sansele ca Ignatie sa ajunga patriarh pe aceasta cale erau mici. Acum intra in scena imparateasa Teodora, care la o intrunire necanonica , fara sa tina seama de parerile sinodalilor impune pe scaunul patriarhal pe favoritul ei (3 iulie 847).

Partida traditionalista a calugarilor invinsese pe toata linia caci Imperiul era condus de o regenta in frunte cu imparateasa Teodora, sustinatoarea lor, iar ca patriarh activa Ignatie recunoscator lor si imparatesei pentru onoarea acordata. In aceasta functie el nu s-a impus      printr-o pozitie deosebita, particulara, ci impartasea toate actiunile calugarilor studiti, atat spirituale cat si politice. Acesti calugari erau implicati direct in lupta pentru puterea lumeasca a Imperiului, iar atunci cand fratele imparatesei, Bardas, a incercat sa parvina ei au ripostat.

Inca de la urcarea sa pe scaunul patriarhal, Ignatie l-a excomunicat pe contracandidatul sau, arhiepiscopul Gregorie Asbestas, impreuna cu partizanii sai, invinuindu-l de unele iregularitati . Cel mai probabil este ca acest fapt s-a intamplat datorita unei presiuni a partidei care il ridicase in scaun, careia Ignatie nu i s-a putut impotrivi. La randul sau, arhiepiscopul a apelat la papa Leon IV (847 855), care neaga dreptul patriarhului de Constantinopol de a indeparta un episcop fara aprobarea Sfantului Scaun. Aceasta se explica prin conceptia papei despre jurisdictia sa atat asupra Sudului Italiei cat si asupra Illyricului. Atitudinea reticenta a lui Leon IV l-a facut pe Ignatie sa trimita la Roma pe calugarul Lazar Chazarul pentru solicitarea aprobarii excomunicarii lui Asbestas si lamurirea situatiei. Insa nici papa Leon IV si nici urmasul sau, Benedict III (855 858) nu i-au indeplinit cererea.

Trebuie mentionata aici si lezarea orgoliului papal prin trimiterea unui pallium la Roma, probabil tot in anul 847, la intronizarea papei Leon IV. Acesta nu a vazut gestul patriarhului cu ochi buni ci i-a raspuns ca dreptul de a trimite acest vesmant bisericesc nu il are decat Biserica Romei, mama tuturor Bisericilor [12]. Despre dezvoltarea conceptiei primatului papal se cunosteau putine in Bizant si pentru faptul ca trecusera aproape 50 de ani de la ultima corespondenta intre cele doua Patriarhii.

Trecand in planul politicii interne a Imperiului amintim ca la moartea imparatului Teofil I (842), automat devine imparat fiul sau, Mihail (al III lea). Acesta fiind minor (3 ani) s-a constituit o regenta condusa de imparateasa Teodora. Alaturi de imparateasa era si sora mai mare a printului Mihail, Tecla. Acum, cu ajutorul Teodorei s-a reusit restabilirea cultului icoanelor, citindu-se in toate bisericile in prima Duminica din Postul Mare (11 martie 843), hotararea Sinodului de la Constantinopol din acelasi an, Sinodikonul [13]. Dar, regenta era condusa din umbra de catre omul de incredere al imparatesei, logothetul (ministrul) Teoctistos. Pentru ca ii statea in cale lui Bardas, fratele Teodorei, va fi asasinat, probabil la comanda acestuia, in anul 856. Tot acum, folosindu-se de printul Mihail, pe care il proclama in Senat ca imparat, Bardas devine conducatorul real al Imperiului, ajungand cu timpul pana la treapta de Caesar (862).

Toate aceste fapte au fost dezaprobate de catre patriarh, care continua sa fie duhovnicul imparatesei. Nemultumirile, atat de o parte, cat si de cealalta, s-au amplificat atunci cand Ignatie l-a oprit de la Sf. Impartasanie [14], in fata intregii comunitati, pe coregent, in urma unui zvon, neintarit de afirmatia unui istoric, care circula in capitala, precum ca Bardas avea o legatura incestuoasa cu sotia fiului sau decedat. Picatura care a umplut paharul a fost indaratnicia patriarhului de a binecuvata intrarea fortata a imparatesei si a fiicelor ei in monahism, la manastirea din Gastria , probabil din loialitate fata de persoana care il urcase in demnitatea patriarhala. In acelasi timp se urzeau de catre calugarii studiti si comploturi fata de conducerea Imperiului, iar atunci cand au fost demascate, tot patriarhul a fost gasit vinovat .

In cele din urma Bardas a dispus ca Ignatie sa fie depus din scaun si exilat in insula Terebinte [17]. Nu detinem izvoare sigure care sa ne explice comportamentul patriarhului, dar combinand Viata Sf. Eftimie ( 898) cu scrierile episcopului Mitrofan de Smirna, credem ca ajungem la o ipoteza veridica . Patriarhul si-a dat seama de desertaciunea unei rezistente, pe de o parte datorita inclinatiei sale pentru o viata retrasa, iar pe de alta parte datorita unei presiuni externe . Ramane insa de clarificat problema actului de demisie ( libellusul de abdicare). Mergand la cele doua izvoare ajungem la concluzia ca a existat un asemenea document prin care Ignatie si-a dat demisia, dar el a fost inteles in mod diferit de semnatarii lui (Fotie, ca viitor patriarh si Ignatie, ca demisionar). Partida traditionalista a calugarilor a inteles prin acest document ca noul patriarh va pastra linia politico-bisericeasca a celui dinainte, acesta fiind de fapt adevaratul pastor, iar in cazul in care nu si-ar fi tinut cuvantul, Ignatie ar deveni din nou patriarh legitim. La randul lui, Fotie, a inteles ca nu va incepe anchete pentru demonstarea ilegalitatii alegerii lui Ignatie ca patriarh. Datorita acestor neintelegeri evident ca un conflict statea sa izbucneasca.

Odata cu demisia lui Ignatie partida reformatoare a incercat din nou sa-l impuna pe scaunul patriarhal pe arhiepiscopul de Siracuza, Gregorie Asbestas. Insa, apare ca un candidat de ultima ora seful cancelariei imperiale, Fotie. Acesta era recomandat de insasi neutralitatea sa pentru aceasta demnitate, spre linistirea spiritelor.

Fotie, acest Thomas Becket al Bizantului [21], s-a nascut probabil pe la anul 815 in Constantinopol, dintr-o familie distinsa . A avut parte de o cultura si o educatie aleasa, studiind gramatica, poetica, retorica, filosofia, teologia, medicina si dreptul. Chiar intr-o vreme manifesta inclinari spre viata monahala. In cele din urma s-a dedicat carierei de profesor academic, comentand pe Aristotel, Platon si neoplatonici. La curtea bizantina a intrat la inceput ca prim secretar imperial si sfetnic imparatesc. In 838 este trimis ca ambasador la califul din Bagdad.

Pe langa bogata activitate misionara pe care a avut-o ca patriarh s-a ostenit si pentru raspandirea culturii si stiintei grecesti. Dar, si-a castigat prestigiul si ca teolog indeosebi prin scrierile sale polemice, exegetice si canonice. Cea mai insemnata a fost Amfilochia, care      trateaza 326 de intrebari si raspunsuri, de cuprins dogmatic, exegetic si profan. A primit acest nume dupa adresantul ei, mitropolitul Amfilohie de Cizic. A fost alcatuita in decursul primei sale pribegii (867 877), caci autorul se plange de privatiunile indurate. Temele dogmatice trateaza despre Trinitate, Intrupare si Mantuire, iar temele exegetice despre Geneza, Pentateuh, Psalmi si unele locuri din Evanghelii. Dintre scrierile dogmatico-polemice face parte o lucrare in 4 carti, impotriva pavlicienilor si maniheilor. Impotriva apusenilor a scris Mystagogia despre Sfantul Duh, in care trateaza problema purcederii Sf. Duh din Tatal, Enciclica catre patriarhii orientali (867), in care infiereaza inovatiile latinilor atat in ritual cat si in dogma, dupa stirile venite din Bulgaria, apoi o scrisoare adresata mitropolitului latin de Aquileea, precum si Σύνταγμα κανόνων, impotriva primatului papal. In domeniul canonic, sub numele sau, circula Nomocanonul in XIV titluri, dar Zacharia von Lingenthal a dovedit ca n-a fost lucrat de el, ci de un autor anterior. Este insa foarte probabil ca Fotie sa se fi ingrijit de publicarea unei noi editii pe care a intregit-o cu respectivele canoane din secolul VII.

Apoi, nu trebuie trecuta cu vederea opera sa Myriobiblion (Bibliotheca), in care sunt analizate 280 de volume ale autorilor bisericesti, alaturi de clasici, istorici, oratori, gramatici, medici si chiar romancieri. Aceasta opera are o valoare deosebita pentru literatura teologica, pentru ca o mare parte a lucrarilor istoricilor bisericesti, dogmatistilor, polemistilor si exegetilor, au ajuns sa fie cunoscute datorita lui Fotie. Din pacate, opera incredintata fratelui sau spre continuare a ramas neterminata.

Scopul altei scrieri, Lexiconul, a fost usurarea citirii cartilor sfinte si a autorilor clasici. Se inspira exclusiv din Harpocration, Diogenian, Pausanias, Apion, Heliodor, Apolloniu si altii. Este cunoscut faptul ca Fotie a scris si unele manuale didactice, pentru elevii sai, in care trateaza despre topica (nu se pastreaza decat mici fragmente). Daca in anul 869 nu s-ar fi ars 7 saci din biblioteca sa am fi avut si mai multe marturii despre activitatea si eruditia patriarhului de Constantinopol [23].

Fotie a urcat pe tronul patriarhal in noiembrie sau decembrie (inainte de 25 dec.) 858. Trecerea foarte rapida prin toate treptele ierarhiei bisericesti (aproximativ 6 zile) va fi unul dintre punctele pentru care il va ataca papa Nicolae I. Conflictul mocnit dintre cele doua parti se pare ca a fost dorit de Fotie inca din prima zi. Dreptul bizantin prevedea ca la hirotonirea unui patriarh sa participe 3 ierarhi. Dupa obicei, protos era mitropolitul de Heracleea sau un loctiitor al lui. Este sigur faptul ca arhiepiscopul de Siracuza, Gregorie Asbestas, era unul dintre cei 3 episcopi sfintitori. Problema excomunicarii lui nu fusese rezolvata intru totul, pentru ca, dupa cum am vazut, Ignatie nu primise nici un raspuns in aceasta privinta de la Roma. Daca noul patriarh urma politica bisericeasca a celui din urma, precum intelesesera studitii semnarea documentului de abdicare, nu ar fi trebuit sa intre in comuniune cu Asbestas. Insa, Fotie tocmai aceasta a facut: a acceptat sa fie hirotonit de catre un episcop excomunicat de Ignatie. Se poate ca acest afront pe fata adus politicii fostului patriarh sa fi fost si o conditie, impusa de partida liberalilor, pentru alegerea sa ca patriarh. La inceput, participarea lui Asbestas la sfintirea noului patriarh [24] nu a provocat reactii, insa atunci cand partida traditionalista s-a dezmeticit dandu-si seama ca a pierdut atat puterea in Imperiu cat si scaunul de patriarh au ripostat: s-au adunat in biserica Sf. Irina, au declarat pe Fotie destituit si l-au numit pe Ignatie din nou patriarh legitim. In ceea ce priveste episcopii razvratiti, numarul acestora nu era mai mare de 15. Acum, dupa aceste noi evenimente, Fotie se putea considera fara vina fata de semnarea documentului, in sensul in care il intelesese el, si putea trece la fapte pentru incheierea grabnica a cazului Ignatie.

Astfel, dupa luna martie a anului 859, Fotie a convocat un Sinod patriarhal, in biserica Sf. Apostoli, in care declara nevalabile (nevalide) cele hotarate de partizanii lui Ignatie in biserica Sf. Irina, iar in acelasi timp depune si excomunica pe fostul patriarh. Probabil la acelasi Sinod au fost luate masuri si impotriva episcopilor Antonie de Cizic si Mitrofan de Smirna, capii partidei traditionaliste [25]. Au participat un numar de 170 de episcopi, in unanimitate semnand hotararile luate. Intre timp, Fotie ii va indeparta pe toti ignatienii din posturile cheie si ii va inlocui cu oameni loiali lui. Chiar si staretii unor manastiri vor fi nevoiti sa le paraseasca, stiut fiind ca indeosebi monahii erau sustinatorii unei linii extremist rigoriste in teologia bizantina, dar in acelasi timp si foarte dibaci complotisti.

Considerand Fotie ca a incheiat definitiv cazul Ignatie, trimite papei Nicolae I      (858 867), in primavara anului 860, o scrisoare de instiintare (intronistica) a schimbarii din scaunul patriarhal de la Constantinopol, epistola insotita si de o marturisire de credinta. In scrisoare, Fotie afirma ca nu a ajuns la inalta demnitate de patriarh decat impotriva vointei sale si numai dupa ce fostul patriarh plecase (ύπεξελθόντος). In marturisirea de credinta, expune dogma Sf. Treimi precum si invatatura ortodoxa despre Intrupare, condamnand ereziile si pe autorii lor (aici aminteste chiar si pe papa Honorius ). La sfarsitul scrisorii il roaga pe papa sa se roage pentru el si sa il treaca in diptice . Intronistica a fost dusa la Roma de o delegatie comuna a patriarhului si a imparatului, formata din: protospatarul Arsaber si episcopii Metodie de Gangra, Samuel de Chones, Teofil de Amorium si Zacharia de Taormina . Prin scrisoarea trimisa papei de imparatul Mihail III (842 867), datorita faptului ca se mai auzeau inca vocile iconoclastilor, se cerea convocarea unui Sinod la Constantinopol pentru definitiva clarificare a problemei. Papa era invitat sa-si trimita legatii sai la acest Sinod. Observam ca nici patriarhul si nici imparatul nu au pomenit decat in treacat despre Ignatie, considerand problema rezolvata. Deci, ceea ce a urmat nu s-a intamplat la cererea lui Fotie sau a lui Mihail III, ci doar papa a fost cel care a vrut sa afle mai multe detalii in aceasta privinta.

In acelasi timp, primavara anului 860, patriarhul trimite o intronistica, insotita de aceeasi marturisire de credinta, si patriarhilor orientali de Alexandria si de Ierusalim, precum si iconomului si sincelului Bisericii Antiohiei. Este cunoscuta lupta pentru acest scaun dintre patriarhul Nicolae I si concurentul sau, Eustatie, iar Fotie nu a vrut sa intervina in aceasta disputa si de aceea a expediat scrisoarea de instiintare pe numele sincelului, ca si cum scaunul ar fi fost vacant. In ceea ce priveste felul in care a ajuns la demnitatea patriarhala spune doar ca a primit-o la rugamintile imparatului, preotilor si episcopilor, dupa ce predecesorul sau s-a retras (ύπεκστάντος) [29].

Papa Nicolae I, in raspunsul sau, cuprins in doua scrisori (860), una adresata patriarhului si cealalta imparatului, s-a aratat surprins ca Ignatie s-a retras din scaun fara consimtamantul Sfantului Scaun, fiind inlocuit de un laic. Pentru aceasta, in scrisoarea adresata imparatului, a refuzat sa recunoasca numirea noului patriarh precum si retragerea celui vechi fara o examinare prealabila a legatilor sai, pe care urma sa-i trimita la Constantinopol. Pe langa aceasta ii cerea imparatului si retrocedarea patrimoniului papal din Sudul Italiei si a Illyricului. In scrisoarea catre patriarh recunoaste marturisirea de credinta a acestuia, dar critica felul in care a fost ridicat la demnitatea patriarhala, adica trecerea foarte rapida prin toate treptele ierarhice contrar normelor canonice. In cazul in care legatii sai ar fi ajuns la un verdict pozitiv, el l-ar fi imbratisat frateste.

Legatii papali (episcopii Radoald de Porto si Zacharia de Anagni) au ajuns la Constantinopol in iarna anului 860 861, dar Sinodul preconizat si-a inceput lucrarile abia dupa Pasti (6 aprilie). Aceasta lunga perioada a fost necesara pentru stabilirea unui consens in ceea ce priveste procedura ce avea sa fie urmata. Dupa cum se observa papa daduse legatilor sarcina de a discuta cazul Ignatie, impotriva dorintei atat a patriarhului cat si a imparatului. Compromisului facut de partea bizantina in redeschiderea acestui subiect, legatii trebuiau sa-i raspunda cu un alt compromis: anuntarea verdictului in aceasta problema aici, la Constantinopol si nu la Roma. De asemenea, acest mod de rezolvare a unei dispute era contrara conceptului ortodox despre un Sinod universal [30].

Analizarea situatiei fostului patriarh s-a incheiat cu o noua destituire. Legatii nu au fost impotriva acestuia, ci chiar au luat cunostinta de punctul de vedere al ignatienilor prin asa-numitele ' libelli (plangeri, sub forma unor carticele), insa el s-a purtat atat de putin abil incat i-a indepartat. Motivatia juridica a destituirii lui Ignatie a fost gasita in faptul ca fusese ales fara un vot din partea Sinodului patriarhal, la o intrunire necanonica, prin vointa imparatesei Teodora. Astfel, se punea la adapost alegerea noului patriarh. In ceea ce priveste ascensiunea sine intervallo a lui Fotie, s-a facut trimitere la unii inaintasi in scaunul patriarhal (Tarasie si Nichifor), care trecusera la fel de repede prin toate treptele bisericesti, patriarhi care nu puteau fi dezavuati de catre legati. Tot acum, se declara inchis si cazul Asbestas, in sensul ca se declara nevalida condamnarea pronuntata de Ignatie.

Dupa pronuntarea sentintei Sinodului fata de cazul Ignatie, in sedinta a IV a, s-a rediscutat erezia iconoclasta, cu participarea celor doi legati papali, intre lunile aprilie august 861, condamnand-o inca o data. Pana in luna septembrie, cand s-a stabilit data de plecare a reprezentantilor papei s-au formulat si 17 canoane disciplinare cu privire la manastiri, acuzele aduse fata de episcopi, mitropoliti si patriarh, alegerea episcopilor [31]. Episcopii semnatari ai hotararilor si canoanelor au fost in numar de 381, pentru aceasta fiind asemanat cu Sinodul I Ecumenic. Precum se observa problema Illyricului, atat de importanta pentru papa, nici macar nu fusese amintita pe ordinea de zi a Sinodului. Acest Sinod a fost numit Intai-al-doilea (protodeftera) , considerandu-se urmas al celui din 859.

Scriitorii ignatieni au incercat sa vehiculeze ideea precum ca legatii ar fi fost mituiti si astfel influentati in decizia luata, dar nu poate fi vorba despre aceasta deoarece cadourile de bun-venit primite la granita de catre reprezentantii papei erau o obisnuinta pentru diplomatia bizantina. De altfel, ei si-au impus punctul de vedere in toate problemele de procedura: formalitatile de la depunerea juramantului episcopilor participanti, a martorilor etc.

Legatii papali s-au intors la Roma in cursul lunii septembrie. Ei incalcasera imputernicirile date, fapt pentru care se temeau de mania papei. Insa au reusit sa-l convinga de verticalitatea actiunilor lor, si nu au suferit nici o repercursiune: Radoald chiar va pleca din nou ca legat in provincia Lorena, iar Zacharia se intoarce la eparhia sa din Anagni [33]. Oricum, pentru Scaunul Roman era deja un castig faptul ca reusise sa se impuna ca instanta de judecata la Constantinopol intr-o problema, care in mod obisnuit, trebuia rezolvata in sanul Patriarhiei.

Odata cu legatii papei a plecat la Roma si secretarul imperial Leon care avea misiunea de a aduce lui Nicolae I atat o scrisoare de la imparatul Mihail III cat si una a patriarhului, cuprinzand si actele Sinodului de curand incheiat. Fotie, prin scrisoarea sa, a cautat sa explice papei posibilitatea ascensiunii rapide de la statutul de laic la cea mai inalta treapta bisericeasca, folosindu-se de argumente istorice: Sf. Grigorie Teologul si episcopul Talasie de Cezareea, patriarhii Tarasie si Nichifor, cunoscuti pentru viata lor induhovnicita, care au primit episcopatul in acelasi mod. In cele din urma aminteste pe Ambrozie si Nectarie, alesi episcopi chiar inainte de a primi Botezul crestin [34]. De asemenea, a lasat sa se inteleaga faptul ca cerintelor legatilor li s-au venit in intampinare, in alte puncte de vedere, dar fiind mai mult o problema politica, s-a impotrivit imparatul. Alte puncte de vedere nu aveau care sa fie decat spinoasa retrocedare a presupusului patrimoniu papal. La sfarsit, Fotie il roaga pe papa sa nu mai primeasca la Roma pe cei care vin, sub haina de pelerin, fara scrisori de recomandare.

Nicolae I a raspuns atat scrisorii imparatului cat si scrisorii patriarhului (martie 862), pe un ton neprietenos, refuzand recunoasterea oficiala a lui Fotie. In ambele scrisori, el cerea noi dovezi despre vina lui Ignatie si implicit un nou proces. Oare ce dovezi mai puteau fi aduse dupa discutarea acestei probleme la Sinodul din 861? Este clar ca a fost influentat spre aceasta optica tocmai de catre unii dintre pelerinii veniti la Roma despre care Fotie ii scrisese sa nu ii primeasca. O alta ipoteza, la fel de posibila, ar fi nemultumirea dupa refuzul imparatului de a reda Romei teritoriile cerute.

La nici una dintre aceste doua scrisori papa nu va primi raspuns. Este cunoscut in schimb faptul ca in acest timp, la Roma, si-a facut aparitia arhimandritul Teognost, imputernicit al patriarhului destituit, pentru a prezenta papei libellusurile scrise de Ignatie insusi (Λίβελλος προσωποποιητείς ύπό Θεογνώστου είς όνομα Ιγνατίου του πατριάρχου) . In cele din urma Nicolae I va da crezare acestor plangeri fara o cercetare minutioasa a faptelor. Ca rezultat, a convocat un Conciliu, in luna august a anului 863, tinut la inceput in biserica Sf. Petru iar mai apoi mutat, datorita frigului iernii, la Lateran. Acum, papa a luat o decizie extrema in privinta lui Fotie si a sustinatorilor lui. Fata de cei doi legati, pe care dupa cum am vazut, la inceput ii iertase pentru incalcarea imputernicirilor date, ia o masura radicala: pe episcopul de Anagni, Zacharia, il depune din treapta si il excomunica pentru ca a confirmat depunerea lui Ignatie si alegerea lui Fotie, iar episcopul Radoald, plecat deja intr-o alta misiune papala, va fi judecat peste doi ani, primind acelasi tratament. Tot la acest Conciliu s-a rezolvat si vechea problema a arhiepiscopului de Siracuza, Gregorie Asbestas, care si el a fost depus din treapta si excomunicat, fara a se tine seama de hotararea papei Benedict III (855 858) in acest sens, care ii daduse castig de cauza lui Asbestas. In cele din urma, dar cea mai importanta hotarare a fost cea fata de Fotie: depunere si apoi excomunicare, in cazul in care ar fi impiedicat pe Ignatie sa revina in scaunul sau. Nu numai persoana patriarhului a fost lovita ci toti preotii si episcopii hirotoniti de el. Este evident ca o astfel de decizie nu putea calma situatia in Patriarhia Constantinopolului. Ignatie, numit in hotararile sinodale coliturghisitor si impreuna-slujitor cu papa, a fost repus in demnitatea patriarhala, precum si toti episcopii care isi pierdusera scaunele la venirea lui Fotie . Patriarhul depus este numit in schimb, intotdeauna schismatic, adulter, eretic, neofit, uzurpator etc.

Aceasta brusca schimbare de atitudine a papei este pusa, de catre majoritatea istoricilor pe seama faptului ca Ignatie, acum dator lui Nicolae I pentru repunerea in functie nu se va opune pretentiilor acestuia asupra patrimoniului papal. Ba, chiar mai mult va sustine rezolvarea acestei probleme, in sensul dorit de papa, in fata imparatului, precum reiese si din scrisorile viitorului papa Ioan VIII (874 875) [38]. Aceasta incrancenare a papei pentru Sudul Italiei si Illyric avea ca baza documentara doua dovedite plastografii: Donatio Constantini (alcatuita dupa anul 754) si Decretaliile Pseudo-Isidoriene (alcatuita dupa anul 847). Acest papa devenise mult mai preocupat de puterea lumeasca decat de dificila misiune a sa in lume, de conducator spiritual al atator credinciosi. Dorea nespus sa-si impuna vointa asupra tuturor suveranilor lumii la momentul respectiv, sa se manifeste ca un adevarat papocrator (Reginon din Prűm).

Fata de toate aceste hotarari nici Fotie si nici imparatul nu au reactionat. Au lasat lucrurile precum erau: Ignatie nu a indraznit sa vina in capitala sa-si revendice scaunul si nici sustinatorii lui nu au ripostat fata de nerespectarea deciziilor Conciliului de la Lateran. Situatia bisericeasca la momentul respectiv in Imperiu a fost exprimata in putine cuvinte de catre imparatul bizantin:      Patriarhul meu este Teofil, cel al lui Bardas este Fotie, iar cel al crestinilor este Ignatie . Acest Teofil pe care Mihail III il numeste patriarhul meu nu este altcineva decat un comediant (Teofil Gryllus), care la orgiile date de catre petrecaretul imparat, juca rolul patriarhului intr-o parodiere a Sf. Euharistii . Istoricii apuseni pentru a sprijini hotararea dreapta a papei Nicolae I fata de Ignatie spun ca aceasta afirmatie dovedeste dragostea crestinilor din capitala pentru fostul patriarh si, in acelasi timp, sprijinul conducerii Imperiului pentru Fotie care de altfel nu era un pastor vrednic si nu era iubit de catre credinciosi.

Abia in vara anului 865 imparatul bizantin trimite papei o noua scrisoare, prin protospatarul Mihail, pe un ton foarte dur [40], amintindu-i ca problema patriarhului de Constantinopol nu ar trebui sa il intereseze, iar faptul ca s-a discutat aceasta la Sinodul din anul 861, s-a intamplat numai prin bunavointa bizantinilor. In acest sens, spune imparatul, nu a existat un precedent istoric sau juridic. Aceasta vehementa a lui Mihail III nu este data de o subita simpatie fata de patriarh, ci de considerarea problemei Illyricului incheiata odata pentru totdeauna, datorita recentei convertiri a bulgarilor la crestinismul bizantin. Textul acestei scrisori s-a pierdut, dar aflam informatii despre continutul si tonul ei din raspunsul papei dat in acelasi an. S-a incercat de catre unii istorici filo-catolici sa-l numeasca pe Fotie ca stilist al scrisorii , dar argumentele aduse nu au fost convingatoare.

Papa Nicolae I a incercat, odata cu anul 865, sa-si impuna punctul de vedere, in aceasta problema prin trimiterea mai multor scrisori bizantinilor. Imediat dupa ce primeste scrisoarea imparatului Mihail III ii va raspunde, pe un ton irenic, cautand in acelasi timp sa-l faca sa inteleaga necesitatea depunerii lui Fotie. Punct cu punct, incearca demontarea acuzelor de imixtiune in treburile bisericesti ale Patriarhiei de Constantinopol. Incepe vorbind despre mostenirea privilegiilor primatiale asupra intreagii Biserici a lui Hristos, de la Sf. Ap. Petru si Pavel, fondatorii Bisericii Romei, apoi explica incalcarea imputernicirilor date de catre legatii sai, participanti la Sinodul din anul 861, iar in incheiere aminteste despre vremurile trecute cand imparatii pagani purtau si titlul de pontifex maximus . Crestinismul insa, a separat cele doua functii, astfel incat patriarhul Ignatie nu mai putea fi depus printr-o sentinta imperiala, precum se intamplase. Acuzelor din sfarsitul scrisorii imparatului nu le-a mai putut raspunde pentru ca ambasadorul bizantin la Roma nu putea intarzia prea mult timp iar el, papa, cazuse la pat, grav bolnav. Pe parcursul intregii epistole se observa intentia clara a autorului de atacare a lui Fotie, a carui hirotonire ca episcop nu este valida pentru ca a fost savarsita de un excomunicat, si in acelasi timp de sustinere fata de Ignatie, care suferise pe nedrept pentru Hristos. Lucrurile nu mai puteau ramane asa, spune papa, iar daca imparatul nu il sprijina pe fostul patriarh sa-si reia functia, atunci cei doi patriarhi sunt chemati la Roma pentru a fi supusi unei noi anchete [42].

Precum era de asteptat, aceasta scrisoare nu a avut nici un efect asupra situatiei din Constantinopol, astfel ca papa a inceput in anul urmator (866), o campanie si mai agresiva pentru indeplinirea hotararilor sale. In acest an va trimite 9 scrisori, adresate tuturor factorilor care, credea el, ca ar putea influenta in vreun fel desfasurarea evenimentelor. Toate au fost semnate cu data de 13 noiembrie 866 si au fost trimise prin 3 legati: episcopul Donat de Ostia, preotul Leon si diaconul Marin.

In prima scrisoare, adresata imparatului Mihail III, reia intreaga desfasurare a faptelor de la excomunicarea lui Asbestas, indepartarea lui Ignatie, Sinodul din anul 861, Conciliul de la Lateran din anul 863, care a facut in cele din urma dreptate. Reinnoieste propunerea ca in cazul nerezolvarii situatiei, cei doi patriarhi sa vina la Roma pentru o noua ancheta. La sfarsit, ii cere sa declare ca precedenta scrisoare a imparatului (865) a fost falsificata de catre trimisul sau (protospatarul Mihail), lucru care nu se intampla rar la greci . In caz contrar, papa urma sa convoace un Conciliu, pentru a pronunta anatema asupra autorului acelui atentat , iar scrisoarea in cauza arsa public.

A doua scrisoare a fost adresata patriarhului Fotie. Este plina de reprosuri la adresa acestuia, pe care il numeste schismatic, asemanandu-l cu o vipera, caci ca si aceasta si-a asasinat propriul tata (Ignatie). Apoi, il aseamana cu Ham, care a vazut goliciunea tatalui sau (Noe - Facere IX, 21 27), sau cu iudeii, care au rastignit pe Domnul . In ceea ce priveste trecerea sa rapida prin treptele ierarhice, aduce un argument scripturistic: Nu-ti pune mainile degrab peste nimeni, nici nu te face partas la pacatele altora (I Timotei V, 22). Deci nimeni nu trebuie sa primeasca episcopat decat dupa o riguroasa si indelungata examinare. Il someaza sa se retraga neintarziat, pentru ca atat el cat si partizanii lui au fost excomunicati.

In scrisoarea catre Caesarul Bardas, papa dovedeste ca nu era informat de schimbarile politice din capitala Imperiului. Caesarul fusese asasinat in timpul unei campanii impotriva insulei Creta, in primavara anului 866, si de la Rusaliile aceluiasi an [45] viitorul imparat Vasile I Macedoneanul (867 886), devenise co-Imperator. Papa semnase scrisoarea cu data de 13 noiembrie, cand Bardas era mort de cateva luni. Si aici, autorul demonstreaza nulitatea hirotoniei lui Fotie, regreta faptul ca destinatarul este cauza acestor intamplari nefericite, rugandu-l in acelasi timp sa revina asupra faptelor sale, sa apere Biserica lui Hristos, folosind marea sa influenta pe langa imparat in favoarea lui Ignatie .

Alta scrisoare este adresata fostului patriarh Ignatie [47], pe care il asigura de protectia sa, aducandu-i la cunostinta tot ceea ce a hotarat de la intoarcerea legatilor, dupa Sinodul din anul 861. In incheiere ii spune sa ramana ferm pe pozitie, sa se incredinteze lui Dumnezeu, amintindu-i ca si Sf. Atanasie a suferit aceleasi adversitati.

Scrisoarea a cincea, precum si cea de-a sasea au fost adresate celor doua imparatese: Teodorei, mama lui Mihail III, si Eudoxiei Ingerina, sotia co-Imperatorului Vasile I, dar in acelasi timp amanta pe fata a imparatului [48]. Papa lauda pe Teodora pentru pastrarea credintei sale ortodoxe nealterate si pentru izbanda definitiva in fata iconoclastilor (843). Pe amandoua le roaga sa influenteze pe imparat in favoarea lui Ignatie si sa-si incredinteze vietile Bunului Dumnezeu .

Papa a adresat si catorva senatori o scrisoare comuna [50], in care deplange cele intamplate si ii indeamna sa se angajeze efectiv in combaterea lui Fotie, pentru dreptate si pentru Biserica, sa nu ramana in comuniune cu schismaticul si sa-i sustina pe legatii papali.

O scrisoare asemanatoare, in continut, cu cea primita de imparat a fost adresata tuturor arhiepiscopilor, episcopilor si intregului cler din Patriarhia de Constantinopol [51]. Sunt expuse in aceeasi maniera evenimentele petrecute intre anii 859 861, conduita legatilor si pedepsirea lor. Aici, pentru a certifica, insereaza textul hotararilor Conciliului din anul 863. Apoi, reaminteste nulitatea hirotonirii lui Fotie si necesitatea convocarii unui Conciliu pentru a se arde solemn, in vazul intregii lumi , scrisoarea imparatului Mihail III (865). Incheie cu amenintarea ca daca se tolereaza conduita fata de Ignatie, oricare dintre ei este expus unui posibil tratament asemanator.

Ultima scrisoare a papei este adresata catre titularii Patriarhiilor din Orientul crestin . Inca de la inceputul disputei cu Fotie, el ii informase pe patriarhii orientali si pe episcopii din Asia si Africa, trimitandu-le documentele sinodale. Probabil ca acestea nu au mai ajuns la destinatie din moment ce acum, le retrimite toate scrisorile papale care luau in discutie aceasta problema: primele doua scrisori adresate imparatului Mihail III si respectiv patriarhului Fotie (860), o a treia scrisoare catre toti credinciosii din Imperiu (860), alte doua scrisori catre imparat si patriarh (martie 862). La acestea adauga hotararile Conciliului de la Lateran (863) si canoanele unui alt Conciliu, care aveau ca subiect doctrina theopaschita. Finalul este acelasi cu al scrisorii adresate imparatului, amintind pe cei 3 legati, care aduceau aceste epistole la destinatie.

Dupa cum am amintit in succinta prezentare a patriarhului Fotie, acesta s-a remarcat si printr-o bogata activitate misionara. Despre misionarismul Bizantului in secolele IX X vom vorbi intr-un capitol special, dar nu putem intelege agravarea disputelor cu Roma de la sfarsitul primei perioade de patriarhat a lui Fotie, fara o scurta trecere in revista a evenimentelor ce se petrecusera in Moravia Mare si in Bulgaria.

Deja, in anii 862 863, conducatorul Moraviei Mari, Rastislav (846 870), apelase la patriarhul de Constantinopol pentru trimiterea unor preoti misionari. Rastislav, nu urmarea neaparat convertirea poporului sau la ortodoxia rasariteana, ci mai mult crearea unei ierarhii clericale care sa-l elibereze de dependenta bisericeasca fata de arhiepiscopul Salzburgului si implicit de hegemonia politica a ducatului franco-bavarez. De asemenea, urmarea si o alianta cu Imperiul bizantin impotriva pactului bavarezo-bulgar semnat in anul 862, indreptat impotriva poporului sau. Toate acestea au atras atentia imparatului Mihail III asupra miscarilor din Nordul Imperiului sau si a incercat contracarea unei posibile confruntari. Astfel, Fotie trimite in Moravia pe Metodie, fostul guvernator al provinciei slave Strimon, care intre timp devenise calugar, insotit de fratele sau, Constantin (mai tarziu Chiril nume de monah).

Ca urmare a unei aliante incheiate cu imparatul Ludovic II Germanul (850 875), suveranul bulgar Boris (853 889) ia hotararea sa imbratiseze crestinismul, impreuna cu poporul sau, pentru a intra sub influenta culturii europene. Nu trebuie trecut cu vederea faptul ca misiunea crestinarii poporului bulgar, la acel moment, era deja inceputa de catre bizantini, caci la Constantinopol se botezase chiar sora tarului impreuna cu un numar de nobili (863) [53]. Bineinteles ca s-a adresat pentru aceasta noului sau aliat, care neintarziat i-a trimis misionari. Acesta a fost semnalul pentru bizantini sa intre in actiune. Conjunctura momentul era total favorabila Imperiului: generalul Petronas, fratele imparatesei-mame, Teodora, si al Ceasarului Bardas, castigase o victorie de prestigiu impotriva emirului de Melitene, Omar, in localitatea Poson (Porson) , in apropierea raului Lalakaon. Aceasta izbanda a determinat indirect crestinarea bulgarilor de catre Bizant. Generalul si-a permis in aceasta situatie miscarea trupelor militare de pe frontul oriental spre teritoriul bulgar, precum si a temutei flote bizantine pe malul vestic al Marii Negre. In acelasi timp, bulgarii se confruntau cu o situatie alimentara grea , datorita unei secete prelungite, iar amenintarea armata i-a obligat sa accepte Botezul de la Constantinopol. Insusi tarul Boris a facut parte dintr-o solie in capitala Imperiului (864), ai carei membri au fost botezati, iar la intoarcere au venit insotiti de catre un arhiepiscop, care a botezat intreg poporul. Tarul a avut drept nas pe imparatul bizantin, schimbandu-i-se si numele din Boris in Mihail. Credinta crestina devine pentru bulgari religie oficiala, de stat. Desi o parte a poporului nu era straina de crestinism, cu care luasera contact prin populatia autohtona traco-romana, s-a manifestat o mare rezerva fata de acesta in special de catre clasa nobila, atasata credintelor traditionale turanice. Ei vedeau in imbratisarea crestinismului parasirea credintelor stramosesti si mobilul deznationalizarii si asimilarii lor in masa crestina autohtona sau slava. La acestea, Boris-Mihail a reactionat dur si, drept urmare, 52 de boieri si-au pierdut capul .

In aceasta situatie, pentru bizantini problema Illyricului parea incheiata definitiv in favoarea lor. Dar, numai parea, pentru ca in realitate ea era mult mai complexa. Rezolvarea a venit din partea bulgarilor, care aveau sa joace o carte foarte riscanta, fiind cunoscuta instabila lor situatie economica, la momentul respectiv.

Ca si Rastislav, Boris-Mihail nu vroia sa imbratiseze crestinismul dintr-o profunda chemare launtrica, ci urmarea indeosebi unele beneficii: isi dorea o Biserica nationala autohtona condusa de un ierarh bulgar, care ar fi ridicat prestigiul statului sau si l-ar fi incoronat ca      imparat . Aceasta doleanta nu a fost acceptata de partea bizantina: nici de patriarhul de Constantinopol si nici de imparat. Fara sa stea pe ganduri, tarul trimite imediat doua solii, una la Roma iar alta la Ratisbonna (azi Regensburg), prima catre papa, a doua catre imparatul Ludovic II, cu aceleasi cereri. Aceasta brusca schimbare de atitudine i-a fost permisa bulgarului si de catre situatia tensionata din politica interna a Imperiului, unde Caesarul Bardas fusese asasinat iar faptuitorul moral al acestei nelegiuiri, Vasile Macedoneanul, ridicat la conducerea statului ca si co-Imperator.

Delegatia catre imparatul german a ajuns la destinatie pe la sfarsitul anului 866, iar Ludovic II s-a si grabit sa trimita bulgarilor pe Ermanrich [58], episcop de Passau, insotit de multi preoti misionari, precum si vase sfinte, vesminte si carti liturgice. Acestia vor ajunge cu mult in urma legatilor papali si vor fi trimisi imediat inapoi de catre Boris-Mihail.

In schimb, ambasada catre papa a ajuns la Roma mai devreme, in luna august a anului 866, incarcata de numeroase daruri, intre care si armele tarului folosite in lupta cu cei 52 de boieri razvratiti. Si aici, bulgarii au cerut tot un episcop si preoti misionari, dar si raspunsuri la 106 intrebari de credinta sau de morala. Papa Nicolae I si-a dat seama de dorinta ascunsa a tarului bulgar de a rivaliza ca titulatura si fast cu imparatul si curtea bizantina, si a procedat ca atare. In ochii barbarului convertit, un patriarh, pe care si-l dorea atat de mult, nu era un sef al ierarhiei, ci mai mult un responsabil cu titlurile si demnitatile imperiale. Avand in fruntea Bisericii nationale un patriarh, gandea Boris, avea posibilitatea sa fii proclamat basileu , titlul dupa care tanjea. Papa nu i-a promis, pentru inceput, decat un arhiepiscop, care urma sa fie investit de catre el cu pallium , dar totusi lasand sa se inteleaga ca mai tarziu va avea si un patriarh.

Astfel, trimite in Bulgaria ca legati pe episcopii Paul de Populonia si Formosus de Porto, impreuna cu multi clerici, precum si raspunsurile la toate intrebarile puse. Aceste raspunsuri au constituit celebra Responsa ad consulta Bulgarorum (106 capitole), considerata de istoricii bisericesti apuseni ca o adevarata opera pastorala, adresata unui popor nou convertit de la o credinta idolatra, prin care papa Nicolae I a demonstrat superioritatea geniului practic roman fata de metafizica bizantina (Neander) [59]. La aflarea vestii ca tarul s-a intors cu fata spre Roma trimitand o delegatie la papa, Fotie a reactionat, alcatuind o marturisire de credinta (mai 866), care se vroia a fi un ghid pentru bulgarii de curand convertiti. Exista si ipoteza ca aceasta marturisire sa fi fost ceruta de Boris in perioada urmatoare convertirii (864 866). La aceasta se refera istoricii apuseni atunci cand vorbesc de metafizica bizantina . Era adresata lui Mihail, arhontele Bulgariei (Eπιστολή Φωτίου πρός Μιχαήλ τόν άρχοντα Βουλγαρίας) si impartita intr-o parte dogmatica si o alta morala. In prima partea, patriarhul reproduce Simbolul niceeo-constantinopolitan si hotararile celor 7 Sinoade Ecumenice, iar in cea morala, adresata exclusiv lui Boris-Mihail, ii expune indatoririle unui print crestin. Acesta trebuie sa se ingrijeasca de puritatea credintei supusilor sai, sa se opuna ereziarhilor, sa favorizeze constructia de biserici si preotimea. Regulile de conduita pentru printul bulgar, sunt atat cu privire la viata sa particulara cat si la raporturile cu supusii. Continutul, mult mai greu de inteles pentru un crestin de curand botezat decat simplele raspunsuri ale papei, nu a adus un rezultat favorabil.

Responsa ad consulta Bulgarorum este un document important atat pentru observarea mentalitatii si starii de spirit a bulgarilor cat si pentru ideea pe care si-o facusera latinii despre ortodoxia orientala. Roma este aratata fara pata, posesoare unica a crestinismului adevarat [61]. Patriarhia de Constantinopol impreuna cu cea de Ierusalim nu sunt de origine apostolica si nu au autoritate patriarhala legitima, pentru ca nici Sinodul I Ecumenic nu vorbeste despre acest scaun (Constantinopol). Exista numai 3 Patriarhii apostolice: Roma, Alexandria si Antiohia . In locul Codului bizantin al lui Justinian, papa trimite bulgarilor Codul lombard. Astfel, se impune in acest teritoriu dogma, ritul si disciplina apuseana cu scopul de a intrerupe orice legatura cu Constantinopolul. Nicolae I vedea in aceasta reconvertire dreptatea lui Dumnezeu dupa jignirea suferita de Roma in timpul imparatului iconoclast Leon III Isaurul (717 740) cand i-au fost luate teritoriile in cauza. Satisfacut de rapida trimitere a legatilor si a numerosilor clerici, precum si de raspunsurile primite, tarul, impreuna cu tot poporul, si-a taiat din par, in semn de adeziune fata de Biserica Romana .

Succesul obtinut de legati in Bulgaria le-a permis acestora sa-i alunge pe misionarii bizantini, dar nu numai atat. Ei au inceput sa invete Simbolul de credinta cu adaosul Filioque , sa repete Sf. Taina a Mirungerii (deci cea savarsita de misionarii orientali nu era validata), sa conteste casatoria preotilor etc. Cea mai importanta dintre aceste deosebiri si pe care Fotie o va ataca vehement este adaosul Filioque , adica Sf. Duh purcede si de la Fiul, confundand purcederea din vesnicie a Persoanei a treia din Sf. Treime din Tatal, cu trimiterea in lume, la Cincizecime, a Aceluiasi. Prin propoveduirea acestei invataturi gresite se trece peste pragul unor simple deosebiri ritualice, existente intre cele doua Biserici surori de mai multe secole, ajungandu-se la erezie.

La Constantinopol s-a aflat imediat despre schimbarile survenite in Bulgaria, care l-au scos pe patriarhul Fotie din tacerea in care se cufundase dupa excomunicarea sa de catre papa in anul 863. Astfel, in primavara sau vara anului 867, sesizat fiind de catre misionarii sai alungati din Bulgaria despre erorile propoveduite de legatii papali, el hotaraste convocarea unui Sinod local, ale carui acte din pacate s-au pierdut , dar Fotie vorbeste despre acesta in Enciclica catre patriarhii orientali , trimisa in aceeiasi perioada. Acest sinod a condamnat 5 puncte gresite din invataturile propoveduite de latini in Bulgaria: a) postire in zi de sambata, interzisa de canonul 64 apostolic si de canonul 55 de la Sinodul II Trulan (691 692); b) respingerea casatoriei preotilor, contrar canonului 4 al Sinodului de la Gangra (343) si canonului 13 al Sinodului II Trulan; c) suprimarea primei saptamani din Postul Sf. Pasti; d) reinnoirea Sf. Taine a Mirungerii savarsita de preotii bizantini; e) purcederea Sf. Duh de la Tatal si de la Fiul.

Dupa cum am amintit, imediat dupa incheierea Sinodului (primavara vara anului 867) Fotie a trimis o Enciclica adresata patriarhilor orientali , in care cauta sa ii convinga de eroarea adaosului Filioque . Interesant este faptul ca nu face nici o mentiune despre depunerea si excomunicarea lui de catre papa. Aceasta scrisoare se va impune in mediul oriental si, de acum inainte, toti cei care vor trata tema adaosului la Simbolul de credinta isi vor scoate argumentele impotriva din ea. Astfel, cu ea se incepe edictul sinodal de condamnare a Bisericii Romane, prin patriarhul Mihail Cerularie (1043 1058) in anul 1054. Pentru aceasta vom face o analiza detaliata a continutului ei.

Inceputul oarecum direct, fara prea multe formalitati dupa cum erau uzantele acelor vremuri, i-a facut pe unii istorici sa creada ca textul pastrat nu ar fi complet , de unde rezulta indirect o suspiciune asupra veridicitatii lui, lucru neadevarat. Exista unele diferente intre textul grecesc, publicat de R. Montacutius si J. P. Migne (PG 102, 721 741) si traducerea latina a lui Baronius (Annales eccles., vol. I, Antwerp 1603) . Fotie incepe prin a demonstra continua lucrare a diavolului in lume, chiar si dupa Intruparea Cuvantului. Argumenteaza aceasta afirmatie prin enumerarea mai multor ereziarhi: Simon Magul, Marcion, Montanus, Mani, Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie si Dioscor, care au fost combatuti la cele 7 Sinoade Ecumenice. Apoi, vorbeste despre Constantinopol, prezentandu-l ca un loc inalt, ridicat spre cer din care se revarsa suvoaie ale pietatii pana la marginile lumii . Le aduce la cunostinta si noile reusite ale misiunii bizantine: convertirea armenilor, reveniti la dreapta credinta dupa monofizitismul imbratisat de ei la Sinodul IV Ecumenic (451), a bulgarilor si chiar a rusilor, neam care intrecea in cruzimi si ucideri pe toate celelalte, dar in care s-a inflacarat ravna pentru credinta, incat au primit si episcop si pastori . Se opreste asupra convertirii bulgarilor, unde nu trecusera doi ani de la altoirea in chip minunat a credintei crestinilor , si unii barbati iesiti din intuneric - caci erau fapturi din partile apusene - ca niste mistreti au sarit in turma Domnului cea de curand sadita, distrugand-o si cu picioarele si cu dintii, adica cu purtarile lor urate si cu stricarea dogmelor . Apoi, trece la demonstrarea afirmatiilor sale si condamna cele 5 teze mai sus amintite, contracarandu-le cu argumente canonice. Ultimul punct si anume adaosul Filioque este prezentat ca o culme a relelor . Aici savantul patriarh arata veleitati speculative deosebite aparand unitatea Treimica .

Conchide autorul ca adaosul este o blasfemie la adresa Sf. Duh si merita mii de anateme. Astfel, ii chema pe toti adresantii scrisorii la lupta impotriva acestor conceptii nelegiuite intr-un Sinod, tinut in capitala, sau macar sa-si trimita reprezentantii. In incheierea scrisorii, autorul rediscuta problema celui de-al VII lea Sinod Ecumenic, care nu era recunoscut de toate Patriarhiile. Numeste aici pe reprezentantul patriarhului de Alexandria (Toma, monah si presbiter) [71] la acel Sinod, de unde ne dam seama ca exemplarul pe care il avem astazi a fost cel adresat patriarhului din Egipt. De asemenea, spune ca a primit o epistola sinodala din partile Italiei cu acuzatii grave la adresa propriului lor episcop, prin calugari si preoti de acolo: Vasile, Zosima si Mitrofan .

Prin intreaga Enciclica , patriarhul Fotie a incercat sa deschida ochii celorlalti reprezentanti ai scaunelor apostolice asupra abaterilor de la dreapta invatatura, propoveduite de misionarii latini in Bulgaria. Primele 4 puncte erau mai putin importante, privind ritualul, insa adaosul Filioque era o deosebire fundamentala, de credinta, peste care nu se putea trece cu usurinta. Nu se poate spune ca patriarhul s-a slujit de acesta pentru a-i inversuna pe reprezentantii patriarhilor orientali impotriva papei, la Sinodul care a avut loc in Constantinopol, in lunile august septembrie 867. De asemenea, nu se pot imputa papei Nicolae I erorile misionarilor sai in Bulgaria si da de gandit faptul ca nu reactionase nici impotriva marturisirii de credinta trimisa de Fotie, odata cu scrisoarea de intronizare (primavara anului 860), in care sigur nu era cuprins adaosul Filioque la Simbolul niceo-constantinopolitan.

Deci, Sinodul planuit in Enciclica a avut loc cel mai probabil in timpul lunilor august septembrie 867. Din pacate se cunoaste cu certitudine numai faptul ca el a avut loc [73], iar in ceea ce priveste actele, semnaturile, reprezentantii patriarhilor orientali, participarea imparatilor Mihail si Vasile, nu mai avem decat scrieri tendentioase, provenite de la ignatieni. Ceea ce se stie cu siguranta este faptul ca Sinodul l-a depus si excomunicat pe papa Nicolae I. Doua exemplare ale tomului sinodal au fost gasite dupa inlaturarea lui Fotie din scaun: una, intre actele sale, iar alta in mainile ambasadorilor trimisi la imparatul Ludovic II (850 875), la sotia lui si la papa Nicolae I . Cei doi ambasadori ai patriarhului au fost mitropolitii Zacharia de Calcedon (fostul legat papal la Sinodul din anul 861) si Teodor de Laodiceea, plecati probabil din Constantinopol pe la sfarsitul lunii septembrie. Imparatului ii trimitea daruri si il ruga sa il indeparteze din scaun pe Nicolae I, pentru ca fusese depus si excomunicat de un Sinod Ecumenic . Pentru incredintare ii trimitea si un exemplar al hotararilor sinodale. Imparateasa, asemanata de Fotie cu Pulcheria (sora mai mare a imparatului Teodosie II, conducatoarea regentei in timpul minoratului fratelui ei), era rugata sa il influenteze pe sotul ei spre izgonirea papei din scaun. Cei doi ambasadori urmau sa se duca mai intai la imparatul Ludovic II si abia apoi, spijiniti de acesta, la papa.

Se poate ca duritatea raspunsului patriarhului de Constantinopol sa fi fost cauzata si de unele presiuni externe [76] ale imparatului Mihail, suparat de pierderea hegemoniei asupra Bulgariei, dar la fel de bine poate sa fie si o rasplata a lui Fotie pentru excomunicarea sa din anul 863. Prima explicatie poate fi veridica daca ne amintim si de cuprinsul si tonul violent al scrisorii imparatului catre papa din vara anului 865. Nu putem spune care au fost repercursiunile hotararii acestui Sinod pentru ca papa Nicolae I a murit (13 noiembrie) fara sa afle vestea excomunicarii lui, iar Fotie va fi inlaturat din scaun (intre 25 septembrie 23 noiembrie).

In ceea ce priveste evenimentele politicii interne a Imperiului in aceasta perioada i-au cam scapat din vedere patriarhului, preocupat mai mult de disputa cu Roma. Datorita firii schimbatoare a lui Mihail III, Vasile I, acum co-Imperator, nu se putea baza pe prietenia vesnica a imparatului, mai ales ca imparateasa Teodora revenise la Curte si observase parvenirea spectaculoasa a macedoneanului. In cele din urma se hotaraste sa-l asasineze si o realizeaza ajutat de cativa complici in noaptea de 23 24 septembrie 867. Ca orice uzurpator a cautat sa-si apropie acele clase sociale sau partide care fusesera nedreptatite de predecesorul sau. Astfel, cercurile care au fost dintotdeauna dusmanoase lui Mihail III sau lui Bardas se confundau cu sustinatorii fostului patriarh Ignatie. Din ceea ce se cunoaste despre viata lui Vasile pana sa ajunga imparat concluzionam ca nu fusese interesat de politica bisericeasca precum si ca nu avea o simpatie deosebita pentru unul sau altul dintre cei doi patriarhi. Insa, atunci cand patriarhul i-a refuzat Sf. Euharistie pe motivul comiterii asasinarii lui Mihail III , Vasile a reactionat indepartandu-l din scaun pe Fotie (probabil pe data de 25 septembrie) si chemand din exil pe fostul patriarh Ignatie. In aceasta operatie a urmarit nu numai o impacare a partidelor religioase din Bizant, dar si recunostinta Romei, caci prin acest act nu facea altceva decat sa puna in practica hotararile Conciliului de la Lateran (863). Versiunea cea mai credibila este ca patriarhul Fotie a fost convins sa se retraga fara o disputa vizibila . El a fost exilat la Skepe (Skepi) , intr-o manastire, unde la putin timp imparatul va trimite pe Baanes, functionar imperial, pentru a recupera actele Patriarhiei pe care exilatul le luase cu el. S-au gasit atunci 7 saci cu documente importante despre Sinodele din anii 861 si 867, insa toate au fost arse .

Pe data de 25 noiembrie 867 era din nou pe tronul patriarhal, Ignatie, chemat de catre Vasile I din exilul sau. Imediat noul patriarh a interzis lui Fotie si tuturor celor hirotoniti de acesta, precum si celor care fusesera in comuniune cu el sa mai slujeasca (sfarsitul lunii noiembrie 867) . Apoi, Vasile I trimite o scrisoare la Roma, prin spatarul Eutimie , pentru a-l instiinta pe papa despre schimbarile survenite la Constantinopol. In Bizant nu se stia faptul ca Nicolae I murise la 13 noiembrie 867, dar noul papa Adrian II (867 872) va urma linia politicii bisericesti a predecesorului sau. Dupa aflarea noilor vesti de la Roma, imparatul, de acesta data impreuna cu patriarhul Ignatie, trimite doua noi epistole lui Adrian II (decembrie 867). Din scrisoarea imparatului, care nu este altceva decat un rezumat al celei dinainte, noul papa afla despre reintegrarea lui Ignatie si despre problema conduitei ce trebuia urmata fata de clericii sfintiti de fostul patriarh. Este probabil ca sustinatorii lui Fotie sa fi apelat la Adrian II pentru judecarea acestui caz, deoarece Vasile ii vorbeste despre trimiterea la Roma a reprezentantilor celor doua partide. Ignatie alesese ca purtator de cuvant pe mitropolitii Ioan de Sylaeum si Petru de Troas , iar Fotie pe arhiepiscopul Petru de Sardes, acestora imparatul adaugandu-l pe spatarul Vasile. Tot acum il roaga sa arate ingaduinta multimii de clerici hirotoniti de fostul patriarh si sa-si trimita apocrisiarii la Constantinopol, pentru restabilirea relatiilor bisericesti. Ignatie, in scurta sa scrisoare, dezbate aceeasi problema a episcopilor si preotilor sfintiti in ultimii 10 ani cerand o judecata dreapta, pentru ca nu toti sunt la fel de vinovati. Da exemplul arhiepiscopului Paul din Cezareea Capadociei, care la inceput s-a aratat a fi un sustinator al lui Fotie iar mai apoi l-a combatut .

Spatarul Eutimie, care aducea la Roma numai prima scrisoare a imparatului, a ajuns repede la destinatie, pe cand a doua solie, cu reprezentantii celor doi patriarhi nu au mai putut pleca precum stabilisera in luna decembrie, datorita unei ierni grele . Totusi, aparatorul lui Fotie si insotitorii sai au tinut neaparat sa purceada la drum in momentul respectiv, si au sfarsit inecati in mare. A fost salvat numai calugarul Metodie, care insa nu s-a prezentat la lucrarile Conciliului ce a avut loc apoi in Roma . Delegatii bizantini nu ajunsesera nici pana la data de 1 august 868 cand papa Adrian II trimite doua epistole , una adresata imparatului si alta patriarhului, prin cunostinta noastra mai veche, arhimandritul Teognost, aflat de 7 ani la Roma. In ambele epistole papa isi exprima satisfactia pentru excomunicarea lui Fotie si reintegrarea lui Ignatie. Apoi, il roaga pe imparat sa il reprimeasca pe monahul Teognost, care fusese nevoit sa paraseasca Bizantul, datorita opresiunii fostului patriarh. Lui Ignatie ii reproseaza faptul ca nu l-a anuntat imediat despre reintegrare, de unde intelegem ca solia a doua a bizantinilor, cu cele doua scrisori, nu ajunsese inca, si il recomanda pe Teognost, care a sustinut cauza ignatiana la Roma timp de 7 ani. La sfarsit, ii doreste Sanctitatii sale numai fericire.

Dupa sosirea la Roma a reprezentantilor patriarhului si imparatului, papa Adrian II a deschis un Conciliu in biserica Sf. Petru. Cu privire la anul in care a avut loc acest Conciliu, sunt discutii contradictorii intre istorici, insa o scrisoare a papei adresata lui Ignatie ne spune ca s-a tinut cu putine zile inainte de 1 iunie 869 . Ambasadorii adusesera din ordinul imparatului si actele Sinodului din anul 867 pe care, dupa ce le aratara papei le-au aruncat jos si le-au calcat in picioare. In ceea ce priveste semnatura lui Vasile I (atunci co-Imperator) pe acest document, trimisii bizantini au spus ca era falsa , putand fi demonstrata prin marturia faptelor imparatului dupa urcarea pe tron. De asemenea, si celelalte semnaturi ale mitropolitilor si episcopilor erau plastografiate. Dupa ce actele Sinodului din anul 867 au fost calcate in picioare, ele au fost arse, cu toate ca afara ploua intens. S-au luat 5 hotarari (capitula), care urmau sa fie promulgate in chip oficial intr-un Sinod tinut la Constantinopol in acelasi an. La acest Conciliu, Sinodul de la Constantinopol din anul 867 era comparat cu cel talharesc de la Efes (449), iar toate hotararile sale erau declarate fara valoare si exemplarele existente trebuiau arse precum si orice scriere a patriarhului Fotie impotriva Sf. Scaun. Apoi erau condamnate cele doua Sinoade - conventicules parricides - impotriva lui Ignatie (859 si 861). Fotie era condamnat si anatematizat din nou, si comparat cu Dioscor, pentru vechile crime si atacuri scandaloase asupra privilegiilor Sf. Scaun si pentru fabricarea de noi dogme. Cei care semnasera hotararile Sinodului din anul 867, cu exceptia imparatului Vasile, trebuiau sa observe decretele papei Nicolae I, sa afuriseasca Sinodul respectiv si sa intre in comuniune cu Ignatie. De asemenea, cei care, in viitor, vor pastra actele respectivului Sinod sau vor tine secrete hotararile celui actual vor fi excomunicati, iar daca sunt clerici vor fi depusi.

Actele au fost semnate de 30 de episcopi, printre care si arhidiaconul Ioan , viitorul papa Ioan VIII (872 882). Ele au fost trimise la Constantinopol prin 3 legati papali (episcopul Donat de Ostia, diaconul Marin si episcopul Stefan de Nepi ), care aveau indatorirea sa participe la Sinodul ce urma sa aiba loc aici si sa puna ordine in Biserica constantinopolitana. Primii doi fusesera desemnati inca de papa Nicolae I pentru aceasta misiune, iar al treilea era numit acum de Adrian II. Pe langa actele sinodale papa trimitea si doua epistole, una catre patriarh si alta catre imparat, cu data de 10 iunie 869 .

In scrisoarea catre Ignatie ii spune ca se bucura de reintegrarea lui si ii trimite toate scrierile predecesorului sau cu privire la cazul Fotie. Apoi, ii aduce la cunostinta si cele hotarate la Conciliul de la Roma din acelasi an. Mai intai, depunerea lui Gregorie Asbestas, a fostului patriarh si a tuturor celor hirotoniti de el. In ceea ce il priveste pe mitropolitul Paul de Cezareea, pentru care intervenise Ignatie, a fost si el depus din treapta. Cei care au fost hirotoniti in perioada in care Ignatie fusese patriarh intaia oara (847 858), iar apoi, odata cu exilarea acestuia s-au lepadat de el alaturandu-se lui Fotie, puteau fi iertati daca semnau un libellus satisfactionis , adus de catre legati. Pentru cei care pe langa aceasta se mai faceau vinovati si de alte lucruri, Ignatie trebuia sa deschida o ancheta.

Imparatului ii scrie ca a primit ambasada trimisa predecesorului sau (decembrie 867) si ca multumeste lui Dumnezeu pentru tot ce s-a intamplat la Constantinopol. Cu privire la cei doi patriarhi, Vasile I nu a facut decat sa intareasca ceea ce papa si toate Bisericile Occidentului decretasera de mai mult timp. Apoi, ii spune ca desi spatarul Vasile si el insusi intervenisera in favoarea unei clemente fata de clericii hirotoniti de Fotie, slujbele lor sunt fara valoare, si pentru aceasta au fost condamnati. La sfarsit, il roaga pe imparat sa reuneasca un mare Sinod, sub presedintia legatilor sai, care sa aprobe capitula Conciliului roman (869) si toti membrii sa-si puna semnatura. Cei 5 fugari de la Roma (calugarii Vasile, Zosima, Mitrofan, Petru si un alt Vasile), care venisera la Constantinopol, pentru a i se plange lui Fotie despre tirania papei Nicolae I (in Enciclica catre patriarhii orientali ) trebuiau sa fie trimisi inapoi .

Cei 3 legati papali au sosit la Constantinopol pe 25 septembrie 869, facandu-li-se o primire fastuoasa. Inca de cand ajunsesera la Selymbria (localitate la 9 mile de capitala) li s-au pus la dispozitie 40 de cai din grajdurile imperiale si numerosi servitori. Dupa ce au inmanat scrisorile papale, atat imparatului cat si patriarhului, pana pe data de 5 octombrie 869, cand a fost deschis oficial Sinodul, s-au purtat discutii cu privire la procedura ce trebuia urmata. S-a stabilit astfel, ca toti partizanii lui Fotie, inainte de a fi primiti la lucrari, sa semneze acel libellus satisfactionis , adus de la Roma. La inceput, numarul participantilor orientali a fost foarte mic, numai 5 mitropoliti si 7 episcopi, adica cei care trecusera prin multe pentru cauza lui Ignatie. Se observa o mare retinere a episcopilor de a semna acel libellus , nu neaparat ca ii erau fideli lui Fotie, ci mai mult pentru frica de abuzurile care se faceau de regula cu astfel de semnaturi . In cele din urma numarul maxim de participanti a fost de 102, relativ mic daca ne gandim la Sinoadele prezidate de Fotie in 859 si 861 (170 si respectiv 381 episcopi semnatari). Acum si-au dat seama legatii cat de mic era numarul sustinatorilor lui Ignatie, spre deosebire de cele afirmate de staretul Teognost la Roma.

Sinodul s-a desfasurat in biserica Sf. Sofia, in 10 sedinte (ultima pe data de 28 februarie 870) si a stabilit 27 de canoane (din care numai 14 sunt recunoscute de catre greci ). Din Occident, pe langa legati au mai venit si 3 reprezentanti ai imparatului Ludovic II: Anastasie Bibliotecarul, Suppo, ruda imparatesei si ministru, precum si Eduard (Evrard) , majordom imperial. Toate lucrarile Sinodului nu au fost decat o continua serie de situatii ridicole, pentru ca legatii urmareau numai sa smulga semnaturi cat mai multe, dupa cum ceruse papa. De o aparare a lui Fotie sau a lui Asbestas nici nu a fost vorba. Acestia doi au fost convocati pentru sedinta a cincea din 20 octombrie dar nu s-au prezentat decat la data de 29 octombrie (sedinta a saptea). La cererea legatului Marin, Fotie a fost deposedat de crucea si insemnele sale episcopale. Apoi, delegatul imparatului, Baanes, l-a intrebat daca semneaza declaratia prin care isi recunostea greselile (uzurpator al scaunului patriarhal prin paricid, ereziarh invatand trihotomia omului, inventator de false invataturi, adept al magiei etc.). Atunci, patriarhul Fotie si arhiepiscopul Asbestas, pastrandu-si demnitatea au spus ca nu raspund decat in fata imparatului, iar cei care trebuie sa faca penitenta sunt legatii si nu ei .

Usor se observa faptul ca legatii nu au venit la Constantinopol pentru o rejudecare a cazului ci numai pentru aprobarea a ceea ce fusese dinainte hotarat la Roma. Ridicolul din timpul lucrarilor Sinodului a fost dat si de frica ce ii stapanea pe reprezentantii papei, care probabil aveau inca in minte pedepsele fata de Radoald si Zacharia, pentru incalcarea ordinelor primite. Din aceasta cauza ei nu urmareau sa dezvolte o discutie libera, pe probleme, in care fiecare episcop sa-si spuna parerea. De altfel, deosebirile teologice pe care Fotie le semnalase nici nu au fost trecute in programul dezbaterilor Sinodului pentru a nu se ajunge la noi neintelegeri.

Sinodul in cauza a fost o izbanda totala pentru papa Adrian II, legatii lui impunandu-se fara drept de apel ca instanta hotaratoare in problemele Bisericii din Constantinopol, fiind considerat de apuseni al VIII lea Sinod Ecumenic. O singura rabufnire de orgoliu au avut orientalii nuantand primatul papal, in canonul 21, prin conceptia pentarhica: Dumnezeu a pus in Biserica 5 patriarhi egali intre ei (Mansi XVI, 140) .

La incheierea ultimei sedinte, dupa obiceiul de la celelalte Sinoade Ecumenice s-a alcatuit un όρος , adica un decret care rezuma toate deciziile luate. Si acesta a fost semnat de toti participantii, inclusiv de cei 3 imparati: Vasile I impreuna cu fiii sai, Constantin si Leon. Sinodul a alcatuit si o lunga enciclica adresata tuturor credinciosilor, prin care le aducea la cunostinta cele hotarate: excomunicarea lui Fotie si a celor hirotoniti de catre el, masura pe care o argumentau cu expunerea greselilor patriarhului, exilarea lui Fotie de catre imparat, anatematizarea iconoclastului Teodor Chritinus si supunerea intregului cler, precum si a laicilor, acestor decizii. Tot in numele episcopilor prezenti s-a adresat o scrisoare episcopului Romei (inceputul lunii martie 870), plina de elogii la adresa celor 3 legati, fideli executanti ai hotararilor celor doi papi, Nicolae I si Adrian II. In incheiere se facea rugamintea ca actele Sinodului sa fie cat mai repede ratificate si apoi trimise tuturor Bisericilor .

Imparatul si patriarhul trimit de asemenea, cate o scrisoare papei (vara anului 871). Ambii intervin pentru clementa fata de numerosii citeti hirotoniti de catre Fotie, dar si pentru chartofilaxul Paul si arhiepiscopul Teodor al Cariei. Conform uzantelor, ei trimit papei numeroase obiecte sacerdotale de valoare, intre care un Evangheliar greco-latin si un orar (vesmant diaconesc) lucrat cu fir de aur . Cele doua scrisori au fost trimise prin Teognost, acum staretul unei manastirii cu hramul Sf. Maria, in apropiere de Constantinopol, cel care luase apararea lui Ignatie la Roma, in timpul lui Nicolae I.

Papa Adrian II a raspuns imparatului la 10 noiembrie 871, plangandu-i-se de faptul ca legatii sai au fost atacati pe Marea Adriatica de catre pirati slavi si jefuiti . Vasile I ar fi putut sa le asigure o escorta, lucru pe care il facuse chiar si imparatul Mihail III. Sau cumva vechea bunavointa a imparatului fata de Sf. Scaun al Romei disparuse? . Apoi, il instiinteaza despre banuiala ca patriarhul Ignatie ar fi hirotonit un episcop (sau arhiepiscop) pentru Bulgaria . In ceea ce priveste tria capitula nu mai poate schimba nimic, ci se mentin vechile decizii. Tonul acestei scrisori denunta diferendul care exista acum intre papa si patriarh cu privire la Bulgaria.

Dupa cum am vazut, tarul Boris-Mihail spera sa primeasca de la Roma ceea ce Bizantul nu fusese dispus sa ii acorde: un patriarh autonom sau macar un arhiepiscop autocefal. Dintre cei doi legati ai papei Nicolae, Paul de Populonia si Formosus de Porto, tarul il dorea conducator al Bisericii poporului sau pe Formosus. Insa acesta avea deja o eparhie si papa nu a fost de acord. Apoi, Boris ii propune un al doilea candidat: pe diaconul Marin, dar si acesta este refuzat . Propunerile venite de la Roma nu au fost pe placul tarului si atunci acesta se hotaraste sa supuna deciziei Sinodului ce se desfasura la Constantinopol problema Bisericii de care sa apartina Bulgaria. Trebuie mentionat si faptul ca nu toti misionarii bizantini din Bulgaria au fost alungati odata cu venirea latinilor, ci unii dintre acestia acum isi exercitau influenta asupra tarului.

Astfel, la 3 zile dupa inchiderea lucrarilor Sinodului, imparatul i-a convocat pe legati la palatul sau, unde deja erau reuniti patriarhul de Constantinopol, reprezentantii Patriarhiilor orientale si mesagerii bulgarilor, pentru a discuta aceasta problema. Dupa ce in timpul Sinodului legatii papali se impusesera in toate hotararile era si cazul ca bizantinii sa raspunda, mai ales ca acest teritoriu aflat in discutie era atat de disputat. Dupa un schimb de replici, prin care legatii au incercat in fel si chip sa dovedeasca faptul ca teritoriu respectiv a apartinut dintotdeauna Scaunului Roman si ca bulgarii au fost convertiti de catre latini, s-a hotarat, de catre apocrisiarii patriarhilor din Orient, ca Biserica bulgara apartine Constantinopolului si nu Romei. Atunci, in ultima instanta, legatii au exercitat presiuni asupra singurei persoane de fata care le putea tine partea: patriarhul Ignatie. Prevazand aceasta turnura defavorabila inca de la Roma, papa Adrian II le inmanase o scrisoare pe care trebuiau sa o dea patriarhului numai in caz de necesitate . Aceasta au si facut legatii, dar Ignatie nu a vrut sa o citeasca in timpul sedintei. Probabil in epistola i se aducea la cunostinta ca o conditie sine qua non pentru recunoasterea lui de catre Roma era neimplicarea in aceasta problema . In cele din urma ramane valabila decizia ca bulgarii sa intre sub jurisdictia bisericeasca a Patriarhiei de Constantinopol.

Astfel misiunea bizantina pleaca din nou in Bulgaria, avand de aceasta data in fruntea lor un arhiepiscop, Iosif, si 10 episcopi , hirotoniti la interventia imparatului Vasile I. Tarul a recunoscut dreptul de jurisdictie al Patriarhiei din capitala Imperiului, in acelasi timp noua Biserica bucurandu-se de o oarecare autonomie. Misionarii latini, impreuna cu episcopul lor (Grimoald de Bomarzo ), au trebuit sa paraseasca tara, nu inainte de a fi rasplatiti cu bogate daruri de catre Boris-Mihail. Imediat dupa aflarea acestora, papa scrie imparatului epistola amintita (10 noiembrie 871). Dupa cum am spus este posibil ca odata cu aceasta scrisoare papa sa fi trimis inca una direct patriarhului, in care il mustra pentru ca a hirotonit un arhiepiscop pentru bulgari. Altfel, nu poate fi inteleasa disculparea lui Ignatie intr-o epistola catre papa, din anul 872. El ii spune ca si episcopii si misionarii greci au fost alungati din acel teritoriu mai inainte fara un prealabil examen judiciar al Sf. Scaun.

La Roma, intre timp Adrian II moare si este ales ca nou papa Ioan VIII (872 882). In mod normal acesta trebuia sa-l considere pe Ignatie ca excomunicat ipso facto , dar se pare ca a actionat cu prudenta. El mai intai il someaza de doua ori pe Ignatie in chestiunea bulgara si abia apoi, fixeaza un ultimatuum prin care in termen de 30 de zile trebuia sa isi recheme misionarii din respectivul teritoriu, in caz contrar urmand a fi excomunicat . In acelasi timp, Ioan VIII trimite scrisori atat imparatului Vasile I cat si tarului Boris-Mihail, pe acesta din urma amenintandu-l cu pierderea slavei celei vesnice daca nu se alipeste Romei . Papa scrie ca si cum misiunea bizantina nu este altceva decat erezie, schisma si paganism. La toate acestea tarul nu se lasa impresionat, dar totusi trimite papei un frumos dar .

Asteptandu-se la acest deznodamant papa Nicolae I si apoi Adrian II, ca o revansa, incearca atragerea fratilor Constantin si Metodie de partea Romei. Acestia, reusisera miracole in Moravia Mare, facand pe localnici sa uite de misiunea francilor, prin traducerea in limba slavona a Bibliei si a textelor liturgice, insa lipsa unui episcop pe care sa-l lase in urma lor insemna pierderea a tot ceea ce castigasera. Astfel, ei se hotarasc sa vina la Constantinopol pentru a cere ajutor in acest sens. In drumul lor, la Venetia, in anul 867, sunt ajunsi de o solie a papei care le face invitatia de a veni la Roma. Sunt primiti fastuos si cu toata opozitia unora care nu acceptau in cult decat limbile sfinte (aramaica, greaca si latina), papa Adrian II i-a sustinut. Intre timp, Constantin moare (14 februarie 869), dupa ce in prealabil se retrasese la o manastire si imbracase schima monahala sub numele de Chiril, iar Metodie, dupa ce va fi hirotonit preot de episcopul Romei, pleca din nou in Moravia pentru a-si continua misiunea. Datorita tulburarilor politice din acea zona el zaboveste ceva timp la sloveni . Apoi, se intoarce la Roma unde este hirotonit episcop (870) si trimis din nou in Moravia. Aici, conflictul cu arhiepiscopul de Salzburg era inevitabil. Acesta reuseste sa il prinda si il inchide intr-o manastire timp de doi ani. Abia rugamintile papei Ioan VIII au reusit sa il elibereze. Si-a continuat misiunea in Panonia si Moravia, dar in acelasi timp forma ucenici pe care ii trimitea spre rusi si poloni. Cu toate sfortarile Romei nu s-a reusit castigarea lui pentru credinta apuseana, ci el a ramas ortodox, lucru confirmat prin opozitia lui fata de Filioque . In cele din urma va intra in conflict deschis cu papa din cauza Liturghiei slavone pe care o raspandea, in opozitie cu invatatura apuseana despre slujirea Missei numai in limba latina. El a murit la 6 aprilie 885 iar ucenicii lui au fost izgoniti din Moravia, in schimb bucurandu-se de succes la bulgarii nou convertiti.

Revenind la relatia dintre patriarhii Ignatie si Fotie, se pare ca in timpul acestor ani de dispute cu Roma (870 875), aceasta s-a indulcit. In primul rand, a contat faptul ca, impotriva hotararilor papei, Ignatie a trimis in Bulgaria clerici care fusesera hirotoniti in timpul predecesorului sau, pentru ca acestia facusera parte si din precedenta misiune si se descurcau mai usor. Cei doi au inteles ca intre ei nu a existat o disensiune personala, ci erau numai exponenti ai dualismului sistemului politic. Nu este exclusa o impacare si chiar o armonie intre cei doi (εν σύμφωνία), pentru ca altfel nu se explica scrisoarea patriarhului Ignatie adresata papei in anul 876, prin care ii cere sa il reabiliteze (sa ii ridice excomunicarea) pe Fotie . In ceea ce priveste pozitia fata de Roma, ambii au fost intransigenti vis--vis de orice incercare de imixtiune in problemele bisericesti si politico-bisericesti ale Bisericii constantinopolitane.

La randul sau, imparatul a incercat prin exilarea lui Fotie sa realizeze pacea intre cele doua partide. El gandea ca acesta din urma are mai putini sustinatori in comparatie cu Ignatie si de aceea l-a si indepartat. Trecerea timpului a dovedit insa contrariul. In perioada exilului, fostul patriarh a avut bogate corespondente cu oameni de seama la vremea respectiva (cancelarul Baanes, Anastasie Bibliotecarul, pe care il cunostea de la Sinodul in care a fost condamnat, ba chiar si imparatul Vasile I ii ceruse sfatul in cateva randuri), de la care cunostea tot ce se misca atat in Imperiu cat si in Europa. Oricum in 875, Fotie este rechemat din exil ca educator al printilor, dar si ca sfetnic imperial . Aceasta a contribuit decisiv la impacarea dintre cei doi mari patriarhi, probabil si la presiunea imparatului. Apoi, se pare ca fostul patriarh a oferit imparatului si unele garantii precum ca va incheia pace intre cele doua partide, lucru reusit la Sinodul din anii 879 880.

La 23 octombrie 877, patriarhul Ignatie moare, iar in locul lui peste 3 zile, este ales din nou Fotie. Situatia in care se afla atunci Roma nu ii permitea papei Ioan VIII sa se opuna. Atacul sarazinilor era iminent. Dupa moartea imparatului Ludovic II (875), acestia deja atacasera Italia de mijloc, si papa nu se putea baza decat pe un ajutor din partea puternicei flotei bizantine.

Cei doi legati papali plecati de la Roma in luna aprilie 877 au ajuns la Constantinopol dupa moartea lui Ignatie. Ei neavand instructiuni pentru aceasta eventualitate, nu au indraznit sa actioneze din proprie initiativa. Astfel, imparatul trimite la Roma o solie care aducea, pe langa vesti de la el, si o scrisoare din partea noului patriarh. Fotie declara ca s-a vazut silit de catre Biserica si imparat sa reocupe demnitatea patriarhala, iar episcopii, cu unele exceptii pe cale de a se stinge, sunt de partea sa. Cel insarcinat cu scrisoarea patriarhului era prietenul lui, episcopul Teodor de Patras . Imparatul, la randul lui, solicita recunoasterea lui Fotie pentru ca sminteala sa fie indepartata . Aceasta ambasada a ajuns la Roma pe la sfarsitul lunii mai 879, sau chiar mai tarziu. La intoarcerea lor, papa trimite din partea sa la Constantinopol pe cardinalul-preot Petru, care aduce cu el 5 scrisori si un Commonitorium (adresat legatilor), toate datate in 16 august 879. Acest ultim document cuprindea modalitatile in care trebuia facuta recunoasterea noului patriarh. Toate aceste scrisori sunt cunoscute in istoria bisericeasca pentru acuzatia de fals facut de Fotie, in traducerea greceasca pe care a prezentat-o Sinodului, pentru a fi recunoscut ca patriarh legitim . Prima dintre aceste scrisori este adresata imparatului si celor doi fii ai lui, Alexandru si Leon, si este cea mai importanta in continut. Astfel, papa ii spune ca raspunde afirmativ cererii, si in virtutea autoritatii apostolice, il dezleaga pe Fotie, chiar daca acesta a ocupat la inceput tronul patriarhal in mod abuziv, fara acordul Romei. Pentru aceasta el stabileste si doua conditii pe care trebuie sa le indeplineasca Fotie: mai intai, sa-si ceara iertare pentru purtarea sa anterioara, in fata legatilor, intr-un Sinod, si apoi, sa renunte la exercitarea pretentiilor patriarhale in Bulgaria. Acelasi ton irenic stapaneste si celelalte epistole ale papei adresate tuturor episcopilor de sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol, patriarhului insusi si celor cativa dusmani ai lui Fotie .

Toti istoricii bisericesti apuseni l-au invinuit pe papa Ioan VIII de lasitate atunci cand, cu atata usurinta l-a recunoscut pe Fotie. Spun ei, ca prin aceasta a ruinat tot ceea ce predecesorii lui, Nicolae I si Adrian II, construisera. S-a ajuns pana acolo incat sa se afirme ca papa Ioan VIII a fost de fapt o papesa .

Dupa ce a sosit la Constantinopol cardinalul-preot Petru se puteau deschide lucrarile Sinodului. Trebuie mentionat ca, inca din primavara anului 879 patriarhul Fotie trimisese epistole prin care convoca pe toti intaistatatorii scaunelor apostolice sa participe la acest Sinod, sau macar sa-si trimita delegati . Se intrunisera toate conditiile pentru ca Sinodul sa poata fi considerat Ecumenic, in sensul ca era reprezentata intreaga Biserica, precum isi dorise Fotie. Acest Sinod chiar a fost numit de catre bizantini ca al VIII lea Ecumenic, iar de catre latini pseudo-octavum , pentru a se putea sustine ecumenicitatea celui din anii 869 870. Numarul participantilor a fost impresionant: 383 de episcopi , printre care se aflau aproape toti cei ce semnasera actele Sinodului din anii 869 870. Intre participantii de seama amintim pe arhiepiscopul Procopiu de Cezareea, episcopii Grigorie de Efes, Grigorie de Cizic, Zacharia de Calcedon etc .

Lucrarile s-au deschis pe la inceputul lunii noiembrie si au durat pana pe data de 13 martie 880, in 7 sedinte, sub presedintia patriarhului de Constantinopol, deoarece imparatul Vasile I era in doliu dupa moartea fiului sau mai mare, Constantin.

Inca din prima sedinta, arhiepiscopul Ioan de Heracleea a declarat ca unirea este restabilita, caci noi nu avem decat un singur pastor, pe Prea Fericitul Fotie, Patriarh ecumenic . S-a luat in discutie problema Sinodului VII Ecumenic, stabilindu-se ca exista numai 7 Sinoade Ecumenice, contrar opiniei apusene cum ca Sinodul din anii 869 870 ar fi al VIII lea Ecumenic. Cele 3 canoane promulgate hotarau: cei caterisiti sau anatematizati de patriarhul Bizantului sa fie considerati la fel si de episcopul Romei, si reciproca (canonul I), episcopii care imbratisau monahismul sa implineasca darul pocaintei (canonul al II lea) iar mirenii care defaimau poruncile bisericesti sa fie anatema (canonul al III lea).

Unii istorici apuseni socotesc ca Sinodul in cauza si-a incheiat lucrarile cu aceasta sedinta (a cincea 26 ianuarie 880), deci, contesta autenticitatea ultimelor doua sedinte. Pentru ca un Sinod sa poata fi considerat Ecumenic, el trebuia sa ia si o hotarare dogmatica, lucru care s-a intamplat in a sasea intrunire a participantilor. Toti episcopii, inclusiv legatii, au semnat actul prin care erau condamnati cei care adaugau ceva la Simbolul niceo-constantinopolitan (fara adaosul Filioque ) transmis de Parintii nostri. Vehementa istoricilor apuseni este usor de inteles acum cand cunoastem cuprinsul acestei hotarari dogmatice. Aceasta precizare dogmatica ataca direct Filioque , invatatura gresita pe care Fotie o semnalase in Enciclica catre patriarhii orientali , dar in acelasi timp mergea si pe linia Sinoadelor anterioare care, incepand cu 22 iulie 431 (Sinodul III Ecumenic), au hotarat sa nu se foloseasca alt Simbol de credinta decat cel stabilit la Niceea si Constantinopol. Dupa cum observam, la acest Sinod, si apoi pe toata durata celui de-al doilea patriarhat, Fotie nu a fost condus de orgoliu spre condamnarea adversarilor lui, ci a militat pentru restabilirea unei impacari in Biserica, tulburata vreme indelungata de interese mai mult straine ei.

Dupa incheierea Sinodului (13 martie 880), legatii au plecat la Roma aducand un duplicat al hotararilor sinodale si doua scrisori, una a patriarhului si alta a imparatului. In epistola sa, Fotie explica din ce cauza nu a acceptat umilinta de a cere iertare in fata sinodalilor: un astfel de tratament se cuvine numai celor care au gresit, iar el nu socoteste ca a facut-o. Fata de a doua problema, cea a Bulgariei, spune ca el si-a manifestat disponibilitatea in aceasta directie si intr-o precedenta scrisoare adresata papei Nicolae I, dar aceasta nu il priveste decat pe imparat. Episcopii greci ce se gaseau in acel moment pe teritoriul bulgar nu fusesera hirotoniti si nici trimisi de el .

Papa Ioan VIII va raspunde amandurora in data de 13 august 880, prin doua epistole, pe care le va trimite la destinatie prin cardinalul Marin, fostul legat papal de la Sinodul din anii 869 870 . In epistola catre Fotie incepe prin a-I multumi lui Dumnezeu pentru pacea restabilita, apoi isi exprima nedumerirea fata de faptul ca anumite evenimente s-au desfasurat altfel decat instructiunile sale. Totusi nu doreste sa accentueze aceasta dat fiind succesul fundamental al stradaniilor sale. In finalul scrisorii sale, pronunta o aprobare generala a Sinodului, adaugand insa ca nu aproba ceea ce legatii sai au randuit impotriva instructiunilor papale. Acest final este deopotriva plin si lipsit de claritate. In scrisoarea adresata imparatului, inainte de toate i se multumeste pentru ajutorul efectiv acordat de flota, precum si pentru flexibilitatea dovedita prin aprobarea reintoarcerii Bulgariei sub jurisdictie papala. In ceea ce il priveste pe papa, nu poate fi considerata ca o abatere de la doctrina Bisericii Romane aprobarea actelor acestui Sinod si implicit a precizarii lui dogmatice, pentru ca la momentul respectiv, adaosul nu fusese introdus oficial in Crez.

A existat, pana spre inceputul secolului nostru, parerea precum ca papa Ioan VIII de fapt nu a aprobat actele Sinodului si astfel s-a nascut o noua schisma intre cele doua Biserici . In urma noilor si veridicelor comentarii pe textele in cauza s-a demonstrat politica pro-orientala a respectivului papa, dar si a urmasilor lui. Oricum, aceasta atitudine nu ar trebui sa fie condamnata nici de catre istoricii bisericesti apuseni, daca ar tine seama de situatia disperata in care se gasea Roma la momentul respectiv. Mai mult decat atat putem afirma clarviziunea de care a dat dovada Ioan VIII, care a pus mai presus interesele Bisericii decat parerile personale, pentru ca si el participase si semnase condamnarea a doua a lui Fotie, la Conciliul tinut in biserica Sf. Petru (inainte de 1 iunie 869).

In problema bulgara, de fapt nu s-a schimbat nimic, ci clericii bizantini si-au continuat misiunea. Totusi, multumirea pe care papa o afiseaza imparatului in amintita scrisoare, ne duce la ipoteza ca s-ar fi ajuns la un compromis . In ce a constat acesta este greu de determinat. Poate ca el prevedea ca misionarii greci sa ramana, dar nu putea fi hirotonit un arhiepiscop al Bulgariei fara avizul papei, cu alte cuvinte acesta urma sa-si primeasca palliumul de la Roma.

Aceeasi atitudine fata de Biserica de Constantinopol o vor avea toti papii ce urmeaza lui Ioan VIII, in timpul celui de-al doilea patriarhat al lui Fotie. Papii in cauza au fost: Marin I (882 884), Adrian III (884 885) si Stefan V (885 891). Intotdeauna cei care au sustinut doua schisme intre Fotie si Roma s-au bazat pe faptul ca, in cei doi ani de pontificat ai sai, Marin I, nu a schimbat o corespondenta cu patriarhul de Constantinopol, chiar daca acesta facuse primul pas trimitandu-i o epistola, in martie aprilie 880, pe cand acesta era inca episcop in localitatea Cre, prin care isi cerea iertare daca gresise cu ceva si ii cerea prietenie . Acesta era un indiciu precum ca el urma ceea ce papa Ioan VIII hotarase: o noua excomunicare a lui Fotie. Daca mai adaugam la acestea si faptul ca Marin, ca legat papal, participase la Sinodul din anii 869 870, pare destul de veridica ipoteza acelora. Totusi, mai recent, cu argumente absolut logice, s-a dovedit netemeinicia unei astfel de supozitii .

In primul rand, faptul ca semnatura lui Marin lipseste din actele Conciliului de la Roma din anul 879, care s-a pronuntat pentru reabilitarea lui Fotie este explicabila pentru ca el, in acea perioada, inca indeplinea functiunea de episcop la Cre si abia din anul 880 ajunge in Curia papala. De asemenea, nu se poate afirma ca Marin a avut o atitudine politico-bisericeasca diametral opusa predecesorului sau, pentru ca Ioan VIII nu si-ar fi apropiat un om fara sa-l cunoasca in profunzime. Este sigur faptul ca intre anii 880 882, papa i-a incredintat unui anume episcop Marin, doua importante misiuni diplomatice: prima catre Carol III (881 887), imparat german, iar a doua catre Athanasie, episcop de Neapole . In aceeasi perioada exista si un alt Marin, episcop in Citta di Castello, dar acesta nu este mentionat decat ca semnatar al hotararilor unui Conciliu local din Ravenna, in anul 877. Intre cei doi in mod sigur Ioan VIII l-a ales pe mult mai cunoscutul episcop de Cre, care indeplinise cu succes numeroase misiuni in timpul papilor Nicolae I si Adrian II.

S-a mai obiectat, de catre sustinatorii a doua schisme intre Bizant si Roma in aceasta perioada, ca Marin a fost hirotonit episcop de Cre tocmai de catre Ioan VIII pentru a-l indeparta de o demnitate inalta, in speta pontificatul. Dar chiar acest papa a fost cel care, intr-un Conciliu tinut in perioada anilor 871 878, a cerut episcopilor sa nu mai procedeze astfel cu proprii lor diaconi si arhidiaconi , deci nu putea sa-si incalce propria hotarare.

Se poate afirma, fara a gresi, ca insusi Ioan VIII l-a desemnat pe Marin ca succesor al lui, in decembrie 882. Insa, ultima proba pentru sustinerea acestei teze si cea mai convingatoare, este aceea ca dupa urcarea la demnitatea pontificala, el l-a mentinut in functie pe bibliotecarul Zacharia , fostul legat papal la Sinodul din anul 861, un bun prieten al patriarhului de Constantinopol. Acest fapt nu era posibil daca Marin ar fi avut o atitudine ostila lui Fotie.

Se poate explica, in cele din urma, si lipsa unei corespondente intre cei doi, prin ipoteze plauzibile. In prima luna de pontificat a lui Marin, la Roma, s-a iscat un scandal pe tema reabilitarii lui Formosus, care a captat intreaga atentie a papei. Apoi, moartea acestuia a fost probabil precedata de o boala, care a impiedicat realizarea mai multor planuri ale sale. Din aceasta cauza, viitorul papa Adrian III (884 - 885), inca din primele zile de la alegerea lui ca papa a avut grija sa trimita o scrisoare patriarhului de Constantinopol. Nu stim ce continea aceasta epistola, dar numele lui Marin era mentionat in mod sigur, precum deducem din raspunsul imparatului Vasile I Macedoneanul. Este posibil ca scrisoarea papei sa fi explicat in detaliu motivele care l-au impiedicat pe predecesorul sau sa trimita o epistola sinodala la Constantinopol. In fapt, linia politicii bisericesti ce a caracterizat pe toti episcopii Romei pana la Ioan IX (898 900), a fost una pro-orientala .

Odata cu moartea imparatului Vasile I Macedoneanul (29 august 886), cauzata de o rana provocata la o vanatoare , s-au sfarsit si zilele lui Fotie pe scaunul patriarhal. Imparat a ajuns tocmai fostul discipol al patriarhului, Leon VI (886 912), alaturi de fratele sau, Alexandru, care se complace in distractii frivole, tinandu-se departe de treburile Statului. Fara un motiv intemeiat, noul imparat a luat o masura ingrata fata de dascalul lui, exilandu-l in Armenia (29 septembrie 886) . Este posibil ca Leon VI sa fi urmarit realizarea pacii religioase interne, dand astfel satisfactie partizanilor lui Ignatie, inca puternici la acel moment. Dar, inlaturandu-l pe Fotie, imparatul nu aduce in locul lui un om din partida ignatiana, ci pe propriul frate, Stefan, in varsta de numai 16 ani. In locul eruditului patriarh, care intruchipa geniul, mandria si aspiratiile Bizantului a fost asezat un adolescent bolnavicios, fara nici o chemare pentru o demnitate bisericeasca atat de inalta. Astfel a fost creat un precedent periculos pentru Biserica, deoarece de acum inainte mai multi imparati isi vor impune rudele apropiate pe scaunul patriarhal. La Roma, in aceasta perioada, se instaura un regim si mai scandalos, asa-numita epoca a pornocratiei , in care scaunul papal a fost dezonorat de aproape toti titularii sai .

Motivele formale ale acestei indepartari din scaun au fost batranetea si boala, dupa cum reiese din actul de abdicare, semnat de Fotie, in cadrul unui Sinod endemic, care imediat a si ales noul patriarh. In realitate, a fost o retragere fortata, datorata dizgratiei in care cazuse patriarhul . Resemnat, Fotie a parasit Constantinopolul, luand calea exilului, unde a si murit in jurul anului 891 . Mai tarziu, Biserica Rasariteana il va trece in randul sfintilor pe patriarhul Fotie, comemorandu-l in fiecare an la data de 6 februarie.

Din pacate, aceasta personalitate marcanta a secolului IX nu a fost perceputa de catre istorici decat ca un adversar al papalitatii. Intr-adevar, Fotie s-a opus papilor Nicolae I si Adrian II, dar numai dupa incercarile lor de imixtiune in Biserica constantinopolitana. Patriarhul l-a excomunicat pe Nicolae I in anul 867, dar aceasta se intampla la 4 ani dupa ce el insusi fusese depus, si cand in Occident exista o impotrivire reala a unor episcopi fata de pretentiile exagerate cu privire la primatul papal. Vehementul atac din Enciclica catre patriarhii orientali vis--vis de unele practici gresite ale apusenilor nu s-a produs decat dupa ce papa vorbise cu desconsideratie despre Biserica Rasaritului in Responsa ad consulta Bulgarorum . Nimic nu ne ingaduie sa credem ca patriarhul Fotie si-ar fi dorit o ruptura cu Roma, ci aceasta s-a datorat conjuncturii de moment, fiind apoi rapid refacuta. Mai ales in cea de-a doua perioada de patriarhat se observa intentia clara a lui Fotie de a clarifica lucrurile in sensul unei unitati depline in Biserica lui Hristos.

Savantul patriarh nu a facut altceva decat sa traga un semnal de alarma asupra diferentelor atat ritualice cat mai ales doctrinare, ce existau la acel moment intre cele Biserici si care, prin discutii deschise, ar fi putut fi depasite. In cele din urma, se va ajunge la regretabila schisma din anul 1054, datorata nu atat deosebirilor dogmatice cat mai ales vanitatii de care au dat dovada cei doi oameni care reprezentau Bisericile surori: cardinalul Humbert si patriarhul Mihail I Cerularie (1043 1058).