Dacia si Imperiul in secolul al IV-lea

Dacia si Imperiul in secolul al IV-lea

Paralel cu opera de refortificare a limes-ului dunarean, imparatii romani s-au preocupat sa recastige controlul asupra teritoriului de la nord de fluviu. Astfel, in elogiul lui Constantius Chlorus (1 martie 297), se face afirmatia: "Caci de vreme ce partii au fost alungati dincolo de Tigru, Dacia restabilita (Dacia restituta), iar hotarele Germaniei si Raetiei impinse pana la izvoarele Dunarii" (Paneg. Lat. III 3); iar Iulian Apostatul (Caesares 24) pune in seama lui Constantin cel Mare afirmatia: "prin faptele savarsite impotriva uzurpatorilor sunt mai presus de Traian; si sunt fara indoiala egalul lui prin reluarea tinuturilor pe care el le dobandise mai inainte, daca nu cumva valoreaza mai mult sa recastigi un lucru decat sa-l castigi".

In realitate, pe baza informatiilor de care dispunem, influenta romana la nordul Dunarii s-a limitat, in epoca primei tetrarhii, la un numar de puncte fortificate (care dublau deobicei pe cele de pe malul drept) si la o fasie de siguranta de-a lungul fluviului. Lupte s-au purtat numai cu carpii, unii dintre ei fiind stramutati pe teritoriul Imperiului; evenimentele sunt sugerate si de o inscriptie de la Cotiaeum (in Frigia), unde este mentionata Carpia.

Mai tarziu, profitand de conflictul politic (apoi si militar) dintre Constantin si Licinius, gotii si alti barbari au patruns in cateva randuri la sud de Dunare; infrangerea si alungarea acestora aduc lui Constantin, in 318-319, titlurile de Gothicus Maximus si Carpicus Maximus. In iarna 322/323, thervingii (vizigotii), condusi de Rausimodus, prada Moesia si Thracia; dar invazia barbara este respinsa: "Rausimodus, care pierduse cea mai mare parte a trupelor sale, se imbarca pe corabii si trecu Istrul, cu gandul de a mai pustii si in viitor teritoriul roman. Afland aceasta, Constantin il urmari, trtecu si el Istrul si ii ataca pe fugari langa o colina acoperita de paduri dese. Acolo ucise o multime dintre ei, printre care si pe Rausimodus, iar pe multi ii lua prizonieri. Restul intinsera mainile in semn de supunere si fura primiti ca supusi de catre Constantin, care se intoarse la resedinta sa cu o multime de prizonieri" (Zosimos, II 21). Gotii mai apar, ca aliati ai lui Licinius, in batalia dela Chrysopolis (18 septembrie 324).

Ramas singur, Constantin cel Mare acorda atentie deosebita teritoriului de la nordul Dunarii. Aurelius Victor (Caesares 41,18) noteaza: Pons per Danuvium ductus; castra castellaque pluribus locis commode posita ("peste Dunare s-a facut pod; in multe locuri au fost ridicate in mod adecvat castre si castele"). Podul mai este amintit la anul 328 in Chronicon Paschale ("Constantin cel Sfant a trecut de mai multe ori Dunarea si peste aceasta a construit pod de piatra"), apoi de autorii bizantini Theophanes Confessor si Kedrenos. De asemenea, este reprezentat pe un medalion de bronz, batut la Roma in anul 328. Podul avea o lungime de 2437 m si lega localitatile Oescus (azi Ghighen) din Dacia Ripensis de Sucidava (Celei-Corabia); pentru protectia acestuia, la Sucidava a construit o cetate. De asemenea, la marginea de nord a satului Celei, a fost descoperit un milliarium din anul 328; D. Tudor, istoricul Olteniei romane, considera ca acest stalp marca inceputul refacerii drumului pana la Romula. Probabil atunci s-a construit ori s-au refacut si alte fortificatii de pe malul de nord al Dunarii. O mentiune aparte merita cetatea Daphne, construita, dupa parerea noastra, pe locul victoriei din anul 323.

Un interesant epidsod s-a consumat in Banat. In anul 332, sarmatii Argaragantes au fost atacati de taifali si vizigoti; pentru a face fata situatiei, argaragantii se vad nevoiti sa inarmeze pe supusii lor, Limigantes, si sa ceara ajutor romanilor. Trecand Dunarea, Constantius Caesar ii invinge pe goti intr-o batalie (20 aprilie 332), in care circa 100 000 de barbari sunt nimiciti (unii pier de foame si frig). Barbarii cer pace; fiul lui Ariaricus (probabil viitorul rege Athanaricus) este trimis ostatic la romani. Gotii devin foederati ai Imperiului; in aceasta calitate, ei vor primi alimente si subsidii de la romani, avand dreptul de a face comert in targurile de la Dunare.

Dar in anul 334, limigantii se rascoala impotriva stapanilor lor; 300 000 de argaraganti scapa prin fuga in Imperiu sau la victoali. Imperiul nu mai intervine insa in acest conflict. Mai tarziu, in 356 si 358, limigantii se vor incumeta chiar sa atace Moesia Prima; imparatul Constantius II trece Dunarea (avand si sprijinul taifalilor, care ataca din spate, prin Oltenia). Limigantii sunt crunt batuti, fiind obligati la plata tributului si sa furnizeze mercenari romanilor; sarmatii argaraganti se pot intoarce, iar regele lor (Zizais) devine client al romanilor.

In legatura cu aceste evenimente, E. Chirila a formulat o imteresanta ipoteza, conform careia limigantii ar fi fost o populatie autohtona romanica; aceasta parere vine insa in contradictie cu afirmatia lui Ammianus Marcellinus, care ii considera sarmati, precum si cu imprejurarea ca in 356-358 ei se comporta cu dusmanie fata de imperiu. Ca erau totusi o populatie sedentara, aceasta rezulta fie si din imprejurarea ca "se hotarasera sa refuze daca li se va porunci sa emigreze inalta parte" (Ammianus, XVII 13,3). De aceea, noi vedem in acesti Limigantes pe autohtonii (daci, celti, pannoni) de dinainte de venirea sarmatilor, ajunsi sub jugul nomazilor. Se poate de altfel observa ca locul acestor intamplari pare a fi tocmai acel teritoriu pe care regele Decebal il smulsese iazigilor (Cassius Dio, LXVIII 10,3) si pe care acestia il revendicau cu insistenta pe timpul lui Traian.

Pacea impusa neamurilor barbare a avut urmari benefice pentru populatia pasnica (daco-romani, carpo-daci, dar si alogeni sedentari); are loc o adevarata "explozie demografica", reflectata din punct de vedere arheologic prin cresterea numarului asezarilor. Produsele de import si moneda romana sunt realitati curente pe teritoriul fostei provincii romane, precum si in aria culturii Santana de Mures. De asemenea, crestinismul face progrese notabile, nu numai printre romanici, dar chiar si printre goti (nu are nici o importanta faptul ca ei adopta dogma ariana).

Din acest motiv, in anul 348 regele vizigot Athanaric dezlantuie o prigoana anticrestina; Ulfila este obligat sa se refugieze la sud de Dunare (fiind numit episcop la Nicopolis-ad-Istrum). Dar gotii nu indraznesc sa rupa tratatul cu romanii si sa atace Imperiul. Prilejul se va ivi abia dupa stingerea dinastiei constantiniene (anul 363); invocand juramantul de fidelitate depus de Ariaricus fata de casa domnitoare a lui Constantin, vizigotii sprijinape pe uzurpatorul Procopius. Pentru a pedepsi insolenta barbarilor, imparatul Valens vine la Dunare: in 367, leaga pod de vase prope Dafnen si urmareste pe dusmani in tinutul lor; in 368, din cauza revarsarii Dunarii, este obligat sa astepte toata vara langa un sat al carpilor (colonizati probabil de Aurelian); in 369 leaga alt pod de vase la Noviodunum. Gotii cer pace - intarita printro intalnire intre imparat si regele Athanaric, pe o corabie ancorata in mijlocul Dunarii. Conform intelegerii, se permitea comertul intre barbari si romani in doua targuri de la Dunare.

Din timpul imparatului Valens, detinem si o serie de stiri privind opera de refortificare la Dunare (vezi in acest sens Themistios, Orat. X 136). Se cunoaste de asemenea un ordin din 19 iunie 365 al imparaului catre Tautomedes, dux Daciae Ripensis (Codex Theod. XV 1,3). Dupa infrangerea gotilor, la Cius (Hisarlik-Garliciu, jud. Constanta) se construieste un burg, ob defensionem reipublicae. Se ridica si fortificatii noi in Scythia Mica, precum Valentiniana si Gratiana, dupa numele imparatilor Valentinianus si Gratianus (Notitia Dignitatum, Procopius).

Ulterior, trecerea unei parti a vizigotilor (supusi ai lui Fritigern si Alaviv), precum si a ostrogotilor (condusi de Vitheric), la sudul Dunarii creaza o situatie primejdioasa. Tratati cu duritate de demnitarii romani, vizigotii se rascoala, provocand romanilor un adevarat dezastru la Adrianopol (9 august 378); insusi imparatul Valens isi pierde viata. Curand dupa aceasta, presati de huni (care isi facusera aparitia la Bug si Nistru, in anul 375), regele Athanaric cu ultimii supusi trebuie sa se refugieze pe pamant roman (anul 381).

Timp de sase-sapte decenii, hunii devin stapni necontestati pe un vast teritoriu, din stepele nord-pontice pana in campia pannonica.